În goana diurnului care ne face să trăim cu sufletul la gură și să credem că, făcând atât de multe, facem mult și, mai ales, ce trebuie, suntem pe cale să ne pierdem o abilitate esențială, aceea de a privi. Din această pierdere decurg alte și alte pagube care pot deveni iremediabile. Din ce în ce ne ofilim precum se întâmplă cu o floare a soarelui, doldora de polen, ruptă din lanul ei. Se pare că omului modern nu-i mai ajunge spectacolul lumii, nu mai iubește filmul naturii, nu-i mai priește comuniunea, alegând o însingurare care îl face ușor-ușor, dar vizibil, să-și deformeze coloana, adică verticala, și să stea cu capul în pământ. Ca omul să rodească are nevoie de lanul lui și nu de o glastră. Avem cum să ajungem din ce în ce mai rapid de colo-colo în lumea asta mare, putem comunica la distanțe și cu viteze pe care n-are rost să le mai contorizăm și cu toate astea devenim din ce în ce mai singuri. În era asta a noastră, copilul a devenit un gadget, traiul un sistem hiper-performant, iar sufletul… Sufletul poate fi, cel mult, un device. Asta dacă mai băgăm de seamă că ne trebuie la ceva. Toate acestea se întâmplă pentru că uităm să-l privim pe cel de lângă noi, uităm să privim la alcătuirea lumii și, în cele din urmă, uităm să ne privim pe noi. A privi, cu toată frumusețea acestui dat, s-a înlocuit azi cu a te raporta la… Ne uităm la cel de lângă și ne raportăm la ce are el și n-avem noi. Și vrem s-avem, chiar dacă nu ne e de niciun folos. De câte ori merg cu metroul a început să mi se răscoale sufletul. Aproape întotdeauna văd câte un rând de scaune ocupate de oameni care trăiesc cablați la mobil, Iphone, tablete sau cine știe ce alte dispozitive. Mi se pare o imagine halucinantă și am impresia că mă aflu într-un salon de reanimare, unde pacienții cu privirile golite de suferință sau de disperare, cablați la tot felul de aparate, se agață de viață.
Fac aici o paranteză… Deunăzi, am mers cu taxiul. Din mașină lucrurile se văd altfel decât în metrou, din păcate însă nu cu mult diferit, pentru că oamenii care conduc mașinile sunt cablați și ei, iar trecătorii, de cele mai multe ori, la fel. Ei bine, taximetristul terifiat de-a dreptul, mi-a povestit că în urmă cu o zi, sub ochii lui, o tânără a fost spulberată pe trecerea de pietoni. Șoferul vorbea la telefon și a trecut pe roșu. Tânăra se uita în telefon și a traversat, pe verde ce-i drept, fără să se asigure însă. Taximetristul plin de indignare a conchis: „Unul face pușcărie, celălalt s-a dus pe lumea ailaltă… Ca niște proști!”. Iată unde duce, stricto sensu, pierderea abilității de a privi. Și dacă ar fi doar atât și-ar fi teribil de dureros. Dar lucrurile nu se opresc doar la cele văzute.
În ultima vreme, am întâlnit în metrou mulți tineri care se uită la filme pe Iphone. Într-o zi am călătorit lângă un asemenea tânăr. Se uita la Wolf of Wall Street, un film cu un box office impresionant, multi-nominalizat și (prea) mult premiat. Dacă nu știam filmul, pe ecranul acela nu mai mare de 5 inchi, n-aș fi înțeles nimic. Dar ce m-a frapat era că tânărul mijea ochii chinuindu-se să distingă literele minuscule ale subtitrării, neavând cu siguranță timp să mai vadă și imaginea. Dar probabil era mulțumit de Iphone-ul lui și avea impresia că a câștigat timp văzând, vorba vine, filmul din… mers. Pentru mine întâlnirea aceasta cu un aproape pe care probabil nu-l voi mai revedea niciodată a însemnat mai mult decât un fapt divers și deranjant. A fost un adevărat semnal de alarmă și pentru viitorul cinematografiei. Pentru că astăzi filmul tinde să nu mai însemne conținut, ci doar cifre. Cinematografia este și ea atinsă de americanul fast. Superficialul și artificialul înlocuiesc realul și adevărul și așa cinematograful mi-e teamă că va deveni doar un produs pentru 5 inchi înghițit fiind de tăvălugul digital.
Poate n-am eu minte să pricep resorturile virtualului sau, mai de grabă, digitalizarea lumii. Poate că le pricep, dar nu le accept pe de-a întregul. Sau poate că le accept, dar nu-mi plac derapajele. Nu contest părțile pozitive, căci ele sunt destule, dar privind în jurul meu îmi dau seama încă o dată că excesele sunt cele care ne duc în derivă. Excesele acestea minimalizează splendoarea Creației, iar omul modern, supus sieși, preferă să trăiască într-un buzunar decât să îmbrace tot paltonul.
Fac aici o paranteză… Deunăzi, am mers cu taxiul. Din mașină lucrurile se văd altfel decât în metrou, din păcate însă nu cu mult diferit, pentru că oamenii care conduc mașinile sunt cablați și ei, iar trecătorii, de cele mai multe ori, la fel. Ei bine, taximetristul terifiat de-a dreptul, mi-a povestit că în urmă cu o zi, sub ochii lui, o tânără a fost spulberată pe trecerea de pietoni. Șoferul vorbea la telefon și a trecut pe roșu. Tânăra se uita în telefon și a traversat, pe verde ce-i drept, fără să se asigure însă. Taximetristul plin de indignare a conchis: „Unul face pușcărie, celălalt s-a dus pe lumea ailaltă… Ca niște proști!”. Iată unde duce, stricto sensu, pierderea abilității de a privi. Și dacă ar fi doar atât și-ar fi teribil de dureros. Dar lucrurile nu se opresc doar la cele văzute.
În ultima vreme, am întâlnit în metrou mulți tineri care se uită la filme pe Iphone. Într-o zi am călătorit lângă un asemenea tânăr. Se uita la Wolf of Wall Street, un film cu un box office impresionant, multi-nominalizat și (prea) mult premiat. Dacă nu știam filmul, pe ecranul acela nu mai mare de 5 inchi, n-aș fi înțeles nimic. Dar ce m-a frapat era că tânărul mijea ochii chinuindu-se să distingă literele minuscule ale subtitrării, neavând cu siguranță timp să mai vadă și imaginea. Dar probabil era mulțumit de Iphone-ul lui și avea impresia că a câștigat timp văzând, vorba vine, filmul din… mers. Pentru mine întâlnirea aceasta cu un aproape pe care probabil nu-l voi mai revedea niciodată a însemnat mai mult decât un fapt divers și deranjant. A fost un adevărat semnal de alarmă și pentru viitorul cinematografiei. Pentru că astăzi filmul tinde să nu mai însemne conținut, ci doar cifre. Cinematografia este și ea atinsă de americanul fast. Superficialul și artificialul înlocuiesc realul și adevărul și așa cinematograful mi-e teamă că va deveni doar un produs pentru 5 inchi înghițit fiind de tăvălugul digital.
Poate n-am eu minte să pricep resorturile virtualului sau, mai de grabă, digitalizarea lumii. Poate că le pricep, dar nu le accept pe de-a întregul. Sau poate că le accept, dar nu-mi plac derapajele. Nu contest părțile pozitive, căci ele sunt destule, dar privind în jurul meu îmi dau seama încă o dată că excesele sunt cele care ne duc în derivă. Excesele acestea minimalizează splendoarea Creației, iar omul modern, supus sieși, preferă să trăiască într-un buzunar decât să îmbrace tot paltonul.
de Cristina Chirvasie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*