Portretul sufletului meu

Dacă vreți să mă cunoașteți, mai mult sau mai puțin... 

Mai mult sau mai puțin, sunt și eu om ca și tine. Mănânc, beau, dorm, mă trezesc, muncesc, alerg, mă odihnesc și fac absolut toate lucrurile pe care le face un om. Am gură să spun, urechi să aud, ochi să văd, mână să fac, picioare să alerg, exact ca și tine. Așa că să nu îndrăznești să mă tratezi altfel. Pentru că și eu dacă voi vedea în fața mea și voi recunoaște omul din tine, mă voi comporta ca un om cu tine. Dacă însă nu voi vedea, atunci mă voi comporta ca un om ca să îți arăt totuși, ce ar fi trebuit să faci. Nu din respect pentru tine, ci din respect pentru mine.

Mai mult sau mai puțin, am și eu suflet ca și tine. Râd când simt; plâng când nu vreau; sper atunci când ceilalți mă descurajează; urlu atunci când nu mă aude nimeni; mă rog ca să trăiesc; iubesc când inima îmi spune; urăsc răul atunci când mi se face; lupt atunci când nu mai pot crede; cred atunci când realitatea își închide taverna cu soluții pentru mine; zâmbesc când frumosul îmi atinge inima; sunt sensibil la răutățile altora și la slăbiciunile mele; deznadajduiesc atunci când mi se pare că Dumnezeu îmi amână răspunsurile la rugăciuni; mă bucur de fiecare dată când viața caută să îmi arate ceva frumos. Așa că, să nu îndrăznești să râzi de sentimentele mele. Sunt ale mele, nu ale tale. Deci nu ai dreptul să îmi spui ce vrei tu despre ele, ci doar ceea ce trebuie și dacă accept aceasta. Pentru că eu le trăiesc, nu tu.

Mai mult sau mai puțin, am și eu prieteni ca și tine. Unii mă admiră și mă sprijină; unii mă "ajută"doar când au ei nevoie; unii mă iubesc doar la arătare și doar prin cuvinte; unii ar da tot ce au pentru a mă vedea o clipă fericit și mândru de ei; unii cred diferit față de mine, dar îmi respectă cu sfințenie credința; unii mă vor doar al lor si numai pentru ei; unii mă invidiază în ascuns și mă fericesc pe față. Dar, cu toate acestea...totuși, sunt prietenii mei, nu ai tăi. Așa că, să nu îndrăznești să te atingi de imaginea lor din sufletul meu. Nu îți dau voie. Pentru că la fel cum tu mi-i bârfești fără nici o jenă în față, la fel de nonșalant mă bârfești și pe mine în fața lor. Acesta este principiul meu. Dacă faci astfel, prietenul tău cel mai bun este obiceiul tău stricat, nu eu.

Mai mult sau mai puțin, am și eu o credință ca și tine. Mă rog; mă spovedesc; mă împărtășesc; merg la biserică; fac toate ale credinței mele, în legea în care m-am născut și în care vreau să mor. La fel cum eu nu mă leg de credința ta, nu râd de obiceiurile voastre, nu îmi bat joc de simțămintele tale, la fel îți cer să nu îmi arunci cu gunoaie în ochii mei referitoare la ceea ce am eu mai sfânt. Până la urma urmei, e credința mea, nu a ta. Deci nu îți dau voie. Dacă ești fanatic, atunci fii pentru tine, nu pentru mine. Eu nu am nevoie. Dumnezeul meu este un Dumnezeu liniștit, al păcii iar nu al războiului. Mie nu îmi trebuie adepți, mie îmi trebuie liniște sufletească să mă pot mântui.

Mai mult sau mai puțin, am și eu o familie ca și tine. Poate nu mă înțeleg cu toți, dar îi iubesc pe toți. Poate unii dintre ei nu sunt și nu vor fi niciodată exemple demne de urmat, dar sunt ai mei și mă mândresc cu asta. Pentru că rădăcinile mele sunt ei, nu tu. Așa că, să nu îndrăznești să spui ceva la adresa alor mei. Eu știu cât sufăr și cât mă bucur în familia mea, nu lumea care are grijă să îmi spele rufele din familie. Ți se pare că sunt agresiv? Nu. Sunt doar corect cu persoana mea și principiile mele. Caut să mi le respect.

În măsura în care vei îndeplini aceste cerințe, voi fi și eu prietenul sau omul de lângă tine... mai mult sau mai puțin.

#portretulsufletuluimeu

Cel mai trist tip de iubire…

Nu transforma iubirea într-un lanţ care-ţi strânge partenerul tot mai tare, doar pentru a te asigura că el încă-ţi aparţine.

Iubirea ar trebui să te facă să dansezi, nu să rămâi blocat.

Ea este ca un continent întreg încă neexplorat, însă, cu cât îţi asumi mai mult acest curaj, cu atât descoperi lucruri incredibile, lucruri care s-au ascuns privirii celorlalţi…celor care n-au avut curaj.

Cum ai putea să explorezi frumuseţea atunci când eşti legat? Cum ai putea să atingi orizontul când cel de lângă tine nu-ţi dă dreptul să te mişti?

Va transformaţi amândoi în sclavii propriilor voastre slăbiciuni. Unul din voi devine incapabil să-şi ia zborul, iar celălalt incapabil să-şi dea seama că nu este altceva decât un paznic…

Un paznic trist care nu scapă din vedere nicio clipă persoana transformată în obiectul propriei sale posesivităţi.

Noi, oamenii, am dat un nume iubirii doar pentru a şti cum să ne raportăm la ea atunci când abuzăm de acest cuvânt.

Ea totuşi nu are nume. Ea nu are nici formă!

Cu toate acestea, doar prin iubire ne putem înţelegem sensul.

Puţine mai sunt libertăţile de care beneficiem cu adevărat, iar libertatea de a iubi este încă tangibilă şi reală.

Restul libertăţilor sunt impozitate…

Dacă vezi că nu te potriveşti cu un om, pleacă!

Este dreptul lui să caute o altă experienţă de viaţă alături de un partener potrivit.

Este obligaţia ta să-ţi acorzi o altă şansă….

Nu condamna definitiv la nefericire două fiinţe:

Una din ele incapabilă să-şi ia zborul, iar cealalaltă incapabilă să-şi dea seama că nu este altceva decât un paznic care strânge tot mai tare un lanţ…

….pe care-l numeşte în mod greşit IUBIRE!

 

de Adrian Cutinov

sursa: http://www.desprerealitate.ro/

Totuși, există în lume oameni fericiți. Iată ce-i unește pe ei toți!

 

Oameni care simt prin toată ființa lor vibrația sensibilității universale.

Oameni care se prăbușesc, la miez de noapte, pe pământul rece din parc și se lasă zdrobiți de frumusețea cerului înstelat.

Oameni cărora nu le pasă de nimic, în afară de lucrurile care le umplu sufletul cu spiritualitatea existențială…

Cel mai incredibil lucru însă este că, oricât de mult nu te-ai strădui să-i convingi pe ceilalți că anume acest stil de viață e cel mai corect, ei refuză să creadă. Oamenii pur și simplu nu acceptă valoarea frumuseții de moment. Ei nu mai realizează ce înseamnă să-ți trăiești viața din plin.

Te-ai trezit dimineața. Ești viu. Ești sănătos. Ți-ai pregătit un mic dejun delicios. Ai mâncat. Ai privit pe geam. Iar acolo se ascunde lumea și cu siguranță un anotimp magic.

Care? De ce ar conta? Toate sunt extraordinare!

Iarna e frumoasă că are zăpadă și spiritul cald al sărbătorilor.

Primăvara e minunată prin tot ce înseamnă prospețime. Prin cântecul păsărilor și prin senzația constantă a unui nou început.

Vara e încântătoare prin natura maiestuoasă, prin tinerețea și libertatea pe care o inspiră oamenilor.

Toamna e fermecătoare prin tristețea ei ce-și evocă ecoul în sufletele noastre melancolice.

Oare nu e asta fericirea?

Să fii prezent aici și acum. Să admiri. Să exiști.

Să iubești pe ceilalți și să te iubești pe tine. Să speri și să ierți.

Dar cel mai important – SĂ PREȚUIEȘTI CEEA CE AI!

sursa: http://devorbacutine.eu/

Despre adevărata noastră mască!

 

Unele persoane vin şi pleacă din viaţa noastră fără să realizăm că fiecare din acele persoane ne-au schimbat foarte mult. Poate ne-au modificat cursul vieţii şi nici nu au dorit acest lucru!

Ciudat este că nici nu ne mai aducem aminte de multe dintre ele! Uneori ne trece pe la urechi un nume sau o poreclă care ne trezeşte o amintire despre cineva care ne-a fost drag cândva! Am râs alături de acea persoană, am depănat amintiri sau poate ne-am certat! Atâtea persoane şi atâtea nume!

Nu ne gândim că omul care suntem astăzi, are puţin din calităţile sau defectele altor persoane în prezenţa cărora, cândva, am împărtăşit o parte din sufletul nostru! Dacă s-ar aduna toate fiinţele care ne-au cunoscut cred ca ar putea să facă împreună un portret al nostru, al omului care suntem aici şi acum!

Dar de ce ar trebui sa fie atăt de multe persoane laolaltă pentru a defini o singură fiinţă? De ce nu ar putea oricare dintre ele să ne definească exact?

Datorită măştilor pe care le purtăm!

Să fie doar una sau două măşti oare? Nu! Sunt zeci, dacă nu chiar sute de măşti pe care le purtăm cu foarte multă dibăcie, pentru a nu lăsa la vedere faţa reală!

De ce ne este frică să fim naturali? Ne-am pierdut această naturaleţe sau nu am avut-o niciodată? Ne este teamă de ce-ar spune lumea dacă ne-am comporta aşa cum simţim la un moment dat?

Suntem plini de umilinţă în faţa şefului, pentru ca două minute mai târziu să fim plini de răutate în faţa subalternului pentru a-i sublinia încă o dată că trebuie să fim respectaţi, nu pentru că suntem mai buni ca el, dar dacă suntem nefericiţi încercăm să transmitem mizeria mai departe! Că doar aşa păţim la răndul nostru!

Strigăm cu emfază de la înălţimea catedrei, fără să realizăm de fapt cum am ajuns să predăm! Zeci şi sute de măşti pe care le schimbăm atunci când ne întâlnim cu părinţii, cu fraţii, cu prietenii!

Ce contează cum ne simţim? Nu trebuie să se vadă acest lucru! Trebuie să afişăm mereu o faţă mulţumită şi fericită. Dacă va râde cineva de noi când ne arătăm defectele şi slăbiciunile?

Cei din jurul nostru fac la fel, aşa că suntem o gaşcă mare de fiinţe ce râd forţat şi fără să-şi mişte capul, ca nu cumva să ni se scuture fardul cu ajutorul căruia ne-am chinuit de atâta amar de vreme să ne ascundem ridurile.

Trăim toata viaţa după concepţiile altora! Sunt păreri pe care ei înşişi nu le respectă, dar măcar noi facem tot posibilul să nu ieşim din rând!

 

de Adrian Cutinov

sursa: http://www.desprerealitate.ro

„Viaţa poate fi înţeleasă numai privind înapoi, dar trebuie trăită privind înainte.”

Sunt momente în care, cu toate că ai tot ceea ce ţi-ai putea dori şi cu toate că eşti conştient că ai multe motive pentru a fi fericit, totuşi simţi că îţi lipseşte ceva. Simţi că nimic din tot ceea ce ai nu te împlineşte şi că ai nevoie de mai mult sau de... altceva.

Mi s-a întâmplat și mie să simt că îmi lipseşte ceva şi am crezut că doar trec printr-o criză existenţială, dar nu a fost aşa.

M-am lăsat dominată de propriile ambiţii, uneori i-am lăsat pe alţii să îmi organizeze timpul şi m-am dedicat prea mult unor lucruri pe care le credeam importante, uitând să mă mai bucur de viaţă şi să mai fiu fericită... 

Cred că am uitat să trăiesc... fiindcă toată alergătura asta pentru a rezolva lucruri şi pentru a-i mulţumi pe oameni, tot traiul acesta planificat nu înseamnă viaţă. Iar mie îmi era dor de viaţă! Îmi lipseau lucruri aparent nesemnificative, lucruri banale, dar care mă făceau fericită. Îmi era dor să mă plimb desculţă pe iarba udă de rouă, să adorm afară într-o pădure, să simt mângâierile vântului şi să aud muzica naturii. Îmi era dor să culeg flori, să mă plimb prin ploaie, să uit, măcar pentru o zi, de tot ceea ce trebuia să fac şi să fac doar ceea ce îmi făcea plăcere. Îmi era dor să nu mai aud zgomotele lumii... Îmi era dor de câteva clipe de singurătate, în care să pot gândi în linişte, în care să îmi fac ordine prin încăperile sufletului...

Îmi era dor de iubiri curate și necondiţionate, de cuvinte sincere și calde, de apropieri pline de dragoste...

Îmi era dor de plimbările lungi din dimineţile în care lumea abia se trezea, dimineţi care mă găseau pe străzile mici şi pustii din centrul oraşului... pe acolo pe unde, trecând aveam impresia că auzeam paşii, vocile şi râsetele acelora care, în trecut, mă însoţeau...

Şi îmi era dor de locul meu unde îmi plăcea să vorbesc cu Dumnezeu cu voce tare, acel loc în care am mereu impresia că El îmi răspunde, că îmi şterge lacrimile, că mă mângâie cu o rază de soare şi că mă îmbrăţişează cu o adiere uşoară de vânt...

Îmi era dor de viaţă. Îmi era dor de mine.

Fragment din cartea Insomnii

de Irina Binder

„Dumnezeu îţi arată locul comorii, dar tu trebuie să sapi!”

Nu am venit în viaţa asta să plătim facturi, să muncim ca nebunii, să ne certăm din orice prostioară, să colecţionăm cartoane cu multe ştampile, ci să învăţăm să iubim. Nu luăm cu noi decât iubirea dincolo. Nu luăm nici mobila, nici maşina, nici casa, nici… nimic. Sădeşte în suflet multă bucurie ca să ai ce flori să culegi mai târziu. Bucuria nu e ca valurile mării ce trec repede, nici ca floarea ce se ofileşte. Intâlneşte-te cu tine, descoperă-te, acordă-ţi timp conştient şi nu mecanic!

Copiii au deficit de ataşament parental care nu le validează identitatea. Copilul când vrea atenţie sau timp de calitate, ori se îmbolnăveşte ori face o prostie. Ceva face ca să-ţi atragă atenţie. Şi e nevoie de atenţie pozitivă, nu de atenţie negativă. Încredere şi încurajare, şi nu ceartă. Nu suntem maturi emoţional şi adeseori ne comportăm ca nişte copii. Indiferent ce s-a întâmplat există un rost. Fugim de responsabilităţi pentru că nu suntem liberi. Nevoie de libertate versus nevoie de control. Suflete, te iubeşti pe tine? Te-ai acceptat, te-ai iertat? Înţelegi ce se întâmplă în viaţa ta?

Viaţa te izbeşte de toţi pereţii, cu sau fără voia ta. Tu duci valul unde vrei şi poţi fi fericit. Omul e un mecanism care acţionează la diferiţi stimuli. Putem ieşi din orice angrenaj creat de noi sau de cei din jur. Avem nevoie de iubire necondiţionată şi pură. Nu te mai lovi cu acceleratul din tine. Ieşim din programul „maşina de cusut” şi schimbăm vibraţia, energia. Nu ne mai „lovim” unul altuia piticii de pe creier. Inteligenţă raţională, maturitate emoţională.

Blocajul energetic al corpului naşte emoţii negative. Avem nevoie de depolarizare în mişcarea interioară, de sincronizare prin procesul iertării. Un conflict biologic există în fiecare din noi. Inversii psihologice, câştiguri pe care le avem din comportament, autosabotare, sunt schemele în care ne învârtim zilnic, activând sau dezactivând diferite emisfere ale creierului. Ne arătăm că suntem tari pentru a ascunde durerea pe care o avem înăuntru. Nu avem nevoie de cârje sau bastoane exterioare pentru a ne sprijini sufletul şchiop.

Ura intră în noi ca şi iubirea. In fiecare zi te descoperi, în fiecare zi te creezi. Ce descopăr eu îţi împărtăşesc şi ţie. Vocea critică moare şi ne suntem propriul duşman. Ne luptăm cu convenţiile, cu normele, cu regulile, cu standardele, cu canoanele care ne îngrădesc libertatea interioară. Sentiment de neputinţă în fata vieţii. Frica de Dumnezeu ucide si nu iubirea de Dumnezeu. Ne sufocăm fiinţa pentru că nu vrem să fim spontani, veseli şi buni. Orice problemă ai avea, dacă sapi în spatele problemei ajungi la frica de moarte. Criticul intern moare la canalele de iubire interne sau externe. Moartea nu e moarte, ci e naştere, viaţă.

Lacrima este durerea care iese din tine şi de care sufletul vrea să se elibereze. Nimeni nu ne face atâta rău aşa cum ne facem noi. Inţeleg şi empatizez cu fiecare. Excesul de limită generează revoltă pentru că înăbuşă creativitatea, vitalitatea, spontaneitatea, naturaleţea, înţelepciunea. Ni se revelează orice nevoie. Cel mai bun profesor este ultima ta greşeală. Dumnezeu îţi arată locul comorii, dar tu trebuie să sapi!

Am învăţat să ofer, nu fiindcă am prea mult, ci pentru că ştiu cum este să nu ai! Am obosit să caut. M-am oprit şi cred. Mă conduce emoţia şi nu raţiunea. Nu poţi dărui iubire, dacă nu eşti iubire. Lasă-te să curgi, iubirea vine de la sine! Respiri iubire şi eşti fericit!

de Ieromonah Hrisostom Filipescu

Extras din „Puține lacrimi, multă bucurie!”, Ed. PIM, Iași, 2014