Ca oricare alt om, sunt jumătate trup şi jumătate suflet… Însă sufletul este prea mare pentru a putea fi cuprins în ,,jumătate”.

Sunt vulnerabilă, am slăbiciuni, defecte și uneori mai clachez. Obosesc și vreau să mă dau bătută sau chiar renunț definitiv atunci când într-adevăr nu mai pot. Mai cad și cred că nu am să mă ridic niciodată. Dar până la urmă nu așa facem toți? Asta nu înseamnă că suntem slabi, înseamnă că suntem oameni și e normal să obosim. Însă nu e normal să ne învinovățim pentru micile slăbiciuni. Toți le aveam, numai că unii le ascund mai bine.

Nu am reușit mereu să fiu puternică. Au fost momente în care am simțit că cedez și am cedat. Poate nu am arătat asta tuturor, poate sunt puțini aceia care știu ce a fost în sufletul meu în anumite momente, cât de obosită eram, dar nu am fost mereu puternică. Cine e? Nimeni nu poate lupta fără încetare, fără vreun răgaz. Nimeni nu poate rezista fără momente în care să își tragă sufletul și să se liniștească.

Spun toate astea pentru că mulți oameni se învinovățesc pentru momentele lor de slăbiciune. Și nu ar trebui. Cu toții le avem. Nu ai cum să fii o stană de piatră pe care nu o mișcă și nu o afectează nimic. Nu ai cum să lupți la nesfârșit fără să îți încarci bateriile… De suflet vorbesc.

Acum nu îmi mai e teamă să recunosc că am cedat de multe ori și că mai apoi m-am ambiționat și mai tare să reușesc. Nu îmi mai e teamă să recunosc că am slăbiciuni, dar le cunosc și e mai bine să știi care sunt punctele tale slabe pentru că te poți apăra mai ușor atunci când ceilalți încearcă să te rănească… Și cu siguranță vor încerca. Iar uneori obosesc. Dar iau o pauză, mă liniștesc și apoi merg mai departe. 

sursa: http://damadetrefla.com/