Moartea în singurătate a Cristinei Țopescu m-a durut și m-a pus pe gânduri.
Strângi mii de prieteni în jurul tău și mori singur. Te culci într-o seară, cine știe cu ce gând frumos pentru a doua zi, și nu te mai trezești. Trupul se răcește în patul ultimului somn, înțepenește, și în acest timp râuri fierbinți de like-uri continuă să se reverse în pagina de Facebook, pe chipul tău de rezervă, oferit tuturor.
S-au umplut rafturile amiciției virtuale până la refuz. 5.000 de nume stau ticsite în algoritmii paginii, alte mii sau zeci de mii de oameni, followers, risipiți în deșertul internetului, tresaltă când publici ceva, cu bucuria pescarului trezit din amorțeală de tremurul brusc al plutei pe luciul apei.
E o bucurie scurtă, tăiată repede cu un clic pe altă postare, a altcuiva, într-o goană continuă după mici bucurii. Scurte dușuri de emoții, nimic mai mult. Clic pe pagină, clic în creier. O secundă, doar o secundă, autorul și cititorul sunt legați cu un fir nevăzut, o vibrație. Apoi, din nou, prăpastia.
Cu mulți dintre ei te saluți pe messenger, schimbi câteva vorbe. Nu mai mult, căci dacă numai unul dintr-o mie te confiscă preț de câteva minute pe zi, deja nu mai ai viață personală, devii un funcționar al propriei imagini. Unul tot mai irascibil, mai morocănos, speriat de ușurința cu care îți poți pierde timpul. Viața, adică. Și oricum nu faci față. Nu ești pâine biblică, să te poți împărți la toți.
Le zicem prieteni „prietenilor” de pe net fiindcă nu ne dă limba română semnificantul potrivit. Dar relația e cu totul alta. Poate să fie de admirație, de respect reciproc, de apreciere, de simpatie sinceră și profundă, poate chiar mai mult de-atât, dar nu o prietenie adevărată. O prietenie adevărată nu se poate consuma decât în viața reală, unde e supusă la teste reale – și rezistă sau nu. Un om nu poate gestiona afectiv și mental mii de relații, de amiciții. Prietenii sunt numărați.
Mi s-a întâmplat de multe ori să mă împrietenesc de-adevăratelea cu „prieteni” de pe net. Se petrece un fel de osmoză între virtual și real. Dar nici osmoza asta nu poate funcționa la nesfârșit, nu poți transfera în spațiul tău limitat infinitul internetului. Te vezi cu ei din când în când. Schimbi mesaje. Te interesează ce fac, te implici în planurile lor, îi sprijini, te sprijină. Primești și dai o vorbă bună – și asta înseamnă mult, căci de multe ori o încurajare, o îmbrățișare virtuală, un salut, pot fi salvatoare. Nu știi că spui doar o vorbă, dar poate contează cât o operație pe cord.
Nu construiesc aici imaginea unei vedete devorate de admiratori, urmăritori, prieteni, ci vreau doar să spun că notorietatea vine cu un cost pe care de la un moment dat nu ți-l mai poți permite. Și atunci trebuie să alegi invariabil viața ta privată.
Trebuie să te lepezi de iluzia că notorietatea e bună la ceva în viața ta de zi cu zi. Nu mănânci cu 10.000 de prieteni, chiar dacă postezi ceva inteligent în legătură cu prânzul tocmai pus pe masă, ci mănânci tu cu ai tăi, dacă nu cumva singur. Când dormi, dormi în intimitatea patului tău, ai visele tale, durerile tale, coșmarurile tale. Când te doare ceva, 10.000 de clicuri nu te vindecă. Și când mori, mori singur. În liniștea noului tău univers nu se mai aud clicurile.
Trăim un paradox: acela că suntem tot mai singuri cu cât suntem mai mulți. Și suntem tot mai îndepărtați, deși nu ne desparte decât un clic.
Însetați de recunoașterea „prietenilor” nevăzuți, uităm de prietenii reali, cei care vin la tine și se îmbată, care îți aduc portocale când te simți rău, cei care îți plimbă câinele, cei la care te duci cu ultima felie de chec, cei pentru care te împrumuți de la alții ca să-i scoți dintr-un necaz, cu care mergi la pescuit, cei pe care îi suni ca să le citești textul tocmai încheiat. Seduși de internet, care face ca totul să fie facil, uităm să mai trăim omenește. Ni se schimbă gustul vieții. Nu mai trăim, ci jucăm un rol. Și pe scenă, și în sală deopotrivă.
Nu vă mai indignați că o vedetă iubită, precum Cristina Țopescu, poate muri în singurătate, în mijlocul unei mulțimi nemărginite, fără ca nimeni să-i remarce absența două-trei săptămâni. Așa se întâmplă acum. Așa funcționează lucrurile. E o aberație devenită a naibii de normală.
Adunați-vă prietenii aproape. Oamenii în care bate și inima voastră. Oamenii care, când vă strânge de gât gheara depresiei, nu încep să vă certe, ci vin să vă ajute. Cei care vă înțeleg. Cei care vă acceptă și zgura, nu doar strălucirea. Toată iubirea și toată admirația declarate pe net nu fac cât o felie de măr adusă într-un șervețel, încălzită de strânsoarea pumnului, într-o seară insuportabilă.
Toate sentimentele frumoase care se exprimă altfel, prin clicuri, sunt doar substitute. Și sufletul omului, această mașinărie divină, nu funcționează cu înlocuitori.
Trist se moare în singurătate! Dar credeți că învață cineva ceva din asta?
Dacă într-o zi vă veți îngrijora de absența mea, intrați cu grijă în casă, vă rog, să nu-mi speriați pisica. Va fi ascunsă pe undeva, așteptând o mângâiere. Ca un om.
Strângi mii de prieteni în jurul tău și mori singur. Te culci într-o seară, cine știe cu ce gând frumos pentru a doua zi, și nu te mai trezești. Trupul se răcește în patul ultimului somn, înțepenește, și în acest timp râuri fierbinți de like-uri continuă să se reverse în pagina de Facebook, pe chipul tău de rezervă, oferit tuturor.
S-au umplut rafturile amiciției virtuale până la refuz. 5.000 de nume stau ticsite în algoritmii paginii, alte mii sau zeci de mii de oameni, followers, risipiți în deșertul internetului, tresaltă când publici ceva, cu bucuria pescarului trezit din amorțeală de tremurul brusc al plutei pe luciul apei.
E o bucurie scurtă, tăiată repede cu un clic pe altă postare, a altcuiva, într-o goană continuă după mici bucurii. Scurte dușuri de emoții, nimic mai mult. Clic pe pagină, clic în creier. O secundă, doar o secundă, autorul și cititorul sunt legați cu un fir nevăzut, o vibrație. Apoi, din nou, prăpastia.
Cu mulți dintre ei te saluți pe messenger, schimbi câteva vorbe. Nu mai mult, căci dacă numai unul dintr-o mie te confiscă preț de câteva minute pe zi, deja nu mai ai viață personală, devii un funcționar al propriei imagini. Unul tot mai irascibil, mai morocănos, speriat de ușurința cu care îți poți pierde timpul. Viața, adică. Și oricum nu faci față. Nu ești pâine biblică, să te poți împărți la toți.
Le zicem prieteni „prietenilor” de pe net fiindcă nu ne dă limba română semnificantul potrivit. Dar relația e cu totul alta. Poate să fie de admirație, de respect reciproc, de apreciere, de simpatie sinceră și profundă, poate chiar mai mult de-atât, dar nu o prietenie adevărată. O prietenie adevărată nu se poate consuma decât în viața reală, unde e supusă la teste reale – și rezistă sau nu. Un om nu poate gestiona afectiv și mental mii de relații, de amiciții. Prietenii sunt numărați.
Mi s-a întâmplat de multe ori să mă împrietenesc de-adevăratelea cu „prieteni” de pe net. Se petrece un fel de osmoză între virtual și real. Dar nici osmoza asta nu poate funcționa la nesfârșit, nu poți transfera în spațiul tău limitat infinitul internetului. Te vezi cu ei din când în când. Schimbi mesaje. Te interesează ce fac, te implici în planurile lor, îi sprijini, te sprijină. Primești și dai o vorbă bună – și asta înseamnă mult, căci de multe ori o încurajare, o îmbrățișare virtuală, un salut, pot fi salvatoare. Nu știi că spui doar o vorbă, dar poate contează cât o operație pe cord.
Nu construiesc aici imaginea unei vedete devorate de admiratori, urmăritori, prieteni, ci vreau doar să spun că notorietatea vine cu un cost pe care de la un moment dat nu ți-l mai poți permite. Și atunci trebuie să alegi invariabil viața ta privată.
Trebuie să te lepezi de iluzia că notorietatea e bună la ceva în viața ta de zi cu zi. Nu mănânci cu 10.000 de prieteni, chiar dacă postezi ceva inteligent în legătură cu prânzul tocmai pus pe masă, ci mănânci tu cu ai tăi, dacă nu cumva singur. Când dormi, dormi în intimitatea patului tău, ai visele tale, durerile tale, coșmarurile tale. Când te doare ceva, 10.000 de clicuri nu te vindecă. Și când mori, mori singur. În liniștea noului tău univers nu se mai aud clicurile.
Trăim un paradox: acela că suntem tot mai singuri cu cât suntem mai mulți. Și suntem tot mai îndepărtați, deși nu ne desparte decât un clic.
Însetați de recunoașterea „prietenilor” nevăzuți, uităm de prietenii reali, cei care vin la tine și se îmbată, care îți aduc portocale când te simți rău, cei care îți plimbă câinele, cei la care te duci cu ultima felie de chec, cei pentru care te împrumuți de la alții ca să-i scoți dintr-un necaz, cu care mergi la pescuit, cei pe care îi suni ca să le citești textul tocmai încheiat. Seduși de internet, care face ca totul să fie facil, uităm să mai trăim omenește. Ni se schimbă gustul vieții. Nu mai trăim, ci jucăm un rol. Și pe scenă, și în sală deopotrivă.
Nu vă mai indignați că o vedetă iubită, precum Cristina Țopescu, poate muri în singurătate, în mijlocul unei mulțimi nemărginite, fără ca nimeni să-i remarce absența două-trei săptămâni. Așa se întâmplă acum. Așa funcționează lucrurile. E o aberație devenită a naibii de normală.
Adunați-vă prietenii aproape. Oamenii în care bate și inima voastră. Oamenii care, când vă strânge de gât gheara depresiei, nu încep să vă certe, ci vin să vă ajute. Cei care vă înțeleg. Cei care vă acceptă și zgura, nu doar strălucirea. Toată iubirea și toată admirația declarate pe net nu fac cât o felie de măr adusă într-un șervețel, încălzită de strânsoarea pumnului, într-o seară insuportabilă.
Toate sentimentele frumoase care se exprimă altfel, prin clicuri, sunt doar substitute. Și sufletul omului, această mașinărie divină, nu funcționează cu înlocuitori.
Trist se moare în singurătate! Dar credeți că învață cineva ceva din asta?
Dacă într-o zi vă veți îngrijora de absența mea, intrați cu grijă în casă, vă rog, să nu-mi speriați pisica. Va fi ascunsă pe undeva, așteptând o mângâiere. Ca un om.
de Viorel Ilisoi
sursa: https://www.viorelilisoi.ro/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*