Poate ca ajungem sa cunoastem oamenii cei mai frumosi pentru noi atunci cand incetam sa mai cautaum, ci incepem sa ne cautam pe noi insine.

Plecam. Plecam mereu. Spre altii. In loc sa venim spre noi. Fugim. Calatorim. Iesim. La restaurante, in cluburi, in parcuri, in oras, la sala, la scoala, in calatorii de afaceri, in vacante. Alergam de colo colo. Cautam. Cautam lucruri. Cautam oameni. Ii sunam. Le dam mesaje. Mailuri. Whatsapp uri. Le scriem pe FB. Pe chat. Asteptam raspuns. Asteptam sa ne sune. Mai mereu asteptam cate ceva. Pe cineva. Suntem aici acum dar ne gandim cum ar fi sa fim altundeva. Sau cu altcineva. Sau cum ar fi altfel. Mereu e un "altfel", desigur mai bun, ascuns in mintea noastra. Fugim mereu dupa alti oameni - chiar daca parem a sta pe loc. Inima noastra sta mereu dupa unul sau altul, asteptand sa fie bagata in seama, culeasa, invelita, laudata, admirata, mangaiata, imbratisata, pretuita, iubita. Asteptam. Mai mereu asteptam. Mai mereu iesim pe drumuri, pribegi nelinistiti in cautare de nici nu stim ce. Plecam. Mai mereu plecam undeva. Ne imbracam frumos, mai punem o masca si ne indepartam din nou de noi. Venim. Mai mereu venim de undeva. Atat de rar din noi. Si venim doar pentru a ne pregati sa plecam. Sa incercam, din nou, sa ajungem inauntru, prin afara. In plan vertical, prin planul orizontal. La noi, prin altii. La El, prin lume. La bucurie, incercand cu orice pret sa evitam suferinta.

 

In tot timpul asta unii oameni aleg sa nu mai fuga. Ci sa se indrepte spre locul acela ascuns din inima lor. Si, paradoxal, de abia cand inceteaza sa mai fuga dupa oameni, le apar in cale alti oameni ce au plecat in aceeasi calatorie. "Ah, si tu? "Si pleaca impreuna mai departe, fiecare mai adanc spre inima lui, si impreuna spre lumina ce ne adaposteste pe toti...

Poate ca ajungem sa cunoastem oamenii cei mai frumosi pentru noi atunci cand incetam sa mai cautaum, ci incepem sa ne cautam pe noi insine. Poate oamenii acestia vin nu cand ii chemam, ci de-abia dupa ce ne-am intalnit intai noi, cu noi insine. Poate ca intalnim oamenii cei mai apropiati sufletului nostru cand incetam sa ne straduim sa ni-i apropiem pe altii, ci ne apropiem, pur si simplu, noi de noi insine. Iar pe drum intalnim alti oameni care fac acelasi lucru. Poate ca oamenii incep sa vina spre noi, cu adevarat, pas cu pas, pe masura ce noi ne indreptam spre noi, pas cu pas. Poate ca cei de care avem cu adevarat nevoie vin in clipa in care nu mai avem nevoie de nimeni. Poate ca cei pe care ii cautam apar in clipa in care incetam sa ii mai cautam. Poate ca ne gasesc de-abia dupa ce ne gasim, mai intai, noi insine.
Plec din nou la drum. Pe bucata de pamant a inimii mele. In sens invers decat pana acum. Dinauntru, spre inafara. Din vertical, spre inainte. Din mine, spre altii. Din El, spre lume...

Merg inainte, usor, pe pamantul invartosat de prea multa instrainare, muncindu-l asa cum l-am vazut pe bunicul, pe ogorul sau. Pe cine voi intalni oare, pe drum, in timp ce voi ara, sapa, sadi, uda cu lacrimi si cu zambet si cu daruri pamantul sufletului meu? Pe cine voi gasi, in afara de mine, cea care trebuie sa fiu? In afara de toti cei ce merg pe acelasi drum- al inimii lor? 

Oare cine ma asteapta acolo, la capat de drum?

de Alexandra Svet 

https://www.catchy.ro/author/alexandra-svet