Se întâmplă ca toată iubirea și liniștea pe care o căutăm să se afle doar în brațele unui om

Știi, mereu am căutat liniștea.

Liniștea care mă ajută să mă cunosc până în adâncul sufletului. Liniștea care mă lasă să mă contopesc cu ai mei demoni, să-i liniștesc, să-i privesc în ochi, să-i dresez, să-i accept. Liniștea cea profundă care mă lasă să mă sincronizez cu cerul, cu pământul, cu vântul, cu norii, cu natura.

Uneori am căutat liniștea în brațele unui bărbat.

În brațele lui voiam să mă simt mică, să las dilemele, întrebările, fricile. Nu voiam să știu ce va fi mâine cu mine și cu el. Nu voiam să știu dacă va continua să mă țină de mână și îmi va aranja părul după ureche. Îmi puneam capul pe a lui piept și îi ascultam bătăile inimii. Nu mă gândeam la nimic. Trăiam fiecare secundă.

Am căutat liniștea în fluturi, în ploaie, în fulgii care se lăsau peste mine, peste oraș, peste omenii grăbiți, îndrăgostiți sau triști.

Am căutat liniștea pe un val adânc de râu. Am căutat-o la răsăritul soarelui. Am căutat-o în munți și pe nisipul fierbinte al mării.

Însă, niciodată nu am găsit-o pe deplin.

De fiecare dată îmi lipsea ceva. Simțeam un gol imens în al meu interior. Mereu doream ceva mai mult. Voiam să simt o emoție puternică. O emoție care să mă cutremure, care să-mi aducă furnicături pe coloana vertebrală.

Iar într-o simplă zi de vară, un necunoscut cu ochii albaștri m-a îmbrățișat.

M-am simțit din nou mică. Din femeia încrezută în sine m-am transformat într-o adolescentă rușinoasă și cu mâinile tremurânde. Și, de atunci simt că liniștea pe care o căutam mereu era în ochii lui, în brațele lui, în vorbele calculate pe care le spune.

Se întâmplă ca toată iubirea și liniștea pe care o căutăm să se afle doar în brațele unui om.

sursa: https://destainuirilemariei.com/

Fii o candelă aprinsă, iar prin pilda propriei vieți fă lumea mai frumoasă în jur. Iartă, iubește, binecuvântează! Ești o minune!

Oamenii sunt unici, irepetabili, formidabili. Sunt la fel și diferiți în același timp. Fragili şi puternici. Greu de înţeles, dar uşor de iubit. Cu trecut, prezent şi viitor. Un univers de trăiri. Paradoxal ei nu se întâlnesc întâmplător. Iar povestea fiecăruia diferă în funcţie de chipurile care au făcut parte din viaţă şi mai ales de alegerile făcute.

Unii au poveşti memorabile, demne de a deveni nemuritoare în coperţile unei cărţi. Alţii impresionează prin durerile şi deziluziile care i-au făcut mai moi sau mai abrazivi. Stâncă de piatră sau păşune plină de flori de câmp. Unii se ruşinează sau îi buşeşte râsul de alegerile făcute cândva, ori cu neputinţele omeneşti, asumate sau nu. Împărţim visele sub acelaşi cer şi păşim pe acelaşi pământ. Suflet drag, crezi că înțelegi tristețea din zâmbetul fiecaruia, furia din spatele cuvintelor oricui și fericirea din spatele lacrimilor omului? Crezi. Dar nu e aşa. Fiecare om are taina lui. Vorbim și visăm frumos. Ne ataşăm de oameni, de locuri, de lucruri şi de momente frumoase. Muncim cu dăruire. Ascundem dureri fizice şi sufleteşti, îndoieli, temeri, regrete, neîmpliniri… Redevenim empatici, prezenţi, atenţi. Plângem. Iertăm. Iubim. Păstrăm cu sfinţenie amintiri ce ne fac sufletul să vibreze. Învăţăm să dăruim. Dar cel mai mult insistăm în eroare. Compromisuri. Șah-mat! O simplă privire tăioasă poate ucide încrederea, o mângâiere cumpărată poate să doară mai tare decât o lovitură, simple cuvinte goale pot răni mai mult decât un pumnal, iar indiferenţa poate fi oricând o eutanasiere lentă.

 
Lipim şi dezlipim etichete pe oameni. Tragem pe unii sau pe alţii de mânecă încercând să schimbăm păreri. Ne consumăm energia preocupându-ne de ceea ce gândesc alţii despre noi. Acumulăm frustrări, ne încărcăm sufletele cu griji inutile şi ne alimentăm imaginaţia cu tot felul de închipuiri. Ne îmbolnăvim pentru că ne stresăm prea mult şi uităm să fim fericiţi. Datul cu părerea despre orice, oricând, oriunde, încurajat de mass-media devine o a doua fire a omului mic. Prejudecăţi. Utopii. După ce malaxorul vieţii ne frămână bine, uneori și cea mai amărâtă bucățică de pâine ți se pare cea mai dulce. Mai ales după ce viața ți-a dat jos „ochelarii de cal”, acele apărătoare care nu îţi permit să vezi lateral ceea ce ar trebui: suferinţele şi nevoile celor de lângă noi, frumosul din jurul nostru, binele şi intenţiile bune, şansele care ni se acordă, oamenii care merg alături de noi, natura. Astăzi greșesc eu și tu mă ierți. Mâine greșești tu și eu te iert. Poimâine greșim amândoi și alții ne iartă și tot așa. Și deasupra tuturor și în noi adie Duhul Sfânt în Lumină lină. Ne emoţionează orice este frumos, o floare, o melodie, un zâmbet, vocea unui copil, tandreţea unui bătrân, amintirea cuiva drag…

 
Ai adus ceva frumos și bun pe lume? Ai făcut pe cineva fericit astăzi? Iubești sau urăști? Acționezi sau ești indiferent? Înțelegi fără explicații? Crezi fără să vezi? Auzi fără cuvinte? Vezi cu ochii închiși? Simți fără atingeri? Când te uiţi în oglină ce vezi?! Când viața îți rupe paginile viselor, râzi de mulțimea viselor ce apar după. Sufletul nu este limitat la un număr fix de iubiri. Nu rămâne într-o baltă de pierzanie. Fiecare om pe care îl întâlnesc în drumul meu îmi este superior prin ceva. De aceea, încerc să învăț câte ceva de la fiecare. Și, Doamne, ce minune este viața! Mai ales după ce îți tragi sufletul că ai alergat de tine ca să te întâlnești cu Tine…

 
Am să iubesc până la sfârșitul lumii. Iar sfârșitul lumii e sfârșitul meu. Când am murit, lumea mea s-a sfârșit. Așadar, se cuvine să mă preocupe sfârșitul meu, nu sfârșitul lumii. A semnat cineva vreun contract că trăiește 70 sau 80 de ani?! Oricând povestea vieții noastre se poate încheia, brusc sau lin. „Apocalipsele” contemporane sunt în mintea și în inima mea, când urăsc, mint, invidiez, judec, etc. În mine e Raiul, în mine e iadul. În mine e lumina și în mine e întunericul.

 
Așadar, suflet drag, trăiește fiecare zi ca și cum ar fi ultima zi din viața ta. Astăzi poate fi cea mai frumoasă zi, de tine depinde ce alegi. Fii o candelă aprinsă, iar prin pilda propriei vieți fă lumea mai frumoasă în jur.

 
Iartă, iubește, binecuvântează! Ești o minune!

 
Ieromonah Hrisostom Filipescu
Extras din ”Puține cuvinte, multă iubire”, Ed. PIM, Iași 2013, pag. 235-238

O Îmbrățișare Puternică Plină De Iubire Și Speranță!

Îți trimit…

O îmbrățișare puternică plina de iubire si sperantã. Astăzi te încurajez să faci bine în continuare, cu resursele pe care le ai!

Folosește tot ce ai pentru a continua cu procesul divin pentru care te-ai născut! Ești o ființă minunată cu o misiune extraordinară!

Te-ai născut pentru a iubi, misiunea ta este pentru a servi, scopul tău este să împărtășești abundența care este în inima ta.

Iți transmit toatā recunostinta mea pentru ca astãzi, nu mai mã simt singur, contez pe sprijinul tãu, cã tu continui si chiar daca nu te am aproape iti simt prezenta, pentru ca tu esti acolo unde simt pacea, tu esti acolo unde simt bucuria! Tu trăiești si te manifesti în armonía spiritului, în principiile care umplu de entuziasm și sperantã această VIAȚĂ. Totul revine la sursa inițială. De la început ai fost alături de mine și încă ești aici umplându-mă de inspirație, si pentru toate astea iti multumesc si iti doresc zile binecuvântate dragã OM. Te iubesc! 

sursa: https://www.leoburtisan.com/

Un suflet uneori prea plin, alteori prea pustiu… de oameni

Oamenii pleacă adesea de lângă noi. Pleacă fizic sau emoțional. Se desprind uneori puțin câte puțin, alteori brutal, lăsându-ne sufletele dezgolite. Iar noi, privind cu jind în urma lor, suntem sfâșiați de durere, de dor, de neputință, de „ce-ar fi fost dacă”-uri, de orgolii peste care nu am putut sau nu am vrut să trecem, de speranțe, de „întoarce-te înapoi” și de „iartă-mă”. Și sufletul rămâne pustiu, singur, fără vlagă.
Oamenii pleacă.

… și oamenii rămân. Sufletul nostru se leagă pentru veșnicie de sufletul lor. Legături speciale. indestructibile. Pe multe dintre ele nu ni le putem explica, le acceptăm cu greu, le conștientizăm târziu, abia atunci când vrem să ne îndepărtăm. Și nu ne putem lipsi de ele pentru că oamenii ne devin drog. Îi alungăm și îi chemăm înapoi, plecăm și ne întoarcem din drum, îi căutăm în vise, în brațe, în inimă. Și devin una cu sufletul. Sunt motivul fiecărui zâmbet și batista fiecărei lacrimi. Sunt tot.
Oamenii rămân.

© Iustina Ţalea

sursa: Momenteinviata

Nu renunţa niciodată să cauţi omul care să te iubească şi pe care să-l iubesti cu adevărat…

 

„În iubire e nevoie să „lupţi” pentru omul mult prea drag sufletului tău, dar doar atunci când şi el „luptă” pentru tine. În iubire e nevoie de Doi „luptători”  şi astfel  „victoria” este garantată!

Putem iubi cu tot sufletul nostru, dar niciodată nu putem determina pe cineva să ne iubească, orice am face noi….

Tot ce putem face e să fim frumoşi în continuare, cu sufletele calde şi blânde, cu inima plină de iubire, cu mintea frumoasă, să fim oameni tot mai minunaţi, şi cei potriviţi nouă, cei care ne pot vedea frumuseţea sufletului nostru şi a minţii noastre, ne vor iubi cu adevărat şi nu vor pleca niciodată…

Nu poti face un om să te iubească… doar cei care Aleg singuri să te iubească o vor face.

 

Nu lupta pentru o iubire neîmpărtăşită, pentru că îţi va aduce foarte multă suferinţă. Mai bine mergi mai departe şi speră în continuare că într-o zi, omul care te va vedea cât de frumos eşti, ce suflet şi ce minte frumoasă ai, se va îndrăgosti cu adevărat de tine şi va şi rămâne…

Doar oamenii care ne văd toată frumuseţea sufletului şi a minţii noastre rămân în viaţa noastră… Ceilalţi sunt doar simpli pasageri…

Fii un om Frumos şi într-o zi, cu siguranţă, un om la fel de frumos ca tine te va vedea cu adevărat şi se va îndrăgosti de tine şi te va iubi exact aşa cum meriţi…

Speranţa moare ultima. Nu renunţa niciodată să cauţi omul care să te iubească şi pe care să-l iubesti cu adevărat”

 

sursa: http://cameliaserban.ro/

Zile... astăzi, de ziua mea.

Sunt zile în care trebuie să vorbeşti şi zile când trebuie să taci.

Zile în care râzi şi zile în care trebuie să plângi. 

Zile în care îţi scrii dureri adânci, altele în care scrii platitudini. 

Unele în care scrii despre îndrăgostiri, altele în care scrii despre dezîndrăgostiri. 

Sunt însă zile în care e mai bine să nu scrii nimic. Să ai grijă, spunea cineva, să nu scrii mai mult decât citeşti. Decât ai trăit sau trăieşti ‒ aş adăuga. Sau decât te rogi. Sunt zile în care trebuie să fugi şi zile în care trebuie să rămâi.

Zile în care trebuie să visezi şi zile în care trebuie să te înalţi să îţi culegi visul şi să ţi-l cobori pe pământ.

Sunt zile în care trebuie să lupţi şi zile în care trebuie să te pregăteşti pentru luptele ce vor urma.

Sunt zile în care te laşi prea iubit şi zile în care te laşi prea uitat.

Zile în care înveţi să trăieşti şi altele în care trebuie să înveţi să mori.

Zile în care te uiţi ca să te găseşti. 

Altele în care te laşi uitat, să vezi pe cine mai găseşti când te-ntorci. 

Sunt zile în care nu te-a mai aşteptat nimeni. Te întrebi dacă au fost vreodată. 

Şi zile în care, din iubire, ţi-au iertat prea multe plecări, prea multe întârzieri. Şi te-ntrebi dacă i-ai meritat.

Sunt zile în care trebuie să faci ce ai tot spus că vei face. Să mergi în sfârşit la casa visată de pe malul mării. Să te ascunzi în sfârşit într-un sat uitat de timp. Să mergi în sfârşit desculţ până la capătul lumii doar ca să te întorci, cu şi mai mult dor. Să zbori în sfârşit până la capătul lumii tale. Unde nu ai mai fost niciodată. Să faci în sfârşit ceva pentru alţii. Să le ceri în sfârşit iertare celor cărora le-ai greşit. Să trăieşti măcar pentru o vreme, departe de timp şi de "eu." În " a fi". În al cincilea anotimp, în a opta zi, căutând ape vii, tinereţi fără bătrâneţi.

E însă ceva ce ar trebui făcut în fiecare zi. Deşi ne-am obişnuit să ni se pară normal. Ar trebui să mulţumim că am primit cel mai frumos dar ‒ că avem încă o zi.
Deşi cel mai ades uităm, zilele sunt de fapt doar aşa: Zile în care trebuie să mulţumeşti. Şi zile în care trebuie să mulţumeşti.

"Floarea din asfalt" - Alexandra Svet

Hai, să iubim așa cum nu s-a iubit nimeni!

Să ne ținem în brațe până toate stelele vor cădea, iar pleoapele vor deveni păduri întunecate.

Să ne atingem cu buzele până trupurile noastre se vor cutreiera în tandem cu pământul.

Să cunoaștem fiecare cameră a interiorului nostru și să ieșim vii din toate războaiele tăcute.

Să ajungem pe căi nebântuite ducând în palme păcatul.

Să-mi fie Calea Lactee. 

Să te urmez pe tărâmuri vagi, necunoscute. 

Să nu punem întrebări și să pășim lent peste răni necicatrizate. 

Să nu ne pese de Ieri și nici de Mâine 

Să fie doar acum. 

Să ne plimbăm pe liniile vieții din palmă  Și să nu ne fie frică de ce va urma.

E o nouă poveste 

Poate o trăim fără frică. 

Fără dileme și fără neîncredere 

Să fim pentru noi 

Să nu implicăm iubirile consumate

Și să nu jucăm roluri 

Hai, să iubim așa cum nu s-a iubit nimeni!

Și scriem o carte sau o poezie despre noi 

Să privim cerul

Să călătorim 

Să gătim clătite

Să iubim

Apoi, să punem punctul pe G.

Să înconjurăm. Să coborâm. Să ne ridicăm.

Să ne cufundăm în adâncuri.

Să ne ținem în brațe până acest pământ va fi cuprins doar de Iubire.

sursa: https://destainuirilemariei.com/