Se afișează postările cu eticheta Divinul din Noi. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Divinul din Noi. Afișați toate postările

vineri, 23 decembrie 2022

Bradul de Crăciun

Sărbători binecuvântate să aveți, cu pace în suflet și în gânduri! 

Vă îmbrățișez cu iubire și lumină,

Daniela



Se ia un brad,
se agață în el
un gând curat,
o vorbă bună,
un salut,
o strângere de mână,
o-mbrățișare,
un surâs,
o bezea,
o tresărire,
o mirare…
Toate colorate,
strălucitoare,
frumos mirositoare.
Apoi se unesc cu lanțul
întâmplărilor fericite,
împletit dintr-un fir de înțelegere,
cu un altul de bunăvoință.
Astfel împodobit,
se caută un suflet
și odată găsit,
se ia bradul,
se sădește adânc, drept,
cu răsuflarea ținută,
cu vârful în sus,
spre-a nu uita niciodată
cât de lung e drumul spre cer.

de Nicu Alifantis

marți, 26 aprilie 2022

Fii o candelă aprinsă, iar prin pilda propriei vieți fă lumea mai frumoasă în jur. Iartă, iubește, binecuvântează! Ești o minune!


Oamenii sunt unici, irepetabili, formidabili. Sunt la fel și diferiți în același timp. Fragili şi puternici. Greu de înţeles, dar uşor de iubit. Cu trecut, prezent şi viitor. Un univers de trăiri. Paradoxal ei nu se întâlnesc întâmplător. Iar povestea fiecăruia diferă în funcţie de chipurile care au făcut parte din viaţă şi mai ales de alegerile făcute.


Unii au poveşti memorabile, demne de a deveni nemuritoare în coperţile unei cărţi. Alţii impresionează prin durerile şi deziluziile care i-au făcut mai moi sau mai abrazivi. Stâncă de piatră sau păşune plină de flori de câmp. Unii se ruşinează sau îi buşeşte râsul de alegerile făcute cândva, ori cu neputinţele omeneşti, asumate sau nu. Împărţim visele sub acelaşi cer şi păşim pe acelaşi pământ. Suflet drag, crezi că înțelegi tristețea din zâmbetul fiecaruia, furia din spatele cuvintelor oricui și fericirea din spatele lacrimilor omului? Crezi. Dar nu e aşa. Fiecare om are taina lui. Vorbim și visăm frumos. Ne ataşăm de oameni, de locuri, de lucruri şi de momente frumoase. Muncim cu dăruire. Ascundem dureri fizice şi sufleteşti, îndoieli, temeri, regrete, neîmpliniri… Redevenim empatici, prezenţi, atenţi. Plângem. Iertăm. Iubim. Păstrăm cu sfinţenie amintiri ce ne fac sufletul să vibreze. Învăţăm să dăruim. Dar cel mai mult insistăm în eroare. Compromisuri. Șah-mat! O simplă privire tăioasă poate ucide încrederea, o mângâiere cumpărată poate să doară mai tare decât o lovitură, simple cuvinte goale pot răni mai mult decât un pumnal, iar indiferenţa poate fi oricând o eutanasiere lentă.
 
Lipim şi dezlipim etichete pe oameni. Tragem pe unii sau pe alţii de mânecă încercând să schimbăm păreri. Ne consumăm energia preocupându-ne de ceea ce gândesc alţii despre noi. Acumulăm frustrări, ne încărcăm sufletele cu griji inutile şi ne alimentăm imaginaţia cu tot felul de închipuiri. Ne îmbolnăvim pentru că ne stresăm prea mult şi uităm să fim fericiţi. Datul cu părerea despre orice, oricând, oriunde, încurajat de mass-media devine o a doua fire a omului mic. Prejudecăţi. Utopii. După ce malaxorul vieţii ne frămână bine, uneori și cea mai amărâtă bucățică de pâine ți se pare cea mai dulce. Mai ales după ce viața ți-a dat jos „ochelarii de cal”, acele apărătoare care nu îţi permit să vezi lateral ceea ce ar trebui: suferinţele şi nevoile celor de lângă noi, frumosul din jurul nostru, binele şi intenţiile bune, şansele care ni se acordă, oamenii care merg alături de noi, natura. Astăzi greșesc eu și tu mă ierți. Mâine greșești tu și eu te iert. Poimâine greșim amândoi și alții ne iartă și tot așa. Și deasupra tuturor și în noi adie Duhul Sfânt în Lumină lină. Ne emoţionează orice este frumos, o floare, o melodie, un zâmbet, vocea unui copil, tandreţea unui bătrân, amintirea cuiva drag…
 
Ai adus ceva frumos și bun pe lume? Ai făcut pe cineva fericit astăzi? Iubești sau urăști? Acționezi sau ești indiferent? Înțelegi fără explicații? Crezi fără să vezi? Auzi fără cuvinte? Vezi cu ochii închiși? Simți fără atingeri? Când te uiţi în oglină ce vezi?! Când viața îți rupe paginile viselor, râzi de mulțimea viselor ce apar după. Sufletul nu este limitat la un număr fix de iubiri. Nu rămâne într-o baltă de pierzanie. Fiecare om pe care îl întâlnesc în drumul meu îmi este superior prin ceva. De aceea, încerc să învăț câte ceva de la fiecare. Și, Doamne, ce minune este viața! Mai ales după ce îți tragi sufletul că ai alergat de tine ca să te întâlnești cu Tine…
 
Am să iubesc până la sfârșitul lumii. Iar sfârșitul lumii e sfârșitul meu. Când am murit, lumea mea s-a sfârșit. Așadar, se cuvine să mă preocupe sfârșitul meu, nu sfârșitul lumii. A semnat cineva vreun contract că trăiește 70 sau 80 de ani?! Oricând povestea vieții noastre se poate încheia, brusc sau lin. „Apocalipsele” contemporane sunt în mintea și în inima mea, când urăsc, mint, invidiez, judec, etc. În mine e Raiul, în mine e iadul. În mine e lumina și în mine e întunericul.
 
Așadar, suflet drag, trăiește fiecare zi ca și cum ar fi ultima zi din viața ta. Astăzi poate fi cea mai frumoasă zi, de tine depinde ce alegi. Fii o candelă aprinsă, iar prin pilda propriei vieți fă lumea mai frumoasă în jur.
 
Iartă, iubește, binecuvântează! Ești o minune!
 
Ieromonah Hrisostom Filipescu
Extras din ”Puține cuvinte, multă iubire”, Ed. PIM, Iași 2013, pag. 235-238

miercuri, 3 noiembrie 2021

E tare greu în zilele de azi să găsești oameni care au ochii pline de iubire, oameni calzi și buni


Lumea nu e ca al tău suflet. Luminos și plin de iubire. Crede-mă, lumea nu e ca mama – caldă, iubitoare și blândă. Oamenii pot mușca din tine fără nici o milă.

Te trântesc la pământ, îți sfâșie inima, ți-o rup din piept, te scuipă și pleacă. Dacă vrei să supraviețuiești aici, pe Pământ, trebuie să fii călit, să treci peste multe experiențe dure.

Trebuie să înțelegi că aici toți vor oameni cu bun simț, iar când văd unul îl devorează, îl folosesc, îl cred naiv și prost. Trebuie să conștientizezi că dragostea nu e la modă, aici sunt plăceri trupești.

Aici, în lumea asta materialistă și goală trebuie să arăți bine. Toți vor să fie iubiți, dar într-o secundă sunt gata să-l trădeze pe cel care i-a iubit cu adevărat.

Îi vezi pe toți fericiți pe rețelele de socializare, dar în realitate înșală, mint și se urăsc. Pe internet toți vorbesc despre bunătate, însă încearcă să le ceri ajutorul, vei vedea cum îți vor spune prețul.

Deoarece, totul se măsoară în bani. Nimeni nu-ți va oferi ceva gratis.

De aceea, dacă Universul îți trimite în cale oameni care pot iubi sincer, care sunt lângă tine indiferent de circumstanțe, care te prețuiesc pentru cine ești, ai grijă de ei, îmbrățișează-i, ține-te de ei cu dinții.

Fiindcă, e tare greu în zilele de azi să găsești oameni care au ochii pline de iubire, oameni calzi și buni.

sursa: facebook

marți, 13 noiembrie 2018

Frumosul nu se înțelege: se simte!

 
Dacă ai un suflet frumos, nu îl ține ascuns sub măști mediocre si incomode celor care vor să te privească. Ține-l la vedere! Afișează-te cu el! Să vadă lumea frumosul și, încercând să îl înțeleagă pe deplin, să rămână uimită.
 
Frumosul nu se înțelege: se simte!
 
Că după aceea, vor veni mulți viteji apăruți de nu știu unde, și vor încerca să îți umble hai hui prin suflet, unii să îl pipăie, alții să ți-l împrumute pentru câteva ocazii de impresie artistică, iar cei mai mulți dintre ei să îi afle cusurile si dedesubturile, pentru a-l putea mânji și denigra cu noroiul părerilor lor închipuite, e un lucru necesar si perfect normal. Așa se validează frumusețea. Prin urâțenia celor care o denigrează.
 
Tu ține-l la vedere, astfel încât soarele vieții să ți-l încălzească si să ți-l lumineze. Lasă-l să fie frumos în totalitate și nu doar parțial. Pentru toată lumea, nu numai pentru tine.
 
Frumusețea mustră neghiobia și prostia ochilor care o privesc urât. Cine nu îți simte frumusețea, nu are cum să îți înțeleagă viața, caracterul, educația și limitele, dar mai ales, potențialul.
 
Așa că, dacă ai un suflet frumos și bun, nu îl ține numai pentru tine! Dacă este cu adevărat frumos, atunci va fi în stare să primească pe toată lumea. Pe cei buni, pentru a-l admira și pe cei răi, pentru a-l denigra.
 
de Portretul Sufletului

marți, 13 martie 2018

Oamenii pe care îi iubești nu au termen de comparație decât propria lor viață, iar nu a altora. Dar ca să gândești astfel, nu trebuie să îți pui nădejdea în ei.

"Nu poti compara soarele cu luna"
 
Nu știu de ce unii oameni mă iubesc atât de mult. Nu am găsit un răspuns concret la această frământare. Singurul lucru concret pe care îl știu este că, în momentele mele de cumpănă ale vieții, dragostea acestor oameni mi-a fost deopotrivă acoperământ de necazuri, sânul lui Dumnezeu în care nu mă mai putea atinge nimeni și nimic, hrană pentru sufletul meu hăituit și sprijin tare.

Oameni care m-au iubit pur și simplu, ca făcând parte din firescul naturii lor umane, fără să îmi pună întrebări sau, mai rău de atât, să îmi scoată ochii pentru vreo greșeală a mea plătită scump de ei.

Au apărut ca niște anonimi în întunericul vieții mele, purtând fiecare în spatele sufletului său, pe lângă durere, lumină binefăcătoare și atottămăduitoare de toate rănile pe care alți oameni, în drumul lor spre eternitate, ți le plasează ție pe motivul faptului că tu poți și, har Domnului(!), ai de unde.

Când m-am legat strâns de acești oameni minunați, au început unul câte unul, să dispară în anonimatul din care veniseră, nu pentru că dragostea mea îi obosise, ci pentru că ei îl iubeau mai mult pe Dumnezeu decât pe mine, iar eu, cu toate că îi iubeam nespus, le aduceam neliniște.

Atunci, atât de la ei cât și de la alții asemenea lor, am învățat marea lecție a iubirii: să iubești omul, dar să nu îți pui nădejdea în el, ci în Dumnezeu.

Mi-a fost extraordinar de greu să cred că iubind astfel, nu fac decât să greșesc. Față de Dumnezeu, față de mine și față de ei. Dar este adevărat. Greșesc iubind așa.

Când îți pui nădejdea într-un om, devii posesiv, faci comparații, vezi distorsionat lucrurile și îți pervertești credința într-un "adevăr" care depinde de relația ta cu tine însuți și cu Dumnezeu printr-un simplu om, pe când lucrurile ar trebui să stea altfel: credința ta să fie o realitate construită pe relația dintre tine cu tine însuți, cu aproapele tău, ambele având ca scop uniunea ta cu Dumnezeu, uniune care să nu depindă de oameni, ci de tine. De felul tău de a privi si a trăi viața.

Oamenii pe care îi iubești nu au termen de comparație decât propria lor viață, iar nu a altora. Dar ca să gândești astfel, nu trebuie să îți pui nădejdea în ei. 

Cum nu poti compara soarele cu luna, tocmai pentru faptul că fiecare e altceva, la fel și oamenii. Nu ne punem nădejdea în căldura soarelui sau în lumina blândă a lunii, ci în Cel Care Le-a creat.

Cu toate că am greșit enorm de mult procedând astfel, adică încrezându-mă în totalitate în ființa și darurile unui om care mă îndrăgea, observ că și astăzi sunt o mulțime de oameni care mă iubesc, deși nu am făcut absolut niciun efort sau jertfă ca să merit acest lucru.

Și a nu știu câta oară, mă întreb mirat "De ce?"
 

luni, 15 ianuarie 2018

Trăim într-o lume în care toți își dau seama dacă ai slăbit sau dacă te-ai îngrășat, dar niciunul dacă ești trist!


Uneori cea mai bună decizie este să faci liniște în interior. Nu mai știm să ne bucurăm de tăcere. Eu cu mine și cu Doamne… Acesta e începutul. Să pot să stau în tăcere, fără să am nevoie de fundal sonor ca să nu mă simt singur, trist. Nu ai nevoie să îți duci inima și mintea departe pentru a fi bine. Coboară în inimă și fii blând cu tine, fii delicat cu ce găsești acolo și întoarce-te ori de câte ori simți nevoia. Ai fugit destul de tine ca să te întâlnești cu tine! Când te doare, spune-I lui Doamne!

Statisticile arată că există tot mai multă depresie, deznădejde, tristeţe. Ce este de făcut?

Dincolo de diagnostic este o poveste de viață. Cine ascultă povestea până la capăt? Rănirea gravă și repetată a celor 6 nevoi de bază (siguranță, conexiunea cu ceilalți, autonomie, stimă de sine, autoexprimare, limite realiste) ne face ca să devenim vulnerabili. Adeseori suntem atrași de persoane care sunt reci cu noi, ori punem nevoile celorlalți pe primul loc, așa încât uităm să ne dăm seama că avem și noi nevoi nehrănite. Trăim din firmituri și dezvoltăm codependențe emoționale. Se pune praf pe suflete când uităm de zâmbete. Cred că e imposibil să nu fim frumoși când suntem fericiți. Am uitat să ne bucurăm. Trăim pe pilot automat și nu suntem conectați în Aici și Acum. E nevoie să acceptăm că în viață ne vom îndepărta de oamenii cu care am avut relații speciale la un moment dat, pe care i-am pus pe piedestal. Oricât de mult doare. Să înțelegem că atunci când cineva nu îți influențează viața în mod sănătos e nevoie să-l lași să plece. Ne agățăm de celălalt și cerșim iubire, atenție, prezență, afecțiune când nu mai există cale de întors, poate, demult. Și suferim ciocănind la uși închise. De exemplu, una dintre temnițele interioare în care oamenii trăiesc este teama de ceea ce cred alții despre ei.


Să nu uităm că de la magazin nu putem cumpăra iubire, prietenie, fericire, respect sau timp.

Extras din interviul cu pr. ierom. Hrisostom Filipescu

vineri, 17 noiembrie 2017

Mai mult decât atât!




Viața înseamnă mai mult decât amintirile neplăcute care te-au obligat să nu mai crezi în tine. Nu acesta este rostul lor…!

Viața este mai mult decât o sumă absurdă a greșelilor pe care le-ai făcut, uneori, de frică să nu pierzi mai mult nefăcând nimic.

Viața este cu adevărat mai mult decât numărul zilelor rămase până la momentul în care-ți vei încasa mult așteptatul salariu. Un salariu care, oricum, se dovedește de multe ori mult mai mic decât ți-ai fi dorit să fie.

Viața este un surâs interior pe care-l auzi doar atunci când reușești să te împaci cu tine. În acel moment ești împăcată și cu cei din jur.

Un surâs care te ajută să vezi realitatea…Realitatea că tu ești mai mult decât ai crezut vreodată că poți fi.

Tu ești dincolo de jignirile pe care ți le adresează uneori cei care nu și-au găsit încă locul.

Tu ești dincolo de fostele iubiri care nu te-au ajutat să înfloresti, deși acesta era motivul pentru care tu intrasei în acele relații…

Tu ești dincolo de lacrimile pe care ți-ai promis că nu le vei mai vărsa vreodată. Însă ele se încăpățânează și te fac să-ți încalci mereu promisiunea.

Tu ești dincolo de minciunile care te înconjoară zilnic și pe care unii le ambalează atât de frumos încât, uneori, începi să crezi în ele.

Tu ești dincolo de hainele pe care le selectezi cu atâta grijă pentru a-ți sublinia personalitatea și obiceiurile.

Tu ești motivul care îți animă corpul în fiecare zi și-l duce în diferite locuri pentru a trăi experiențele de care ai atâta nevoie pentru a te înțelege pe tine însăți.

Tu ești puterea care poate transforma o casă într-un cămin.

Tu ești zâmbetul care poate liniști inima atât de agitată a unui bărbat.

Tu ești oglinda care strălucește, deși, câteodată, ea stă prăfuită de părerile celorlalți și de nepăsarea diletanților.

Tu ești surâsul interior care-ți spune că viața trebuie trăită chiar în acest loc și chiar în acest moment.

O simți?
de Adrian Cutinov

joi, 14 septembrie 2017

„Crucea Ta, Doamne, viaţă şi înviere este pentru poporul Tău”

„Mântuieşte, Doamne, poporul Tău, şi binecuvântează moştenirea Ta; biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte, şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău”.
 
 
Simbolul credinţei noastre creştine este Sfânta Cruce, mijlocul prin care a fost înfăptuită minunea învierii omului și a vindecării firii omenești supuse stricăciunii. Cinstind-o, Îl cinstim de fapt pe Cel Ce S-a răstignit pe ea, pe Domnul nostru Iisus Hristos. Sfinții Părinți numesc Sfânta Cruce ca fiind „viața noastră”, căci prin intermediul ei am redobândit raiul pierdut prin păcatul lui Adam.

Biserica noastră o cinsteşte în mod deosebit astăzi, când sărbătorim Înălţarea Sfintei Cruci, care ne aminteşte de evenimentul din secolul al IV-lea de la Ierusalim, când a fost scos lemnul Sfintei Cruci spre cinstire înaintea binecredincioşilor creştini. A doua oară în cursul anului bisericesc o cinstim în Duminica a treia din Postul Mare, la jumătatea urcușului către Învierea Domnului, pentru că, după cum în mijlocul raiului era sădit Pomul Vieţii, tot aşa în mijlocul Postului Mare se află Sfânta Cruce, cea de viaţă făcătoare.

Sărbătoarea de astăzi ne aminteşte de evenimentul din anul 335, când Sfântul Împărat Constantin cel Mare a construit la Ierusalim, pe locul unde este Sfântul Mormânt, o biserică închinată Învierii Domnului. Această biserică a fost sfinţită în ziua de 13 septembrie 335, iar a doua zi, pe 14 septembrie, Episcopul Macarie al Ierusalimului a înălţat Sfânta Cruce pe amvonul noii biserici pentru a fi văzută de mulţimea credincioşilor veniţi la acest eveniment. De atunci în această zi sărbătorim Înălţarea Sfintei Cruci şi o facem postind pentru că ea ne aduce aminte de Sfintele Pătimiri și moartea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În această zi sărbătorim şi aducerea sau întoarcerea Sfintei Cruci de la perși, în anul 629, pe timpul împăratului bizantin Heraclius, care a depus-o cu mare cinste în Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, în ziua de 14 septembrie. Sfânta Cruce fusese luată de perşi în timpul invaziei lor în Ţara Sfântă din anul 614. Împăratul Heraclius învingând Imperiul persan a primit, în urma păcii pe care a semnat-o cu ei în anul 628, Sfânta Cruce.

Astăzi, de sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci, cântăm un tropar care ne arată de ce trebuie să cinstim Sfânta Cruce: „Veniţi toţi credincioşii să preamărim lemnul cel de viaţă făcător; pe el a întins Mâinile Sale, de bunăvoie, Hristos, Dumnezeul nostru. El ne-a ridicat fericirea cea dintâi”. Ea este tiparul care ne îngăduie să înţelegem taina lumii şi a vieţii, este cheia prin care dobândim viaţa veşnică. Crucea este semnul dragostei nemărginite a lui Dumnezeu pentru om. De aceea, Mântuitorul a voit să moară pe Cruce, cu braţele întinse, să ne îmbrăţişeze, să ne arate de-a pururea iubirea Sa cea mare pentru noi, cei pe care ne aşteaptă să ne întoarcem la El. Cinstim Sfânta Cruce cea de viaţă dătătoare pentru că în taina ei se vădeşte Învierea lui Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru. Nu putem concepe, noi, creştinii ortodocşi, Sfânta Cruce fără Învierea Domnului, deoarece crucea fără Înviere este doar un element de tortură, iar cu Învierea este lemnul cel de viaţă dătător pentru că prin jertfa Domnului Iisus Hristos de pe ea a fost mântuit neamul omenesc.

Pe Cruce, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a zdrobit cu moartea pe moarte, a biruit moartea prin Învierea Sa din mormânt, Învierea Sa fiind şi arvuna sau pârga învierii noastre proprii. Noi credem şi suntem convinşi că vom învia la Judecata de Apoi, pentru că Iisus Hristos a înviat înaintea noastră. Pârga înseamnă primul sau primele fructe care se coc sau se rumenesc într-un pom. Ele sunt presentimentul şi arvuna că toate celelalte se vor coace şi vor veni după ele şi că întregul pom va da roada cuvenită. Aşa şi Iisus Hristos este numit Pârga învierii noastre.

Crucea este semn omenesc şi dumnezeiesc deopotrivă. Semn omenesc, căci omul de la început a fost plăsmuit în chipul Crucii. Făcând-o unealtă de tortură şi de moarte, Crucea a devenit simbolul suferinţei şi al morţii. Dar de când Hristos S-a răstignit, Crucea a devenit semn dumnezeiesc, semnul Fiului Omului, semn de biruinţă, de bucurie şi de viaţă. De aceea Biserica se bucură cântând: „Crucea Ta, Doamne, viaţă şi înviere este pentru poporul Tău”.

De la naştere până la moarte şi până la învierea cea de obşte, toată viaţa creştinului este umbrită de Sfânta Cruce, care este cheia ce deschide cămara de bunătăţi a harului. Ca semn al Său, Mântuitorul a dat Crucii toată puterea Sa şi a dăruit-o ca pe darul cel mai de preţ ucenicilor Săi, iar prin mărturia lor nouă, tuturor celor care am primit Sfântul Botez. Din momentul naşterii noastre din apa Botezului devenim purtători ai Crucii şi suntem chemați să luăm Crucea lui Hristos fără frică, fără ruşine, bărbăteşte, răbdători. Crucea lui Hristos este sfântă, cinstită şi tare. Este putere a omului credincios şi armă asupra diavolului. Toţi sfinţii Bisericii noastre au îmbrăţişat Crucea de timpuriu, au luat-o cu bucurie, n-au părăsit-o niciodată. Crucea ocupă un loc central în viaţa credincioşilor creştini. Este cel mai sfânt simbol al Bisericii noastre. Toate Sfintele Taine se pecetluiesc cu semnul Sfintei Cruci. Preotul binecuvântează în forma crucii. În biserică toate sunt purtătoare de cruce, în formă de cruce, imprimate cu cruce, închinate cu cruce: sfintele vase, veşmintele preoţeşti, cărţile liturgice.

Creştinul când se roagă şi când începe orice lucrare în cinstea Bunului Dumnezeu se închină cu semnul Sfintei Cruci, pe care îl face cu mâna pe faţa sa, aducându-şi aminte de puterea cea nemăsurată a Celui care a sfinţit Crucea cu scump Sângele Său şi ne-a lăsat-o nouă ca pe o armă nebiruită asupra celui rău, după cum spunem la Taina Sfântului Maslu: „Doamne, armă asupra diavolului, Crucea Ta o ai dat-o nouă; că se îngrozeşte şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei; că morţii i-ai sculat şi moartea o ai surpat, pentru aceasta ne închinăm îngropării Tale şi Învierii”. Când ne însemnăm cu Sfânta Cruce, spunem: În numele Tatălui (la frunte) şi al Fiului (la piept) şi al Sfântului Duh (la ambii umeri), după care, apoi, lăsând mâna în jos, spunem: Amin! Când spunem „în numele Tatălui”, înseamnă că Îl cinstim pe Dumnezeu Tatăl Atotţiitorul, iar când coborâm mâna la piept şi rostim „și al Fiului” Îl preamărim pe Dumnezeu Fiul Care S-a coborât pe pământ pentru mântuirea noastră, iar când ducem mâna la umărul drept şi la cel stâng rostind cuvintele „şi al Sfântului Duh” înseamnă cinstirea pe care o aducem Duhului Sfânt „Domnul de Viaţă Făcătorul”. Astfel, prin însemnarea cu Sfânta Cruce cinstim Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Dumnezeul nostru. De aceea trebuie să ne facem cu evlavie semnul crucii la începutul zilei, al lucrului, trecând pe lângă biserică, intrând în sfântul locaș. Să purtăm crucea pe piept spre ocrotire şi binecuvântare. Să o punem la temelia casei, la capul patului, în automobil, la birou, spre întărire şi apărare, putere şi ocrotire.

Biserica noastră şi noi, toţi creştinii ortodocşi, care suntem mădulare ale ei, nu putem viețui fără Sfânta Cruce şi de aceea în troparul de astăzi Îl rugăm pe Dumnezeu: „Mântuieşte, Doamne, poporul Tău, şi binecuvântează moştenirea Ta; biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte, şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău”.
 

joi, 24 august 2017

cu ochii larg deschiși

"ridică-i din pământ și lasă-i să vadă cerul"
 
încă de pe vremea copilăriei am învățat că dimineața trebuie să ne spălăm pe față, pe ochi, ca să începem ziua cum se cuvine. astăzi vreau să ne uităm puțin la ochii noștri. ce mai fac ei? înspre ce ni-i îndreptăm în fiecare zi și oare cum mai arată la capăt de zi?

așa am pornit într-o scurtă povestire, despre ce le face ochilor bine.

ridică-i din pământ și lasă-i să vadă cerul. dacă-i cu soare, încarcă-i de raze, dacă-i cu nori, amintește-ți că poți să zbori, dacă-i cu stropi de ploaie, lasă-i să-ți spele privirea de imagini ce nu-ți mai sunt de folos.

lasă-i să caute binele din jurul tău. să plece după un zâmbet senin, după un gest de copil. să vadă cum apar motivele de bucurie, atunci când îți dai voie să le observi.

învață-i să ierte. să arate înțelegere și acceptare chiar dacă primul gând e că te doare.

umple-i cu frumos. păstrează în ei întâmplările care te-au făcut să zâmbești, pentru ca atunci când către ceilalți privești, să le povestești dintr-o privire, despre acea frumoasă amintire.

spune-le că fiecare parte rea, ascunde una foarte bună. așa că nu-i nevoie să stea încruntați, pot mai degrabă să privească interesați.

fii sincer cu ei. nu-i pune să poarte priviri mincinoase – că se transformă în gesturi păcătoase.

păstrează-i larg deschiși, ca să poată vedea cum arată viața ta.

ai grijă de tine și cum te arăți prin privire.

sursa:
http://cameliacapitanu.ro/

marți, 4 iulie 2017

Nechibzuit

"Dumnezeu este ca și oxigenul - nu îl puteți vedea, dar nu puteți trăi fără El"

Unii au înţeles ortodoxia ca pe o obligaţie care i-a constrâns la atâtea reguli, încât au căutat cu dinadinsul să se descotorosească de ea, în chip uimitor de repede şi de practic.

Având doar reguli şi pierzându-se duhul prin atâtea îndemnuri la simţirea harului iar nu la rânduiala lui, ortodoxia prost înţeleasă de ei, avea să fie la fel de bine, prost aplicatã.

Noi ştim foarte bine cu toţii, că o regulă prost aplicată naşte numaidecât o excepţie bine întărită. Şi atunci? S-au reorientat în spaţiul hristic, într-un mod mai libertin, punându-i lui Dumnezeu o mască mai convenabilă şi mai frumoasă la vedere. Care să nu îi sperie brusc. Au numit-o legea dragostei. Legea care îţi dă voie să faci absolut orice, numai să spui că iubeşti şi că nu judeci. Măcar în public, ca să beneficiezi şi tu de discount-ul legii în faţa altora.

Alţii, au făcut din moralitate, o haină îmbrăcată la nevoie, în funcţie de situaţie, anturaj, profit şi interes. O îmbraci doar atât cât să dea bine. Nu e nevoie să spui că e a ta. Poţi spune că ai împrumutat-o de nevoie. Lumea te va înţelege şi chiar îţi va aprecia gestul fin şi plin de caracter, de a te da în rând cu ea. Doar de pe urma ei, trăim cu toţii. Şi tu, şi eu, şi alţii.

Credinţa şi religia libertinajului, nu nasc imoralul sau anormalul. Că după duhul lumii de astăzi, toate sunt relative. În funcţie de percepţia omului. Dacă i-ai schimbat percepţia, i-ai schimbat relativitatea normalului. Ce a fost acum 25 de ani anormal, acum este peste limită de normal.

Credinţa şi religia libertinajului nasc în totalitate haos. La prima vedere, pare spiritual, dar în realitate, e unul social. Ia să vezi ce frumos se înţeleg oamenii unii cu alţii, de dragul banului, interesului şi instinctelor primare. Acele sentimente de onestitate, demnitate, frumusețe, bucurie, dragoste şi câte şi mai câte, de s-au ostenit atâţia oameni luminaţi să le scrie şi şi-au bătut capul să le încrusteze adânc în pielea umanităţii, dintr-o dată, nu mai sunt chiar aşa normale şi necesare. Şi probabil, în cel mai bun caz, au rămas valabile numai pentru proştii şi credulii asemenea mie. Oamenii cu adevărat culţi, ajungând la o altă măsură a cunoaşterii. Una personalizată după bunul plac al fiecăruia. Aşa ajung bieţii oameni, de nu mai au încredere unul în celălalt.

Ce va face lumea aceasta, care a învăţat să se spele pe mâini de profunzimi şi să se poarte cu mănuşi când vine vorba de sufletul tău?

Nu îndemn la nimic pe nimeni şi nici nu fac din ţânţar armăsar doar pentru că mi s-a năzărit mie din senin, ca scriitor, să fac pe sfântul în public.

Însă, îmi permit să scriu aici ce am în suflet, ce mă doare şi ce mă dezgustă, când vine vorba de percepţia umană.

Aruncând cu pietre în alţii, mă rãnesc întâia oară pe mine. Ajungând la concluzia că moralitatea nu e ceva a cărei esenţă poate fi perceputã, atât acum cât şi în permanenţă, după bunul plac al fiecăruia, or, din contră, este ceva nativ şi neschimbabil în fiinţa adâncă a omului, mă întreb a nu ştiu câta oară: ce va da omul în schimb pentru sufletul său?
 

vineri, 21 aprilie 2017

Maica Domnului – bucuria și nădejdea noastră

"Ea este Mama noastră cea bună, Mama bătrânilor şi a tuturor celor neputinciosi, „ajutorul celor fără de ajutor” — aşa cum se spune în acatistul ei. Să nu uitati că ea este Mama lui Iisus — şi are foarte multa putere de a ne ajuta. Rugaţi-vă ei cu atenţie şi cu părere de rău pentru păcatele dumneavoastră şi veţi afla răspuns, fără îndoială, pentru că ea este cu adevărat Mama noastră a tuturor"

 
Sufletul meu se înfricoşează şi se cutremură când se gândeşte la slava Maicii lui Dumnezeu. Mintea mea este slabă şi inima mea e săracă şi neputincioasă, dar sufletul meu se bucură şi e atras să scrie despre ea măcar un cuvânt. Sufletul meu se înspăimântă de o asemenea îndrăzneală, dar iubirea mă împinge să nu ascund recunoştinţa mea faţă de milostivirea ei.

Maica Domnului nu şi-a aşternut în scris gândurile, nici iubirea ei pentru Dumnezeul şi Fiul ei, nici durerile sufletului ei în vremea răstignirii, pentru că nu le-am fi putut nicicum înţelege, căci iubirea Ei pentru Dumnezeu e mai puternică şi mai arzătoare decât iubirea serafimilor şi a heruvimilor, şi toate puterile cereşti ale îngerilor şi arhanghelilor sunt mute de uimire în faţa ei.

Chiar dacă viaţa Maicii Domnului e ca învăluită într-o tăcere sfântă, Bisericii noastre Ortodoxe Domnul i-a dat să cunoască că iubirea ei îmbrăţişează întreaga lume şi că în Duhul Sfânt, ea vede toate noroadele de pe pământ şi asemenea Fiului ei, îi este milă de toţi şi miluieşte pe toţi.

Ah, dacă am şti cum iubeşte Preasfânta pe toţi cei ce păzesc poruncile lui Hristos şi cât îi este de milă şi se întristează pentru cei ce nu se îndreaptă. Am simţit acest lucru pe mine însumi. Nu mint, spun adevărul înaintea feţei lui Dumnezeu, pe Care sufletul meu îl cunoaşte: cu duhul am cunoscut-o pe Preacurata Fecioară. N-am văzut-o, dar Duhul Sfânt mi-a dat să o cunosc pe ea şi iubirea ei pentru noi. Dacă n-ar fi fost milostivirea ei, aş fi pierit de mult, dar ea a vrut să mă cerceteze şi să mă lumineze să nu mai păcătuiesc. Ea mi-a spus: „Nu-i frumos pentru Mine să mă uit la tine să văd ce faci!” Cuvintele ei erau plăcute, liniştite şi blânde, şi ele au lucrat asupra sufletului meu. Au trecut de atunci mai mult de patruzeci de ani, dar sufletul meu n-a putut uita aceste cuvinte dulci şi nu ştiu ce i-aş putea da în schimb eu, păcătosul, pentru dragostea ei faţă de mine, necuratul, şi cum voi mulţumi bunei şi milostivei Maici a Domnului.

Cu adevărat, ea este Ocrotitoarea noastră la Dumnezeu şi chiar şi numai numele ei bucură sufletul. Or, tot cerul şi tot pământul se bucură de iubirea ei. Lucru minunat şi neînţeles. Ea viază în ceruri şi vede neîncetat slava lui Dumnezeu, dar nu ne uită nici pe noi, sărmanii, şi acoperă cu milostivirea ei tot pământul şi toate noroadele.

Şi pe această Preacurată Maică a Sa Domnul ne-a dat-o nouă. Ea este bucuria şi nădejdea noastră. Ea este Maica noastră după duh şi ca om, e aproape de noi după fire şi tot sufletul creştinesc e atras spre ea cu iubire.

Sf. Siluan Athonitul

miercuri, 19 aprilie 2017

Personal

 
Personal, pot spune ca pentru mine ziua Învierii a însemnat dintotdeauna nu numai un prilej de bucurie, ci și de reflecție. Trecând dincolo de ideea de sărbătoare pe care o simți destul de puternic, atât prin intermediul religiei, cât și cel al tradiției poporului în care te naști, crești, te dezvolți și ești educat, am simțit harul acestei zile, deseori într-un chip minunat.

Pentru că pe lângă atâtea fețe luminate de lumina din suflet, iar nu de cea din afară, am mai zărit ici-colo, câte o minune menită să deslușească existența și participarea neîndoielnică și imbatabilă a lui Dumnezeu în viața omului.

Este minunat și peste măsură de copleșitor să vezi cum din piepturile obosite de post ale unor oameni, poate răsuna cu atâta putere interioară acel „Hristos a înviat!”. Ce îi face oare pe acești oameni să se transfigureze atât de tare în noaptea Învierii? Devin atât de transfigurați, încât deseori în acele momente, mi se pare că sufletele le ies la iveala fizic din învelișurile materiale ale trupurilor.

Că atunci când zâmbesc și cântă acel imn de biruință asupra morții păcatului din ei, nu zâmbesc ei, ci Hristosul acela pe care ei il propovăduiesc prin faptă și prin cuvânt.

Tocmai de aceea, îndrăznesc să spun, și asta fără să fac aluzie la nimeni și nimic, că un om care nu are parte de astfel de Înviere, este un om trist sau un om îndeajuns de departe de bucuria cunoașterii lui Dumnezeu prin intermediul Învierii.

Învierea te schimbă, te copleșește cu emoția ei puternică, o emoție la puterea n. Să râzi? Să zâmbești? Să nu mai fii trist? Să ierți? Să iubești? Să fii tare? Să fii biruitor asupra răului din tine? Toate deopotrivă, dar mai presus de toate: să înviezi.

Așa că: „Hristos a înviat!” tuturor celor care vor să aibă parte de El și de bucuria din noaptea Învierii.

sursa:
https://ochiicapruiblog.wordpress.com/

duminică, 16 aprilie 2017

Sărbători în Lumină, prieteni dragi. Să fim cu toţii binecuvântaţi şi să spunem într-un glas, HRISTOS A ÎNVIAT!


Acum, mai mult ca niciodată, avem din nou oportunitatea să simţim Iubirea, să ne curăţăm inimile, să ne purificăm, să ne eliberăm de toate resentimentele şi de toate lucrurile ce ne-au îndepărtat unii de alţii.

Avem din nou ocazia să ne reîntoarcem înăuntrul inimilor noastre şi să ne dezbrăcăm de tot ceea ce nu este al nostru, pentru a ne umple cu tot ceea ce este Dumnezeiesc şi Sfânt.

Şi îl avem pe Iisus ca model, ca model de dragoste necondiţionată.

De iertare necondiţionată, chiar şi atunci când ceilalţi încă continuă să ne rănească. Îl avem pe Iisus ca model de înălţare spirituală în care doar Dragostea, Bunătatea şi Blândeţea mai există ca şi adevăr.

Ce spunea Iisus când a fost rastingit? - "Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!"

Aşadar, haideţi să iertăm şi noi. Să iertăm cu toată inima. Să ne eliberăm sufletele şi să îi eliberăm şi pe ceilalţi. Să nu mai rămânem supăraţi pe inconştienţa noastră şi a lor. Să ne deschidem inimile. Să primim şi să dăruim Lumina Sfântă şi Curată şi Sinceră, pentru totdeauna, oricui ne apare în cale şi indiferent de comportamentul acestora faţa de noi.

Să iertăm. Să acceptăm. Să iubim. Să binecuvântăm.

Haideţi să nu lăsăm să treacă aceste Sfinte Sărbători fără ca noi să preluăm adevăratele valori pe care acestea doresc să ni le transmită.

Haideţi, ca înainte de orice, să ne luăm ceva timp de meditaţie şi de rugăciune, ca în inimile noastre de acum înainte să fie restaurată armonia şi acceptarea completă, dragostea pentru toţi şi toate, credinţa nesfârşită şi pacea cea de toate zilele.

Fiinţa să ne fie plină de lumină, iar inima plină de dragoste. Şi nu doar în aceste zile, ci pentru toată viaţa.

Să păstrăm aceste valori în suflet pentru totdeauna. Să le lăsăm să ne transforme, să ne vindece şi să ne înalţe, pentru ca noi toţi să trăim în armonie şi în dragoste unii cu ceilalţi. Pentru ca fiecare dintre noi să se reîntoarcă la Dumnezeu, să primească Binecuvântarea Divină în fiecare clipă asupra sa.

Să păşească prin Viaţă cu graţie şi blândeţe.

Să fie un model de bunătate divină.

Să lase în urma lui numai pace şi bucurie.

Să fie Ceea ce Este El cu Adevărat: Cea mai Înaltă IUBIRE.

Şi, suflet drag, aminteşte-ţi întotdeauna că Iisus este viu în tine. El trăieşte în Tine. El este Una cu Tine.

Sărbători în Lumină, prieteni dragi. Să fim cu toţii binecuvântaţi şi să spunem într-un glas, HRISTOS A ÎNVIAT!


de Tania Tiţa

luni, 27 februarie 2017

Postul şi terapia prin tăcere

 
Postul include şi o anumită atitudine lăuntrică, fiind în acest fel o sursă de sănătate şi echilibru, pe când celelalte forme de renunţare forţată la hrana sunt perturbatoare. O vorbă de duh spune că „binele face puţin zgomot şi zgomotul puţin bine“. De aceea, în post este bine să vorbim mai puţin, să ne abţinem de la certuri, intrigi, bârfe, minciuni, să controlăm “pălăvrageala” minţii şi chiar rugăciunile să le spunem în gând şi în tăcere. Abţinerea de la mâncare este postul trupului, iar tăcerea este postul minţii, al sufletului. În deplină tăcere se produce un fel de întărire a sufletului, o însănătoşire spirituală.

Călugării din mănăstiri spun că dintre toate canoanele postului, cele mai spectaculoase şi rapide efecte le are asupra sufletului tăcerea. În tăcere observăm cum mintea tinde să se liniştească, cum receptivitatea la stress devine mai mică, gândirea este mai profundă şi apare o stare de inspiraţie în care putem găsi soluţii la cele mai dificile probleme ale noastre. Concentrarea în faţa unei icoane are un efect terapeutic extraordinar.

Terapia tăcerii în perioada postului nu înseamnă o tăcere a Divinităţii ca neparticipare, ci o tăcere vie, grăitoare, activă. Cei care cred în Dumnezeu simt cum acesta lucrează prin tăcere. La adevărata tăcere mistică – formă de comunicare şi de terapie cu Dumnezeu -, se ajunge numai după pregătire de durată, care înseamnă şi post. Tăcerea mistică înlătura toate tulburările, toţi stimulii din afară şi din lăuntrul nostru, care ne tulbura, care ne deranjează. Aceste tulburări sunt obstacole în faţa comunicării cu Divinitatea.

De ce suntem stresaţi şi cu mintea plină de tot felul de gânduri? Pentru că ne lăsăm pradă stimulilor exteriori, zgomotelor care ne împiedică să ne concentrăm în tăcere. Orice vindecare spirituală se produce prin centrare. Suntem bolnavi când ne descentram, când ne pierdem centrul, când ne împrăştiem. Ca să ne vindecăm, noi creştinii, căutam concentrarea prin rugăciune sau în faţa unei icoane ca un simbol, în genunchi, în biserică.

Concentrarea aceasta în „sfânta tăcere” are un efect terapeutic extraordinar. Nu există o formă mai bună de terapie, de vindecare a bolilor trupeşti şi sufleteşti, decât în cea mai deplină tăcere, prin uniune cu Dumnezeu. Una dintre cele mai puternice rugăciuni la care se face referire adesea este “Rugăciunea Inimii” când este spusă mereu în gând şi în tăcere. Aceasta tăcere-gând mistică pătrunde în noi până în centrele de taină ale fiinţei şi ne vindeca sufleteşte.

Se mai spune că cea mai primită rugăciune se face în gând şi la miezul nopţii, când dispar toate zgomotele, toate tulburările încetează şi tăcerea este maximă. Se mai spune că atunci se deschid cerurile… Cei ce au ajuns la adevăratul sens al tăcerii, că adevărata atitudine în faţa tainelor divine, folosesc cuvintele în sensul lor fundamental, legat de Logosul Divin. Pentru ei, cuvântul este ziditor, având puterea de a lega şi dezlega…

Îndemnuri de la Sfinţi
“Tăcerea este taina veacului viitor. Iar cuvintele sunt unealta acestei lumi.” (Sfântul Isaac Şirul)

„Fă stomacul mic, limba tăcută, păstrează-ţi mintea limpede, inima curată, blândă şi smerită. Iată postul!“ (Sfântul Vasile cel Mare);

„Dacă postul ar cârmui viaţa noastră, atunci viaţa n-ar mai fi atât de plină de plâns şi de tristeţe. „(Sfântul Vasile cel Mare)

„Postul nu înseamnă numai să mănânci rar, ci să mănânci puţin. Adevăratul post nu constă, de altfel, numai în a domoli propriul nostru corp, ci în a renunţa la hrana în scopul de a da pâinea ta celui ce nu are.“ (Sfântul Serafim de Sarov)

sursa:
https://drumuricatretine.wordpress.com/

duminică, 12 februarie 2017

Oamenii care locuiesc în... Cer!


Dacă ți-ai pune simpla întrebare: ”Ce este Cerul” și ai putea trece de sentimentul iluzoriu că el este cupola senină, or aceea plină de nori, care-ți oferă sentimentul stabilității, ai observa că Cerul conține cu totul și cu totul altă „dimensiune”. Ți-ai putea imagina apoi că te afli pe lună și acolo ți-ai pune iarăși întrebarea:”Ce este Cerul?” Ai constata stupefiat că-n Cer este Pământul, și-n cer este Luna, și-n Cer ești tu însuți, oricine ai fi..Tu însuți, cu Pământ cu tot, ești agățat de Cer, în Cer, parte a Cerului și ești pe Cer un mic punct sau un semn de mirare, or o biată liniuță, azvârlită într-un univers căruia nu-i poți găsi capete. Și, pentru că ai cunoaște mai bine „cerul”, când ai spune „Tatăl Nostru”, și când ai ajunge la propoziția „Precum în cer, așa și pe pământ”, ai înțelege dintr-o dată că Cerul nu-i despărțit de pământ, tu nu ești despărțit de Cer, iar Cerul te conține pe tine, cu rugăciunea ta cu tot, cu emoțiile, cu întâmplările tale..

Ai deveni, poate, credincios dintr-un foc. Ai deveni smerit și inocent, aproape fără picătură de vanitate, or de egoism atunci când vei simți minuscula ta existență în acest vast ocean al Cerului. În mintea ta va străluci dintr-o dată înțelegerea, conștiința, sufletul și bucuria rugăciunii pe care o spui, poate, zi de zi: ”Tatăl nostru, care ești în Ceruri”! Sufletul se simte cuprins de Dumnezeu și ferecat în el, ca o minunată săvârșire a luminii, ca un surâs infinit atunci când îmbrățișează sentimentul existenței sale în oglinda adevărului. În acest minunat Cer au loc războaiele, violurile, rugăciunile și iubirile, frica și seninătatea, furtunile și mișcările gândurilor tale, emoțiile tale și întâmplările vieții tale. Dacă vei cunoaște definiția simplă a Cerului, te vei trezi din somnul în care te-a scufundat știința, intelectul, ignoranța, or necredința ta și ai râde în fața tuturor lucrurilor pe care le-ai crezut importante. Vei zâmbi pe sub mustăți la gândul că, în fața adevărului ce se ascunde în Cer, tu ești mult mai micuț decât o libelulă, dar mult mai mare decât ți-a putut dezvălui mintea într-o viață întreagă.

Dacă exiști în „cerul” acesta, înseamnă că ești important. Ești un element de legătură, o conexiune, o mică verigă, care leagă atomii între ei, pentru a constitui un întreg. Prin tine se desfășoară lucrarea întregului, a cărei taină rămâne, încă, ascunsă în inima și-n desăvârșirea Cerului. Ai datoria și responsabilitatea de a intra în armonie cu Cerul, atât vreme cât ești parte din el. Nu prin lucrurile tale păstrezi armonia, legătura și taina divină în care exiști, ci prin sufletul tău. El este părticica ascunsă a Cerului, ce pulsează în tine și rămâne după ce vei fi dezbrăcat haina omenească. Pe cerul inimii apar nori și apar seninuri fantastice, fulgere și sclipiri de soare, dar numai acela ce cunoaște taina cerului și trăiește în adevărul lui poate visa și poate înțelege graiul misterios al visului. Căci viața este un vis, dar Cerul rămâne pentru totdeauna o Realitate. Cerul îți cere să te trezești din visul tău și să cunoști adevărul care pulsează în tine în ritmuri absolute. Tu ești parte a Cerului, tu, ca și Tatăl, ești locuitor al Cerului, dar nu știi asta, nu vezi asta, ești țintuit în iluzia că Cerul e un loc îndepărtat, pe care-l privești doar de pe Pământ. Poate că cineva care trăiește pe lună poate simți că tu, oricine ai fi, ești o ființă care trăiește în cer, la fel ca Tatăl și se gândește la tine ca la ”omul din cer”.

”Tatăl nostru, care ești în Ceruri”, iată rugăciunea – singura pe care ne-a lăsat-o însuși Hristos – ne dezvăluie chiar de la început că Tatăl este aici, unde suntem și noi. În acest Cer, Cerul însuși, e Creatorul care ne conține pe noi și care transcende toate formele, toate planetele, toate universurile, cel ce a fost, este și va fi, cel în care visăm existența, cel prin care trăim și cel din care percepem că luceafărul șade uneori la doi pași de lună, că cerul se unește cu Pământul, că stăm nemișcați când Pământul călătorește ca o navă de mare vitează prin univers. Dacă aceste iluzii ne populează existența atât de clar, oare cât de aproape de realitate suntem în alte privințe? Cum putem să-l vedem pe Dumnezeu dacă noi nu vedem nici măcar că ..locuim în Cer? Iată, nu doar îngerii locuiesc în Cer, ci și oamenii. Nu-i așa că-i ciudat să conștientizăm asta? 

de Maria Timuc

luni, 5 decembrie 2016

Selfie-ul sufletului tău

 
Fotografii ce imortalizează stări. Fotografiile nu doar stochează amintiri, ci captează stări de bucurie, mulțumire, fericire, tristețe, locuri și timpuri, oameni și clipe. Cum arată selfie-ul sufletului tău, al spiritului tău, cum exprimi starea interioară într-o imagine măsurată în pixeli? În câți pixeli se măsoară fericirea? Sau tristețea? Dar durerea? Ăă… în tot atâția? Nu se poate, n-are cum. Intensitatea sentimentelor e cu totul alta.

Sentimentul de fericire se măsoară altfel decât sentimentul de tristețe sufletească. N-ai cum să le măsori în același număr de pixeli. N-ai cum să captezi în imagini așa ceva, e peste orice nivel de tehnică fotografică. Da, se pot surprinde umbre de sentimente, dar niciodată intensitatea lor.

Avem stări pe care nu le putem exprima în cuvinte. Avem trăiri care nu ni le putem explica. Avem emoții care nu încap într-un număr definit de pixeli. Și totuși încercăm să stocăm stări și clipe, să imortalizăm sentimente și să le păstrăm pentru acele zile în care avem nevoie de starea respectivă. Când nu reușim să mai retrăim sentimentul, când ne e sete și dor de o stare, atunci căutăm orbește să ne încărcăm cu ceva, măcar cu amintiri. Pot amintirile să-ți readucă sentimentul la intensitatea trăirii momentului? Nu prea, pentru că nu s-a putut capta adevărata măsură a sentimentului. Acum îți poate stârni cel mult un zâmbet și un oftat lung.

Dacă ai putea să-ți faci un seflie sufletului tău, ce-ar arăta el? Ai putea oare sa-l imortalizezi?! Nu, dar asta nu înseamnă că nu există. Fără el n-ai fi decât o fotografie stocată pe vreo memorie externă sau internă. El își va urma calea, spre locuri în care măsura nu mai contează, unde intensitatea trăirii se poate stoca și retrăi și aminti. Am avea nevoie din când în când de o analiză a sufletului, de o purificare a lui, de a lăsa în el doar sentimentele pozitive, de a alunga umbrele negre și de a transforma griurile în alb. Pentru a putea să urce cu toată măsura lui.

Clipe numărate în fotografii ce reflectă atât de puțin din noi. Cum să facem să reflecte mai mult? Cum să putem arăta dimensiunea exactă a bucuriei, a iubirii și a tristeții noastre?

Sufletul nostru adună sentimente incomensurabile, de asta nu se poate imortaliza.

de Gloria Alexandru
sursa: catchy.ro

duminică, 23 octombrie 2016

Când sunteţi trişti, gândiţi-vă la lucrul acesta: „Stai, că este ceva drac aici!”


Diavolul ţânteşte acest mare obiectiv: să ne despartă de Dumnezeu. Nu-i va fi uşor să o facă direct, că aşa s-au încununat mulţi creştini care au simţit în ei puterea credinţei, ştiind că omul e făcut de Dumnezeu singur, numai pentru Dumnezeu şi nu se pot despărţi de El.

Luptă cu orice chip să-l bage pe om în păcat, păcate de tot felul, şi, dacă reuşeşte, nu înseamnă că şi-a atins marele obiectiv, ci îi dă o mare întristare, care îl face să se considere pierdut, ca şi când nu mai poate fi iertat şi, descurajându-se, singur se desparte de Dumnezeu, şi, iată, acesta-i scopul atins de vrăjmaşul.

Nu trebuie să-ţi pleci capul şi să abdici, oricare şi oricum ar fi păcatul. Recunoaşte-L mai departe pe Stăpânul tău milostiv, că nici o nenorocire nu înseamnă ceva, dacă ai credinţă de stâncă. Nu te deznădăjdui cu nici un chip. Satana, şi poate slăbiciunea ta, te-au înşelat, dar inima nu i-ai dat-o lui şi numele lui Dumnezeu din tine nu l-ai şters. Aşa păcătos cum eşti, Dumnezeu e cu adevărat mult iubitor şi, pentru că-L recunoşti, mult milostiv şi iertător.

Te va căuta El singur, te va găsi, te va îmbrăţişa, te va lua pe umerii Lui, te va duce la stână şi te va iubi mai mult decât pe alte oi, pentru că tu, de fapt, nu L-ai părăsit. Aceasta este o mare poziţie duhovnicească şi atunci marile tale căderi în viaţă rămân simple accidente.

Recomand o nesfârşită veselie sufletească în ascunsul tău, că aceasta mărturiseşte că eşti cu Iisus Hristos în inima ta şi-n respiraţia ta. Inima ta va vibra mereu o rugăciune fără cuvinte. Deci, o stare de stăpân asupra ta şi de veselă liniştire, chiar dacă te-ai înnoroit, că oricare ar fi motivul unei întristări descurajatoare, ea este numai şi numai de la diavol.

Harul lui Dumnezeu nu vine unde-i o mâhnire, unde-i o întristare, deoarece cu astfel de bogătie nu stii ce să faci si o risipesti. Si, din prudenţă, nici nu te stăpâneste acest har, dar vine unde-i linistire sufletească, unde fiinta noastră transformă ca un mare aparat de reactie acest har al lui Dumnezeu cu hotărârile tale de a misca, de a te împlini, si uite asa ajungi la măsura omului desăvârsit, ca să nu vorbesc chiar să fii un dumnezeu după har, bineînteles.

Dacă îţi creează starea această de agitaţie, de tristeţe, îşi face cuib satana şi-şi cloceşte ouale; nu mai poţi iubi, nu mai poţi vedea cu perspicacitate niţel în viitor, cu raţiunea care ţi-a dat-o Dumnezeu, nu mai poţi, pentru că tu eşti trist. Adică nu eşti in stare de nimic – o stare drăcească foarte greu de suportat. Când sunteţi trişti, gândiţi-vă la lucrul acesta: „Stai, că este ceva drac aici!” Şi nu acceptaţi.

Mai ales nu vă descurajaţi. Aici este toată lupta subtilă a sfintelor noastre paterice şi o mare taină a vieţii duhovniceşti, de a ne ridica, de a nu rămâne sub piatra grea şi îngrozitoare a căderii. Cuvânt mare vă spun, în ordinea cea mai duhovnicească, nici nu mai există cădere, există numai ridicare.

Nici o nenorocire nu înseamnă ceva şi nimic nu este pierdut, atâta timp cât credinţa rămâne în picioare, cât timp capul se ridică din nou şi sufletul nu abdică.

Pr. Arsenie Papacioc – Despre tristeţea drăcească – Cuvinte de nădejde celor fără de nădejde, Antologie alcătuită de Ieromonah Benedict Stancu, Ed. Sofia
sursa: http://www.flacaraortodoxiei.ro/

miercuri, 14 septembrie 2016

Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim

Cuvântul Crucii pentru cei ce pier este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea Lui Dumnezeu.
 
 
De câte ori auziţi cuvântul "Cruce", să nu înţelegeţi ca sectarii cei nebuni, ca baptiştii, adventiştii, evangheliştii, penticostalii, nazarinenii, pocăiţii, secerătorii, tudoriștii, martorii lui Iehova şi toţi ceilalţi sectari, care bântuie lumea; gurile sectare cele hulitoare, care au umplut lumea şi care vatămă ţarina lui Dumnezeu-Cuvântul.

Să nu gândiţi despre Sfânta Cruce ca ei, ci aşa să înţelegeţi şi să ţineţi minte că, cuvântul "Cruce" are îndoită putere şi taină. Îndoită este Crucea, îndoite sunt înţelesurile Crucii.

Să înţelegeţi despre Sfânta Cruce nu aşa ca cei scurţi la minte şi neințelepți, care nu vor să se închine mântuitoarei Cruci a lui Hristos, cum zice Sfântul Apostol Pavel.

Lasă-i să hulească pentru că i-a întunecat satana, le-a pus pecetea pe frunte mai întâi, adică unde stă creierul mare, ca să nu creadă. Le-a pus pecetea pe mâna dreaptă, ca să nu o ridice la frunte şi să facă semnul cel mântuitor al preacinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci a lui Hristos.

Deci să ştiţi că îndoit este omul, îndoită este şi Sfânta Cruce. Nu vezi la om un ipostas în două firi? O parte se vede, adică trupul, una nu se vede, adică sufletul, pentru că este de natură nevăzută. Aşa şi Crucea să o înţelegem.
 
Una este Crucea materială, văzută, şi alta cea tainică, mistică şi nevăzută, pe care o purtăm în inima noastră. În Sfânta Evanghelie auzim zicând aşa: Şi stătea lângă crucea Lui mama Lui, Maria lui Cleopa şi Maria Magdalena.
 
Auzi? Stăteau lângă crucea Lui. Deci, înţelege că a sta lângă crucea Lui, nu înseamnă a sta lângă crucea spirituală, ci lângă una materială. Crucea de lemn a lui Hristos, lângă care stătea Maica Domnului, Maria lui Cleopa şi Maria Magdalena.
 
Când veţi auzi: Pogoară-Te de pe Cruce, se înţelege Crucea lui Hristos cea de lemn pe care era răstignit. Şi când veţi auzi: Şi L-au dus şi L-au scos afară din cetate, ducându-şi Crucea Lui până la locul Căpăţânii, ce se cheamă pe evreieşte Golgota, Înţelegem crucea materială. Pe aceasta o purta Mântuitorul în spate.
 
Şi când veţi auzi că s-au dus evreii la Pilat şi l-au rugat : "Ne rugăm ţie, zdrobeşte fluierele picioarelor celor răstigniţi, ca să-i dăm jos de pe cruce, să nu-i apuce ziua sâmbetei", că mare era ziua sâmbetei aceleia la iudei. Şi aici înţelegem tot crucea cea de lemn, nu cea spirituală.
 
Iar când veţi auzi în Sfânta Evanghelie pe Hristos, zicând: Cel ce nu-şi ia Crucea şi nu-Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine, să nu înţelegeţi crucea cea de lemn, ci crucea spiritulală, nevăzută.
 
Deci, băgaţi de seamă, că Hristos indoita cruce a purtat. Una în suflet: suferinţa, răbdarea, usturimea, durerea, ruşinea, scuipările, mâhnirile şi întristarea; şi toate câte le ducea în suflet formau crucea cea spirituală a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Iar a doua cruce, cea de lemn, a purtat-o pe umerii Săi şi S-a răstignit de bunăvoie pe ea, pentru mântuirea lumii.
 
Şi Sfântul Apostol Pavel a purtat două cruci: Mie să nu-mi fie a mă lăuda, decât în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos. Dar el a dus şi cealaltă cruce, cum singur spune: În bătăi, în suferinţe, în posturi, în friguri, în primejdii de la neamuri, în primejdii pe mare, în primejdii pe uscat, în primejdii de la neamul meu, în primejdii de la fraţii cei mincinoşi.
 
Deci să ştiţi, când vă atacă sectarii pentru Sfânta Cruce, ei o iau numai pe cea de a doua, numai crucea suferinţelor, nu şi pe cea materială. Noi o luăm şi pe cea dintâi, că aşa a dus-o Hristos. El a dus o cruce de lemn în spate şi o cruce a suferinţelor în sufletul Său, până la moarte şi moarte pe cruce.
 
Crucea, este biruinţă, Crucea este steagul lui Hristos, Crucea este armă cu care Hristos a biruit puterile iadului şi ale morţii. Deci vai şi amar şi blestemat şi de trei ori blestemat este acela care nu se închină cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci a lui Hristos !
 
Îndoit este omul, şi îndoită cruce trebuie să poarte, cum arată Sfântul Efrem Sirul şi Sfântul Chiril al Ierusalimului, care zice :
 
"O, creştine, nici un lucru să nu faci, până nu faci semnul Sfintei Cruci, când pleci în călătorie, când începi lucrul, când te duci să înveţi carte, când eşti singur şi când eşti cu mai mulţi; pecetluieşte-ţi cu Sfânta Cruce fruntea ta, trupul tău, pieptul tău, inima ta, buzele tale, ochii tăi, urechile tale şi toate ale tale să fie pecetluite cu semnul biruinţei lui Hristos asupra iadului. Şi nu te vei mai teme atunci de farmece sau descântece sau de vrăji. Că acelea se topesc de puterea Crucii, ca ceara de la faţa focului şi ca praful în faţa vântului"
 
Aşadar, ne-am adus aminte mai întâi de simbolurile crucii, apoi de indoita cruce - cea materială şi cea spirituală.
 
de Părintele Cleopa

miercuri, 20 iulie 2016

Mai poţi, suflete?!

 
- Dragă suflete, de unde ai atâta putere? De unde atâta putere de a ierta şi a zâmbi în continuare, când ştii bine câte lacrimi ai avea de vărsat? De unde mai ai speranţă? De unde îţi aduni încă forţa şi îndrăzneala de a visa? De unde? Mă uimeşti…
 
- Draga mea, ce-aş putea face? Încotro m-aş putea duce? Nu-mi pot pune niciun voal pe ce mă frământă, nu pot bate din palme pentru ca lucrurile să capete un sens mai bun. Însă vezi tu, nici dacă aş ceda nu aş rezolva nimic. Aşa că merg înainte. Aşa cum pot. Uneori mă împiedic, dar mă scutur repede de praf şi continui, alteori greşesc drumul, dar mă întorc şi o iau de la capăt, însă pe un alt traseu. Nu-mi permit să plâng acum. Nu e timp de lacrimi, căci dacă aş începe, nu ştiu când aş mai termina. Nu a venit acea zi. Lacrimile trebuie să mai aştepte!

vineri, 8 iulie 2016

„Fă Rai din ce ai!”

 
Fă-ţi timp să te rogi, să iubeşti, să râzi, să crezi, să vezi lumina din viaţa oamenilor! Adevărata fericire nu costă nimic; când costă ceva nu este adevărată! Astăzi zâmbetul este fericirea care se află chiar sub nasul tău. Bucură-te de minunea de a fi şi caută Bucuria în Potir!

Cândva nu vom mai avea nevoie de cuvinte. Limbajul sufletului se înțelege peste tot în natură. Suntem ceea ce gândim (sănătoși, bolnavi, fericiți, nefericiți). Gândurile sunt coroană de spini sau de flori pe capul fiecăruia. Ele descarcă o anumită chimie în corp. Orice emoție negativă blochează celulele sistemului imunitar și ne lasă organismul fără apărare pentru câteva ore sau chiar ani. Stresul este moartea celulei. E drept că unele celule nervoase se refac printr-o gândire constructivă, optimistă, dar e nevoie de MUNCĂ personală. Orice boală trebuie tratată cu înțelegere, compasiune și nu cu revoltă, deoarece unele suferințe le primim ca lecții, iar altele au cauze spirituale (egoism, invidie, răzbunare, stres, frică etc).
 
Fără Dumnezeu nu există bucurie autentică, iar prezența Lui se simte la tot pasul. De la sufletele care ne apar în Calea ce-o avem de parcurs, până la natura care mângâie simțurile într-o doxologie nemărginită. Cea mai mare minune este să iubești toți oamenii. Și nu putem împărtăși celuilalt ceea ce nu suntem deja.

Cred că nu ne lipsesc informațiile, ci experiențele. Viața nu este o formulă matematică general valabilă, ci trăire în Duh și în Adevăr.În ființa lor toate lucrurile din lume sunt bune, întrebuințarea lor uneori este greșită. Tot ce există este bun și orice cădere aduce ceva folositor la lumină. Creștinismul și din păcat scoate virtute. Când iertăm, nu doar sufletul nostru se simte ușurat, ci mai ales sufletul celui pe care îl iertăm.

Întoarce-te în tine de oriunde ai fi și primește-te, iartă-te. Viața se trăiește, nu se caută, nu se învață. Trăiește adevărul, bucuria și iubirea. Ele se află acolo unde ești. Liniștea nu este într-un loc, ci într-un mod de a fi. Sunt două zile în care nu mai putem face nimic: ieri și mâine. Prezentul este timpul mântuirii. Amânarea înseamnă niciodată. Un om valorează atât cât iubește. Restul e poveste.Verbul meu este în inimă și pulverizează spre voi.

E nevoie să înțelegem că nu am fost creați de Dumnezeu ca să suferim, ci ca să ne întâlnim cu El într-o poveste de iubire. Unică. În ochii tăi este soare când iubești. Iar ca să ajungi la fericire nu ai nevoie de hartă, ci de prezență, de tine.Descoperă sau redescoperă Iubirea Tatălui Ceresc! Să ai grijă de sufletul tău!
 
de ieromonah. Hrisostom Filipescu
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...