Se afișează postările cu eticheta Ego. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Ego. Afișați toate postările

marți, 23 aprilie 2019

N-ai cum să spui că iubești și să te porți urât


Purtarea și simțirea fac echipă în iubire! Și nu orice fel de echipă, ci una imbatabilă!

Haideți să fim serioși, nu poți să spui că iubești și să te porți urât! Este complet împotriva logicii.

Nu ai cum să simți frumos și să te porți urât! Ar însemna să fii defect!

Ar însemna să ai grave probleme cu capul! Sau să minți că iubești, ceea ce se întâmplă destul de des în relațîi… din păcate.

Iubirea înseamnă bine – ea nu poate fi asociată cu purtări sau emoțîi distructive. Iubirea nu are ciorne! Atunci când scrii iubirea, zilnic, scrii direct pe curat!

Nu ai nevoie de mâzgăleli, ci doar de liniște, calm, respect și zâmbete… multe zâmbete!

Oamenii care se iubesc pe bune zâmbesc! Ați văzut vreodată oameni care se iubesc și nu zâmbesc deloc, ba mai mult, sunt încruntați? Nasoală trebuie să fie iubirea lor!

Iubirea nu are nevoie de apret!

Mai devreme mi-a sărit în ochi un citat. El spune cam așa: “Cea mai importantă formă de dragoste are legătură cu modul în care te comporți față de ea, nu cu ce simți pentru ea”. Citatul îi aparține lui Steve Hall și nu sunt de acord cu el.

Faptul că te comporți exemplar nu este o dovadă de iubire, ci de bună creștere.

Nu poți să iubești fără să simți! Fără simțire, comportamentul exemplar se rezumă la maniere și atât.

Dacă adaugi și simțire în peisaj, atunci construiești formula iubirii – simțire și purtare în slujba binelui, în slujba frumosului.

Purtarea și simțirea fac o echipă imbatabilă în iubire!

Oamenii care spun “te iubesc”, dar te atacă, te condamnă, te cicălesc, te desconsideră constant… nu te iubesc! Ei doar te abuzează!

Te storc de energie ca pe o lămâie.

Iar când nu vor mai avea nevoie de tine te vor arunca la coș… asta dacă nu cumva te trezești tu între timp și te cari. De asta tot spun și cred că nu mă voi opri niciodată – încercați să alegeți oameni care nu vă abuzează!

Nu mai acceptați balast în viețile voastre! Nu vă mai mințiți cu ideea că iubirea înseamnă suferință! Nu înseamnă!

Mai bine singur și liber, decât într-o pușcărie a comportamentelor distructive!

Viața este atât de frumoasă, încât zău că nu merită să acceptăm abuzurile altora!

Trăiți, iubiți, zâmbiți și bucurați-vă!

În fiecare zi, în fiecare secundă! Bucurați-vă că sunteți sănătoși, că puteți alege, că puteți zâmbi și mai ales că puteți spune NU!

Ăsta este primul semn al libertății umane – să știi că poți spune NU și să te folosești de acest drept!

Atunci când reușești să spui NU, reușești în sfârșit să schimbi ceva în viața ta!

de Andrei Vulpescu 

marți, 9 ianuarie 2018

Trăiește și permite-le și altora să trăiască așa cum cred de cuviință!

 
Pierdem atât de multă energie complet inutil încercând să explicăm sau să ne justificăm în fața oamenilor al căror singur scop este să critice, să găsească "nodul în papură", să spună ce nu este bine. Dorința lor este să te domine și să-și compenseze propriile lor sentimente de inferioritate prin devalorizarea ta.

Nu, nu-ți vrea nimeni "binele" când te critică, ci ceea ce-și dorește este să arate că el este mai bun sau mai deștept decât tine. Când critici pe cineva vrei ca persoana aceea să accepte viziunea ta asupra lucrurilor și vrei să-i arăți că felul în care gândește, vorbește sau acționează ea nu este suficient de bun. Pentru cine nu este suficient de bun? Pentru cel care critică, binențeles. Cât egoism și egocentrism sunt implicate în acțiunea de a critica...

Da, este ok să oferi feedback-uri constructive (adică spui ce nu crezi tu că este ok și cum anume se poate îmbunătăți ceva), însă doar atunci când îți sunt cerute.

Da, este în regulă să vorbeșți despre cum te afectează pe tine acțiunile sau comportamentele unei persoane, atunci când te privesc în mod direct. Dacă alege să le schimbe, este perfect, însă dacă nu dorește să facă nimic și pe tine te deranjează, este responsabilitatea ta să pleci, să ieși din situație.

Un om care trăiește conștient, respectându-se pe sine și pe cei din jurul său în același timp, nu-și permite să critice pe cineva doar pentru că nu se încadrează în viziunea lui îngustă despre viață.

Dacă nu-ți place de cineva, dacă simți nevoia să-l critici sau să te raportezi la el dintr-o postură de superioritate, înseamnă că mai ai de lucru cu tine. Ceilalți sunt ok așa cum sunt, însă tu ai o problemă cu a-i accepta. Trasează-ți limite și granițe clare de interacțiune cu cei cu care nu rezonezi și mergi pe calea ta.

Trăiește și permite-le și altora să trăiască așa cum cred de cuviință!

de Ursula Sandner

miercuri, 21 decembrie 2016

Sfârșitul unei lumi neîncepute


Speranța în sfârșitul lumii și-o pun cei cărora le este frică să o înceapă. Așa că speră că universul le va face o favoare și nu-i va mai obliga, ca și până acum, la o pseudo-viață. Pentru ei este o veste bună și una proastă. Vestea bună e că sfârșitul nu trebuie să vină, este deja. Vestea proastă e că ceea ce este, din moment ce nu a avut parte de un început veridic, nu are cum să se sfârșească.

Lumea e sfârșită prin neîncepere, prin ne-lume. ,,Multă lume, puțini oameni…” Ăsta e adevăratul sfârșit. Din ce în ce mai multă lume, din ce în ce mai puțini oameni… Acum, nu mai putem spera la nimic colectiv. Sfârșitul, ca și salvarea, sunt individuale. Lume nu există, există doar indivizi, ce își petrec existența în microcosmosuri bazate pe relații de sânge, de prietenie strânsă, de interes sau de ipocrizie interesată. ,,Lumea” e un concept ce nu mai are corespondent în planul realului, e o abstracțiune. Nimănui nu-i mai pasă de nimeni. Fiecare e nimeni pentru fiecare. De ce alt sfârșit mai avem nevoie?

De fiecare dată când ne izbim de ziduri reci, în loc de punți și de cărări deschise în societate, lumea ia sfârșit. De fiecare dată când încercăm a deschide porți umane cu cheile binelui, ale moralitații, ale sufletului, de fiecare dată când constatăm că nicio astfel de cheie nu se potrivește în yală, se petrece un cataclism. Lumea e ferecată, în negura socială, cu lacăte ruginite și cu lanțuri grele. Lumea e dinamitată intrinsec de imoralitate, de nepăsare, de interese meschine, e ruptă de conflicte fățișe sau mocnite, e sfârșită dincolo de orice posibilitate de salvare.

Sfârșitul la care speră mulți este salvarea, e singura speranță într-o ,,lume” ostilă și sufocantă. Căutăm sfârșitul în exterior, când nimeni și nimic nu ne poate de fapt sfârși agonia unei lumi neîncepute.

Sfârșitul poate veni oricând doar printr-un nou început. Așa că, ieșiți la lumină din buncărele luminii artificiale în care v-ați izolat autistic, în care v-ați făcut provizii suficiente pentru a vă ajunge o viață. O viață netrăită și de netrăit. Ieșiți din voi și deveniți lume. O lume care merită și un sfîrșit, și un început real.

Sfârșitul lumii e atunci când îl cunoaștem doar pe ,,eu” în detrimentul lumii – o lume latentă ce ar vrea să se nască prin ,,noi”.

Articol scris de Florin Moldovan

luni, 22 august 2016

Pierderea "puterii" in relaţiile de dragoste


Ataşamentul de un om sau dependenţa de el reprezintă - din punct de vedere emoţional – exact ceea ce faci pentru a pierde ceea ce-ţi doreşti mai mult. Cînd vorbim despre ce înseamnă “a fi ataşaţi” de cineva, ni se pare frumos “ataşamentul”. Ni se pare că iubim, că ne dorim această persoană în viaţa noastră, dar ne comportăm pe dos. Iubirea în numele căreia..gîndim, simţim şi acţionăm ne determină să devenim geloşi, posesivi, răzbunători, răi, certăreţi şi chiar agresivi fizic. Ataşamentul nostru de o altă persoană, uneori de sex opus, alteori de acelaşi sex (el poate fi vizibil la nivelul relaţiilor de toate felurile; al relaţiilor de muncă, de prietenie, de amiciţie, de afaceri etc) ascunde în planul conştiinţei ataşamentul de o dorinţă. În spatele comportamentelor noastre urîte, pretenţioase, respingătoare, agresive, în spatele geloziei sau a reproşurilor continui pe care le avem faţă de o altă persoană se piteşte “ştrengăreşte” o dorinţă de putere, chiar dacă este formulată în numele iubirii. În momentele în care dorinţa ne este împlinită, ne simţim bine. Dar, cînd cealaltă persoană nu răspunde potrivit ..percepţiilor care ne camuflează dorinţa intrăm în ataşament. Suferim, ne supărăm, ne simţim iritaţi, geloşi, supăraţi, îngrijoraţi şi avem tendinţa..de a invada tot mai mult spaţiul personal al celuilalt.
Adesea sub dorinţele noastre se află o nevoie uriaşă a Egoului de a controla în scopul obţinerii plăcerii sau numai de dragul de a trăi “sentimentul puterii personale” (or a plăcerii dată de acest sentiment). Plăcerea de a fi puternic în relaţiile de dragoste, or în orice alte tipuri de relaţie nu este un simptom provenit din iubire, cît din Eul omenesc. Dar acestui tip de plăcere îi cad pradă chiar cele mai luminate minţi, or cele mai inflamate Egouri! Plăcerea de a subjuga voinţa, dorinţele, nevoile sau reacţiile altor oameni întrece imaginaţia, aşa încît..posesorul acestei dorinţe va simţi cum ceea ce doreşte mai mult ..îi scapă complet de sub control. Ataşamentul de plăcerea pentru putere la nivelul relaţiei îl aduce pe cel ataşat în situaţia în care nu are nici o putere asupra relaţiei pe care şi-o doreşte mai mult. Iar lipsa de putere se manifestă sub forma supărării, a iritării, a urii, a suferinţei, a lacrimilor, a furiei, a agresivităţii. Oamenii agresivi fizic sunt – de regulă - oamenii care pierd controlul. Puterea – care este iubire, calitate, comunicare, înţelegere, toleranţă, bucurie, mulţumire, rezolvarea conflictului prin comunicare şi comuniune - înseamnă, la nivelul ataşamentului, răzbunare, pedepsirea celui nesupus, răzvrătirea, lovirea sau gîndurile şi atitudinile răzbunătoare.

Oriunde se află un conflict este de suspicionat ...o stare în care a fost pierdut sentimentul puterii. Confuzia se referă la confuzia între puterea iubirii, care încearcă să rezolve problema prin comunicare, înţelegere, explicaţie şi toleranţă şi puterea Egoului, care recurge la toate mijloacele de presiune posibile în ataşament. Iată de ce ataşamentul trebuie urmărit, recunoscut şi autodemascat prin întrebarea: ”Şi dacă sunt intolerant, furios, agresiv, or lovesc celălalt mă va iubi mai mult, iar eu voi dovedi că sunt mai puternic”? Răspunsul va fi întotdeauna: ”NU”! Căci agresivitatea şi mijloacele extreme de presiune sunt semne ale slăbiciunii. Sau semne certe ale pierderii sentimentului de putere, acelaşi lucru cu puterea de a-l controla pe altul, oricine ar fi el şi orice rol ar fi avut în viaţa noastră. 

de Maria Timuc

duminică, 22 mai 2016

Depresia, strigătul mut al sufletului

 
Emoţiile sunt ca nişte clape de pian pe care noi le atingem, când vrem, cum vrem. A trăi rău sau bine este o obişnuinţă, un traseu pe care îl urmăm. De la mergător la zburător este o distanţă firească. Să schimb modul obişnuit al lucrurilor, să fac altă obişnuinţă să nu mai gândesc prost, să nu mă mai simt prost, să nu mă mai învinovăţesc, etc. Se cuvine să modific mecanismul de a vedea şi a simţi lucrurile şi a ierarhiza valorile. E nevoie să ne iubim şi să nu ne batem joc de lumea noastră interioară. Paletă îngustă de trăiri. Dependenţă de stări emoţionale. Ne ajutăm de creaţie ca să ne creăm pe noi înşine. Lucrăm împreună cu preotul, psihologul, psihoterapeutul şi nu aşteptăm minuni din exterior. Relaţia cu Dumnezeu este un dans în care se cuvine să ne lăsăm uşori, să ne danseze cum vrea şi pe unde vrea, să ne poarte, să ne înveţe paşii.

Depresia este boala secolului XXI. Conform ultimelor statistici peste 125.000.000 oameni din întreaga lume suferă de depresie. În ultimii douăzeci de ani ritmul vânzării de medicamente antidepresive a crescut cu peste 40%. Afacere profitabilă pentru unii, dependenţă pentru alţii, lanţ vicios. Anual în lume se consumă aproximativ 10.000 de tone de tranchilizante pentru ameliorarea stărilor depresive. Depresia cuprinde atât trupul cât şi sufletul şi are efecte adânci asupra vieţii umane. Adeseori tristeţea se poate ascunde viclean în spatele unui zâmbet. Multe persoane afişează o falsă bună-dispoziţie pentru ca în spatele acesteia să fie camuflate drame şi tragedii personale, profesionale sau familiare. În România depresia este mai frecventă chiar şi decât diabetul sau bolile cardiovasculare. Depresia poate afecta, practic, pe oricine, indiferent de sex, vârstă, pregătire intelectuală sau nivel socio-economic, însă nu fiecare răspunde la fel la factorii declanşatori, favorizanţi.

Cum recunoaştem o persoană depresivă? O persoană depresivă este, în primul rând, o persoană tristă aproape în fiecare zi. La copii şi adolescenţi depresia se manifestă printr-o stare de nervozitate excesivă, de iritabilitate. Lipsa plăcerii de viaţă, lipsa bucuriei, pierderi mari sau creşteri mari în greutate, agitaţie sau moleşeală, simţăminte de vinovăţie şi inutilitate, sunt stări ale omului depresiv. Totul este zadarnic pentru un depresiv. Nu mai poate lua decizii care odinioară le lua foarte uşor. Apar gânduri de suicid. Un depresiv îşi pune problema morţii ca niciodată până atunci. Deteriorare în plan social, profesional, familial, uman. Persoana care suferă de depresie nu mai funcţionează bine nici la locul de muncă, nici în familie, nici cu ea însăşi. Depresivul devine o persoană pe care nu se mai poate conta. Manifestările psihologice asociate depresiei sunt exprimate prin lipsa de încredere în propria persoană, stima de sine scăzută, indecizie, scăderea capacităţii de concentrare, retracţie socială, gândire pesimistă şi auto-învinovăţire. De asemenea, spun psihiatrii, pot să apară senzaţia de oboseală, agitaţie, modificări de greutate corporală, tulburări de somn şi de dinamică sexuală.

Un studiu recent arată că circa 11% dintre mamele care abia au născut prezintă simptome de tulburare obsesiv-compulsivă. Acelaşi procent de mame este afectat de mai bine cunoscuta depresie post-natală, conştiente sau nu. A avea un copil le face pe femei să fie vulnerabile pentru că este foarte stresant. Acesta este modul lor de a reacţiona în faţa responsabilităţii şi a sentimentului de pericol. În primele 90 de zile după naştere, există o rată crescută de episoade depresive. Depresia postnatală se manifestă prin tristeţe, anxietate, sentimentul de vinovăţie şi faptul că femeia se simte depăşită de situaţia în care se află, aceea de mamă. În acest stadiu, femeile sunt încă lucide, sunt ancorate, încă, în realitate. Mamele care suferă de psihoză postpartum pierd contactul cu realitatea. Simptomele pot fluctua, pot varia în intensitate. O femeie care suferă de psihoză postnatală poate părea absolut sănătoasă acum şi, peste o clipă, scapă de sub control. Aceste femei nu îşi dau seama că au pierdut contactul cu realitatea, se opun discuţiilor şi nu-şi mărturisesc simptomele, au un comportament bizar şi complet dezorganizat. În cazul mamelor, stigmatul unei boli psihice este mult mai mare. Din păcate, atenţia noastră se îndreaptă către ele mult prea târziu şi doar atunci când rezultatul negativ al psihozelor postnatale ne atrage atenţia.

Nu există o singură cauză în depresie, ci mai multe adunate în timp. Vulnerabilitatea genetică (croită strâmb de la început), factori traumatici obiectivi din afara individului (moartea unei persoane dragi, despărţirea, căsătoria nereuşită, absolvirea facultăţii şi lipsa perspectivei, angajarea sau schimbarea locului de muncă sau a locuinţei în momente de hipersensibilitate emoţională, stresul, etc.), boli somatice invalidante (un accident vascular cerebral, hipertensiune arterială, infarctul miocardic, îmbolnăvirea de SIDA, un cancer depistat târziu, leucemie, alte tulburări psihice minore sau majore). Unele medicamente pot şi ele să inducă fenomene depresive. Imaginea de sine negativă - „mi se întâmplă răul, pentru că eu sunt rău”, interpretare negativă a trăirilor - „totul a fost dintotdeauna rău”, privire negativă asupra viitorului - „viaţa nu-mi poate aduce nimic bun”, sunt ingrediente indispensabile ale depresiei.

Copilăria vremurilor noastre nu mai este atât de fericită. Viaţa copiilor este plină de stres, de presiuni ale mediilor sociale şi ale violenţei virtuale. Printre cauzele depresiei, de care nu sunt scutiţi nici măcar copiii de cinci ani, se mai numără testările şcolare şi destrămarea familiilor. Institutul Naţional britanic de Sănătate şi Excelenţă Clinică (NICE) susţine că medicii şi şcolile ar fi bine să facă mai multe pentru a identifica elevii care suferă de depresie şi să ofere mai multe informaţii pe care copii să le poată înţelege, notează „The Telegraph“. Doar în Marea Britanie se estimează că există 80.000 de copii care suferă de depresie severă, iar dintre aceştia 8.000 au vârsta sub 10 ani, mulţi fiind pe pastile. În ultimul deceniu, numărul copiilor de şcoală generală care suferă de depresie a crescut foarte mult. Depresia în rândul copiilor este mult mai des întâlnită decât s-ar putea crede şi este mult mai dăunătoare, pentru copil, afectând întreaga familie.

Conform datelor centralizate de Asociaţia Telefonul Copilului la nivelul serviciului 116 111: depresia, tulburările de comportament, gândurile suicidale, automutilarea reprezintă un procentaj de 30,27% din numărul apelurilor copiilor, principalele cauze identificate pe parcursul consilierii fiind următoarele – lipsa părinţilor (părinţi plecaţi în străinătate), neînţelegeri cu părinţii, abuzul fizic şi neglijarea în familie, decesul părinţilor, probleme sentimentale, etc., agresiunea verbală, fizică, emoţională, intimidarea, ameninţarea asupra unui copil, dependenţa digitală (jocuri video, reţele de socializare) sunt posibile cauze ale depresiei în rândul celor mici.

Depresia este o relaţie nepotrivită, neadecvată cu viaţa. Interacţiuni, schimb. Viaţa ne vorbeşte şi noi vorbim vieţii. Viaţa ne pune întrebări şi noi îi dăm răspunsuri. Noi punem întrebări şi ea ne dă răspunsuri. La o persoană depresivă, acest schimb eu-viaţă, nu se realizează. Viaţa este asemenea curgerii apei. O persoană depresivă are oprită această curgere normală a apei. E un blocaj, o oprelişte. Se întâmplă ceva acolo. Omul depresiv caută să dea un sens vieţii, dar privind spre puseurile interioare nu sunt binevăzute. Se uită la tradiţiile spirituale şi nu îi mai vorbesc, nu îi mai spun nimic. Şi atunci negăsind nici un reper şi nici un sens, cade în depresie. Soluţii false sau incomplete. Ascunderea simţămintelor. Avem măşti, ne ascundem impecabil. Mai nou se ascunde depresia şi în spatele diplomelor universitare, în spatele erudiţiei noastre, în spatele şcolilor pe care le tot facem, apoi le întrerupem şi luăm altele la rând. Se mai ascunde şi în spatele unui serviciu la care stăm peste program, al unor afaceri pe care nu le ducem la bun sfârşit. Ascundem depresia în spatele oricărui lucru şi oricărei activităţi. Iar dacă nu e tratată, vindecată, depresia va rămâne acolo în interior, mocnind ca un vulcan ce, la un moment dat, va erupe. Ne va distruge pe noi şi va distruge pe cei din jurul nostru. Perioadă de doliu. Doi din zece români au probleme psihice şi unu din zece are depresie, se arată în cel mai recent studiu în domeniu. Mai grav este că depresia îi împinge pe mulţi să se sinucidă. 3000 de sinucideri pe an, iar din acestea 70% erau depresivi.

Tinerii vor totul acum. Şi buf! Atac cerebral, depresii, etc. Doar o mică parte din cei care suferă de depresie ajung să conştientizeze această afecţiune şi să se supună tratamentului corespunzător. Motivele sunt frica de stigmatizare socială, orgoliul personal şi ignoranţa. 70-80% dintre persoanele care suferă de tulburări depresive şi ies din spital se întorc înapoi după o perioadă deoarece nu continuă acasă tratamentul prescris de specialist.

Starea de depresie se aşează şi pe cel ce nu are incapacitatea de a vedea ceea ce are deja şi se focusează doar pe ceea ce nu are. Devenim oameni puternici, nu ne naștem așa. Te antrenezi, creşti. Poţi să priveşti un măr şi să găseşti mii de motive să te miri, să te bucuri. Stările afectiv emoţionale noi le stăpânim. Depindem de factorii interiori ai vieţii şi nu de factorii exteriori. Emoţiile sunt ca nişte clape de pian pe care noi le atingem, când vrem, cum vrem. A trăi rău sau bine este o obişnuinţă, un traseu pe care îl urmăm. De la mergător la zburător este o distanţă firească. Să schimb modul obişnuit al lucrurilor, să fac altă obişnuinţă să nu mai gândesc prost, să nu mă mai simt prost, să nu mă mai învinovăţesc, etc. Se cuvine să modific mecanismul de a vedea şi a simţi lucrurile şi a ierarhiza valorile. E nevoie să ne iubim şi să nu ne batem joc de lumea noastră interioară. Paletă îngustă de trăiri. Dependenţă de stări emoţionale. Ne ajutăm de creaţie ca să ne creăm pe noi înşine. Lucrăm împreună cu preotul, psihologul, psihoterapeutul şi nu aşteptăm minuni din exterior. Relaţia cu Dumnezeu este un dans în care se cuvine să ne lăsăm uşori, să ne danseze cum vrea şi pe unde vrea, să ne poarte, să ne înveţe paşii.

Remediile oculte sau neavizate (ghicitoare, descântătoare, etc.) nu îmi rezolvă depresia. Negarea şi ascunderea depresiei sub un paravan spiritual: „Nu fac nimic pentru a depăşi depresia că rezolvă doar Dumnezeu!”. Pseudocredinţă. Fuga de un tratament autentic al depresiei (duhovnic, psihoterapie, psihiatru, automotivare). Uzul nociv de substanţe, în spatele consumului de pahar se ascunde depresia. Uciderea de sine, sinuciderea nu este o soluţie. Nici pentru noi, nici pentru cei din jur. Un astfel de gest îi marchează pe cei care ne urmează, copii, rude, nepoţi, prieteni, pentru totdeauna. Farmacoterapie, psihoterapie, sacroterapie. Relaţie personală cu Hristos şi cu un duhovnic. Accepţi că ai o problemă şi e primul pas spre vindecare. Confesionarul este un mijloc de igienă interioară extraordinară. Oamenii de astăzi nu vor să mai sufere şi devin depresivi. Bunicii noştri au trecut prin două războaie mondiale, prin foamete, cutremur şi nu mai erau depresivi. Putem face din suferinţa noastră un prilej de devenire întru asemănarea lui Hristos.

Deprimare, mâhnire, deznădejde. Când eşti plin de tine însuţi devii depresiv. Depresia apare când Dumnezeu lipseşte. Depresia apare când vrei tu. Tu neglijezi totul. Tu dispreţuieşti totul. Tu vrei să fii aşa. În depresie substanţele din creierul nostru se modifică. Depresia este o boală ca rezultat al unor păcate din viaţa noastră. Depresia devine nevrotică şi apoi psihotică. Persecuţii mistice. Trebuie ştiut faptul că tratamentul nu funcţionează ca o baghetă magică şi că, atâta timp cât factorii care au declanşat depresia nu sunt îndepărtaţi sau gestionaţi corect, rezultatul nu este cel aşteptat. În consecinţă, există toate şansele ca, şi după vindecarea unui episod depresiv reactiv, acesta să se repete la un interval de timp. Nevoia îi apropie pe oameni. Mici gesturi de iubire şi apropiere faţă de ceilalţi. Să fim lumini aprinse care vor birui depresia. Un cuvânt, un sfat, o îmbrăţişare, masajul terapeutic, lectura, filmele, muzica motivaţională, odihna, relaxarea, gândurile pozitive şi optimiste, ieşirea în aer liber, sportul, camere bine aerisite şi luminate, ceaiurile, reducerea alcoolului, a cofeinei, a stresului şi a factorilor favorizanţi stărilor apăsătoare ajută să ieşim din labirintul anxietăţii. Cântaţi, fluieraţi. Saul a primit cântarea să se vindece de tristeţe. Muzica este leac pentru multe lucruri. Toţi avem probleme. Modul în care reacţionăm la problemele vieţii devine problemă. Dacă te superi, trece? Nu, ci ai deja două probleme. Schimbaţi logica pierderii. S-a pierdut şi gata. Viaţa este un dans între cutremur şi echilibru. Orice cutremur aşează lucrurile, le decantează, reaşează valorile.

Aşadar, depresia şi bucuria se molipsesc. Eşti valoros nu pentru că ai luat 10, ci pentru că te-ai născut. Bucură-te de viaţă şi de minunea de a fi! Totul se poate repara în afară de moarte!...

sursa: http://www.doxologia.ro/ierom-hrisostom-filipescu

marți, 5 aprilie 2016

Omul e numai o basma curată care îşi clăteşte zi de zi privirea în umbra propriilor nemulţumiri.

Oare?
 

Bucuriile vieţii nu au tendinţa de a ocoli nici oamenii mari, nici oamenii mici. Însă oamenii, indiferent că sunt mici sau mari, au sau găsesc motive pentru a nu da nas în nas cu ele. Exact invers. Atât de invers încât la prima vedere, afirmaţia pare ireală şi ilogică. Dar stă în picioare.

Pentru că un om orbit de un ideal mare niciodată nu va băga în seamă o realizare mică. Nu îi va păsa. Va însemna prea puţin pentru el. Dar…desigur că Dumnezeu e vinovat pentru aceasta, iar nu el ca om. Ca mentalitate, caracter sau aspiraţie. Doamne Doamne e vinovat pentru orice: şi pentru că dă ploaie, şi pentru că nu dă; şi pentru că ai, și pentru că nu ai; şi pentru că îţi merge bine, şi pentru că nu îţi merge; şi pentru că…la nesfârşit.

Omul e numai o basma curată care îşi clăteşte zi de zi privirea în umbra propriilor nemulţumiri.

 

duminică, 6 martie 2016

Boala este un conflict între minte și suflet

 
Crizele psiho-spirituale nu se tratează medicamentos, ci duhovnicește! Suferă ego-ul nostru. Trăiți în bucurie. Dacă stăm prea mult în trecut ne cuprinde depresia. Dacă stăm prea mult în viitor ne cuprinde anxietatea. Să ne trăim prezentul cu respect pentru trecut și cu speranță pentru viitor.

Stresul nu este ceea ce ți se întâmplă, ci modul în care privești ceea ce ți se întâmplă. Unii psihoterapeuți afirmă că se moare de frică și de oboseală, nu de cancer. Cancerul este o boală care apare pentru acei care au conflicte interioare nerezolvate. Boala este un conflict între minte și suflet. Fiecare vrea să transmită ceva, iar cealaltă parte înțelege altceva. Lovim în organe în funcție de fricile noastre. Tratăm trupul, dar să tratăm și sufletul.

Cine nu poate trece peste un eveniment neplăcut din viață poate face cancer de stomac. Cineva are resentimente și îl lovește un cancer renal. Altcineva se teme că va muri de foame și va face cancer hepatic că nu are cu ce să-și hrănească familia…

Frică și furie sau dragoste și recunoștință. Frica este o problemă sufletească și nu a minții. Agresivitatea este o formă a fricii. Este frica și apoi furia. Uneori lacrimile nu vin pentru că plânsul nu poate fi manipulat ușor.

Căință, mulțumire și transformare spirituală. Boala ne trimite spre introspecție. Faptul că ești cu cineva și te simți singur se datorează că nu suntem în relație bună cu Dumnezeu. Dependențele sunt dureri de factură sufletească.

Orice i se întâmplă sufletului afectează și corpul. Orice i se întâmplă minții afectează și corpul și viceversa, minte-suflet-corp. Dacă apelezi la divin, la spiritualitate, există o soluție. Dumnezeu nu este îmbuteliat ca să nu avem accest la El. Oricine are acces la Doamne. Nu știm să accesăm, nu că nu putem. Hristos nu se ascunde în Potir sau în icoană, ci se descoperă. Tăiem păcatele de la tulpină, dar ele se țin de rădăcini. Este o dizarmonie care trebuie armonizată. Vindecare înseamnă creștere spirituală.

Suferința poate oferi multe lucruri sufletului nostru pe care fericirea nu le poate oferi. Adeseori fericirea ne stoarce, ne diluează, iar suferințele ne curăță, ne purifică. Suferința are ceva special, iar fericirea este un bun comun.

Smerenie, pocăință, genunchi…

sursa: Ieromonah Hrisostom Filipescu, Puține lacrimi, multă bucurie, Editura PIM, Iași 2014, p. 48-51

marți, 19 ianuarie 2016

Teama de a fi privit în suflet


A te înfăţişa lumii fără acoperăminte confecţionate (măşti, false postúri, virtuţi împrumutate sau chiar slăbiciuni convenabile) denotă curaj. A dărâma zidurile, a renunţa la scut şi a te arăta dezbrăcat de armură, vulnerabil, a vorbi deschis despre fricile sau îndoielile pe care le ai sau a spune adevărul oricât de dureros sau de incomod ar fi pentru ceilalţi, e un act de eroism. Iar cel mai greu astfel de gest este să-ţi mărturiseşti sentimentele exact în faţa celui despre care crezi că le va ridiculiza. Cum tu eşti chiar unul dintre ei, să fii sincer cu tine însuţi este poate cea mai curajoasă faptă de care poţi da dovadă. Şi, desigur, cea mai răsplătită dintre toate.

Oricât de pierdut eşti în propriile drame sau, dimpotrivă, oricât de elevată îţi este conştiinta, a păşi gol în lumina reflectoarelor este dificil. Poţi alege să joci rolul măscăriciului, ascuns în spatele glumelor sau poţi fi înţeleptul tăcut, adâncit în contemplare. Oricare dintre înfăţişările cu care crezi că vei face mai uşoară expunerea, teama de a fi privit, descoperit, te paralizează. Totuşi, singura cale spre a te cunoaşte şi accepta, de a evolua în ultimă instanţă, este aceasta. Nu îţi feri privirea, nu te ruşina. Faptul că ai înţeles este salvarea ta. Înainte să cunoşti lumea, trebuie să te înţelegi pe tine. Lumea îţi va fi oglindă, ca apoi să poţi reflecta, la rându-ţi, lumea. La fel ca în faţa unei instanţe, nu vei putea afla adevărul decât spunând adevărul.

Promisiunea revelaţiei îţi dă putere. Chiar dacă ai tendinta de a te plânge, de a dramatiza, de a rejuca rolul de victimă, cu care te-ai obişnuit de mult, simţi déjà că te conturezi ca o persoană reală; autenticitatea te încurajează. De fapt, însăşi lamentarea ta denotă speranţă altfel te-ai fi scufundat într-o tăcere resemnată.

Iar dacă ai îndrăznit să faci pasul, dacă te-ai arătat lumii onest, dacă ţi-ai expus sufletul şi ţi-ai oferit inima fără să aştepţi nimic înapoi, eşti binecuvântat. Căci doar curaţi ne putem înfăţişa Divinităţii, sperând smeriţi că vom înţelege cine suntem în esenţă şi care ne este rostul în scurta dar măreaţa tresărire a acestei vieţi…

de Iuliana Coștiuc

joi, 29 octombrie 2015

Singurătate în 2


Un lucru mai rău decât singurătatea sau despărţirea e singurătatea în doi. Doi oameni care nu mai au ce să-şi spună sau dacă au sunt doar reproşuri, doi oameni care au uitat ce i-a apropiat şi au uitat să îşi mai rostească vorbe frumoase, doi oameni care nu se mai iubesc dar nu au curajul să se despartă. O relaţie în care unul oferă şi celălalt doar primeşte, în care unuia îi pasă, iar pe celălalt nu îl interesează, în care faptul că adorm şi se trezesc în acelaşi pat nu mai are nici o semnificaţie.

Compar acest tip de singurătate cu un plasture uitat pe o rană. Stă acolo zile, săptămâni, luni, ani iar sub el rana devine din ce în ce mai adâncă. Ar fi mai simplu să îl smulgem la timp. Ne-ar durea cât ne-ar durea apoi rana ar începe să se vindece şi durerea am da-o uitării. Dar nu facem asta. Nu toţi. Lăsăm acolo plasturele de teamă că o să ne doară. Şi ne minţim că lucrurile se vor schimba, că totul va fi bine. Dar nu e aşa. Ruptura e acolo, nu se mai poate lipi, nu se mai poate coase, nu se mai poate înnoda.

Devine obositor, frustrant să vezi doi oameni singuri într-un cuplu sau să fii chiar unul dintre acei oameni. Te oboseşte şi te îmbătrâneşte.

În această postură, timpul nu îţi poate fi decât duşman. Ce nu faci la timp, faci prea târziu sau niciodată!

Nu putem trăi aceeaşi viaţă de două ori, nu avem timp să comitem toate greşelile din lume, nu avem timp să le îndreptăm pe toate.

În concluzie, nu avem timp de irosit cu oameni care nu ne vor, care nu ne acceptă şi nu ne înţeleg.

E timp doar pentru iubire adevărată, pentru lacrimi de bucurie, pentru vorbe frumoase, pentru atingeri calde, pentru demnitate.

de Iustina T. ©

luni, 19 octombrie 2015

A iubi înseamnă să-i laşi pe ceilalţi să fie aşa cum vor şi nu să le dai tot ceea ce vor să aibă.

Dragoste! Ce cuvânt mare! Ce simţi în legătură cu această declaraţie? După părerea ta îţi iubeşti copiii? Partenerul sau partenera de viaţă? Dar părinţii? Sunt sigură că răspunzi afirmativ!


Cu toate acestea, nu există cumva în tine o anumită insatisfacţie? Nu eşti tentat(ă) să spui: "Îi iubesc dar... mi se pare că relaţiile cu ei nu sunt chiar cum aş vrea să fie. Mi-aş dori tare mult să pot schimba anumite lucruri". Este ceea ce afirmă majoritatea oamenilor. Ei încep să-şi dea seama că această insatisfacţie există în ei de multă vreme. Ei simt că trebuie să existe lucruri mult mai bune undeva, în altă parte.

Legea dragostei este cea mai importantă lege naturală şi spirituală. Ea dă naştere la lucruri extraordinare: trebuie doar să o pui în practică în viaţa ta.

Dar ce este Dragostea? Dragostea adevărată, cea din inimă, totală şi necondiţionată?

Înseamnă să laşi celorlalţi întreaga libertate şi să le respecţi spaţiul vital. Înseamnă, totodată, să îţi păstrezi propriul spaţiu vital şi propria libertate. A iubi înseamnă a respecta şi a accepta ceea ce doresc ceilalţi să realizeze în viaţă. Dragostea înseamnă să respecţi şi să accepţi dorinţa sau părerea celuilalt, chiar dacă nu eşti de acord şi chiar dacă nu înţelegi. Dragostea înseamnă să dăruieşti şi să îndrumi fără a aştepta ceva în schimb. Începând de astăzi, vei avea ca sarcină în viaţă să înveţi să iubeşti cu inima. Specialitatea fiecăruia dintre noi este aceea de a iubi cu mintea. Sunt sigură că ştii acest lucru, fiindcă toată lumea face aşa. Credem că a iubi înseamnă a-i spune celuilalt ce "trebuie" să facă. Încercăm să-l schimbăm pe celălalt pentru a nu face aceleaşi greşeli ca şi noi. Ne gândim că dacă şi-ar schimba modul de a fi, de a acţiona, de a gândi, de a vorbi, viaţa sa ar fi mult mai fericită. Dar, atenţie... ceea ce se întâmplă în viaţa altora nu te priveşte. Trăieşti pe pământ pentru evoluţia ta personală şi nu pentru a altora. Analizăm şi judecăm continuu comportamentul celorlalţi pentru că aşteptăm ceva de la ei.

Aceasta nu este decât posesie.

Înseamnă să iubeşti cu mintea. Dragostea adevărată presupune să dăruieşti şi să îndrumi fără a aştepta nimic în schimb. De câte ori n-am crezut că iubim! Şi de câte ori nu ne-am întrebat ce nu merge în viaţa noastră! A iubi presupune a respecta spaţiul vital al celuilalt. De fiecare dată când încercăm să îndrumăm pe cineva, să-i schimbăm sau să-i controlăm acţiunile, cuvintele şi gândurile, intrăm în spaţiul său. Atunci el îşi pierde acest spaţiu şi noi îl pierdem pe al nostru. Cele două spaţii vitale fiind amestecate, fiecare trăieşte sufocat de celălalt.

Ai observat că, în general, copii au nevoie de un spaţiu larg? Copiii din noua generaţie sunt foarte evoluaţi; ei ştiu să iubească. Noi suntem cei care-i învăţăm posesia. Ar fi în interesul nostru să-i observăm mai îndeaproape. Începi acum să înţelegi ce înseamnă a iubi? Totuşi, trebuie să fie clară pentru tine diferenţa dintre a accepta şi a fi de acord. A accepta înseamnă a constata că ceva există. A fi de acord înseamnă a avea aceeaşi părere. A iubi cu adevărat presupune să fii capabil(a) să accepţi chiar dacă nu eşti de acord; lucru foarte dificil pentru majoritatea oamenilor. Orgoliul ne împiedică să vedem lucrurile în acest fel. E important să faci diferenţa între a fi şi a avea.

A iubi înseamnă să-i laşi pe ceilalţi să fie aşa cum vor şi nu să le dai tot ceea ce vor să aibă.

Dacă un copil se hotărăşte să poarte părul lung, să se lase de învăţat, să mănânce diferit, să gândească diferit, e alegerea lui. O persoană face o alegere gandindu-se că această alegere este cea mai bună pentru sine. De aceea e important să-i respectăm deciziile.

Dacă cineva apropiat îţi spune: "aş dori să fac cutare sau cutare lucru" şi decizia sa îţi displace, nu încerca să-l faci să se răzgândească. Mai bine spune-i: "Dacă tu crezi că asta te face fericit, foarte bine. Eu te iubesc şi nu vreau decât să te ştiu fericit. Dar eşti conştient de ceea ce vrei să faci? Dacă da, atunci foarte bine". Dacă acest lucru te face fericit, atunci fă-l.

Poţi să-ţi imaginezi ce efect are aceasta într-o relaţie? Îţi aminteşti să ţi se fi spus aşa ceva când erai tânăr(a)? Ai dori să ţi se vorbească astfel? Ce întrebare! Dacă un copil le spune părinţilor (sau soţul soţiei, sau invers) ceva cu totul lipsit de sens şi fără a avea o intenţie reală, o face numai pentru a-i manipula. Ei răspund: "Ascultă, dacă asta vrei într-adevăr şi crezi că te va face fericit, atunci dă-i drumul". Asta îl va face să reflecteze şi, foarte probabil, va reveni câteva minute mai târziu, spunând: "ştii, m-am răzgândit; nu e chiar ceea ce vreau să fac".

Iată una din puterile dragostei.

E foarte important să înţelegi noţiunea de spaţiu vital. Anumite persoane depind de alţii pentru a fi fericite. În acest caz, tu eşti cel ce trebuie să aibă grijă. Trebuie să te afirmi pentru a evita pătrunderea altora în spaţiul tău vital. Să nu te aştepţi niciodată ca altcineva să te facă fericit(a). Sunt multe lucruri pe care ai vrea să le schimbi la partenerul tău de viaţă? Cel pe care l-ai ales (fiindcă tu l-ai ales!) are ceva să te înveţe. Dacă îl părăseşti fără să-ţi fi desăvârşit relaţia cu el, sau dacă refuzi să o faci, aceeaşi situaţie se va repeta cu un altul. Va trebui, desigur, să-ţi împlineşti relaţia cu altcineva şi, de fiecare dată, va fi tot mai greu. Ar fi mult mai înţelept din partea ta să înveţi să iubeşti persoana respectivă aşa cum este şi să-i accepţi felul de "a fi". Dacă veţi ajunge totuşi la despărţire pentru că fiecare vrea să meargă pe drumul lui, e bine să vă despărţiţi în armonie, cu consimţământul amândurora şi convinşi fiind că asta este cea mai bună soluţie.

Când un cuplu se destramă fiindcă cei doi nu se pot accepta sau suporta unul pe altul, despărţirea nu va fi decât o fugă. Vor trebui, la un moment dat, să facă faţă din nou acestei situaţii. Nu ne putem salva dintr-o situaţie de viaţă. Atâta vreme cât n-am învăţat să iubim, situaţia se va repeta!

Când cineva îţi vorbeşte despre proiectele sale, înseamnă că a făcut o alegere şi va trăi nişte experienţe punându-le în aplicare. N-ai decât să accepţi situaţia, mai ales dacă nu îţi cere părerea. Dacă vezi că nu insistă să o cunoască, dar tu arzi de nerăbdare să i-o spui, poţi să-l întrebi: "Vrei să-ţi spun ce cred eu despre asta?" Dacă nu vrea, e mai bine să taci. La urma urmei, este vorba despre propria sa viaţă.

De ce să ne complicăm viaţa fiindcă cineva se piaptănă, se îmbracă altfel şi nu are aceeaşi concepţie despre fericire ca noi? Ne ocupăm atâta de treburile altora, încât nu ne mai rămâne nici timp, nici energie pentru ale noastre. Relaţiile tale cu ceilalţi vor deveni mult mai uşor de controlat când vei învăţa să iubeşti.

Nu e suficient să-i accepţi pe ceilalţi, trebuie să te accepţi şi pe tine aşa cum eşti şi să te schimbi numai dacă asta îţi face bine. Dacă vezi că unele lucruri te costă prea mult şi nu poţi să plăteşti preţul, încearcă să-ţi schimbi felul de a fi. Ai de trăit nişte experienţe, ca fiecare dintre noi. Consecinţele rezultă din opţiunile şi hotărârile tale. Depinde numai de tine să vrei să înveţi. Dragostea are o mare putere de vindecare. Dragostea vibrează. Când eşti plin(a) de dragoste, aceste vibraţii emană din tine şi oamenii se simt bine în prezenţa ta. Din acel moment încep să se poarte altfel cu tine. Vei avea impresia că toată lumea se schimbă în jurul tău, dar aceasta e numai rezultatul vibraţiilor tale. Nu mai dori să-i schimbi pe ceilalţi şi nici pe tine; pe scurt, asta înseamnă a da drumul la strânsoare. Când vei abandona totul, va începe transformarea. Vei vedea cu ochii tăi că dragostea face miracole. Pe măsură ce îţi manifeşti dragostea şi obţii mici victorii, îţi va fi tot mai uşor.

Nu uita că atunci când judeci şi critici pe cineva, aceasta subînţelege "tu eşti Dumnezeu şi celălalt nu". Fiecare om s-a născut pentru a iubi şi pentru a fi iubit.


vineri, 16 octombrie 2015

Miturile fericirii - ce ne face cu adevărat fericiţi?


Aproape toţi credem în ceea ce eu numesc «miturile fericirii» afirmă Sonja Lyubomirsky, profesor de psihologie în cadrul University of California, Riverside. Cercetătoarea şi-a petrecut cea mai mare parte a carierei studiind fericirea umană, publicând numeroase studii şi două cărţi pe această temă.

În cea mai recentă carte a sa, The Myths of Happiness, Lyubomirsky tratează tema „miturilor fericirii”, adică acele credinţe despre fericire împărtăşite de majoritatea oamenilor. Spre exemplu, cei mai mulţi oameni cred că anumite realizări (căsătoria, copiii, slujbele, bogăţia) ne vor face face fericiţi pentru totdeauna, iar anumite adversităţi (problemele de sănătate, lipsa unui partener de viaţă, un venit mic) ne vor face nefericiţi pentru totdeauna. „Această înţelegere reductivă a fericirii este întărită cultural şi continuă să dăinuiască, în ciuda dovezilor copleşitoare că bunăstarea noastră nu funcţionează după astfel de principii de tip alb-şi-negru”, explică Lyubomirsky.

Un astfel de mit al fericirii este „o să fiu fericit atunci când o să ____________”. O să fiu fericit când o să-mi crească salariul, când o să-mi găsesc un soţ, când o să am un copil, când o să fiu bogat(ă) şi aşa mai departe. „Aceste realizări ne vor face fericiţi, însă nu aşa de intens şi pentru o perioadă atât de lungă cum ne închipuim noi. De aceea, atunci când îndeplinirea acestor obiective nu ne va face atât de fericiţi precum ne aşteptam, vom simţi că e ceva în neregulă cu noi sau că suntem singurele persoane care se simt dezamăgite”, explică profesorul de psihologie.

„O să fiu fericit când o să fiu bogat” este un mit al fericirii care ne face nefericiţi

La fel de nociv este şi mitul opus, „nu pot să fiu fericit(ă) atunci când ____________”, spune Lyubomirsky. Mai multe cercetări recente arată că persoanele care au avut parte de dificultăţi în viaţă (spre exemplu, de mai multe evenimente negative) tind să fie per total mai fericite (şi mai puţin stresate şi traumatizate) decât persoanele care nu au suferit nicio adversitate. Un trecut în care am avut parte de momente dificile ne întăreşte şi ne face mai pregătiţi să gestionăm alte dificultăţi. Mai mult, cercetătorii au descoperit că gestionarea dificultăţilor inerente vieţii ne ajută să ne definim şi să ne ancorăm identitatea, ceea ce stimulează optimismul cu privire la viitor şi facilitează o gestionare mai eficace a surselor curente de stres.

Profesorii Tim Wilson şi Dan Gilbert au arătat într-o serie de experimente elegante care este greşeala noastră principală: faptul că supraestimăm cât de mult şi cât de intens ne va afecta un eveniment negativ (cum ar fi concedierea) şi cât de mult şi cât de intens vom savura un eveniment pozitiv (cum ar fi faptul că persoana cerută în căsătorie spune „da”). Acest efect este perfect sintetizat de următoarea zicală populară: „Niciun lucru din viaţă nu este pe cât de important crezi tu că este atunci când te gândeşti la el”. Cu alte cuvinte, exagerăm efectul pe care un eveniment îl va avea asupra noastră deoarece nu putem concepe că nu ne vom gândi mereu la el.

Miturile fericirii în relaţii

Dacă sunteţi căsătorit(ă) de ceva timp sau vă aflaţi pur şi simplu într-o relaţie de lungă durată, aţi putea avea parte de o senzaţie pe care nu vreţi să o mărturisiţi nici celor mai apropiate persoane: plictiseala. Aceasta se poate transforma dintr-un lucru minor într-o problemă mult mai gravă ce vă poate face să vă imaginaţi că vă despărţiţi.

Înainte să luaţi o decizie, Sonja Lyubomirsky vă recomandă să analizaţi „mitul fericirii” ce stă la baza instinctelor care vă fac să luaţi în considerare această opţiune. Cel mai probabil, mitul fericirii valabil în acest caz este „voi fi fericit(ă) atunci când voi fi căsătorit(ă) cu persoana potrivită”. „Cel mai probabil aţi dedicat mult timp şi multă energie pentru a găsi un partener ideal şi aţi făcut eforturi pentru căsnicia dumneavoastră, însă în ciuda acestora începeţi să gândiţi că relaţia nu vă oferă satisfacţia pe care credeaţi că o veţi obţine”, spune Lyubomirsky. Autoarea a analizat numeroase studii care explică de ce are loc fenomenul şi care sunt opţiunile la care pot recurge persoanele aflate în această situaţie.

Fenomenul poartă numele de „adaptare hedonică” şi se referă la faptul că oamenii au o capacitate remarcabilă de a se obişnui cu majoritatea schimbărilor din viaţă. Fenomenul este intens studiat în prezent în psihologie şi economie, fiind explicaţia faptului că atât satisfacţia unei victorii, cât şi agonia eşecului se atenuează în timp. Cercetătorii au descoperit, însă, că adaptarea hedonică este mai pronunţată în cazul experienţelor pozitive. Practic, oamenii sunt predispuşi să considere firească orice experienţă pozitivă de care au parte. Aşadar, atunci când ne mutăm într-o vilă uriaşă, ne cumpărăm un automobil de ultimă generaţie sau chiar atunci când ne căsătorim avem parte de o stimulare a fericirii, însă entuziasmul durează puţin. În scurt timp, vom observa că aşteptările noastre vor creşte la rândul lor, iar acele experienţe care ne-au făcut fericiţi vor fi considerate drept o stare firească a lucrurilor.

Fenomenul poartă numele de „adaptare hedonică” şi se referă la faptul că oamenii au o capacitate remarcabilă de a se obişnui cu majoritatea schimbărilor din viaţă 

Cel mai cunoscut studiu referitor la adaptarea hedonică în relaţiile romantice arată că, de regulă, persoanele care se căsătoresc devin mult mai fericite, însă această amplificare a fericirii durează aproximativ doi ani, iar apoi nivelul de fericire revine la cel înregistrat înainte de căsătorie. Cercetătorii afirmă că atunci când ne îndrăgostim avem parte de „iubire pasională”, însă de-a lungul timpului aceasta se transformă în „iubire prietenească” (companionate love). Iubirea pasională este caracterizată de o stare de dor intens, atracţie şi dorinţă, pe când iubirea prietenească este compusă mai degrabă din afecţiune profundă, conexiune şi simpatie.

Există numeroase motive evolutive, fiziologice şi practice care fac imposibil ca iubirea pasională să dureze foarte mult. „Dacă am continua să ne gândim obsesiv la partenerii noştri şi să facem sex de mai multe ori pe zi în fiecare zi, nu am putea fi productivi la muncă sau să fim atenţi la copii, prietenii sau chiar la sănătatea noastră”, subliniază Lyubomirsky. De altfel, iubirea pasională are câteva caracteristici în comun cu dependenţa şi narcisismul, iar dacă ar dura la nesfârşit ar apărea, cu siguranţă, efecte nocive.

Psihologii evoluţionişti afirmă că ambele tipuri de iubire sunt necesare pentru ca oamenii să supravieţuiască şi să se reproducă. Iubirea pasională ne stimulează să formăm legături şi să ne canalizăm energiile în formarea unei noi relaţii, iar iubirea prietenească pare să fie esenţială pentru a alimenta o relaţie stabilă suficient de mult încât să ne reproducem genele (cu alte cuvinte, să facem copii) şi să ne asigurăm că acestea supravieţuiesc şi prosperă.

Experimentele realizate de Lyubomirsky şi de alţi cercetători din acest domeniu sugerează că există mai multe secrete care permit depăşirea sau cel puţin amânarea adaptării hedonice în relaţii. Primul pas constă în recunoaşterea faptului că acesta este un fenomen absolut firesc, prezent în toate relaţiile. „Cred că faptul că ne-am îndrăgostit de ideea de poveste romantică ne-a făcut să înţelegem greşit funcţia, complexitatea şi cursul firesc al unei căsătorii, făcându-ne să fim dezamăgiţi atunci când aceasta nu ne satisface în mod constant dorinţa de pasiune, satisfacţie, intimitate şi permanenţă”, spune Lyubomirsky. Odată ce recunoaştem „mitul fericirii” ce stă la baza nemulţumirii, subliniază specialistul, putem să înţelegem experienţele prin care trecem şi să acţionăm pentru a încetini procesul de adaptare.

Care sunt soluţiile?

În cercetările sale, Lyubomirsky a identificat mai multe elemente care permit unor relaţii să producă fericire membrilor din cuplu chiar şi după perioade îndelungate. Unul dintre aceste elemente esteaprecierea. „Unul dintre indiciile care vă arată că v-aţi adaptat la partenerul dumneavoastră este faptul că aţi încetat să îl/o apreciaţi”, spune Lyubomirsky. Dacă vom continua să facem un efort să fim recunoscători şi să ne manifestăm aprecierea faţă de partener, vom evita adaptarea hedonică. Mai multe studii susţin această afirmaţie, inclusiv o cercetare realizată în laboratorul profesorului Lyubomirsky. Aceasta a arătat că persoanele care continuă să aprecieze schimbările pozitive din viaţa lor sunt mai puţin predispuse la adaptare hedonică la acea schimbare.

Alte experimente au arătat că aceia care practică în mod repetat aprecierea şi exprimarea recunoştinţei, spre exemplu prin scrierea unei scrisori de mulţumire către persoanele care au fost amabile cu ei, tind să devină mai fericiţi şi mai sănătoşi. Spre surprinderea cercetătorilor, ei continuau să fie mai fericiţi chiar şi la 6 luni de la efectuarea experimentului. Aşadar, există dovezi convingătoare ce sugerează că aprecierea unei situaţii pozitive (precum căsătoria) ne poate ajuta să prevenim adaptarea hedonică.

Cercetătorii au descoperit totodată că adaptarea hedonică nu afectează în mod egal toate schimbările ce au loc în viaţă. În studiile efectuate alături de Ken Sheldon, profesorul Lyubomirsky a descoperit că participanţii erau mult mai puţin predispuşi să se obişnuiască cu schimbările din viaţa lor care necesitau implicare variabilă, dinamică şi relativ dificilă (cum ar fi învăţarea unei limbi străine sau împrietenirea cu o persoană nouă) decât cu schimbările care erau relativ statice şi neschimbabile (cum ar fi mutarea într-un apartament mai dezirabil sau obţinerea unui împrumut mult-dorit). Mai mult,schimbările dinamice păreau să aibă un impact mai susţinut asupra fericirii oamenilor. După ce realizau o schimbare dinamică, participanţii la studiu continuau să fie fericiţi şi la 6-12 săptămâni distanţă de eveniment. În schimb, după o schimbare statică participanţii prezentau deja semne de acomodare emoţională după 6-12 săptămâni.

Varietatea este aşadar necesară pentru a preveni apariţia adaptării hedonice. De altfel, studiile au arătat că aceasta stimulează eliberarea de dopamină în creier, adică acelaşi neurotransmiţător care este activat de emoţiile pozitive (şi chiar de către anumite droguri). Cercetătorii au efectuat un studiu care sugerează că varietatea poate ajuta cuplurile să evite adaptarea hedonică. Participanţii la studiu au fost instruiţi să realizeze anumite acţiuni prietenoase în fiecare săptămână, timp de 10 săptămâni. Unii au fost instruiţi să varieze actele, iar alţii au fost instruiţi să repete acelaşi act de fiecare dată. Cercetarea a arătat că persoanele care au variat actele generoase au fost mai fericite (cu alte cuvinte, dacă îi aducem partenerului micul dejun la pat într-o zi, ne vom simţi grozav; dacă i-l vom aduce în fiecare zi, o vom percepe ca pe o corvoadă).

Într-un alt experiment celebru efectuat de psihologul Arthur Aron şi colegii săi, cercetătorii au oferit participanţilor la studiu - cupluri din clasa mijlocie - o listă de activităţi despre care ambii membri erau de acord că sunt fie „plăcute” (cum ar fi gătitul creativ, vizitarea unor prieteni sau vizionarea unui film) sau „incitante” (cum ar fi schiatul, dansatul sau mersul la concert), dar pe care nu le efectuau decât arareori. Cercetătorii au instruit fiecare cuplu să dedice 90 de minute uneia dintre aceste activităţi în fiecare săptămână. După 10 săptămâni, cercetătorii au descoperit că satisfacţia maritală era mai mare în rândul cuplurilor care desfăşuraseră activităţi „incitante” decât în cazul celor care desfăşuraseră activităţi „plăcute”.

Experienţele incitante cresc nivelul satisfacţiei maritale 

O altă metodă identificată de cercetători este ieşirea din rutină. Studiile au descoperit că, în mod inedit, atunci când o experienţă plăcută este întreruptă, aceasta este percepută ca fiind chiar mai plăcută. La prima vedere, acest lucru poate părea ciudat: dacă ascultăm albumul preferat sau ni se face un masaj, ultimul lucru pe care ni-l dorim ar fi să fim întrerupţi. Totuşi, cercetătorii au descoperit că oamenii savurează mai mult masajele atunci când sunt întrerupte de o pauză de 20 de minute, apreciază mai mult programele TV atunci când sunt întrerupte de reclame şi apreciază mai mult cântecele preferate atunci când sunt întrerupte de o pauză de 20 de secunde.

Cercetătorii au descoperit că oamenii savurează mai mult masajele atunci când sunt întrerupte de o pauză de 20 de minute 

Lyubomirsky afirmă că aceste trei elemente - aprecierea, varietatea şi surpriza - reprezintă soluţiile care previn sau încetinesc apariţia adaptării hedonice. Conştientizarea faptului că relaţia romantică nu mai produce aceeaşi plăcere ca în punctul său iniţial nu trebuie să fie privită drept o tragedie, ci ca o invitaţie, în opinia cercetătoarei. „Vestea bună este că cei ce sunt dispuşi să depună un efort vor obţine beneficii concrete. Cercetările arată că nivelul maxim de fericire maritală apare după ce se mută copiii pe cont propriu”, scrie profesorul Lyubomirsky.

Care este concluzia cercetătoarei? „Pe scurt, după ce veţi recunoaşte importanţa pe care o au credinţele pe care le aveţi despre ceea ce vă va face fericit şi nefericit şi cât de mult influenţează acestea reacţiile pe care le aveţi la provocările vieţii, veţi fi pregătit să decideţi cum să vă comportaţi în maniere care promovează fericirea şi dezvoltarea, apelând la raţiune în loc să vă bazaţi doar pe instinct. Distrugând «miturile fericirii» acceptăm că nu există o formulă magică pentru fericire şi nici o garanţie a nefericirii — că nimic în viaţă nu este atât de îmbucurător sau de devastator pe cât credem că este. Prin aprecierea acestui adevăr vom reuşi nu doar să ne eliberăm de povara miturilor fericirii şi să ne lărgim orizonturile, ci vom avea totodată şi şansa de a lua deciziile corecte”.

de Marius Comper 

vineri, 9 octombrie 2015

Cel care-şi îngroapă darurile invidiază darurile celorlalţi

Dar tu ai nişte daruri, iar acela are altele. Vă amintiţi de Cain şi de Abel? Cain nu s-a uitat la darurile lui, ci la darurile lui Abel. Aşa a început să crească în el invidia faţă de fratele său...


- Cum va putea cineva care invidiază să biruiască invidia?

- De cunoaşte darurile cu care l-a înzestrat Dumnezeu şi le pune în valoare, nu va mai invidia, iar viaţa lui va deveni Rai. Mulţi nu-şi văd darurile pe care le-au primit de la Dumnezeu, ci văd numai darurile celorlalţi şi îi cuprinde invidia. Se socotesc nedreptăţiţi, înjosiţi, şi astfel se chinuiesc şi îşi fac viaţa amară. „De ce acesta să aibă aceste daruri, iar eu să nu le am?”, spun ei. Dar tu ai nişte daruri, iar acela are altele. Vă amintiţi de Cain şi de Abel? Cain nu s-a uitat la darurile lui, ci la darurile lui Abel. Aşa a început să crească în el invidia faţă de fratele său, după care s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. În cele din urmă, de la invidie a ajuns la ucidere. Şi poate că el avea daruri mai multe şi mai mari decât Abel.

- Dar cum se poate ca cineva, când vede darurile celorlalţi, să nu-i invidieze, ci să se bucure?

- Dacă-şi pune în valoare darurile şi nu le îngroapă, atunci se va bucura de darurile celorlalţi. Sunt câţiva ani de când văd aici o maică care, deşi are o voce frumoasă şi multă evlavie, nu merge să cânte. Şi fiindcă îşi îngroapă darul şi nu cântă, se ofileşte de invidie atunci când o aude cântând pe cealaltă, care nici măcar nu are o voce atât de bună. Nu se gândeşte că ei i-a dat Dumnezeu o voce mai bună, dar nu o cultivă. De aceea spun că fiecare trebuie să caute să vadă dacă nu cumva darul pe care îl vede la altul şi pentru care îl invidiază îl are şi el, dar nu-l cultivă. Sau poate că Dumnezeu i-a dat un alt dar. Căci Dumnezeu nu nedreptăţeşte pe nimeni: fiecăruia i-a dat un dar deosebit care să-l ajute în sporirea lui duhovnicească.

Aşa cum un om nu seamănă cu celălalt, tot astfel şi darul unuia nu seamănă cu darul celuilalt. Vedeţi şi păsările? Fiecare are darul ei, ciripitul ei. Să-şi găsească, aşadar, fiecare darurile pe care i le-a dat Bunul Dumnezeu şi să-L slăvească, nu în mod egoist, fariseic, ci smerit, recunoscând faptul că nu s-a arătat vrednic de darurile lui Dumnezeu, iar pe viitor să le pună în valoare.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi și virtuți, V, Editura Evanghelismos, p. 121-122)
doxologia.ro

vineri, 28 august 2015

Oameni imposibil de iubit și iubirea de sine


Toți oamenii tânjesc după iubire și mulți fac eforturi să fie iubiți. Există și oameni care fac tot posibilul să nu fie iubiți. Aceștia se străduiesc să-i umilească pe cei care i-ar putea iubi, folosindu-se de inocența și de frumusețea iubirii însăși, care rabdă, iartă, acceptă și abdică de la toate ifosele Egoului. Iubirea însăși e umilită de cei care n-o cunosc și n-o înțeleg, de cei ai căror ochi o socotesc o slăbiciune sau un pericol. Astfel de oameni se comportă cum le trece prin minte. Toate proiecțiile Egourilor personale devin defecte, slăbiciuni și trăsături pe care ei le atribuie lumii înconjurătoare. Cei care țin iubirea la distanță, umilind, manipulând, acuzând, negând, reprimând sau atacând nu sunt altceva decât imagini ale unei iubiri de sine care are nevoie să fie investigată și reevaluată.

Iubirea însăși îi acceptă existența acestui ”imposibil de iubit”, dar nu trebuie să-i tolereze la infinit comportamentul absurd, căci această toleranță devine lipsă de iubire de sine. Iubește-te pe tine, asta-i ideea! Iubirea rabdă totul, iartă totul, acceptă totul, dar acestea se întâmplă în interior și, dacă se întâmplă aici, este doar o chestiune de timp pentru ca separarea fizică a iubirii de lipsa iubirii să apară ca o consecință a legii universale a reflecției. Așadar, cel care nu ne iubește în exterior este doar un aspect neintegrat din noi înșine, o parte din noi, care se autoflagelează, așteptând dragostea de acolo de unde ea nu poate veni. Cel care nu iubește, nu iubește: punct! Poți avea ochii verzi, picioarele până-n lună, inteligența lui Einstein sau conturile doldora: dacă cineva nu te iubește, acela ești tu, iar ”neiubibilul” din exterior e doar o oglindă care încearcă să te conștientizeze, care încearcă să-ți spună: iubește-te, așa ai să scapi de mine! De aceea el face tot posibilul să te umilească, să te arunce la coș, să-ți facă viața mizerabilă: el își face lui însuși acestea toate, iar ție îți spune că nu te poate iubi el, ci tu însuți. Visul de a schimba pe cineva și de a-i planta iubirea, bunăvoința, înțelegerea sau compasiunea în suflet e doar un vis. 

Căutați în viețile voastre oameni care vă iubesc deja. Căutați compania oamenilor buni, nu încercați să-i îmbunătățiți pe alții. Dacă alții vor să fie mai buni, vor face eforturi singuri în acest sens. Dacă vă iubesc, veți vedea aceasta în manifestările lor, în felul lor de a se comporta cu voi. Iubirea nu-i o stare unilaterală, de care beneficiază doar cel ce iubește: ea e ca soarele, când strălucește, aruncă lumină și căldură în lume, în jur. Vibrează, se simte, modelează comportamentul, atitudinea, faptele și o face pentru că ea e în interiorul celui ce iubește. Dacă nu este, nu poate fi stimulată, gândită, inventată sau determinată: iubirea vine din alt loc, din alt spațiu, din Duhul Sfânt...De aceea, dacă nu e, nimic nu e... ! 

Iubește-te pe tine, așteptând și căutând oameni care te iubesc, căci în întâlnirea cu ei se va manifesta iubirea de sine.

de Maria Timuc

miercuri, 15 iulie 2015

Iubirea nu judecă


Fiecare dintre noi am murit și am înviat de mai multe ori în viață. Atinși de oameni sau de evenimente. Am dat la spate, am pus deoparte, am luat-o de la capăt. Ori de câte ori a fost nevoie. Am adormit cu visul și ne-am trezit cu realitatea. Și nu ne-am descurajat. Ne-am căutat, ne-am întrebat, ne-am minunat. Apoi am căutat și am dăruit prietenii. Am suferit și am zâmbit. Așa e viața și accept asta! Fiecare om a adus câte ceva în viața mea și a luat o parte din mine la plecare.

Ne împărțim în „ei” și „noi”, în vinovați și victime, în stăpâni și slujitori. Care sunt gândurile noastre și care sunt cele care nu ne aparțin? Aruncăm cu pietre în ceilalți, la fel ca acum 2000 de ani. Egoismul naște abuz pe toate planurile (profesional, social, personal etc). Se întâmplă să te corectezi iar celălat să anuleze efectul corectării scormonind trecutul. Atunci ai senzația că îți pierzi puterea interioară. Dacă tu crezi ce spun eu, acesta devine gândul tău. Sunt lucruri pe care nu le vom descoperi în nicio carte, ci doar privind în noi le vom trăi, simți. Greșind vom învăța să nu mai greșim. Începători am fost cu toții: am trasat bastonașe, cerculețe. Cea mai proastă decizie este cea pe care nu ai luat-o niciodată. Și câte ai ascunse prin suflet!

E magic sa te întâlnești cu tine și să îți spui ce nu ți-ai spus niciodată. Și apoi să te contempli în tăcere. Cel mai frumos lucru este să te desparți de tine și să te reîntâlnești cu tine. Să te împaci și să nu te mai uiți prin cufere cu amintiri prăfuite. Ci să te iei cu tine peste tot…

Supa emoțională depinde de cele mai multe ori de TINE. Umanitatea nu e perfectă, dar e bogată. Sunt vorbe care nu încap în cuvinte. Suntem în programul de supraviețuire sau în procesul de creație? Drumul bun este adeseori drumul opus. E atâta ploaie în oameni!

Fiți binecuvântați și fericiți! Facă-se voia Ta!

de Ieromonah Hrisostom Filipescu

duminică, 17 mai 2015

Când oamenii te părăsesc, vine...Domnul!


Fragile, mărunte, condiționate, instabile sunt iubirile omenești. Ca păpădiile se împrăștie în vânt, ca visurile se destramă, ca ploile trec iubirile omenești. La mila dorințelor stau ele, iubirile omenești. Suferințele sunt hrana lor și fericirile lor țin cât zorii și se destarmă ca ei. La capătul fiecărei mari iubiri a omului e dezamăgirea și deruta, e pierderea și dezmembrarea inimii, iar de acolo, tocmai de acolo începe să vină Dumnezeu. Când omul din tine e distrus, Dumnezeu e câștigător. Lumina lui dulce vibrează în ritmuri pe care Egoul nu le poate înțelege fără să fie complet înfrânt. Doar un Ego fără soluții poate accepta Sinele. Doar un Ego disperat se poate lăsa pătruns de lumina Sinelui. Fără această cădere în absoluta singurătate, în abisurile neputiinței și ale dezolării, omul încă se agață de valorile omenești. Încă mai speră că vine cineva și-l iubește așa cum e el: poate mic, poate slab, poate prost, poate urât, poate fără valoare, poate rău…. Poate vine cineva și spune: e ceva de capul tău, apreciez ce ești, simt că te iubesc: speră omul din tine, crede, așteaptă, dar – în cele din urmă – el se trezșete într-o singurătate fără sfârșit, într-o derută existențială, într-un pustiu prin care miliarde de oameni merg cu ochii închiși, crezând, în inocența lor, că ceilalți sunt binecuvântați cu mai multă fericire.

O, da! Într-o zi, într-o clipă oarecare, omul din tine va fi abandonat, așa cum abandonat a fost Hristos. Într-o clipă oarecare, cei ce te-au iubit vor spune că nu te cunosc. Cei care te-au urmat te pot părăsi. Atunci devii Hristos și atunci e cu tine Domnul, în care n-ai crezut, pe care l-ai uitat, cel ce te-a iubit mereu, cel care nu te poate părăsi, fiindcă e în tine. A fi abandonat pare un destin al ființei umane și nu e nevoie să te abandoneze mama, tatăl sau copiii. A fi părăsit e destinul nostru, e crucea omului din noi. Cuiele noastre intră drept în suflet. Crucificarea e un eveniment individual, iar Hristos continuă să existe prin fiecare ființă părăsită, în fiecare moment de părăsire. Învierea e un eveniment al ființei care a pierdut tot ce a fost omenesc în ea.

Dar…dar atunci când te părăsesc oamenii, tocmai atunci vine…Domnul! Când nu mai aștepți nimic, vine TOTUL. Când nu mai aștepți pe nimeni, vine la tine Dumnezeu! Când ești complet pierdut și complet disperat, ai câștigat Cerul. Asta nu se poate falsifica, nu se poate imita: e un fenomen care se întâmplă, e atât de natural, de firesc, de puternic încât singura soluție pentru a ajunge la el e să-l trăiești.

de Maria Timuc
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...