La mulți și binecuvântați ani!

Dragii mei,

În apropierea Noului An vă transmit cele mai frumoase gânduri, însoțite de urări de bine, sănătate, prosperitate, împlinire, iubire şi mai ales desăvârşire...

A te desăvârşi, din punctul meu de vedere, înseamnă a deveni, a creşte şi începe cu lucruri mărunte: să râzi, să te bucuri, să încerci, să speri, să cânţi... Să iubeşti necondiţionat, fără răspuns, să iradiezi lumina spiritului tău peste marginile lumii, să hrăneşti cu pâinea bunătăţii, să creşti şi să ajuţi în tot felul, fără să ai teama insuccesului sau a loviturii pe la spate. Să înalţi cântece de laudă vieţii, să vindeci rănile fraţilor tăi de suferinţă chiar şi atunci când te hulesc, să-i urci pe creste până la locul unde privirea lor ameţeste. Să creşti florile de foc ale dragostei, să umbli drumul greu sfârşit de osteneală pentru a purta lumina altora, a tuturor, a celor buni şi a celor răi, să suferi pentru ei în candoare şi măreţie.

Vă doresc tuturor ca în această perioadă să vă luați un răgaz și să vă reamintiți de lucrurile care contează cu adevărat pentru voi, de faptul că meritați tot ce este mai bun și mai frumos și că nu trebuie să vă mulțumiți cu jumătăți de măsură, sa vă bucurați de clipa prezentă, să aveți grijă de voi, pentru că numai în acest fel puteți să-i ajutați pe alții, să vă amintiți că, indiferent cât de greu vi s-ar părea uneori, în interiorul vostru aveți toate resursele necesare pentru a face față provocărilor vieții.

Fie ca Noul An să ne aducă din ce în ce mai aproape de viața visurilor noastre, de armonie și echilibru pe toate planurile! Să fie un an în care să iubim fără compromisuri, să devenim din ce în ce mai puternici și mai încrezători, să trăim în acord cu sufletul nostru, autentici!

La mulți și binecuvântați ani! 

Cu iubire și lumină, Daniela.

Noi ar trebui să trăim cu Dumnezeu așa cum trăiesc doi îndrăgostiți

Scopul rugăciunii, în primul rând, este – nici nu știu pe unde s-o apuc și de-aia ezit cu cuvintele – aș zice [că] este un dialog între om și Dumnezeu. Încep cu omul, pentru că noi ne știm mai bine decât pe Dumnezeu, Care ni se pare că e tare departe. Ar trebui să încep cu Dumnezeu în toate, bineînțeles. În acest dialog noi ar trebui să avem permanent un contact cu Dumnezeu și am încercat să insuflu gândul ăsta de mai multe ori când am spus: să trăncănim cu Dumnezeu despre orișice.

Să nu gândim abstract. De exemplu: „Ce-o să fac mâine, că trebuie să ajung acolo și trebuie înainte să merg dincolo și cum o să ajung?” Pune un „Doamne” și gândul tău a devenit rugăciune: “Doamne, cum să ajung acolo, că trebuie înainte să merg dincolo și nu știu cum o să fac. Ajută-mi, Doamne!“ Și a devenit rugăciune și nu-i mai puțin importantă, nici mai puțin lucrătoare decât ceea ce numim, în general, rugăciune.

Există un moment, pe care ar trebui să-l înțelegem ca un moment privilegiat, când rugăciunea trebuie să fie lepădarea lucrurilor lumii ca să fim în intimitate cu Dumnezeu. Pravila – ca să vorbesc călugărește – și pravila, asa cum și-o poate trăi și aplica ne-călugărul în lume (în general, mult mai puțin). Un student în preajma examenului nu mă aștept să se roage două ceasuri în fiecare noapte și două în fiecare dimineată, sau mai știu eu ce. Are și o nevoie de împlinit, acolo. Dar ceva-ceva rugăciune și cât de cât în ale pocăinței, în dinamica vieții veșnice, vrea să nu piardă contactul cu Dumnezeu total și după examen să se trezească în nu știu ce azimut, departe de Dumnezeu. Și atunci, în măsura în care poate și în felul în care poate pravila s-ar reduce, poate, la puțin – cinci minute sau nu știu ce – dar un moment pe care eu îl ințeleg așa: fie că-i mare, fie că-i mic momentul, fie că-i un ceas, fie că-i cinci minute, să te regăsești în intimitatea ta cu Dumnezeu.

Noi ar trebui, literal și practic, să trăim [cu Dumnezeu] asa cum trăiesc doi îndrăgostiți. Ei nu-și fac o pravilă ca să se întâlneasca zilnic zece minute, de la … până la … Dar dacă se întâlnesc, dacă pot, dar… toată ziua tânjesc unul după altul. Le e dor unul de altul, dacă nu se mai vad, dacă unul pleacă la distanță parcă se rupe ceva în el. Așa ar trebui să simțim noi cu Dumnezeu. Avantajul cu Dumnezeu ar fi că Dumnezeul – [aparent] așa de indepartat – niciodată nu-i departe. Zici „Doamne” și [chiar] înainte să zici este cu noi, pentru că este în noi, [chiar] dacă nu mai putem să Îl descoperim acolo.

Raspuns dat de Parintele Rafail Noica in conferinta „Criza in Biserica” (Alba-Iulia, 2003) 

sursa: http://altarulcredintei.md/

„Crucea Ta, Doamne, viaţă şi înviere este pentru poporul Tău”

„Mântuieşte, Doamne, poporul Tău, şi binecuvântează moştenirea Ta; biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte, şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău”.

 

 

Simbolul credinţei noastre creştine este Sfânta Cruce, mijlocul prin care a fost înfăptuită minunea învierii omului și a vindecării firii omenești supuse stricăciunii. Cinstind-o, Îl cinstim de fapt pe Cel Ce S-a răstignit pe ea, pe Domnul nostru Iisus Hristos. Sfinții Părinți numesc Sfânta Cruce ca fiind „viața noastră”, căci prin intermediul ei am redobândit raiul pierdut prin păcatul lui Adam.

Biserica noastră o cinsteşte în mod deosebit astăzi, când sărbătorim Înălţarea Sfintei Cruci, care ne aminteşte de evenimentul din secolul al IV-lea de la Ierusalim, când a fost scos lemnul Sfintei Cruci spre cinstire înaintea binecredincioşilor creştini. A doua oară în cursul anului bisericesc o cinstim în Duminica a treia din Postul Mare, la jumătatea urcușului către Învierea Domnului, pentru că, după cum în mijlocul raiului era sădit Pomul Vieţii, tot aşa în mijlocul Postului Mare se află Sfânta Cruce, cea de viaţă făcătoare.

Sărbătoarea de astăzi ne aminteşte de evenimentul din anul 335, când Sfântul Împărat Constantin cel Mare a construit la Ierusalim, pe locul unde este Sfântul Mormânt, o biserică închinată Învierii Domnului. Această biserică a fost sfinţită în ziua de 13 septembrie 335, iar a doua zi, pe 14 septembrie, Episcopul Macarie al Ierusalimului a înălţat Sfânta Cruce pe amvonul noii biserici pentru a fi văzută de mulţimea credincioşilor veniţi la acest eveniment. De atunci în această zi sărbătorim Înălţarea Sfintei Cruci şi o facem postind pentru că ea ne aduce aminte de Sfintele Pătimiri și moartea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În această zi sărbătorim şi aducerea sau întoarcerea Sfintei Cruci de la perși, în anul 629, pe timpul împăratului bizantin Heraclius, care a depus-o cu mare cinste în Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, în ziua de 14 septembrie. Sfânta Cruce fusese luată de perşi în timpul invaziei lor în Ţara Sfântă din anul 614. Împăratul Heraclius învingând Imperiul persan a primit, în urma păcii pe care a semnat-o cu ei în anul 628, Sfânta Cruce.

Astăzi, de sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci, cântăm un tropar care ne arată de ce trebuie să cinstim Sfânta Cruce: „Veniţi toţi credincioşii să preamărim lemnul cel de viaţă făcător; pe el a întins Mâinile Sale, de bunăvoie, Hristos, Dumnezeul nostru. El ne-a ridicat fericirea cea dintâi”. Ea este tiparul care ne îngăduie să înţelegem taina lumii şi a vieţii, este cheia prin care dobândim viaţa veşnică. Crucea este semnul dragostei nemărginite a lui Dumnezeu pentru om. De aceea, Mântuitorul a voit să moară pe Cruce, cu braţele întinse, să ne îmbrăţişeze, să ne arate de-a pururea iubirea Sa cea mare pentru noi, cei pe care ne aşteaptă să ne întoarcem la El. Cinstim Sfânta Cruce cea de viaţă dătătoare pentru că în taina ei se vădeşte Învierea lui Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru. Nu putem concepe, noi, creştinii ortodocşi, Sfânta Cruce fără Învierea Domnului, deoarece crucea fără Înviere este doar un element de tortură, iar cu Învierea este lemnul cel de viaţă dătător pentru că prin jertfa Domnului Iisus Hristos de pe ea a fost mântuit neamul omenesc.

Pe Cruce, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a zdrobit cu moartea pe moarte, a biruit moartea prin Învierea Sa din mormânt, Învierea Sa fiind şi arvuna sau pârga învierii noastre proprii. Noi credem şi suntem convinşi că vom învia la Judecata de Apoi, pentru că Iisus Hristos a înviat înaintea noastră. Pârga înseamnă primul sau primele fructe care se coc sau se rumenesc într-un pom. Ele sunt presentimentul şi arvuna că toate celelalte se vor coace şi vor veni după ele şi că întregul pom va da roada cuvenită. Aşa şi Iisus Hristos este numit Pârga învierii noastre.

Crucea este semn omenesc şi dumnezeiesc deopotrivă. Semn omenesc, căci omul de la început a fost plăsmuit în chipul Crucii. Făcând-o unealtă de tortură şi de moarte, Crucea a devenit simbolul suferinţei şi al morţii. Dar de când Hristos S-a răstignit, Crucea a devenit semn dumnezeiesc, semnul Fiului Omului, semn de biruinţă, de bucurie şi de viaţă. De aceea Biserica se bucură cântând: „Crucea Ta, Doamne, viaţă şi înviere este pentru poporul Tău”.

De la naştere până la moarte şi până la învierea cea de obşte, toată viaţa creştinului este umbrită de Sfânta Cruce, care este cheia ce deschide cămara de bunătăţi a harului. Ca semn al Său, Mântuitorul a dat Crucii toată puterea Sa şi a dăruit-o ca pe darul cel mai de preţ ucenicilor Săi, iar prin mărturia lor nouă, tuturor celor care am primit Sfântul Botez. Din momentul naşterii noastre din apa Botezului devenim purtători ai Crucii şi suntem chemați să luăm Crucea lui Hristos fără frică, fără ruşine, bărbăteşte, răbdători. Crucea lui Hristos este sfântă, cinstită şi tare. Este putere a omului credincios şi armă asupra diavolului. Toţi sfinţii Bisericii noastre au îmbrăţişat Crucea de timpuriu, au luat-o cu bucurie, n-au părăsit-o niciodată. Crucea ocupă un loc central în viaţa credincioşilor creştini. Este cel mai sfânt simbol al Bisericii noastre. Toate Sfintele Taine se pecetluiesc cu semnul Sfintei Cruci. Preotul binecuvântează în forma crucii. În biserică toate sunt purtătoare de cruce, în formă de cruce, imprimate cu cruce, închinate cu cruce: sfintele vase, veşmintele preoţeşti, cărţile liturgice.

Creştinul când se roagă şi când începe orice lucrare în cinstea Bunului Dumnezeu se închină cu semnul Sfintei Cruci, pe care îl face cu mâna pe faţa sa, aducându-şi aminte de puterea cea nemăsurată a Celui care a sfinţit Crucea cu scump Sângele Său şi ne-a lăsat-o nouă ca pe o armă nebiruită asupra celui rău, după cum spunem la Taina Sfântului Maslu: „Doamne, armă asupra diavolului, Crucea Ta o ai dat-o nouă; că se îngrozeşte şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei; că morţii i-ai sculat şi moartea o ai surpat, pentru aceasta ne închinăm îngropării Tale şi Învierii”. Când ne însemnăm cu Sfânta Cruce, spunem: În numele Tatălui (la frunte) şi al Fiului (la piept) şi al Sfântului Duh (la ambii umeri), după care, apoi, lăsând mâna în jos, spunem: Amin! Când spunem „în numele Tatălui”, înseamnă că Îl cinstim pe Dumnezeu Tatăl Atotţiitorul, iar când coborâm mâna la piept şi rostim „și al Fiului” Îl preamărim pe Dumnezeu Fiul Care S-a coborât pe pământ pentru mântuirea noastră, iar când ducem mâna la umărul drept şi la cel stâng rostind cuvintele „şi al Sfântului Duh” înseamnă cinstirea pe care o aducem Duhului Sfânt „Domnul de Viaţă Făcătorul”. Astfel, prin însemnarea cu Sfânta Cruce cinstim Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Dumnezeul nostru. De aceea trebuie să ne facem cu evlavie semnul crucii la începutul zilei, al lucrului, trecând pe lângă biserică, intrând în sfântul locaș. Să purtăm crucea pe piept spre ocrotire şi binecuvântare. Să o punem la temelia casei, la capul patului, în automobil, la birou, spre întărire şi apărare, putere şi ocrotire.

Biserica noastră şi noi, toţi creştinii ortodocşi, care suntem mădulare ale ei, nu putem viețui fără Sfânta Cruce şi de aceea în troparul de astăzi Îl rugăm pe Dumnezeu: „Mântuieşte, Doamne, poporul Tău, şi binecuvântează moştenirea Ta; biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte, şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău”.

 

sursa: http://ziarullumina.ro/

Să nu disperi niciodată, orice schimbare începe cu un sfârșit

"Căci în dramele, tragediile, nebuniile, spaimele existenței există un mare vindicator".

 

„Când te opui unui „rău”, răul ți se opune la rândul său. Când te opui unui efect, efectul ți se opune. Sau, cum zice proverbul, „de ce ți-e frică, nu scapi”. A fi perseverent și a învăța că viața este un fel de a o lua mereu de la capăt este unul dintre marile secrete ale succesului. Să nu te apleci în fața nici unui eșec și să nu-i dai bice de aur depresiei, să nu asculți la urechea cea surdă a disperării și să știi mereu că orice schimbare a vieții începe cu un sfârșit. Pentru schimbare este nevoie ca ceva să se sfârșească, ceva să devină altceva. N-ai reușit azi? Perseverează cu inima și cu mintea ta pentru a reuși mâine. Ieși din sistemele de referință ale trecutului, ieși cu mintea, cu inima, cu trupul, cu toate emoțiile tale din sistemele vechi de referință și pliază-te, respiră, învață să te unduiești în ritmul noilor întâmplări. Fixația este aceea care-ți pune piedici de fier la picioare. Din pricina fixației, din cauza obsesiei începi să te înfricoșezi, să clachezi, să înghiți noxele emoționale, care te înfricoșează și te duc către perpetuarea eșecului. Orice s-ar întâmpla, să nu disperi. Căci în dramele, tragediile, nebuniile, spaimele existenței există un mare vindecător. Îl vom putea cunoaște, lăsându-i libertatea de a tăia în carne vie și-l putem descoperi, suportând durerile pe care el ni le aduce. Fixația omenească primordială este căutarea fericirii și evitarea durerii. Cum ele există una prin alta, una după alta, una lângă alta, n-avem decât să știm că durerea se încheie într-o zi. Și, pentru că toate trec, avem motive serioase să găsim în noi puterea de a o lua mereu și mereu de la capăt”.

 

de Maria Timuc

Hristos S-a Înălțat!

O mărturisire frumoasă! 

  

Am greşit mult până să mă îndrept, dar cu fiecare căzătură am devenit mai înţelept.

Am judecat pe alţii pe nedrept, dar mi-am deschis mai tare ochii să înţeleg.

Am plâns şi-am strigat a neputinţă, dar m-am ridicat din propria-mi voinţă.

Am rătăcit prin locuri nedorite, dar m-am întors acasă cu picioarele obosite.

Am crezut că tot ce zboară se mănâncă, când de fapt eu nu crescusem încă.

Am călcat prin bălţi şi prin noroi, dar m-am spălat cu lacrimi în şuvoi.

Am ajuns departe într-un loc de vanitate plin, dar m-am întors din drum, căci îmi era străin.

M-am luptat cu gândurile-mi multe, dar m-am predat, căci inima-mi nu dorea să lupte.

Am zburat din mândrie pe culmi înalte şi abrupte, dar m-am trezit o pasăre cu aripile rupte.

M-am pierdut în ale lumii lucruri trecătoare, până-n ziua în care a început să-mi cânte…o privighetoare.

Am căutat bogăţiile acestei lumi, dar unde căutam eu era doar aur transformat în scrum.

Am încetat să mă mai plâng şi-am învăţat să mă ridic râzând,

Căci te-am găsit pe tine, Doamne, într-o fărâmă de pământ,

Într-un strop de rouă, în al păsărilor cânt

În căderea ploii şi-ntr-un suflet blând.

Îmi ridic braţele acum şi închin aceste versuri în semn de mulţumire,

Căci am scris prea mult cu litere de fum şi prea puţin cu versuri de iubire.

de Adela Moldovan
luminapentrucandeladinsuflet

Suferinţă şi desăvârşire.

 

Sunt oameni care au luat drumul bunatatii in viata, dar i-au incercat in vremea aceea atatea poveri, atatea dureri, atatea atacuri si pierderi, incat si-au spus, fie in taina, fie cu voce tare, ca Dumnezeu i-a parasit. "Am decis sa merg des la biserica si sa fac bine cat de mult pot. Ma simteam chemata catre Dumnezeu mai mult decat oricand. Intre altele, le-am dus alimente unor calugari de la un schit izolat, am dat bani si am ajutat oameni bolnavi. Dar, ca un facut, in anul acela m-am imbolnavit si eu si am suferit o operatie cu niste complicatii severe. Apoi, l-am pierdut pe tata si firma pe care o aveam a dat fa­liment", imi spune o prietena, care-a observat adeversitatea fantastica a "experientelor" ce au insotit decizia ei de a se apropia de Dumnezeu.

Parintele Arsenie Boca a dat un raspuns pentru acei oameni porniti pe calea desavarsirii si incercati, in acelasi timp, prin nenumarate si, uneori, grele intamplari; "Acesta e focul celei mai mari nevointe prin care au sa treaca cei ce ajung desavarsirea, ca Dumnezeu insusi se ascunde din fata lor si se pravalesc asupra lor puhoaie de ura, cautand cum sa-i inghita. Dar de dragostea lui Dumnezeu nimic nu-i mai desparte; nici suferinta, nici ingerii, nici viata, nici moartea, nici iadul, de care se do­ve­desc mai presus, caci desavarsirea dragostei nu mai are pe acestea ingradire si hotar. In Biserica se nasc de sus si cresc pe pamant, castigand in razboaie, oamenii mai presus de fire sau dumnezei dupa har". Ce ne spune parintele Arsenie Boca? Dupa puterea luminii tale esti incercat si poti ajunge incercat intr-o asemenea masura ca poti vedea cum Dumnezeu te-a parasit. Dar, iata ce veste minu­na­ta, ce cuvant profund ne spune pa­rin­tele; existenta marilor nevointe, a marilor atacuri in experienta vietii, clipa in care necazurile cele mai grele ne incearca este si semnul ca suntem pe drumul desavarsirii. Ce taina-i aceasta, ce mare taina! Ce bine de-ar fi inteleasa si tinuta minte, pentru ca in clipele noastre de mare durere, in momentele de pierdere, atunci cand deznadejdea si suferinta ne pot pune in genunchi si ne pot face sa credem ca Dumnezeu nu exista, sa ne amintim ca exact acelea sunt semnele care ne arata ca suntem pe drum. Sa nu abandonam calea bunatatii si calea iubirii in fata atacurilor, a urii, a pierderilor si suferintelor omenesti, ba chiar sa stim si sa vedem in ele indiciul precis al dreptei noastre calatorii catre Dumnezeu.

Daca in fata durerii nu ne pierdem sufletul, daca pierdem orice, dar nu ne pierdem pe noi insine si na­daj­duim la iesirea din labirint, fara sa ne ra­mana pe talpi zgura urii, a impot­rivirii rautacioase, a emotiilor distructive si a judecatilor noastre, suntem "mai presus de fire". Iata ca "a fi mai presus de fire" nu-i un dat, nu vine de la sine, nu-i ceva ce castigi ca la loterie sau ceva ce ti-a fost plantat in gene, iar tu nu ai decat sa iei la cu­nostinta de aceasta. A fi mai presus de fire inseamna a pastra sufletul tau in dragoste, in pofida tuturor in­cer­ca­rilor vietii si a face efort pentru asta. A intelege, a tolera, a accepta, a trece prin foc si prin sabie, printr-un raz­boi crunt, dar nu atat cu lumea, nu cu nedreptatile si suferintele ce se ivesc pe drumul tau catre de­sa­var­sire, ci cu ura, cu respingerea, cu fra­man­tarea si cu deznadejdea din tine in­suti. Firea omeneasca se lamen­tea­za. Firea omeneasca simte durerea si, pe buna dreptate, nu-i usor sa ac­cepti durerea, sa nu te opui, sa nu strigi, sa nu fii deloc manios, sa nu-ti pui intrebari si sa nu te gandesti atunci cand te simti zdrobit ca Dumnezeu te-a parasit. Cu toate acestea, iata, preoti cu mare har, se poate spune chiar sfinti, au trecut prin experienta ome­neasca a suferintei pentru a ne spu­ne ca urgia ei este semnul desa­var­sirii noastre. Cata lumina-i in tine, atata intuneric se poate napusti prin viata ta. Dar, daca stii ca-n cea mai mare disperare-i semnul celei mai mari lumini se poate sa sclipesti si se poate ca stralucirea inimii tale sa izbandeasca chiar in clipa aceea. Sa nu disperi in suferinta si sa nu crezi ca-i totul pierdut, orice ar parea pierdut, caci acela-i momentul in care lucrurile lumii se prabusesc, iar cele ale lui Dumnezeu se inalta in tine.

 

de Maria Timuc

 

 

Maica Domnului – bucuria și nădejdea noastră

"Ea este Mama noastră cea bună, Mama bătrânilor şi a tuturor celor neputinciosi, „ajutorul celor fără de ajutor” — aşa cum se spune în acatistul ei. Să nu uitati că ea este Mama lui Iisus — şi are foarte multa putere de a ne ajuta. Rugaţi-vă ei cu atenţie şi cu părere de rău pentru păcatele dumneavoastră şi veţi afla răspuns, fără îndoială, pentru că ea este cu adevărat Mama noastră a tuturor"

 

Sufletul meu se înfricoşează şi se cutremură când se gândeşte la slava Maicii lui Dumnezeu. Mintea mea este slabă şi inima mea e săracă şi neputincioasă, dar sufletul meu se bucură şi e atras să scrie despre ea măcar un cuvânt. Sufletul meu se înspăimântă de o asemenea îndrăzneală, dar iubirea mă împinge să nu ascund recunoştinţa mea faţă de milostivirea ei.

Maica Domnului nu şi-a aşternut în scris gândurile, nici iubirea ei pentru Dumnezeul şi Fiul ei, nici durerile sufletului ei în vremea răstignirii, pentru că nu le-am fi putut nicicum înţelege, căci iubirea Ei pentru Dumnezeu e mai puternică şi mai arzătoare decât iubirea serafimilor şi a heruvimilor, şi toate puterile cereşti ale îngerilor şi arhanghelilor sunt mute de uimire în faţa ei.

Chiar dacă viaţa Maicii Domnului e ca învăluită într-o tăcere sfântă, Bisericii noastre Ortodoxe Domnul i-a dat să cunoască că iubirea ei îmbrăţişează întreaga lume şi că în Duhul Sfânt, ea vede toate noroadele de pe pământ şi asemenea Fiului ei, îi este milă de toţi şi miluieşte pe toţi.

Ah, dacă am şti cum iubeşte Preasfânta pe toţi cei ce păzesc poruncile lui Hristos şi cât îi este de milă şi se întristează pentru cei ce nu se îndreaptă. Am simţit acest lucru pe mine însumi. Nu mint, spun adevărul înaintea feţei lui Dumnezeu, pe Care sufletul meu îl cunoaşte: cu duhul am cunoscut-o pe Preacurata Fecioară. N-am văzut-o, dar Duhul Sfânt mi-a dat să o cunosc pe ea şi iubirea ei pentru noi. Dacă n-ar fi fost milostivirea ei, aş fi pierit de mult, dar ea a vrut să mă cerceteze şi să mă lumineze să nu mai păcătuiesc. Ea mi-a spus: „Nu-i frumos pentru Mine să mă uit la tine să văd ce faci!” Cuvintele ei erau plăcute, liniştite şi blânde, şi ele au lucrat asupra sufletului meu. Au trecut de atunci mai mult de patruzeci de ani, dar sufletul meu n-a putut uita aceste cuvinte dulci şi nu ştiu ce i-aş putea da în schimb eu, păcătosul, pentru dragostea ei faţă de mine, necuratul, şi cum voi mulţumi bunei şi milostivei Maici a Domnului.

Cu adevărat, ea este Ocrotitoarea noastră la Dumnezeu şi chiar şi numai numele ei bucură sufletul. Or, tot cerul şi tot pământul se bucură de iubirea ei. Lucru minunat şi neînţeles. Ea viază în ceruri şi vede neîncetat slava lui Dumnezeu, dar nu ne uită nici pe noi, sărmanii, şi acoperă cu milostivirea ei tot pământul şi toate noroadele.

Şi pe această Preacurată Maică a Sa Domnul ne-a dat-o nouă. Ea este bucuria şi nădejdea noastră. Ea este Maica noastră după duh şi ca om, e aproape de noi după fire şi tot sufletul creştinesc e atras spre ea cu iubire.

Sf. Siluan Athonitul

sursa: https://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com/

La mulţi ani tuturor sărbătoriţilor de astăzi. Sfântul să vă ocrotească şi să vă fie fiecare zi, un dar!

Dă-mi să-i văd pe ceilalţi îngeri şi pe mine cea mai rea.

Dă-mi câte un cot atunci când trebuie- să îmi înghit cuvintele răutăcioase, mândria, răutatea şi alte otrăvuri d-astea omeneşti. Şi să nu le mai scot în lume. Împinge-mă un pas în spate când vreau să păşesc în faţă. Şi nu trebuie. Şi împinge-mă un pas în faţă când stau în spate, deşi nu ar trebui. Da'-mi place acolo că-i călduţ. Şi nu mă doare capul. Dă-mi să mă smeresc eu, chiar şi când îmi pare mai mult că nu ar trebui. Să tac chiar şi când sunt judecată pe nedrept. Şi să iau pietrele pe care le aruncă alţii în mine, să le transform în flori. Pe care tot lor să li le dăruiesc. Natural. Fără să mi se pară că ce nobilă sunt eu...Dă-mi să binecuvântez pe cel ce mă priveşte cu dispreţ şi dă-mi să pot să sar să îl apăr pe cel ce m-a lovit mai devreme, de va fi la rândul lui lovit. Fă-mi clar ce trebuie să vreau. Şi ce nu.
Dă-mi ochi să văd durerea altuia, chiar şi când nu e rostită şi mâini să o alin chiar şi când inima ce plânge se sfieşte să strige după ajutor.
Şopteşte-mi tu reţeta aia secretă care transformă suferinţă în bucurie. Ştii tu care... Aia!
Dă-mi tu putere să înving gândul viclean şi să mă agăţ de cel bun. Lipeşte-mă de el, să nu mă desprind oricât de mult m-ar trage celălalt.
Mai da-i tu răbdare îngerului ce îmi tot şopteşte din dreapta şi fă-l să mă tragă cu putere după el când o iau vijelios spre stânga. Iarăşi...
Acoperă-mi ochii să nu văd ce e rău la altul. Nici ce pare frumos, dar îmi ascunde încă o posibilă rană. Încă un posibil bolovan în sacul acela greu. Ştii tu în care. În ăla!
Umple-mi tu golurile cu iubire, micimile cu mărime de suflet, inundă-mi întunericul cu lumină şi dă-mi iubirea aia. Ştii tu care! Aia!
Dă-mi măcar răbdărică atunci când nu mai am deloc răbdare. Leagă-mi tu mâinile să nu rănesc, dacă chiar nu pot să mângâi. Dă-mi să îi văd pe cei pe care nu-i vede nimeni, să îi aud pe cei pe care nu îi mai aude nimeni şi să îmi amintesc de cei pe care toţi i-au uitat. Acoperă-mi ochii să nu văd atunci când nu trebuie, dacă chiar nu pot să nu poftesc la bunul altuia. Acoperă-mi urechile să nu aud, dacă chiar nu pot să îmi înfrânez răspunsul. Acoperă-mi gura să nu am glas, dacă chiar nu pot să nu cârtesc. Pune-ţi tu mâinile peste mâinile mele şi fă ce ai de făcut în lume. Şi picioarele tale să poarte paşii mei spre unde ai de mers. Căci singură, de capul meu, cine ştie unde mai ajung. Iarăşi. Scoate-mă, de oriunde voi cădea şi vino tu după mine, dacă vreodată voi mai rătăci. Iarăşi.
Dă-mi să nu fac măcar rău, dacă nu pot face bine. Să nu urăsc, dacă nu pot iubi. Dă-mi să văd, când nu voi putea crede în ce nu văd. Dar, totuşi, te mai rog o dată, că dacă am asta, am tot. Dă-mi totuşi iubirea. Aia. Ştii tu care!
Îţi mulţumesc, Sfinte Nicolae.

Cam atât. În mare. Vezi tu ce poţi. Dacă poţi. De-i prea mult, dă-mi numai iubirea. Mă descurc eu dup-aia cu tot...Mulţumesc. La mulţi ani. Te iubesc!

de Alexandra Svet
sursa: https://www.facebook.com/alexandra.svet/

Femeile sunt acelea care ţin candela aprinsă

Dominarea, de câteva veacuri, a raţionalismului a produs o cultură centrată pe raportarea cerebrală, exterioară, seacă, uscată, lipsită de conţinut, şi la Dumnezeu, ca şi la omul de lângă noi, precum şi la omenirea întreagă. Femeile cad mai greu victime acestui risc. Rămân mai sufletiste, mai vii, se raportează la Dumnezeu şi la lumea înconjurătoare mai mult cu inima.

În casă, de asemenea, femeile sunt cele care ţin candela aprinsă, la propriu şi la figurat, urmând mironosiţelor femei. Pentru mine, imaginea bunicii mele, apoi a mamei mele şi, acum, a soţiei mele, aprinzând candela în fiecare zi, o viaţă întreagă, este un gest de o consecvenţă, de un ataşament, de o fidelitate greu de egalat. Ca preot, recomand tinerelor soţii, care devin stăpâne ale casei soţului şi copiilor săi, să ţină cu multă râvnă de această rânduială. Să aprindă zilnic candela în casă. Primul lucru pe care trebuie să-l facă femeia, când se trezeşte dimineaţa, este să aprindă candela. Când va aprinde candela, se va raporta imediat la Dumnezeu, va face şi o cruce şi, eventual, o scurtă rugăciune pentru soţ, pentru copii şi pentru cei din jur. Începe, astfel, ziua cu binecuvântare, începe ziua cu gândul la Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu rămâne dator! Binecuvântarea Lui se va revărsa asupra întregii case şi familii. Zona aceasta de aşezare duhovnicească statornică este cea mai roditoare.

Acest lucru îl recomand cu insistenţă femeilor cu educaţie, cu profesiuni dintre cele mai pretenţioase… Le ajută mult să lupte împotriva tentaţiei de a exila pe Dumnezeu în zona speculaţiei teoretice. Celor care vin să se spovedească înainte de Cununie le dau canon, între altele, soţului să cumpere o candelă de argint, preţioasă, iar soţiei să aprindă candela în fiecare zi dimineaţa, sau măcar duminica şi în zilele de sărbătoare. Gestul acesta, repetat zilnic, este un gest întemeietor, o aşează pe femeie într-o relaţie de fidelitate cu Dumnezeu, la care Dumnezeu, cum spuneam, nu va întârzia să răspundă. Cine se îndoieşte, poate verifica adevărul celor spuse de mine făcând experimentul. Este o aşezare firească într-o relaţie, o aşezare completă, care presupune nu numai gândul, ci şi manifestarea gândului, nu numai credinţa, ci şi manifestarea credinţei. Este o mergere spre întâlnirea concretă cu Dumnezeu. Este ca şi cum I-ai da bineţe lui Dumnezeu, dimineaţa când te scoli: „Doamne, unde eşti? Aici eşti? Iată sunt şi eu aici! Bună dimineaţa! Mă rog să mă binecuvântezi pe mine şi toată casa mea! Eu ca semn Îţi aprind această candelă!“

Extas din Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Editura Bizantina, Anul 2010

Duminică fără scuze

Trebuie să recunoaştem că, din păcate, pentru mulţi dintre credincioşii noştri biserica este locul în care merg de obicei la marile sărbători sau la evenimentele care le jalonează existenţa pământeană (botez, cununie, înmormântare). În rest, interogaţia cu privire la frecventarea slujbelor este contracarată cu o largă paletă de lamentaţii: sunt prea obosit, slujba e prea lungă, nu înţeleg prea multe şi mă plictisesc… Unii chiar te privesc în ochi cu o linişte superioară şi, cu un ton uşor contrariat, îţi replică: „Daâ nu se roagă preotul pentru noi? Că doar asta e slujba lui“.

Există în vocabularul curent expresii de genul „şofer de duminică“ sau „tată de duminică“, pentru a desemna pe cei care, doar din când în când, îşi iau în serios carnetul de conducere sau statutul de părinte. Cum i-am putea numi însă pe cei care nu vin cu anii la biserică (că nu le putem zice nici măcar „creştini de duminică“)? „Creştini din an în Paşti“? De fapt, mai merită ei atributul de creştin, chiar dacă la recensământ se declară astfel?

Departe de mine gândul de a mă erija în moralizatorul de serviciu, mai ales că ştiu (din experienţă) că pe astfel de persoane le convingi extrem de greu să-şi schimbe atitudinea faţă de sfintele lăcaşuri. Conştient şi el, probabil, că unii sunt greu de urnit, cu vorba, spre „casa Domnului“, un hâtru a imaginat şi postat pe internet (la adăpostul anonimatului) condiţiile pe care ar trebui să le îndeplinească bisericile pentru a fi onorate cu prezenţa şi de cei care le ocolesc cu anii. Ironia subtilă concentrează, în zece puncte, adevăruri dureroase despre cei care sunt creştini doar cu numele.

Iată textul (comentariile sunt de prisos):

„Duminica viitoare va fi o duminică fără scuze, în care toată lumea va putea să vină la biserică:

1. Vor fi aduse paturi pliante în biserică pentru cei care se plâng că nu pot dormi decât duminica;

2. Picături pentru ochi vor fi puse la dispoziţia celor care au stat sâmbătă seara până târziu în faţa televizorului şi îi dor ochii duminica dimineaţa;

3. Vom avea căşti de protecţie pentru cei care cred că se va prăbuşi tavanul dacă apar ei la biserică;

4. Pături vor fi puse la dispoziţia celor care se plâng că e prea frig în biserică. Cei care se plâng că e prea cald vor avea ventilatoare la dispoziţie;

5. Vom avea aparate auditive pentru cei care spun că n-aud nimic în difuzoare şi tampoane de vată pentru cei care se plâng că difuzoarele sunt prea zgomotoase;

6. Vor fi împărţite numărători pentru cei care vor să numere ipocriţii;

7. Celor care se obişnuiesc să meargă duminica în vizite le promitem că vor fi prezente şi nişte rude;

8. Vom avea şi gustări pentru cei care spun că n-au timp să vină la biserică şi să şi gătească;

9. Un colţ al bisericii va fi amenajat cu iarbă şi copaci pentru cei care-L văd pe Dumnezeu în natură, şi mai ales pe terenul de golf;

10. Biserica va fi decorată atât cu podoabele de Crăciun, cât şi cu cele de Paşte pentru cei care n-au văzut-o niciodată altfel“.

Sursa Ziarul Lumina

Postul nu este lăsat să omoare omul

Vă doresc un post binecuvântat cu fapte bune şi cu mult folos duhovnicesc! 

Unii nu postesc deloc, alţii postesc o săptămână sau câteva zile, iar alţii, o săptămână la început şi o săptămână la sfârşit. Fiecare îşi va lua plata după ostenelile sale. Dar cei care postesc, adeseori se mai şi încurcă în înţelegerea postului. Unii postesc ajunând mai ales vinerea – şi e foarte bine. Pentru că postul şi ajunarea dau bun prilej organelor noastre celor dinlăuntru să se repare – această “uzină” care suntem noi înşine şi care merge aşa, ca un automat: de pildă, nu ne dăm seama când se transformă pâinea în energie. Şi când postim, se bucură tot lăuntrul nostru, ne spune “mersi”, pentru că se reface aievea. Aşadar, cine ţine post cu regularitate îşi face el însuşi foarte mult bine.

Este la câte unii această panică: “Dacă nu mănânc, mor, ameţesc!” Nu-i adevărat. Postul armonizează şi înviorează tot lăuntrul nostru. Postul creştin, supravegheat şi ţinut cu înţelepciune, este recomandat de sfinţii Părinţi, iar unii din ei aveau studii de medicină înaltă şi ei urmăreau să ne facă nouă bine, nu să ne chinuiască. Aşa că toate au fost rânduite cu foarte multă luciditate şi pricepere.

Postul trebuie să fie luminat, consimţit de bună voie, nu cu ciudă, ci să fie ca o bucurie. Nu un post cu ciudă sau ţinut de frică, pentru că atunci stomacul resimte postul ca o mare suferinţă, iar mintea culege numai mătrăgună şi numai răutăţi. Dumnezeu nu vrea un astfel de post. Este un post netrebnic, cu adevărat, atunci când posteşte această aparatură fizică, iar sufletul se revoltă. Nu aşa! Dumnezeu vrea ca totul să fie global, armonios; să postească şi trupul, dar să postească şi sufletul, şi atunci e postul cu adevărat binefăcător. Să se bucure şi cele dinlăuntru şi să nu se revolte gura şi limba că le-am pus la post.

Fraţi creştini, aş vrea să rămâneţi măcar cu două gânduri şi anume: un post cumpătat; şi după un post aspru, să mâncaţi puţin. Unii postesc toată ziua, ajunează, şi seara mănâncă cât ar fi mâncat toată ziua şi apoi toată noaptea le este rău. Este şi un cuvânt în popor: “Crăciunul sătulului, Paştele fudulului” – adică acum se taie bieţii porci şi mâncăm şi ne îmbuibăm cu toate după post, mâncăm pentru tot postul cu un fel de răzbunare şi ne vătămăm trupul (…). E nevoie de post cu adevărat, fraţi creştini.

Dar un post aspru se împleteşte cu rugăciunea şi cu meditaţia, şi mai ales să-ţi postească şi gura în timpul postului. Sunt oameni care fac din această râvnă a postului un ideal. Şi ferice, cu adevărat, de cei ce merg pe această cale frumoasă şi cu adevărat vrednică, calea postului! Numai să fie dusă cu statornicie şi răbdare, pentru că este o cale spinoasă, fraţi creştini, şi totdeauna veţi avea de suferit pe această cale. Şi sfinţii au suferit foarte mult, toţi, fără nici o excepţie. Iar dacă cineva ajunge la vârful faptelor bune şi apoi se ademeneşte şi cade, căderea lui e mare, pentru că îi tulbură pe toţi. Sfântul Timotei ştia că are nevoie de un frâu pentru tinereţea lui – căci tinereţea aceasta de multe ori se preface într-un fel de flacără şi cuprinde totul în jur. De aceea, sfântul Timotei se îngrădea din toate părţile, ca să stingă această flacără a păcatului. Şi el nu părăsea nicicum lucrul lui Dumnezeu, ci cu tot postul lui aspru, acum era la Efes, acum la Corint, sau pe mare, sau în altă parte, oriunde era învăţătorul său, sfântul apostol Pavel. Toţi marii sfinţi au fost bolnavi, fraţi creştini. Începând de la sfântul Pavel, care avea mereu nevoie de sfântul Luca, sau sfântul Ioan Gură de Aur care vomita mereu şi nu putea mânca niciodată cu altcineva la masă, din pricina acestei slăbiciuni… sfântul Nicolae care avea picioarele rănite şi umflate, de la minele de plumb din Asia Mică, unde a fost deportat…

Toţi sfinţii, fără excepţie, au primit suferinţă în trupul lor, ca pe un ghimpe care îi ajuta să fie mereu cu mintea la Bunul Dumnezeu; de aceea ei primeau cu foarte mare bucurie aceste suferinţe. Iisus însuşi a suit acest drum al suferinţei, a călătorit pe drumul Crucii şi picioarele Lui au netezit asprimea căii, au făcut-o mai lesnicioasă celor ce vor merge după El.

Ţineţi seama de toate acestea, fraţi creştini. Luaţi-vă în serios propria viaţă, pentru că o dată îi este dat omului să trăiască şi după moarte vine judecata – spune sfântul Pavel. Dacă noi vorbim numai despre aceste lucruri şi le lăudăm cu gura, dar nu le facem, e ca şi cum am vedea în vitrina unui magazin o mâncare foarte bună, dar nu o putem lua, pentru că este un geam între noi. Aşa este şi cu această ne-aplecare spre poruncile lui Dumnezeu, spre lucrarea lor. Să facem, fraţi creştini. Dumnezeu să ne ajute să facem, şi negreşit, ne vom bucura de roadele şi sporul cel duhovnicesc. Amin.

Postul e înainte de toate, înfrânare, fraţi creştini. Pentru că dacă nu mănânci de dulce, dar mănânci de post mai mult decât trebuie şi mănânci şi o mâncare foarte bine gătită, acela nu mai este post.

Noi astăzi nici nu mai băgăm în seamă poruncile lui Dumnezeu, dar pentru acest dispreţ grozav faţă de poruncile Lui, fără îndoială că vom fi aspru judecaţi. Noi, cei de azi, ne-am obrăznicit, suntem “evoluaţi”…

Nu vă temeţi de post. Postul nu e lăsat să omoare omul, ci să potolească patimile din noi. Dacă eşti bolnav şi posteşti, de cele mai multe ori te vindeci prin post. Şi dimpotrivă, dacă mănânci prea bine, poţi fi oricât de sănătos, îndată te distrugi. Şi apoi să nu uitaţi că postul nu înseamnă numai post de mâncare, ci să te abţii de la tot ceea ce simţi că nu-ţi este de folos: de la o plăcere vinovată, de la un roman nepotrivit.

Părintele Sofian duhovnicul, bătrânul cel frumos. Editura Bizantină, București 2012

sursa: http://altarulcredintei.md/

Când simţi că te apasă crucea e semn că mergi în urma Domnului

Nu poţi merge fără cruce în urma Domnului Purtător de Cruce; şi toţi cei care merg în urma Lui merg, negreşit, cu crucea.

Ce e această cruce? Necazurile, strâmtorările şi întristările de tot felul, care vin dinlăuntru şi din afară asupra celui ce împlineşte cu conştiinţă dreaptă poruncile Domnului, trăind în duhul rânduielilor şi cerinţelor Lui. Această cruce se întrepătrunde până-ntr-atâta cu modul de vieţuire al creştinului, încât acolo unde este creştinul este şi ea, iar acolo unde nu e această cruce nu poate fi vreun creştin.

Înlesnirile de toate felurile şi viaţa în dezmierdări nu sunt pentru un creştin adevărat. Sarcina creştinului adevărat e să se curăţească şi să se îndrepteze. El e ca un bolnav care trebuie să fie cauterizat pe ici, tăiat pe dincolo, iar asta nu poate avea loc fără durere. El vrea să se smulgă din robia unui vrăjmaş puternic; poate face asta fără să lupte şi fără să fie rănit? El trebuie să meargă împotriva tuturor rânduielilor (lumeşti) care îl înconjoară, iar asta cum o poate face fără neplăceri şi strâmtorări?

Bucură-te, deci, când simţi că te apasă crucea, fiindcă acesta este semnul că mergi în urma Domnului, pe calea mântuirii, în Rai. Rabdă puţin. Acum-acum vine sfârşitul, însoţit de cununi!

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, pp. 47-48) Sursa: doxologia.ro

Dă-mi, Doamne, inimă bună…

 

Ce suntem, Doamne, fără inimă? Ce suntem, Doamne, fără Duhul Tău care Știe Adevărul despre fiecare dintre noi?

În universul nostru strâmt, credem că știm să ‘’citim’’, apoi lipim etichete și trecem mai departe. Citim oameni, citim situații de viață și înțelegem cât adevăr putem, cât adevar există în noi care ne permite să și vedem. De cele mai multe ori ne înșelăm, pentru că nu cunoaștem inima oamenilor, nu vedem substanța lucrurilor.

Așa că eu una mi-aș dori să citesc inimi. Mi-aș dori ca noi, oamenii, să ne citim dupa inimi.

Cred că într-o ’’lume a inimilor’’ ne-ar durea rana celuilalt, ne-ar bucura lumina altuia. Toți am deveni mai atenți la ceea ce suntem, la ceea ce facem. Într-o ’’lume a inimilor’’ nu ne-am mai putea ascunde, minți, răni…NU am mai vorbi fără rost.

Răul ar deveni imposibil de realizat, pentru că dragostea curată din inimile larg deschise ar exclude impostorii. Mi-aș dori să ne citim după inimi, iar inimile noastre să fie curate și frumoase, să nu ne fie teamă sau silă să privim în ele!

Să ai inimă bună… adică să nu păstrezi nimic stricat în ea: ură, răutate, nemulțumire, cârtire, osândire, păreri de sine. Iar dacă valurile vieții au adus mâl și noroi în inimă, să nu rămânem în ele. ”Să avem inimă bună!” și nimic rău nu ni se va întâmpla, pentru că Dumnezeu știe și iubește inima bună. Cum știm că inima e bună? O spun Sfinții Părinți: Este bună atunci când mintea se gândește la Dumnezeu și inima începe să cânte!

Inima bună este biletul nostru de ”zbor ușor” spre Acasă. Așa că vă doresc:

Să vă fie inima ca un prunc îmbăiat de mama lui,

Să vă fie sufletul ca o lumânare ce-și ridică flacăra spre Infinit,

Să vă fie casa ca o pâine caldă învelită într-un ștergar curat,

Să vă fie lacrimile comoară neprețuită în visteria Eternității,

Să vă fie rugăciunea ca tămâia ce deschide porțile Cerului,

Să vă fie brațele larg deschise spre a îmbrățișa suflete,

Să vă fie dragul inimii mereu tovarăș de drum!

Să vă fie dorul de Dumnezeu un porumbel alb cu un răvaș spre EL,

Să vă fie neputința omenească… răstignire și iubire,

Să-ți fie/să ne fie inima bună!

de Magda Campeanu
sursa: http://www.frumusete-fara-limite.ro/

Tu când ai vorbit ultima oară cu Dumnezeu?

Suntem mereu grăbiţi. Răspundem la telefon din mers. Ne oprim pentru a ne lega şireturile vieţii iar mai apoi păşim în agitaţie. În agitaţia simţurilor. Uneori suntem nişte sclavi. Dar fără stăpân. Ne biciuim singuri şi ne oblojim rănile cu virtutea unui doctor de suflete. Prea multe pansamente mototolite şi aruncate. Pansamente supurând în amintiri. Pansamente de minţi aruncate ameţitor în inimă.

Când mai avem timp de oameni dragi şi buni? Când mai avem timp de săruturi dezlegate în doi? Când mai avem timp şi pentru noi? Când mai avem timp şi pentru Dumnezeu? Căci timpul Lui e întotdeauna şi al nostru. De multe ori, Dumnezeu rămâne fără timp, doar pentru a ne mai adăuga nouă, clipe în tropotul zilelor.

Tu când ai vorbit ultima oară cu Dumnezeu? Când i-ai mulţumit pentru ceea ce ai? Căci alţii n-au nimic şi tot îi spun un noapte bună… în genunchi.

Tu când ai vorbit ultima oară cu Dumnezeu? Căci multe lacrimi ţi-au fost şterse atunci când cel de lângă tine te-ar fi înecat în ele.

Când ai vorbit ultima oară cu Dumnezeu? Suntem ca nişte fărâmituri de pâine, presărate peste masa anilor. Un ospăţ atât de gras pentru păsările egoului. S-ar înfrupta din noi aşa cum valurile muşcă din nisipul timpurilor.

Tu când ai vorbit ultima oară cu Dumnezeu? Astăzi e timp şi pentru îngeri, nu numai pentru demoni. E timpul să îi invităm în oraş. Să alergăm cu ei de braţ şi să râdem în hohote de dracii din trecut. Să-i invităm în casă şi mai apoi în suflet.

Tu când ai vorbit ultima oară cu Dumnezeu? Căci El îţi vorbeşte zi de zi, neîncetat. Chiar dacă tu nu vrei să Îl asculţi.

de Alexandru Chermeleu

Lasă-te răstignit şi nu răstigni. Lasă-te bârfit şi nu bărfi. Fii blând şi nu fi zelos în rau…

 

"Veselește-te cu cei ce se veselesc și plângi cu cei ce plâng. Căci acesta este semnul curăției.
Fii bolnav cu cei bolnavi.
Plângi cu cei păcătoși.
Bucură-te cu cei ce se pocăiesc.
Fii prieten cu toți oamenii, dar și singur în cugetul tău.
Fii părtaș la pătimirea tuturor, dar cu trupul tău fii departe de toate.
Nu mustra pe cineva și nu osândi nici chiar pe cei foarte răi în viețuirea lor.
Întinde haina ta peste cel ce a greșit și acoperă-l. Și dacă nu poți lua asupra ta greșelile lui și nu poți primi certarea și rușinea în locul lui, rabdă-l măcar și nu-l rușina…

De nu te liniștești cu inima, liniștește-te măcar cu limba.
Și dacă nu poți pune rânduială în gânduri, pune rânduială măcar cu trupul tău.
Și de nu poți lucra cu trupul tău, întristează-te măcar în cugetul tău.
Și de nu poți sta la priveghere, priveghează măcar șezând pe patul tău sau chiar întins pe el. Și de nu poți posti două zile, postește măcar până seara. Și de nu poți până seara, păzește-te măcar să nu te saturi.
De nu ești curat în inima ta, fii curat măcar în trupul tău.
De nu plângi în inima ta, îmbracă-ți cu jale măcar fața ta.
De nu poți milui, vorbește măcar ca un păcătos.
De nu ești făcător de pace, fii măcar neiubitor de tulburare.
De nu te poți strădui, fă-te măcar în cuget netrândav.
De nu ești biruitor (asupra păcatelor), măcar să nu te mândrești față de cei vinovați.
De nu izbutești să închizi gura celui ce bârfește pe soțul tău, păzește-te măcar să nu te faci părtaș în aceasta cu el.

De iubești blândețea, rămai în pace. Și de te vei învrednici de pace, te vei bucura în toată vremea.

Caută înțelepciunea și nu aurul.
Îmbracă-te în smerenie și nu în mătase..
Caută să dobândești pacea și nu împărăția…

Iată, frate, îndemnul meu: mila să-ți sporească în suflet până când vei simți în inima ta aceeași milă pe care Dumnezeu o are față de tine."

Sfântul Isaac Sirul – Cuvinte despre sfintele nevoințe în Filocalia X.

Nu mai da foc în loc de lumină!

 

Se spune că adevărata vindecare vine atunci când te trezeşti din ceea ce nu eşti. E uimitor cum, la umbra ignoranţei, omul alege să fie ceea ce nu este-n adevăr, ignorând consecinţele, fugind de profunzimile spiritului, fugind practic de el însuşi. Preferă a se confunda cu egoul care e dornic neîncetat să subjuge adevărata esenţă a omului, pentru nişte satisfacţii de moment. Există un simţ interior, în fiecare dintre noi, care ne permite, fie şi pentru câteva secunde, să simţim dacă suntem pe drumul cel bun sau nu, însă cel mai adesea ne înăbuşim vocea interioară cu zgomotul egoului hrănit în atâţia ani cu diverse iluzii, multe dintre ele oficializate, pe care foarte mulţi le absolutizează, înlănţuiţi şi rătăciţi printre orgolii fiind.

A fi fidel ţie însuţi presupune, desigur, a fi fidel esenţei tale divine, acelei voci lăuntrice ce neîncetat îţi şopteşte şi nicidecum unei personalităţi false cu care omul se confundă, personalitate construită-n timp, avidă de salvarea unor aparenţe. Omul are într-însul mult mai mult frumos decât ceea ce-ncearcă cu obstinaţie a manifesta-n exterior, cel mai adesea lucruri inutile într-o lume cu repere false.

 

Cred şi simt cu tărie că suntem mai mult decât ceea ce ştim că suntem, uneori intuim asta, dar vine imediat mentalitatea generală, aşa-zis realistă, care ne trânteşte un văl peste ochi, strigându-ne că batem câmpii. Dacă omul şi-ar cunoaşte adevărata natură, dacă s-ar apropia prin introspecţie de esenţa sa, nu ar putea să mai manifeste-n exterior atâta ipocrizie, atâta duritate, atâta răutate, nu ar mai da foc în loc de lumină. Fireşte, greşeala face parte din procesul evoluţiei, însă fără o conştientizare a sa şi fără a trage niscaiva învăţăminte, nu facem decât să inversăm sensul mersului. Da, vom fi fericiţi pe moment, chiar dacă vom otrăvi aerul din juru-ne, intuind că, mai devreme sau mai târziu, otrăviţii vom fi noi înşine. Dar e calea cea mai uşoară să fugim de noi, egoismul nostru e atât de comod şi mai ales ne e la-ndemână, el pare hrana cea de toate zilele, chiar de observăm că ne simţim din ce în ce mai împovăraţi, neîmpliniţi cu adevărat, încorsetaţi în păienjenişul gândurilor negre.

În fapt, totul ţine de lucrul cu sine, de a vrea să ştii cine eşti cu adevărat, ce cauţi pe-aici, de observarea atentă a mecanismelor gândirii, de putinţa de a nu fi sclavul gândurilor mărunte, de putinţa de a te detaşa de ele atunci când trebuie, astfel încât, în tăcerea chiliei lăuntrice, să poţi auzi, să poţi primi, iară sufletul să te urmeze.

 

sursa: http://www.catchy.ro/

Nimic fără Dumnezeu

"Pentru că ochii Domnului supraveghează cărările omului şi vede toţi paşii lui" (Iov 34:21)

Nu avem de multe ori curajul să cugetăm la tot ceea ce am fi putut face şi am lăsat, sau lăsăm mai departe, neînceput. Cumva, ne este frică de cea mai grea dintre toate încercările: aceea de a fi sinceri cu noi înşine. Obişnuiţi cu lumea aparentă şi universul de iluzii în care am învăţat să ne mişcăm nestingheriţi, părem a fi gata de a accepta şi compromisul ultim al unei existenţe superficiale. Cu semenii noştri am stabilit de mult relaţii formale care par a fi atât comode cât şi conforme normelor sociale. Ne întâlnim şi vorbim cu ei, stăpânim cu dezinvoltură arta conversaţiei fără noimă, practicată zilnic. Chiar vorbind cu alţii, gândul ne este la altceva, altundeva, fără a mai recunoaşte că implicarea într-o discuţie include inevitabil o doză de respect şi solicitudine pe care o datorăm celui cu care dialogăm. Însă superficialitatea este mereu o armă cu două tăişuri, pentru că, deveniţi maeştrii ai faptei fără rost, nu ne mai putem apăra inima şi sufletul de comportamentul cu care ne-am obişnuit.

La prima vedere, s-ar putea afirma că este mai bine aşa. Dacă ne purtăm într-un fel cu alţii, dar altfel cu noi, şi rămânem consecvenţi cu noi înşine, cu ceea ce purtăm în suflet, putem apărea în faţa lui Dumnezeu ca fiind duplicitari şi egoişti fără măsură, obsedaţi de propria personalitate. Pericolul este evident. Dar nu trebuie neapărat să se întâmple astfel. Pentru că cine mai are puterea de-a cugeta cu dreaptă măsură despre sine însuşi, are resursele de a-şi schimba în curând atitudinea faţă de ceilalţi. Ceea ce părea a fi egoism, este în realitate sinceritate, putere de evaluare, în ultimă instanţă umanism care se manifestă inevitabil şi în legătura cu restul lumii.

Recunoaştem unanim că avem nevoie de o schimbare, însă această schimbare atât de des dezbătută şi de bine înţeleasă la nivel teoretic, poate fi iniţiată doar pornind de la ceea ce păstrăm mai sfânt în noi, de la ceea ce Dumnezeu a sădit bun în noi, ca altar duhovnicesc, fără de care existenţa noastră ar fi de prisos. Să ne gândim că purtăm în noi pe Iisus Hristos, la un nivel real şi evident, dovedit de puterea pe care trupul şi sufletul o dezvoltă atunci când vrem să ne putem în slujba binelui divin. Ce-am fi fără Dumnezeu? Cum am mai ţine în frâu orgoliul, egoismul, tristeţea şi viaţa fără rost?

Nu este greu de intuit ce-a fost în inima celebrului pianist austriac Paul Wittgenstein, atunci când, rănit în timpul primului război mondial, şi-a pierdut mâna dreaptă. Dar, în locul resemnării, marele pianist a început să-şi perfecţioneze atât de mult mâna stângă, încât la scurt timp după război a revenit în sălile de concert. Mai bine de 20 de compozitori, printre care celebrii Maurice Ravel, Richard Strauss şi Serghei Prokofiev au compus concerte de pian pentru mâna stângă, dedicate pianistului austriac. Rămâne însă, greu de aflat, dacă genialul pianist a fost împăcat cu sine însuşi. Tenacitatea, puterea de luptă şi hărnicia mărturisesc putere de caracter şi voinţa de a supravieţui. Dar acestea nu au cum să înlocuiască un minut de fericire şi mulţumire. Fiindcă Paul Wittgenstein a fost de-a lungul vieţii chinuit de îndoială şi nesiguranţă. Credea că faima de care se bucura nu se datora talentului său ci faptului că, fiind invalid, stârnea fie mila semenilor săi, fie dorinţa acestora de a vedea şi asculta, ca într-un fel de circ grotesc, un pianist cu o singură mână. Posteritatea a dovedit că nu a fost aşa, fiindcă acum, la 50 de ani de la moartea sa, Paul Wittgenstein este considerat unul dintre marii pianişti ai tuturor timpurilor.

Asemenea marelui pianist, fiecare dintre noi cunoaştem clipe de nelinişte, îndoială şi deznădejde, când s-a făcut întunerec în jur, ca într-un tunel, şi nu ştim pe unde se poate ieşi de acolo. Hărnicia şi statornicia, chiar dacă ne scapă de superficialitate, nu ajung pentru a ne scoate din întunerecul îngheţat al îndoielii. Sunt clipele în care ne credem singuri şi părăsiţi. Şi nu suntem atunci asemenea celor care plecaseră pe drumul către Emaus? Viaţa pare lungă şi fără speranţă, cu fapte trecute şi încheiate, fără viitor, fără lumină şi fără binecuvântarea Celui de Sus. Depinde numai de noi să trăim întâlnirea cu Hristos, aşa cum, minunat, s-a petrecut cu Cleopa şi tovarăşul lui de drum. Pentru ei întrebarea fundamentală despre rostul vieţii capătă sensul concret, al speranţei în mântuire. Hristos a Înviat din morţi. Şi din acel moment nu mai suntem singuri, suntem mereu sub paza Domnului care a învins moartea pentru răscumpărarea noastră. „Vedeţi mâinile mele şi picioarele mele, că Eu însumi sunt!” (Luca 24, 39).

Nimic nu există fără Dumnezeu, nimic nu ne poate mângâia şi bucura mai mult decât să fim alături de El. De aceea fiecare dintre noi îşi are propriul său drum către Emaus. Fiindcă pe această cale se trece de la ceea ce este trecător şi omenesc către ceea ce este etern. Nimic nu există fără Dumnezeu, fără El n-am fi niciodată nimic.

doxologia.ro

Timp. Fiecare cu timpul lui.

 

Trece timpul. Oh, dar cum trece timpul! Parcă nu mai sunt omul de ieri, de săptămâna trecută, de acum 5 ani. Nici în oglindă, nici în suflet. Timpul mi-a erodat şi chipul şi sufletul, aşa cum apa modelează piatra după ciocniri repetate. Tot ce am simţit, ce am trăit, ce m-a bucurat şi ce m-a durut şi-a pus amprenta pe care omul care sunt astăzi şi o va face în continuare cu omul care voi fi peste ani.

Sunt momente uneori, când mă filtrez prin oglinda timpului şi parcă nu-mi vine să cred că cea pe care o privesc faţă în faţă sunt chiar eu. Nu-mi vine să cred că a fost o vreme când idealurile mele erau altele, că oamenii care mă înconjurau erau alţii sau altfel, că eu însămi aveam un alt spirit. Parcă în fiecare an devin un alt eu, iar acest lucru, recunosc, mi se pare destul de straniu uneori. Să par aceeaşi, dar să fiu totuşi altfel.

A trecut timpul, au trecut anii, unele iubiri au dispărut în neant, ca şi cum n-ar fi fost, unii oameni au rămas prezenţi în sufletul meu ca şi cum n-ar fi plecat niciodată, viaţa mi-a dat şi mi-a luat, m-a ingenucheat şi m-a ridicat.

A trecut an după an, timp în care în viaţa mea s-au produs schimbări mai mici sau mai mari, care cu o precizie nevăzută mi-au modelat atât chipul, cât sufletul.

Astăzi, văd pe chipul meu o seninătate de care uitasem, iar în suflet simt o linişte pe care o pierdusem.

de Iustina Dinulescu

Rugăciune către Sfântul Mare Mucenic Mina protectorul celor păgubiți

Nu știu dacă am cuvinte pentru a spune toate facerile de bine primite de la Sfântul Mare Mucenic Mina. Îți mulţumesc din toată inima! Sfinte Mare Mucenice Mina, roagă-te în continuare Lui Dumnezeu pentru noi! Doamne ajută! Amin! Daniela.
 

 

Sfântul Mina este prăznuit de ortodocși pe 11 noiembrie. Este sfântul care îi ocrotește pe păgubiți, se arată grabnic ajutător celor nedreptățiți în procese și celor ce au pierdut ceva sau au fost înșelați sau se roagă pentru a găsi servici.

 

"O, preasfinte și întru tot lăudate, Mare Mucenice Mina, și de minuni făcătorule; primește această rugăciune de la mine nevrednicul robul tău, căci către tine ca la un adevărat izvor de tămăduiri și grabnic folositor și ajutător preaminunat scap eu ticălosul și către sfânt chipul icoanei tale cu lacrimi fierbinți mă rog ție; vezi, sfinte, paguba mea, vezi sărăcia și ticăloșia mea; vezi bubele și rănile trupului și sufletului meu. De aceea mă rog ție, fericite și sfinte Mina, grăbește de mă ajută cu neîncetatele și sfintele tale rugăciuni și mă sprijinește pe mine robul tău. Ia aminte la suspinele mele și nu mă trece cu vederea pe mine ticălosul și scârbitul, că știu, sfinte al lui Dumnezeu, că de ai și pătimit suferințe grele și chinuri înfricoșătoare de la cei fără de lege pentru dragostea lui Hristos, dar prin acele suferințe astăzi viețuiești luminat și ai aflat dar de la Dumnezeu, fiidcă ne-am încredințat că și după mutarea ta din viața aceasta trecătoare, cine a năzuit la sfântă biserica ta și cu credință ți s-a rugat, nu a rămas neajutat. Că cine te-a chemat pe tine întru ajutor și nu l-ai auzit? Sau cine te-a chemat pe tine, de minuni făcătorule, și tu l-ai trecut cu vederea? Sau cine în pagube fiind și alergând spre ajutorul tău, nu i-ai descoperit paguba lui?

Minunile și ajutorul tău m-au făcut și pe mine ticălosul și scârbitul, ca să alerg la ajutorul tău. Am auzit de neguțătorul acela din pământul Isauriei, care venea la biserica ta spre rugăciuni, nu numai că ai vădit pe ucigașul său și l-ai scos din paguba lui dându-i îndărăt punga cu galbeni; dar, o! minune, că și din mort și tăiat în bucăți, tu l-ai vindecat și l-ai făcut sănătos.

Asemenea și lui Eutropie, din mare i-ai scos sluga cu vasul cel de aur ținut în mâini, fiindcă îl făgăduise bisericii tale. Tot așa și femeia Sofia, care venea spre închinare în sfânt locașul tău, nu numai că a fost izbăvită de ostașul acela ce o silea spre păcat, dar și pe ostaș, după cuviință l-ai certat. La fel și șchiopul care venea la sfântă biserica ta spre închinare, cu rugăciune îndată l-ai tămăduit. Asemenea și femeii celei mute, i-ai deschis graiul și vorbea curat. De asemenea atunci când evreul dăduse prietenului său creștin o pungă cu glabeni, pe care creștinul tăgăduia că a primit-o, jurând pentru aceasta chiar în biserica ta, tu nu numai că ai izbăvit pe creștin de jurământ, dar și evreul, văzând minunea ta, a crezut întru tine și a venit la credința creștină. Aceste minuni ale tale, sfinte, m-au făcut și pe mine a crede că la orice facere de bine ești gata ajutător și grabnic folositor și minunat. De aceea încredințat sunt că tot cel ce aleargă la tine, cerând cu credință ajutor, nu-l treci cu vederea. Pentru aceasta și eu cred că tu același ești, sfinte, ca atunci și astăzi, că oricine a alergat la tine nu s-a întors neajutat. Pentru aceeea și eu acum, fiind scârbit și în pagubă, alerg la tine cu credință și cu lacrimi, îngenunchind, și mă rog ție, Sfinte și Mare Mucenice Mina, ca să te rogi pentru mine păgubașul și scârbitul, lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Celui ce n-a trecut cu vederea rugăciunea ta cea mucenicească, ci te-a ascultat și te-a întărit și te-a primit în cereștile locașuri. Către Acela roagă-te ca să fiu și eu ajutat și miluit pentru rugăciunile tale, și din pagube și necazuri izbăvit, ca să laud și bine să cuvântez și să slăvesc întrutotlăudatul și preaputernicul nume al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin"

sursa: http://www.doxologia.ro/

Unde era Dumnezeu în momentul incendiului din Club Colectiv?

Făină întrebare !

Era exact în acelaşi loc, în care era şi în urmă cu aproape 2000 de ani, când Fiul Său era în agonie, scuipat şi înjunghiat, pe Crucea de pe Golgota.

Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său, iar apoi L-a înzestrat cu RAŢIUNEA de a gândi, VOINŢA de a face şi AFECTIVITATE, pentru a IUBI. Toate acestea pentru ca omul să poată deveni şi după Asemănare cu El, pentru a-L îndumnezei.

Off…dar Dumnezeu i-a mai dăruit ceva omului: LIBERTATEA… libertatea de a alege, libertatea de a-L crucifica chiar pe Dumnezeu, libertatea de a da cu pietre, chiar dacă pentru asta a trebuit să poarte EL Însuşi povara acestei SUFERINŢE ! Dumnezeu a rămas întotdeauna fidel creaţiei Sale. Nu şi-a retras niciodată darurile, chiar şi atunci când omul a optat pentru a-L nega !

NU DUMNEZEU este cauza RĂULUI ! RĂUL are legătură cu opţiunea omului !!!

La Club Colectiv, NU Dumnezeu a tăiat bilete la intrare…NU Dumnezeu a dat aprobările de funcţionare pentru acel loc, NU El a făcut să dispară extinctoarele şi nici Sprinklerele… nu El s-a jucat cu artificiile…nu EL, ci oamenii, semenii noştri !

În schimb, El se află în fiecare lacrimă pe care o varsă omul aflat în suferinţă…şi pe fiecare cruce despre care avem senzaţia că ne aparţine.

de George Grigoriu