Se afișează postările cu eticheta Familie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Familie. Afișați toate postările

marți, 16 ianuarie 2024

Așa vei înțelege că ai întâlnit bărbatul trimis de soartă


Alături de omul potrivit, cel care îți citește sufletul și te vrea aproape din toată inima, lucrurile nu se întâmplă în mod dramatic, spectaculos, negativist. Înțelegi la un moment dat că întâlnirea voastră are un sens mult mai profund.

Îți dai seama că această conexiune este mai mult decât o poveste de iubire trecătoare, mai mult decât o potrivire de caractere. Îl iei de mână și simți că toată lumea este a ta, întreg Universul îți aparține, ești fericită și recunoscătoare.

Lângă el totul se întâmplă ușor, atât de simplu și atât de important pentru destinul tău. Trăiești omul, trăiești povestea lui, trăiești fiecare clipă cu încredere, știind că sentimentul este reciproc. Pentru prima dată în viață nu trebuie să porți măști.

El te acceptă exact așa cum ești, tu îl accepți exact așa cum este. Te-ai îndrăgostit de acele mici detalii care îl reprezintă, ai simțit de la început o energie specială din partea lui, ți-a transmis un mesaj simplu: sunt alături și nu voi pleca niciodată.

Nu mai ai dubii, rețineri, îndoieli, frici. Pur și simplu sufletul tău a eliminat orice urmă de îndoială, demonstrându-ți că mai există iubire adevărată, curată și puternică, mai există acel om pe care îl poți accepta în inima ta.

Lângă el trăiești o stare de bine, pe care nu o poți confunda cu altă emoție și nu o poți înlocui cu nimic. Este acel moment de regăsire, de liniște și împlinire. Acum ai curajul să răstorni și munții, accepți provocarea.

Nu mai vrei să minți, să te prefaci.

Pur și simplu vrei să fii sinceră cu acest bărbat, să-i vorbești deschis despre toate experiențele din trecut, despre traume și complexe, despre lecții de viață și suferințe. Știi că el te va înțelege, te va asculta cu adevărat.

La rândul tău refuzi să intrepretezi comportamentul său, să cauți motive și argumente în plus. Îi asculți povestea și simți că deja este parte din povestea ta, îmbrățișezi omul și simți că este parte din tine.

Când îți este cel mai greu, vii alături de el. Când trăiești un moment fericit, vii alături de el. Când ai nevoie de susținere, vii alături de el. Este bărbatul în care ai atât de multă încredere, pe care îl cunoști atât de bine.

Cu el vrei să împarți bucuriile și tristețile, lângă el vrei să întâlnești bătrânețea, alături de el vrei să trăiești cele mai frumoase experiențe. Trăiești un moment de revelație, știi că mai departe nimic nu va mai fi la fel.

Îți asculți intuiția și ești convinsă că aici este casa ta, în brațele lui. Îți asculți inima și simți că aici este marea ta iubire, lângă inima lui. Îți asculți gândurile și nu te îndoiești că aici este povestea vieții tale, parte din povestea lui.

El te susține, te înțelege, te ajută, te vrea aproape. Tu îl iubești, îl încurajezi, ai încredere în el, îți pasă atât de mult. Totul este altfel, ai cea mai mare motivație să faci ca lucrurile să fie altfel. Iubești și ești iubită, pentru totdeauna.

© De Vorbă cu Tine

vineri, 23 decembrie 2022

Bradul de Crăciun

Sărbători binecuvântate să aveți, cu pace în suflet și în gânduri! 

Vă îmbrățișez cu iubire și lumină,

Daniela



Se ia un brad,
se agață în el
un gând curat,
o vorbă bună,
un salut,
o strângere de mână,
o-mbrățișare,
un surâs,
o bezea,
o tresărire,
o mirare…
Toate colorate,
strălucitoare,
frumos mirositoare.
Apoi se unesc cu lanțul
întâmplărilor fericite,
împletit dintr-un fir de înțelegere,
cu un altul de bunăvoință.
Astfel împodobit,
se caută un suflet
și odată găsit,
se ia bradul,
se sădește adânc, drept,
cu răsuflarea ținută,
cu vârful în sus,
spre-a nu uita niciodată
cât de lung e drumul spre cer.

de Nicu Alifantis

vineri, 11 septembrie 2020

Astăzi este cea mai frumoasă zi!


Culorile inimii

Fiecare dintre noi cântă partea lui la un instrument în această simfonie a vieții. Problemele apar atunci când vrem să interpretăm partitura altuia. Viața pe care o trăim este rugăciunea pe care o oferim lui Dumnezeu. Cu toţii suntem învăluiţi, clipă de clipă, de dragostea divină. Experienţa şi viaţa fiecăruia schimbă alte vieţi. Misiune. Între noi nu există diferenţe decât cele din mintea noastră. Problema devine problemă în funcție de tălmăcirea pe care o da mintea mea. Nimeni nu este inferior altcuiva, oricine ar fi el. 
 
Suntem taine din marea Taină…

Omule, nu mai privi printre gene, toți norii de unde se aud tunete și unde iau foc fulgere sunt trecători. Gândurile şi emoţiile sunt efemere. Orice om este o icoană și reprezintă un dar pentru ceilalți. Nimănui nu-i trece prin cap să critice o culoare a curcubeului: verde e bun, albastru e păcătos, roşu e ruşinos, galben e mândru. Toate sunt nuanţe ale iubirii. Când ai renunțat să te împotriveşti viața te cuprinde în brațe. Ce frumos se vede Dumnezeu prin tine!

Iartă-mi, Doamne, lacrima rămasă în colțul inimii ! Cine sunt eu fără Tine?
Totul începe și se termină cu „Te iubesc”!
 
de Hrisostom Filipescu

luni, 10 septembrie 2018

Nimeni nu pleaca dintr-o relatie functionala

 
Barbatul este gradinarul casei – de el depinde cum arata gradina – plina de flori si parfumuri ametioare, sau plina de buruieni.

Femeia este floarea caminului! De ea depinde cum va mirosi in casa.

Barbatul si femeia – adica gradinarul si floarea – nu pot avea o relatie distructiva. Intre ei trebuie sa existe o armonie perfecta.

Daca echilibrul se strica, totul se duce de rapa, iar gradina, care pana mai ieri era plina de flori frumos mirositoare, se transforma intr-un desert.

Cred ca suntem cu totii de acord cu ideea ca nimeni nu pleaca dintr-o relatie functionala. Acest lucru e valabil si pentru barbati si pentru femei.

Nu am auzit in viata mea pe cineva spunand ca s-a saturat de atentie, apreciere, grija, vorbe bune, intelegere, ascultare, implicare, gesturi de iubire sau sex excelent.

Imi si imaginez cum ar arata un dialog:

– De ce te-ai despartit?

– Nu mai puteam frate, se umpluse paharul…

– Cum asa? Ce nu mergea?

– Nimic, totul era excelent…

– Umbla cu altii? Te insela?

– A nu, nici vorba. Ma respecta, ma iubea si sexul era incredibil, ca la inceput.

– Si atunci? Iti facea reprosuri, te batea la cap, avea toane?

– Nu frate, era super-misto. Era fericita alturi de mine, ma aprecia, era mandra de realizarile mele, iar seara, cand veneam de la munca, era extrem de iubitoare.

– Hm, jur ca nu inteleg… Avea vreo boala?

– Nu, era sanatoasa tun. Ne iubeam ca dementii.

– Si atunci, de ce ai plecat?

– Nu mai suportam atata bine!!!

Ati auzit vreodata asa ceva? Nici eu!

Concluzie – nimeni nu iese dintr-o relatie in care lucrurile functioneaza!

Lucrurile se strica atunci cand gradinarul si floarea incep sa nu se mai inteleaga. Iar asta se intampla aproape de fiecare data dupa ce dispare perioada hormonala, indragostirea.

Atunci incep problemele. Si mai funny este ca oamenii parca stiu dinainte ca relatia lor va ajunge intr-un soi de impas si de la bun inceput se multumesc cu putin, nu mai fac nimic pentru a pastra frumusetea sentimentelor lor.

Singuri ne sabotam! Nimeni nu o face mai bine ca noi!

Noi suntem cei care ne distrugem relatiile. Am vazut oameni casatoriti care nici macar nu se mai privesc in ochi; sotii care vorbesc urat despre sotii lor, soti care vorbesc urat despre sotiile lor… horror.

Iar cand ii intrebi – de ce mai stati impreuna? Multi invoca existenta copiilor, altii spun ca din comoditate, altii spun ‘si ce vrei sa fac? sa o iau de la capat?’… prea putini spun ‘pentru ca il/o iubesc’.

O fi atat de greu sa avem grija de relatiile noastre? Sa fim corecti, sa vorbim frumos, sa nu ne varsam nervii acumulati la munca pe umerii partenerului/ei, sa comunicam ceea ce simtim fara sa ajungem sa ne luam de gat, sa ne complimentam chiar si dupa 10 ani?

O fi atat de greu? Refuz sa cred!

Eu cred ca avem un pattern mental gresit – avem senzatia ca celalalt e o reduta ce trebuie cucerita si, ca orice cuceritor, dupa ce bagam steagul pe cea mai inalta cladire, ne indreptam atentia spre urmatoarea reduta.

Eu raman in continuare la parerea ca nu exista curve si spargatori/oare de relatii si casnicii.

Noi suntem teroristii propriilor relatii, noi suntem cei care ne punem cu zambetul pe buze vesta cu dinamita si aruncam in aer ceea ce am construit.

Nimeni nu pleaca dintr-o relatie functionala. Dar, pentru a fi functionala, intai trebuie sa ne dorim sa fie asa… Aici e marea problema! Chiar vrem?
 
de Andrei Vulpescu

miercuri, 9 august 2017

“Femeia să aprindă zilnic candela în casă!” Dacă faci asta zilnic intri într-o relaţie de fidelitate cu Dumnezeu!

 
Dominarea, de câteva veacuri, a raţionalismului a produs o cultură centrată pe raportarea cerebrală, exterioară, seacă, uscată, lipsită de conţinut, şi la Dumnezeu, ca şi la omul de lângă noi, precum şi la omenirea întreagă.

Femeile cad mai greu victime acestui risc. Rămân mai sufletiste, mai vii, se raportează la Dumnezeu şi la lumea înconjurătoare mai mult cu inima.

În casă, de asemenea, femeile sunt cele care ţin candela aprinsă, la propriu şi la figurat, urmând mironosiţelor femei. Pentru mine, imaginea bunicii mele, apoi a mamei mele şi, acum, a soţiei mele, aprinzând candela în fiecare zi, o viaţă întreagă, este un gest de o consecvenţă, de un ataşament, de o fidelitate greu de egalat. Ca preot, recomand tinerelor soţii, care devin stăpâne ale casei soţului şi copiilor săi, să ţină cu multă râvnă de această rânduială. Să aprindă zilnic candela în casă. Primul lucru pe care trebuie să-l facă femeia, când se trezeşte dimineaţa, este să aprindă candela. Când va aprinde candela, se va raporta imediat la Dumnezeu, va face şi o cruce şi, eventual, o scurtă rugăciune pentru soţ, pentru copii şi pentru cei din jur. Începe, astfel, ziua cu binecuvântare, începe ziua cu gândul la Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu rămâne dator! Binecuvântarea Lui se va revărsa asupra întregii case şi familii. Zona aceasta de aşezare duhovnicească statornică este cea mai roditoare.

Acest lucru îl recomand cu insistenţă femeilor cu educaţie, cu profesiuni dintre cele mai pretenţioase… Le ajută mult să lupte împotriva tentaţiei de a exila pe Dumnezeu în zona speculaţiei teoretice. Celor care vin să se spovedească înainte de Cununie le dau canon, între altele, soţului să cumpere o candelă de argint, preţioasă, iar soţiei să aprindă candela în fiecare zi dimineaţa, sau măcar duminica şi în zilele de sărbătoare. Gestul acesta, repetat zilnic, este un gest întemeietor, o aşează pe femeie într-o relaţie de fidelitate cu Dumnezeu, la care Dumnezeu, cum spuneam, nu va întârzia să răspundă. Cine se îndoieşte, poate verifica adevărul celor spuse de mine făcând experimentul. Este o aşezare firească într-o relaţie, o aşezare completă, care presupune nu numai gândul, ci şi manifestarea gândului, nu numai credinţa, ci şi manifestarea credinţei. Este o mergere spre întâlnirea concretă cu Dumnezeu. Este ca şi cum I-ai da bineţe lui Dumnezeu, dimineaţa când te scoli: „Doamne, unde eşti? Aici eşti? Iată sunt şi eu aici! Bună dimineaţa! Mă rog să mă binecuvântezi pe mine şi toată casa mea! Eu ca semn Îţi aprind această candelă!“

Importanta aprinderii candelei înaintea icoanelor.

Aprindem candela, deoarece credinţa noastră e lumină. Hristos a zis: Eu sunt lumina lumii. Lumina candelei ne aduce aminte de lumina cu care Hristos luminează sufletele noastre.

– În primul rând aprindem candela, deoarece credinţa noastră e lumina. Hristos a zis: Eu sunt lumina lumii. Lumina candelei ne aduce aminte de lumină cu care Hristos luminează sufletele noastre.
– În al doilea rând să ne aducă aminte de caracterul luminos al sfântului în faţa căruia aprindem candela-fiindca sfinţii sunt numiţi fii ai luminii.
– În al treilea rând, ca să ne slujească drept mustrare pentru faptele noastre întunecate şi pentru dorinţele şi gândurile noatre rele.
– În al patrulea rând, ca să aducem o mică jertfă lui Dumnezeu, Care a jertfit totul pentru noi.
– În al cincilea rând, ca să fie o sperietoare pentru puterile cele rele, care năvălesc uneori asupra noastră şi la rugăciune şi ne abat gândurile de la Făcătorul nostru.
– În al şaselea rând, să ne dea imbold la ardere de sine. Precum undelemnul şi fitilul ard în candelă, supuse voii noastre, aşa să ardă şi sufletele noastre cu flacăra dragostei în toate pătimirile, supuse todeauna voii lui Dumnezeu.
– În al şaptelea rând, ca să ne înveţe că după cum candela nu poate să se aprindă fără mâna noastră, nici inima noastră, aceasta candelă lăuntrică a noastră, nu poate să se aprindă fără focul sfânt al harului Dumnezeiesc, chiar dacă ar fi plină cu toate virtuţile – fiindcă toate virtuţile noastre sunt ca un combustibil, iar de la Dumnezeu este focul ce le aprinde.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, traducere: Adrian Tanescu-Vlas, Vol. I, Editura Sophia, Bucureşti, 2008, p.38-39)

Rugăciune la aprinderea candelei

Prea Sfântă şi Înaltă Treime, primeşte dragostea mea înaintea Ta şi arde în focul Dumnezeirii Tale fărădelegile mele şi şterge mulţimea răutăţilor mele şi dă-le îngropării şi uitării Tale, Doamne. Amin

Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, fă bine primită lumina darului meu şi o du înaintea Fiului şi Dumnezeulului nostru pentru iertarea păcatelor noastre! Amin

Părintele Constantin Coman
“Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Ed. Bizantina.
Sursa: http://ortodoxia.me/

duminică, 30 octombrie 2016

Rugăciunile părinţilor pentru copiii lor

Există oare un lucru mai firesc decât acesta - ca mama şi tatăl să se îngrijească prin rugăciune de copiii lor? Ei le doresc binele, doresc să-i crească aşa cum se cuvine. Doresc să le ofere o educaţie solidă, să le rânduiască bine viaţa, să-i vadă întotdeauna sănătoşi, bucuroşi, plini de virtute şi de cinste. Insă nu totul atârnă de buna lor dorinţă. Copiii pot să apuce pe o cale greşită, să refuze orice educaţie, să devină desfrânaţi, să cadă şi să se înece în mocirla păcatelor. Părinţii credincioşi simt toate acestea. Ei ştiu că fără Dumnezeu nu pot să-i păzească pe copiii lor, astfel că se roagă cu osârdie pentru ei, străduindu-se să aprindă credinţa în sufletele acestora.

Fericite sunt acele familii în care părinţii sunt credincioşi, iar copiii sunt crescuţi întru credinţă! Acolo părinţii se roagă pentru copiii lor, iar copiii se roagă pentru părinţii lor. Acolo Dumnezeu ţine cârma corăbiei familiei şi o îndreaptă către limanul cel ceresc. Acolo Hristos ajută în boli şi în necazuri. Acolo Sfântul Duh acoperă şi în bucurii, şi în necazurile ce se ivesc.

S-a îmbolnăvit, de pildă, copilul. Medicul îşi împlineşte datoria. Insă primejdia atârnă în continuare deasupra plăpândei făpturi a lui Dumnezeu. Părinţii conştientizează foarte bine acest fapt. Lacrimile mamei şi ale tatălui care plâng înaintea icoanelor ajută nu arareori. Dumnezeu îl întoarce pe copil la viaţă. Recunoştinţa către El e una fără de sfârşit.

**********

In trecut, când părinţii se rugau cu osârdie pentru copiii lor şi îi creşteau în frica lui Dumnezeu, în credinţă şi în evlavie, copiii le răsplăteau cu dragoste şi cu rugăciune pentru ei. Insă, pe măsură ce părinţii au încetat să se mai roage pentru copiii lor şi să-i crească în credinţa creştin-ortodoxă, şi copiii au încetat să-i mai cinstească pe părinţi şi să li se supună!

Există cazuri în care părinţii îi cresc pe copii în credinţă şi în virtute. Sub influenţa străzii însă, a duhului de necredinţă din societate, nu arareori copiii se leapădă de credinţă, încetează să asculte sfaturile cele bune, apucă pe o cale rea şi devin cei mai mari vrăjmaşi ai părinţilor lor. Mamele îşi frâng mâinile, plâng, se roagă, însă copiii îşi bat joc de aceasta şi îşi văd de ale lor. Ce-ar fi de făcut în cazul dat? Oare să se lepede şi maicile de credinţă pentru că nu văd un ajutor cât mai grabnic de la Dumnezeu? Nu! Ele trebuie să continue să se roage, nădăjduind că, mai devreme ori mai târziu, Dumnezeu le va auzi. Sfânta Monica, mama Fericitului Augustin, s-a rugat ani mulţi pentru fiul ei rătăcit, fără să vadă însă vreo izbândă întru aceasta. Atunci, ea s-a adresat episcopului locului, care a mângâiat-o şi în chip prorocesc i-a spus: „Nu se poate ca fiul unor asemenea lacrimi ale mamei să fie lăsat de Dumnezeu să piară!" Şi, într-adevăr, Fericitul Augustin, după o vreme, s-a întors la Hristos şi şi-a afierosit întreaga viaţă Lui, devenind unul dintre marii dascăli ai Bisericii.

Din păcate, rare sunt întâmplările în care copiii se întorc la Dumnezeu încă din timpul vieţii părinţilor, sub influenţa rugăciunilor lor fierbinţi, a lacrimilor amare şi a sfaturilor bune. Cei mai mulţi fii şi cele mai multe fiice, atraşi fiind de satisfacţiile unei vieţi uşuratice, îi dispreţuiesc pe părinţii doborâţi de necazuri şi astfel îi bagă în mormânt.

Există însă cazuri când, după moartea părinţilor, unii copii se pocăiesc şi-şi îndreaptă viaţa. Părinţii se duc din această viaţă cu ochii deschişi... Greaua pierdere cu-tremură însă inimile tinere care îşi amintesc de dragostea părintească, de jertfelnicie şi de virtute. Sămânţa bună, semănată odinioară în sufletele copiilor, încolţeşte abia acum şi dă rodul cel bun. „Mult prea târziu!" - vor spune unii. Nu! Niciodată nu e prea târziu, câtă vreme omul se pocăieşte! Târzie este pocăinţa după moartea celui vinovat. „însă părinţii nu pot să se bucure de pocăinţa copiilor lor!" Aceasta nu-i adevărat - vom răspunde -, căci se spune că mare bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte (v. Lc. 15, 17). Prin „cer" se înţeleg nu doar îngerii lui Dumnezeu, ci şi oamenii drepţi, care s-au dus dincolo, printre care pot să se afle şi părinţii credincioşi, chinuiţi, care au trăit atâtea amaruri şi necazuri din partea copiilor lor neascultători, care le-au răspuns lor cu rău la bine. Oare o asemenea dragoste neinteresată nu va primi ca răsplată împărăţia cerurilor?! Părinţii plecaţi la cer, după moartea lor, sunt vii la Dumnezeu şi se bucură nesfârşit, chiar dacă îndreptarea copiilor lor e una târzie.

Un mare scriitor, care în tinereţea sa a fost necredincios, a pierdut-o pe iubita lui mamă. Vestea morţii l-a aflat departe de ea. Când a citit ultima ei scrisoare, în care mama îl sfătuia să se întoarcă la Dumnezeu, a fost cutremurat de acest glas, venit parcă de dincolo de mormânt... „Am plâns... şi am crezut!" - scrie el. Din acea clipă, şi-a afierosit marele dar al scrisului spre slava credinţei în Dumnezeu:

In vremurile noastre atât de confuze se întâlneşte şi un alt fenomen - copiii cred în Hristos şi îmbrăţişează poruncile Lui, suferă din pricina necredinţei părinţilor lor, îi învaţă cele ale credinţei şi se roagă cu osârdie pentru întoarcerea lor la Dumnezeu. Şi cât de mare este bucuria în familia în care copiii îi răsplătesc pentru faptul că i-au născut trupeşte - prin aceea că ei folosesc la naşterea lor duhovnicească!

Arhim. Serafim Alexiev
Darurile rugaciunii de la ostenelile trecatoare la roadele cele vesnice, Editura Sophia

miercuri, 8 iunie 2016

Suntem generaţia care nu îşi doreşte relaţii


Ne dorim o ceaşcă de cafea pe care să o putem savura cu leneveală în dimineţile de sâmbătă. Ne dorim o nouă pereche de pantofi cu care să putem face fotografii artistice picioarelor. Ne dorim o relaţie oficială pe Facebook, unde toată lumea să poată comenta şi aprecia. Ne dorim postarea care să se încadreze la relationshipgoals. Ne dorim o întâlnire pentru micul dejun de duminică; un partener cu care să mâncăm taco-ul, miercuri; cineva care să ne ureze o dimineaţă bună, joi. Dar suntem generaţia care nu îşi doreşte relaţii.

Trecem de la unul la altul, în speranţele de a ne găsi adevărata pereche. Ne construim partenerul ideal că şi cum am da o comandă pe eMag. Citim 5 moduri de a afla dacă este interesat de tine şi 7 căi de a o face să se îndrăgostească de tine. Încercăm să ridicăm o persoană la standardele noastre, ca şi cum am respecta paşii unui proiect de pe Pinterest.
Investim în profilurile de Facebook mai mult timp decât în personalitatea noastră. Cu toate acestea, nu ne dorim o relaţie.

Vorbim şi scriem. Textăm şi sextăm. Ieşim pe afară şi pierdem timpul. Mergem şi bem ceva într-un bar – orice pentru a evita o adevărată „întâlnire”. Ne scriem ca să planificăm o ieşire. Pălăvrăgim timp de o oră, ca mai apoi să ne ducem acasă şi să pălăvrăgim prin mesaje. Renunţăm la orice şansă de a realiza o conexiune reală, jucând jocuri fără câştigători. Concurând pentru „Cel mai detaşat”, „Cea mai apatică atitudine” şi „Cel mai indisponibil emoţional”, sfârşim prin a-l câștiga, de fapt, pe „Cel mai probabil să rămână singur”.

Ne dorim faţada unei relaţii, dar nu vrem munca uneia. Ne dorim ţinerile de mână, dar fără contactul vizual. Ne dorim tachinarea, dar fără conversaţiile serioase; promisiunile drăguţe, dar fără angajamentele care vin odată cu ele; aniversările pe care să le sărbătorim, dar fără cele 365 de zile care le aduc. Ne dorim planurile de poveste pentru viitor, dar nu punem efort în „acum-ul” şi „aici-ul”. Ne dorim conexiuni profunde, dar, pe cât se poate, menţinând lucrurile superficial.

Ne dorim pe cineva care să ne ţină de mână, dar nu vrem să îi punem puterea de a ne răni în mâinile sale. Ne dorim replicile magice de agăţat, dar nu vrem să fim „agăţaţi”. Ne dorim să ne îndrăgostim dintr-odată, dar, în același timp, să rămânem singuri, independenţi şi stabili. Ne place să fim în permanenţă în căutarea unei relaţii, dar ne e frică să găsim una.

Nu ne dorim relaţii – vrem prieteni cu beneficii, „Netflix and chill” sau orice altceva ce ne dă iluzia unei relaţii, fără a fi implicaţi, de fapt, într-una. Ne dorim toate recompensele, dar niciun risc; tranzacţiile reuşite, fără niciun cost. Vrem să ne ataşăm – destul, dar nu prea mult. O luăm încet, să vedem unde duce. Stăm cu un picior înăuntru şi unul afară. Ţinem în permanență un ochi deschis cu precauţie. Ţinem persoanele la o distanţă rezonabil de sigură. Ne jucăm cu sentimentele lor, dar cel mai mult, ne jucăm cu noi înşine.

Când treaba se apropie prea mult de adevăr, fugim. Ne ascundem. Plecăm. Are balta pește. Întotdeauna există o altă şansă de a găsi pe cineva. În ziua de astăzi, însă, nu prea există şansa de a-l păstra.

Ne aşteptăm să picăm pur şi simplu în fericire. Ne vrem perechea descărcată ca pe o aplicaţie: să o actualizăm de fiecare dată când apare un defect, să o putem compartimenta într-un folder şi să o ştergem atunci când nu mai avem nevoie de ea.
Nu, nu. Nu ne dorim să ne despachetăm bagajul sau, mai rău, să ajutăm pe altcineva să şi-l despacheteze pe al lui. Urâtul trebuie ţinut în spatele cortinei, imperfecţiunile acoperite cu un filtru Instagram. Ne încântă ideea de a iubi pe cineva, în ciuda defectelor sale. Cu toate acestea, ne ţinem scheletele închise în dulap, nelăsându-le să vadă lumina zilei.

Societatea ne-a învăţat că atât timp cât ne dorim ceva, îl merităm. Supraestimatele poveşti Disney ne-au învăţat că adevărată dragoste, sfârşiturile fericite şi sufletele pereche există pentru toată lumea. Aşa că nu mai depunem niciun efort şi ne întrebăm unde ne este prinţul sau prinţesa. Ne aşezăm supăraţi şi aşteptăm ca minunea să îşi facă apariţia. Unde este premiul de consolare? Ne-am arătat, suntem aici. Unde este relaţia pe care o merităm; dragostea promisă?

Ne dorim ceva care să ocupe locul, nu neapărat o persoană. Ne dorim un corp cald, nu un partener. Avem nevoie de cineva care să stea pe scaunul de lângă noi, în timp ce glisăm pierduţi în căutarea a ceva nou pe newsfeed. Deschidem o altă aplicaţie care să ne distragă de la vieţile noastre. Ne place să urmăm această linie de mijloc: pretinzând că nu avem sentimente şi emoţii, mergând pe stradă cu inima la vedere, vrând ca cineva să aibă nevoie de noi, însă fără că noi să avem nevoie de cineva. Ne jucăm cu cineva doar că să îl testăm dacă intră în joc. Nu ne înţelegem pe deplin nici măcar pe noi înşine. Petrecem timp cu prietenii, discutând regulile, dar nu ştim nici măcar ce joc jucăm.

Pentru că problema cu generaţia noastră care nu îşi doreşte relaţii este că, la urma urmei, o facem.
 

sâmbătă, 4 iunie 2016

Copiii - un împrumut! "Definiţia fiului" de Jose Saramago


"Un copil este o fiinţă pe care ne-a împrumutat-o Dumnezeu ca să facem un curs intensiv despre cum să iubim pe cineva mai mult decât pe noi înşine, despre cum să ne schimbăm cele mai mari defecte pentru a le da cele mai bune exemple şi despre cum să învăţăm să avem curaj. Da, asta e! Să fii tată sau mamă este cel mai mare act de curaj pe care îl poate face cineva, pentru că presupune să te expui la toate tipurile de durere, dar mai ales incertitudinii că faci lucrurile corect şi temerii de a nu pierde ceva atât de iubit. A pierde? Cum? Nu e al nostru? A fost doar un împrumut. Cel mai preţios şi mai minunat împrumut, pentru că sunt ai noştri atâta timp cât nu pot avea grijă de ei înşişi, după aceea aparţin vieţii, destinului şi familiilor lor. Dumnezeu să binecuvânteze pentru totdeauna copiii noştri, pentru că pe noi deja ne-a binecuvântat cu ei"

miercuri, 20 aprilie 2016

Fiecare vine aici pentru propria viață


Mulți părinți își așteaptă recompensa. Așteaptă să primească recunoașterea a tot ceea ce au făcut pentru copiii lor. Iar aceasta recunoaștere constă, deseori, în pretenția de a le respecta cu sfințenie părerile, deciziile, punctele de vedere. De a-i recunoaște ca autoritate și, fără să exagerez, în unele cazuri ca stăpâni. Undeva în mintea lor există dorința și în cele din urmă amăgirea ca, în semn de respect și mulțumire, copiii lor sa nu se abată de la principiile de viață pe care le-au asimilat prin educația primită și să nu depășească niciodată pragul toleranței părinților prin ceea ce fac, indiferent ce.

E ca un târg, un fel de contract nescris, dar în multe cazuri rostit: „eu am făcut atâtea pentru tine, ei bine mă aștept să faci și tu măcar asta pentru mine, respectiv sa faci mereu doar ceea ce cred eu că e bine.”

Apoi, prietenii, partenerii de viață au aceleași așteptări. Vor să nu ieșim din cuvântul dat, din limitele poveștii pe care și-au construit-o pentru și despre noi, să fim atenți și să satisfacem așteptările cu care ne accesorizează. Asta am învățat, asta facem... Este felul în care ne-am încătușat unii pe alții.

Dar oare cum ar fi relațiile noastre și ce fel de viață am crea dacă am alege ce vrem, dacă nu ne-am mai teme de lipsa aprobării celor pe care îi iubim, dacă parinții ar susține în totalitate alegerile copiilor lor, dacă i-ar asigura că îi iubesc indiferent ce alegeri vor face în viață. Cum ar fi viața noastră, a tuturor, dacă ne-am simți susținuți unii de ceilalți, în loc să ne simțim pândiți, sancționați, respinși, vinovați, rușinați...?

Copiii nu trebuie să aiba aceleași convingeri și viziuni ca parinții lor. Ei nu sunt obligați și nici nu ar trebui să fie manipulați sau șantajati să primească forțat niște puncte de vedere.

În ce mă privește, cred că parintii au sădit tot ce-au putut mai bine în noi. Dar că alegerile ne aparțin și că fiecare vine aici pentru propria viața. Sună egoist? Nu, nu este. Tocmai asta este, în viziunea mea, iubirea reală: să te iubesc în așa fel și măsură, încat să știu și să accept că poți alege orice dorești. Că-ți ai drumul și experiențele tale, indiferent cum le percep eu. Și să-ti fac loc când vrei să înaintezi indiferent de direcția pe care o alegi. Fie că sunt prieten, partener de viață, părinte, iubit/ă, profesor sau ce-oi mai fi.
 

duminică, 17 aprilie 2016

Femeile sunt acelea care ţin candela aprinsă


Dominarea, de câteva veacuri, a raţionalismului a produs o cultură centrată pe raportarea cerebrală, exterioară, seacă, uscată, lipsită de conţinut, şi la Dumnezeu, ca şi la omul de lângă noi, precum şi la omenirea întreagă. Femeile cad mai greu victime acestui risc. Rămân mai sufletiste, mai vii, se raportează la Dumnezeu şi la lumea înconjurătoare mai mult cu inima.

În casă, de asemenea, femeile sunt cele care ţin candela aprinsă, la propriu şi la figurat, urmând mironosiţelor femei. Pentru mine, imaginea bunicii mele, apoi a mamei mele şi, acum, a soţiei mele, aprinzând candela în fiecare zi, o viaţă întreagă, este un gest de o consecvenţă, de un ataşament, de o fidelitate greu de egalat. Ca preot, recomand tinerelor soţii, care devin stăpâne ale casei soţului şi copiilor săi, să ţină cu multă râvnă de această rânduială. Să aprindă zilnic candela în casă. Primul lucru pe care trebuie să-l facă femeia, când se trezeşte dimineaţa, este să aprindă candela. Când va aprinde candela, se va raporta imediat la Dumnezeu, va face şi o cruce şi, eventual, o scurtă rugăciune pentru soţ, pentru copii şi pentru cei din jur. Începe, astfel, ziua cu binecuvântare, începe ziua cu gândul la Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu rămâne dator! Binecuvântarea Lui se va revărsa asupra întregii case şi familii. Zona aceasta de aşezare duhovnicească statornică este cea mai roditoare.

Acest lucru îl recomand cu insistenţă femeilor cu educaţie, cu profesiuni dintre cele mai pretenţioase… Le ajută mult să lupte împotriva tentaţiei de a exila pe Dumnezeu în zona speculaţiei teoretice. Celor care vin să se spovedească înainte de Cununie le dau canon, între altele, soţului să cumpere o candelă de argint, preţioasă, iar soţiei să aprindă candela în fiecare zi dimineaţa, sau măcar duminica şi în zilele de sărbătoare. Gestul acesta, repetat zilnic, este un gest întemeietor, o aşează pe femeie într-o relaţie de fidelitate cu Dumnezeu, la care Dumnezeu, cum spuneam, nu va întârzia să răspundă. Cine se îndoieşte, poate verifica adevărul celor spuse de mine făcând experimentul. Este o aşezare firească într-o relaţie, o aşezare completă, care presupune nu numai gândul, ci şi manifestarea gândului, nu numai credinţa, ci şi manifestarea credinţei. Este o mergere spre întâlnirea concretă cu Dumnezeu. Este ca şi cum I-ai da bineţe lui Dumnezeu, dimineaţa când te scoli: „Doamne, unde eşti? Aici eşti? Iată sunt şi eu aici! Bună dimineaţa! Mă rog să mă binecuvântezi pe mine şi toată casa mea! Eu ca semn Îţi aprind această candelă!“

Extas din Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Editura Bizantina, Anul 2010

duminică, 17 ianuarie 2016

Să luptăm pentru familiile noastre!


O femeie tânără şi drăguţă, stă în faţa mea şi plânge:

- Părinte, mi-i teamă…Vreau să am şi eu o familie, un soţ, copilaşi…Trec anii, am depăşit deja şi treizeci de ani şi e imposibil să-mi găsesc un soţ, imposibil! Bărbaţii sunt toţi nişte netrebnici, sau beau peste măsură, sau legăturile amoroase din viaţa lor nu au sfârşit. Părinte, mi-i teamă. Căci în marea lor majoritate au nevoie doar de legături care se încep şi se sfârşesc în pat. În genere e greu să găseşti un soţ, dar ca şi să mai aibă răbdare până la căsătorie e în genere ceva miraculos.

Şi atunci, cum să trăiesc o viaţă plăcută Domnului? Să merg la mănăstire? Dar nicicând nu am simţit o chemare spre viaţa monahală. Şi nimic nu e mai straşnic decât singurătatea. Cum să trăiesc, părinte?

Ea plânge…plânge amar, această tânără femeie care nu simte că are nevoie şi de ea cineva. Şi nu găsesc cuvinte să o liniştesc.

Ce se întâmplă cu noi, spuneţi-mi?! O putem numi epidemie, sau o nebunie de masă – cum doriţi. Practic zilnic ascult mărturisiri despre o viaţă trăită alături şi apoi această „îmbolnăvire”, o îmbolnăvire nu a corpului sau psihicului, dar a sufletului. Mărturisiri despre faptul cum după 20, 30 de ani soţii devin monştri adevăraţi, iar soţiile nu femei, ci femele agresive, şi în ambele cazuri o pierdere a minţii şi a controlului asupra trupului, asupra simţurilor.

Şi tot mai multe istorii de acest fel.

Ei au trei copii, o casă trainică şi chiar şi o afacere. Şi iată că într-o zi o loveşte şi o doboară pe soţia sa în faţa icoanelor, înăbuşindu-i respiraţia „Mă jur în faţa icoanelor că te ucid!” Iar faţa sa e a unui om stăpânit de o furie necontrolată… ochii altfel decât demonici nici nu pot fi numiţi.

Cineva va spune, trebuie ascultată şi cealaltă parte implicată. Dar am ascultat şi pe cea de-a doua şi de-a treia…Dar tabloul e acelaşi – frica. Nu există o credinţă adevărată: în Dumnezeu, în viaţa veşnică, în demnitatea aproapelui. Şi iată că către patruzeci de ani, când s-a ajuns la anumite realizări, şi omul îşi dă seama că viaţa va continua cam tot pe acest traseu, dar mai încetinindu-şi ritmul şi mergând deja câte puţin şi spre bătrâneţe se ajunge la o panică…Şi pentru a o depăşi se caută salvarea în „senzaţii tari”. Şi diavolul aceste senzaţii ni le prestează, iar în ziua de azi într-o măsură care pe departe ne întrece dorinţele. O industrie întreagă de „plăceri” pe cele mai desăvârşite gusturi, care ne-a inundat existenţa şi mai având şi pretenţia de a se numi cu cuvântul „dragoste”.

- N-o mai iubesc! Ce să-i faci! – exclamă un domn deja destul de cărunt.

Iată aşa, a iubit, a iubit 25 de ani, iar acum nu o mai iubeşte. Ce să-i faci, de nu o mai iubeşte, nu o mai iubeşte. O aiureală adevărată. E drept că cel mai des anume bărbaţii îşi pierd controlul şi înfăţişarea umană. Parţial înţeleg de ce anume ei. Pentru femei grija de copii, familie are un rol foarte important în viaţă. E şi un refugiu pentru suflet aici. Pentru bărbat cel mai important e cariera, afacerea, avansarea…Şi dacă măcar parţial toate acestea au fost realizate, apare întrebarea – ce urmează?, pentru ce sunt toate acestea? Doar aşa cum cineva se obişnuieşte cu o maşină veche şi o locuinţă care abia de-i ţine adăpostul, tot aşa altcineva s-a obişnuit cu un „ Bently” şi o vilă în străinătate. Şi dacă aceste obiecte de lux ne pot mângâia orgoliul, atunci nicidecum nu ne pot da şi o viaţă adevărată şi împlinită. Căci omul nu e doar trup, dar şi suflet şi …Dumnezeu. Şi dacă omul evită comunicarea cu Dumnezeu, el se privează de ceva foarte important, îşi mutilează singur sufletul, se transformă singur într-un călăreţ în această continuă sărbătoare a vieţii, numai că într-un călăreţ fără cap. Şi un astfel de călăreţ o poate lua în orice direcţie, şi o ia, dar e clar şi încotro.

Sunt multe legi şi canoane care ar trebui să ne trezească la adevăr, de am vrea şi să-l căutăm.

De exemplu la Sfântul Vasile cel Mare găsim canonul care prevede că dacă omul fără vreun motiv întemeiat şi-a distrus căsnicia, nu mai are dreptul la o a doua căsătorie, deoarece nu a păstrat ceea ce i-a încredinţat chiar Dumnezeu. Poate e cam dur, dar cel puţin ar trebui să-i trezească pe mulţi. Doar căsătoria e un dar, pe care ni-l dă Domnul. Un dar pentru păstrarea căruia e necesar să depunem efort, răspundere şi credinţă. Şi anume fără credinţă nu facem nimic. Căci dacă căsătoria e doar rodul oamenilor, atunci se poate destrăma la fel ca şi întemeia. Şi de ce nu ? Suferinţa, lacrimile, trădarea şi chiar copii – doar acestea toate sunt ale omului şi dacă nu există Dumnezeu…sunt doar nişte sentimente şi mai mult nimic. Un personaj literar zicea “Dacă nu există Dumnezeu, atunci eu sunt dumnezeu”. Şi deci, pot face orice.

Şi aşa se distrug toate şi pier de parcă nici nu ar fi existat. Dar sufletul, conştiinţa proprie care e glasul lui Dumnezeu în fiecare dintre noi, nu ai cum să o amăgeşti. Şi iată că de dată aceasta mă întâmpină o altă femeie înlăcrimată, o tânără studentă, care îmi mărturiseşte că are un copilaş de la un bărbat însurat, şi care nu mai vrea să o susţină financiar la fel de mult ca altădată, iar viaţa este foarte costisitoare. Şi ce e de făcut acum?

Cum vi se pare întrebarea? Şi ce aş putea să-i răspund?! De parcă mai înainte era totul foarte simplu, că nu e chiar neapărat să faci cum ţi-o cere Dumnezeu, că să ai frică de El e doar o poveste din bătrâni şi nu are nimic comun cu realitatea vieţii de azi.

Ne înconjoară numeroase ispite şi locuim conduşi de dictatura păcatului. Şi în robia aceasta ne predăm cu miile şi chiar sutele de mii. Şi mai menţionăm că suntem liberi. Sunt nişte judecăţi a maimuţei în faţa şarpelui ce e gata să o înghită. Şi iarăşi toate se întorc la lipsa credinţei. Nu putem exista cu adevărat de nu avem credinţă. Fără o credinţă lucrătoare, fără Ortodoxie! Doar e destul de simplu şi clar pentru fiecare. Noi nu ştim să ne oprim şi nu ştim ce e aceea cu măsură. Aşa cum altădată construiam comunismul cu o faţă antiumană, acum încercăm să nu trecem de vreo plăcere pe care ne-o poate da capitalismul, să luăm de la viaţă totul, totul ce se poate şi ce nu. Daţi-ne fericire pământească şi cât mai multă, iar noi o vom plăti cu orice. Şi nici familia nu ne va reţine, căci oricum e ceva plictisitor, dar noi vrem o viaţă adevărată!

Şi iată că deja nu numai bărbaţii uită de cele sfinte. Nici femeile nu mai vor să rabde greutăţile, neînţelegerile. Şi nu în cazurile extrem de grave, dar nici în micile probleme existente. Femeia începe a crede că viaţa ei trece fără rost, că frumuseţea ei se stinge, anii trec, şi în genere ea ar fi meritat mult mai mult decât are. De fapt motivul e acelaşi ca şi la bărbaţii care caută plăceri, trădând propria familie: viaţa trece atât de rapid şi atâtea încă nu au fost primite de la ea. „Să iau cât mai mult” Şi din nou înţelegi că baza acestei păreri, acestei dorinţe este doar egoismul şi iubirea de sine, lipsa credinţei şi a înţelegerii că nu există nimic mai important decât împăcarea cu Cel, fără de care nici nu există viaţa în toată plinătatea ei.

Se întâmplă că femeile se îndrăgostesc şi-şi părăsesc soţii, care adesea sunt chiar mai demni şi mai iubitori decât noul ales, poate doar mai puţin „de succes”. Dar cel mai des totuşi se întâmplă că motivul despărţirii şi distrugerii familiei este nemulţumirea de starea existentă, este faptul că nu se apreciază acel sfânt dar binecuvântat de Dumnezeu – familia. Şi dacă în urma acestei nemulţumiri şi nedorinţe de a mulţumi pentru această binecuvântare Domnului, femeia ar căuta doar un liman liniştit şi o nouă şansă de a-şi reface viaţa. Ea într-un fel nu mai vrea această linişte, dar iese la o adevărată vânătoare, şi nu o mai interesează de este deja a cuiva această „pradă” sau e liberă de o obţine. Trebuie neapărat să o obţină, să devină a ei. Altfel nu va mai fi fericită…

Odată am sfinţit apartamentul unei femei de o vârstă mijlocie. Soţul cu care a trăit mulţi la rând a plecat la prietena sa, cu care nu o dată a stat la masă şi şi-au destăinuit toate tainele, şi în care avea încredere desăvârşită. Aceasta iniţial şi-a părăsit propriul soţ, care nu o aranja „din careva motiv”, apoi a hotărât că soţul prietenii îi va fi cea mai bună „pradă”. Şi câte cazuri sunt asemenea.

Şi cât e de greu să vezi durerea acestor femei rămase cu această suferinţă şi trădare. Dar cel mai groaznic e că aceşti oameni care încearcă să-şi construiască fericirea pe nefericirea altora nici nu-şi dau seama despre propria ticăloşenie, căci dacă ar conştientiza cu adevărat şi-ar transforma viaţa într-un adevărat chin.

Dar să ne gândim şi ce „fericire” le aşteaptă pe aceste „vânătoare”. A obţinut „lucrul mult dorit”, dar viaţa trece şi tot mai mult ne face să ne convingem despre faptul că acestea au fost lucruri care nu numai că nu vor aduce fericirea, dar şi o adevărată suferinţă, căci au fost departe de a se zidi pe careva sentimente veşnice.

Tot mai des vin la biserică femei tinere care au legături „libere” cu bărbaţi căsătoriţi. Şi încă e bine când vin cu lacrimi de pocăinţă, de părere de rău şi o dorinţă de schimbare, dar adesea nici părere de rău şi nici căinţă, doar o constatare. Mă iau fiorii când îmi relatează aceste fapte şi încă cu zâmbetul pe buze.

Fetelor, dragilor!, oare nu înţelegeţi cât de rea şi urâtă este această viaţă cu un soţ străin. Oare nu înţelegeţi că vă distrugeţi propria viaţă?! Doar să distrugi o familie e un păcat strigător la cer.

- Dar eu nu distrug nimic,- îmi răspunde,- noi doar ne întâlnim uneori.

Şi o spune cu convingerea adevărată că nu face nimic grav, căci crede că să „distrugi” înseamnă să o aduci în pragul divorţului. Iar aceste întâlniri în ascuns nu au nimic cu distrugerea familiei. Unde să mai înţeleagă că doar dorind acel bărbat, doar apărându-i gândul deja a păcătuit, deja a adus o piedică în calea mântuirii acestei familii. Anume de la toate aceste fapte care par drăguţe şi romantice încep cele mai grave trădări, căderi şi nefericiri. Diavolul mereu se maschează cu ajutorul la ceva ce-l face mai atrăgător, dar e prea târziu când îi vezi faţa adevărată, dar deja eşti plin de noroi şi murdărie. Şi la fel sunt toate căderile.

- Dragele mele fete…bărbaţilor, soţilor şi soţiilor haideţi să avem grijă de propriile sentimente. Să ţinem minte că plăcerea cu care e mascat păcatul ne va aduce apoi doar lacrimi şi suferinţe. Aşa a fost şi va fi mereu.

- Iată spuneţi-mi…- îmi continui discuţia. – Mă iertaţi, cum vă numiţi?

- Ala (Svetlana, Tatiana…) – îmi răspunde tânăra fiinţă.

- Iată spuneţi-mi Ala, v-aţi dori să aveţi un soţ iubitor şi copilaşi drăguţi?

- Da.

- Aţi dori ca împreună cot la cot să vă construiţi propria casă, carieră, să depăşiţi împreună toate greutăţile şi să fiţi sprijin reciproc unul pentru altul ?

- Da , desigur – zice.

- Dar aţi dori ca peste vreo 25 de ani când poate nu veţi mai fi la fel de atrăgătoare, dar veţi simţi bucuria şi împlinirea de la existenţa propriei familii să apară în viaţa soţului dumneavoastră o asemenea Ala?

Tace…

- Aţi dori ca soţul să se întoarcă acasă departe după miezul nopţii, tot mai puţin să privească în partea dumneavoastră, în schimb tot mai mult să fie plecat în deplasări, ca la un moment să simtă nu că nici nu vă mai suportă.

- Nu – zice după o pauză.

- Atunci de ce faceţi altora ceea ce nu vă doriţi pentru sine? Doar e a atât de simplu. Aceasta şi este o lege lăsată nouă de Dumnezeu…una din acele care e necesară pentru o viaţă bună şi frumoasă.

- Dar la ei şi fără mine relaţiile erau încordate…

- Cu atât mai mult! Găsim în Evanghelie cuvintele „trestie strivită nu va frânge şi feştilă fumegândă nu va stinge.”. Adică însăşi Creatorul respectă libertatea omului, şi nu intervine între relaţiile dintre oameni pentru a ne lăsa să ne facem propria alegere. Doar se întâmplă că şi o adiere de vânt poate schimba balanţa într-o parte sau alta. Să salveze, sau să distrugă. Şi iată dumneavoastră interveniţi în această legătură dintre alte persoane, care poate fi foarte slabă la moment, dar care se bazează pe ani de căsnicie şi care mai putea şi reînvia. Oare nu înţelegeţi gravitatea acestui păcat?

Uitaţi-vă ce se întâmplă în jur! Toată lumea aceasta care nu vede păcatul care o domină, vrea să ne facă şi pe noi la fel. Ca să nu le mai indicăm şi să nu-i mai demascăm. Poate deja nici nu ar mai face-o nimeni dacă nu ar exista biserica. Anume ea mai numeşte lucrurile cu numele lor adevărate. Frumuseţea o numeşte frumuseţe, iar mizeria – mizerie. Ea mai îndeamnă sufletul căzut spre pocăinţă şi spre împăcarea cu Creatorul său.

Iar noi nu avem dreptul să ne predăm, trebuie să luptăm pentru fiecare familie, pentru fiecare părticică a ei.

Cu vreo jumătate de an în urmă a venit la biserică un bărbat. A făcut şi el nu puţine…după care soţia l-a părăsit luând şi copilul. Şi se pare că deja şi soţia după un timp îşi găsise pe cineva. Cu alte cuvinte, acesta ar fi sfârşitul, nu mai poate avea continuare. O altă istorie de destrămare a unei familii. Dar acestui bărbat brusc i s-a făcut teamă de ceea ce urma, a venit la biserică şi a hotărât cu ajutorul Domnului să lupte pentru salvarea familiei. S-a căit de viaţa sa, nu doar a mărturisit că a greşit, dar şi a hotărât să se schimbe cu desăvârşire. Deşi nu era primit de soţie nici pe pragul casei, deşi nu îşi putea vedea copilul nu deznădăjduia şi spera că cu ajutorul Domnului îşi va reuni familia. Îşi vedea copilul, dar nu putea să se apropie, îşi vedea soţia alături de alt bărbat, dar toată speranţa şi durerea i-o adresa Domnului. Doamne, doar ştii că mă căiesc, dă-mi să fiu din nou soţul acestei femei şi tată copilului meu…Căuta necătând la toate refuzurile căi de împăcare şi a …biruit.

Cu câteva zile în urmă s-a apropiat după Liturghie şi mi-a zis:

- Părinte, suntem din nou o familie!

Ce bucurie e pentru un preot să audă o asemenea mărturisire. Dar ce bucurie e în ceruri pentru întoarcerea unui păcătos, mai mare decât cea pe care ar putea să o aducă viaţa la 99 de drepţi.

Da, el şi-a distrus căsnicia, iar infidelitatea soţiei a adus de parcă punctul final în această istorie. Dar Dumnezeu e în stare şi din scrumul unei relaţii să reînvie ceea ce pare pierdut, de ar fi credinţă, de ar fi pocăinţă şi nu în ultimul rând dragoste. Cine doreşte caută posibilităţi – cine nu, motive, aşa ne spune un proverb. Cât de des căutăm să găsim motive pentru a ne dezice de povara greutăţilor familiare, neînţelegând că povara aceasta “uşoară este”. Şi motivele se găsesc. Şi se distruge încă o familie. Şi cât respect merită acel care şi atunci când nu mai vede şanse pentru salvarea familiei tot le caută…în propriul suflet, în căutarea soluţiilor de împăcare… în milostivirea Domnului. Şi nu-l va lăsa Dumnezeu, şi familia chiar şi aproape distrusă care abia se mai ţine pe un fir al credinţei, va fi salvată şi binecuvântată chiar de Dumnezeu, pentru răbdare, pentru credinţă şi speranţă în ajutorul Domnului. Este o cale de luptă pentru propria familie, o luptă a dragostei care ne va acoperi şi curăţi de multe păcate.

Nu cedaţi, nu cedaţi nici uşor, nici când e foarte greu. Nicicând! Luptaţi pentru familiile voastre cu ajutorul Domnului! Rămâneţi soţii şi mame, soţi şi taţi – în inimile voastre, în gândurile voastre, necătând la desfrâul lumii ce ne înconjoară. Şi pentru această stare şi luptă va veni şi harul şi binecuvântarea Domnului peste noi, şi vom înţelege că nu există nimic mai important decât familia noastră şi decât viaţa alături de Dumnezeu.

sursa pravoslavie.ru
traducere şi adaptare Natalia Lozan
preluat de pe site: http://ortodox.md/

marți, 15 decembrie 2015

Cuvinte pentru tine


Nici nu știu cum să fac să îți explic anumite lucruri să vezi, să simți și tu că în acest univers, în care deseori ai senzația că toți trag de tine și te simți ca un câine hărțuit de realitate, există cineva care chiar te înțelege, care chiar a trecut și trece prin momentele tale grele.

Îmi scrii că ești stâlp de familie și că în arena în care atunci când e vorba de merite se înghesuie toți, mai mereu când e vorba de greutăți, de un om cu adevărat responsabil, te trezești singură. De farmecul acelui somn liniștit și senin pe care tu te străduiești să îl asiguri celor de sub un acoperiș cu tine, tu nu prea ai parte în nopțile târzii.

Fantasme de gânduri flămânde îți inundă involuntar mintea și logic, te îngrijorezi pentru ziua de mâine. Privești cu durere la Icoană, suspini greu, spui o rugăciune din suflet, îți faci semnul sfintei Cruci și adormi haotic, greu, cu speranța unui răsărit de mâine. Și toată lumea îți oferă sprijin moral, pentru că financiar nu prea e de unde. Oameni buni cu buzunare pline, mai rar în universul acesta. Poate într-o altă lume. Mai bună. Unde nu s-a auzit de bănci, de războaie și unde oamenii zâmbesc involuntar vieții. Din suflet.

Și poate nu te sperie situația financiară, însă gândul că tu trebuie să faci față la toate ale vieții de una singură, fără să fie cineva să te apere acolo, cineva care măcar să mimeze puțină afecțiune, nu există, te sperie cumplit.

Însă dă-mi voie să îți arăt partea bună a lucrurilor. Privește la copiii tăi. Dorm liniștiți, siguri că are cineva grijă de ei și că mâine prima imagine pe care realitatea le-o va afișa , va fi zâmbetul tău cald de părinte grijuliu. Crezi că e puțin lucru ce îți spun eu aici? Mergi mai departe!

Privește la acela pe care Doamne Doamne ți l-a rânduit să îți împarți restul vieții. Tu crezi că doarme liniștit? Eu prefer să cred că nu. Dar nu se arată. Pentru că măcar această încurajare subtilă să îți poată oferi, dacă nu poate mai mult. Iar tu trebuie să îl înțelegi că atâta poate. 
Poate sunt multe lucruri și griji pe care le ascunde de dragul de a nu te descuraja. Știe cât suferi, dar se simte neputincios.

Privește la întreaga ta familie. Toți se simt protejați de grija ta. Toți te iubesc involuntar sau măcar te respectă.

Totuși, noi, oamenii ca tine, facem o mică greșeală și consecința acestei greșeli suntem nevoiți să o suportăm din plin. Învățând involuntar oamenii pe care îi iubim să depindă de noi, îi facem iresponsabili de curajul pe care trebuie să și-l asume în fața vieții. Îi învățăm ca în subconștientul lor să își pună nădejdea în noi și nu în Doamne Doamne. De aceea ne simțim singuri în fața vieții. Pentru că ei știu, de cealaltă parte a baricadei fiind, că au pe cineva pe care pot conta.

Și astfel, chiar și noi uităm că nu suntem singuri în lupta noastră. Că Doamne Doamne e Cel Care ne duce poverile și ne ajută să luăm deciziile cele mai importante.

Luându-o chiar și logic, nu suntem singuri. Cineva, în aceeași secundă cu tine, aceeași situație, duce aceeași luptă zi de zi și dă același examen la școala vieții. De aceea te rog frumos din suflet, să nu mai deznădăjduieşti. Mai bine roagă-te și privește partea plină a paharului.

Vin sărbătorile. Chiar dacă nu vei avea ce pune pe masă în fața copiilor, măcar ai zâmbetul lor care te înțelege și îți inundă sufletul de bunătate. Și chiar de nu ar fi așa…Doamne Doamne te privește cu drag…și eu la fel!

de Ochii Caprui

luni, 14 decembrie 2015

Cum ne descurcăm în viață? (II)


Sărmana societate de astăzi. Trăieşte fără valori!

Luptăm să aducem pe lume un copilaş, pentru ca să-l lăsăm în grija bonei; agonisim bani ca să-l putem instrui, dar nu ne preocupă educaţia lui; vrem să-i cultivăm ceva moralizator, dar în jur e un adevărat dezmăţ; vrem să-i dăm odraslei studii şi o cale în viaţă, dar alege drumul cel mai scurt şi nu totdeauna cel mai corect.

Oamenii tind să devină cineva fără a depune eforturi. La şcoală vrem note mari, dar fără prea mult studiu. Mai târziu considerăm bună orice metodă ce ne-ar aduce o poziţie socială înaltă, mai puţin munca care să ne asigure competenţele necesare pentru postura râvnită.

Dobândind un statut, devenim aroganţi. Credem că istoria începe odată cu noi şi tot cu noi are să se termine…

Nu mai comunicăm între noi, nu împărtăşim din experienţă. Avem secrete şi nu divulgăm ceea ce am realizat, pentru că ne temem de „concurenţă”.

Relaţiile sunt strict protocolare. Nu ne interesează decât propriile probleme. Ne plângem tuturor că este greu, e insuportabil de trăit, abia de existăm. E în vogă să prezinţi totul în negru, făcând aluzia la faptul că aiurea-i în jur: oamenii sunt ticăloşi, nu avem specialişti, corupţia înfloreşte, mai bine să plecăm din această ţară pierdută ş.a.m.d.

Vorbeam zilele acestea cu nişte tineri despre căsătorie, întrebându-i de ce, ajunşi la vârsta de 30 de ani, nu întemeiază familii. Mi-au reproşat că nu mai sunt băieţi şi, respectiv, fete bune.

Problema însă e în noi, în faptul cum privim lucrurile şi viaţa în general. Depăşind viziunile pur egoiste şi consumiste, putem vedea şi partea bună a lucrurilor.

Să căutăm ceea ce are bun omenirea, căci aşa ne-a făcut Dumnezeu, după chipul Său, ne-a făcut foarte buni. Şi doar răul aduce umbră şi seamănă incertitudine.

Lipsiţi de vlagă pentru viaţă sunt cei care nu au descoperit frumuseţile şi chemările vieţii, care s-au scufundat în mărunţişuri şi plutesc într-o lume virtuală sau iluzorie.

Să deschidem ochii pentru bunătate, căutând ce avem bun în noi şi lăsând loc doar pentru binele din aproapele nostru. Să dobândim aceşti ochi plini de dragoste, deci compătimire, răbdare, înţelegere…

Să nu raportăm toate la noi, crezându-ne „buricul pământului”, ci – toate la Dumnezeu. El este axa! Dacă ne ţinem de Dumnezeu, ne ţinem de Adevăr, Dreptate, Iubire… Veşnicie.

Să cerem de la Dumnezeu înţelepţiiune, unica în stare să ne ajute în desluşirea lucrurilor. Nu doar să ne descurcăm sau să trăim cumva viaţa, ci să ajungem la adevăratele piscuri ale dăsăvârşirii! Omul este chemat la îndumnezeire!

de Pr. Octavian MOŞIN

luni, 19 octombrie 2015

A iubi înseamnă să-i laşi pe ceilalţi să fie aşa cum vor şi nu să le dai tot ceea ce vor să aibă.

Dragoste! Ce cuvânt mare! Ce simţi în legătură cu această declaraţie? După părerea ta îţi iubeşti copiii? Partenerul sau partenera de viaţă? Dar părinţii? Sunt sigură că răspunzi afirmativ!


Cu toate acestea, nu există cumva în tine o anumită insatisfacţie? Nu eşti tentat(ă) să spui: "Îi iubesc dar... mi se pare că relaţiile cu ei nu sunt chiar cum aş vrea să fie. Mi-aş dori tare mult să pot schimba anumite lucruri". Este ceea ce afirmă majoritatea oamenilor. Ei încep să-şi dea seama că această insatisfacţie există în ei de multă vreme. Ei simt că trebuie să existe lucruri mult mai bune undeva, în altă parte.

Legea dragostei este cea mai importantă lege naturală şi spirituală. Ea dă naştere la lucruri extraordinare: trebuie doar să o pui în practică în viaţa ta.

Dar ce este Dragostea? Dragostea adevărată, cea din inimă, totală şi necondiţionată?

Înseamnă să laşi celorlalţi întreaga libertate şi să le respecţi spaţiul vital. Înseamnă, totodată, să îţi păstrezi propriul spaţiu vital şi propria libertate. A iubi înseamnă a respecta şi a accepta ceea ce doresc ceilalţi să realizeze în viaţă. Dragostea înseamnă să respecţi şi să accepţi dorinţa sau părerea celuilalt, chiar dacă nu eşti de acord şi chiar dacă nu înţelegi. Dragostea înseamnă să dăruieşti şi să îndrumi fără a aştepta ceva în schimb. Începând de astăzi, vei avea ca sarcină în viaţă să înveţi să iubeşti cu inima. Specialitatea fiecăruia dintre noi este aceea de a iubi cu mintea. Sunt sigură că ştii acest lucru, fiindcă toată lumea face aşa. Credem că a iubi înseamnă a-i spune celuilalt ce "trebuie" să facă. Încercăm să-l schimbăm pe celălalt pentru a nu face aceleaşi greşeli ca şi noi. Ne gândim că dacă şi-ar schimba modul de a fi, de a acţiona, de a gândi, de a vorbi, viaţa sa ar fi mult mai fericită. Dar, atenţie... ceea ce se întâmplă în viaţa altora nu te priveşte. Trăieşti pe pământ pentru evoluţia ta personală şi nu pentru a altora. Analizăm şi judecăm continuu comportamentul celorlalţi pentru că aşteptăm ceva de la ei.

Aceasta nu este decât posesie.

Înseamnă să iubeşti cu mintea. Dragostea adevărată presupune să dăruieşti şi să îndrumi fără a aştepta nimic în schimb. De câte ori n-am crezut că iubim! Şi de câte ori nu ne-am întrebat ce nu merge în viaţa noastră! A iubi presupune a respecta spaţiul vital al celuilalt. De fiecare dată când încercăm să îndrumăm pe cineva, să-i schimbăm sau să-i controlăm acţiunile, cuvintele şi gândurile, intrăm în spaţiul său. Atunci el îşi pierde acest spaţiu şi noi îl pierdem pe al nostru. Cele două spaţii vitale fiind amestecate, fiecare trăieşte sufocat de celălalt.

Ai observat că, în general, copii au nevoie de un spaţiu larg? Copiii din noua generaţie sunt foarte evoluaţi; ei ştiu să iubească. Noi suntem cei care-i învăţăm posesia. Ar fi în interesul nostru să-i observăm mai îndeaproape. Începi acum să înţelegi ce înseamnă a iubi? Totuşi, trebuie să fie clară pentru tine diferenţa dintre a accepta şi a fi de acord. A accepta înseamnă a constata că ceva există. A fi de acord înseamnă a avea aceeaşi părere. A iubi cu adevărat presupune să fii capabil(a) să accepţi chiar dacă nu eşti de acord; lucru foarte dificil pentru majoritatea oamenilor. Orgoliul ne împiedică să vedem lucrurile în acest fel. E important să faci diferenţa între a fi şi a avea.

A iubi înseamnă să-i laşi pe ceilalţi să fie aşa cum vor şi nu să le dai tot ceea ce vor să aibă.

Dacă un copil se hotărăşte să poarte părul lung, să se lase de învăţat, să mănânce diferit, să gândească diferit, e alegerea lui. O persoană face o alegere gandindu-se că această alegere este cea mai bună pentru sine. De aceea e important să-i respectăm deciziile.

Dacă cineva apropiat îţi spune: "aş dori să fac cutare sau cutare lucru" şi decizia sa îţi displace, nu încerca să-l faci să se răzgândească. Mai bine spune-i: "Dacă tu crezi că asta te face fericit, foarte bine. Eu te iubesc şi nu vreau decât să te ştiu fericit. Dar eşti conştient de ceea ce vrei să faci? Dacă da, atunci foarte bine". Dacă acest lucru te face fericit, atunci fă-l.

Poţi să-ţi imaginezi ce efect are aceasta într-o relaţie? Îţi aminteşti să ţi se fi spus aşa ceva când erai tânăr(a)? Ai dori să ţi se vorbească astfel? Ce întrebare! Dacă un copil le spune părinţilor (sau soţul soţiei, sau invers) ceva cu totul lipsit de sens şi fără a avea o intenţie reală, o face numai pentru a-i manipula. Ei răspund: "Ascultă, dacă asta vrei într-adevăr şi crezi că te va face fericit, atunci dă-i drumul". Asta îl va face să reflecteze şi, foarte probabil, va reveni câteva minute mai târziu, spunând: "ştii, m-am răzgândit; nu e chiar ceea ce vreau să fac".

Iată una din puterile dragostei.

E foarte important să înţelegi noţiunea de spaţiu vital. Anumite persoane depind de alţii pentru a fi fericite. În acest caz, tu eşti cel ce trebuie să aibă grijă. Trebuie să te afirmi pentru a evita pătrunderea altora în spaţiul tău vital. Să nu te aştepţi niciodată ca altcineva să te facă fericit(a). Sunt multe lucruri pe care ai vrea să le schimbi la partenerul tău de viaţă? Cel pe care l-ai ales (fiindcă tu l-ai ales!) are ceva să te înveţe. Dacă îl părăseşti fără să-ţi fi desăvârşit relaţia cu el, sau dacă refuzi să o faci, aceeaşi situaţie se va repeta cu un altul. Va trebui, desigur, să-ţi împlineşti relaţia cu altcineva şi, de fiecare dată, va fi tot mai greu. Ar fi mult mai înţelept din partea ta să înveţi să iubeşti persoana respectivă aşa cum este şi să-i accepţi felul de "a fi". Dacă veţi ajunge totuşi la despărţire pentru că fiecare vrea să meargă pe drumul lui, e bine să vă despărţiţi în armonie, cu consimţământul amândurora şi convinşi fiind că asta este cea mai bună soluţie.

Când un cuplu se destramă fiindcă cei doi nu se pot accepta sau suporta unul pe altul, despărţirea nu va fi decât o fugă. Vor trebui, la un moment dat, să facă faţă din nou acestei situaţii. Nu ne putem salva dintr-o situaţie de viaţă. Atâta vreme cât n-am învăţat să iubim, situaţia se va repeta!

Când cineva îţi vorbeşte despre proiectele sale, înseamnă că a făcut o alegere şi va trăi nişte experienţe punându-le în aplicare. N-ai decât să accepţi situaţia, mai ales dacă nu îţi cere părerea. Dacă vezi că nu insistă să o cunoască, dar tu arzi de nerăbdare să i-o spui, poţi să-l întrebi: "Vrei să-ţi spun ce cred eu despre asta?" Dacă nu vrea, e mai bine să taci. La urma urmei, este vorba despre propria sa viaţă.

De ce să ne complicăm viaţa fiindcă cineva se piaptănă, se îmbracă altfel şi nu are aceeaşi concepţie despre fericire ca noi? Ne ocupăm atâta de treburile altora, încât nu ne mai rămâne nici timp, nici energie pentru ale noastre. Relaţiile tale cu ceilalţi vor deveni mult mai uşor de controlat când vei învăţa să iubeşti.

Nu e suficient să-i accepţi pe ceilalţi, trebuie să te accepţi şi pe tine aşa cum eşti şi să te schimbi numai dacă asta îţi face bine. Dacă vezi că unele lucruri te costă prea mult şi nu poţi să plăteşti preţul, încearcă să-ţi schimbi felul de a fi. Ai de trăit nişte experienţe, ca fiecare dintre noi. Consecinţele rezultă din opţiunile şi hotărârile tale. Depinde numai de tine să vrei să înveţi. Dragostea are o mare putere de vindecare. Dragostea vibrează. Când eşti plin(a) de dragoste, aceste vibraţii emană din tine şi oamenii se simt bine în prezenţa ta. Din acel moment încep să se poarte altfel cu tine. Vei avea impresia că toată lumea se schimbă în jurul tău, dar aceasta e numai rezultatul vibraţiilor tale. Nu mai dori să-i schimbi pe ceilalţi şi nici pe tine; pe scurt, asta înseamnă a da drumul la strânsoare. Când vei abandona totul, va începe transformarea. Vei vedea cu ochii tăi că dragostea face miracole. Pe măsură ce îţi manifeşti dragostea şi obţii mici victorii, îţi va fi tot mai uşor.

Nu uita că atunci când judeci şi critici pe cineva, aceasta subînţelege "tu eşti Dumnezeu şi celălalt nu". Fiecare om s-a născut pentru a iubi şi pentru a fi iubit.


marți, 13 octombrie 2015

La început vrei un bărbat frumos, apoi îți dorești un om bun, care să te iubească și să te aleagă pe tine.


Nu-mi pasă de aspectul fizic atâta timp cât omul care-mi este alături știe cum să mă surprindă, ceea ce mă face să râd și ceea ce mă face să plâng. Nu-mi pasă de culoarea ochilor, contează cum mă privește și câtă sinceritate și bunătate ascunde în suflet. Mama întotdeauna mi-a spus: Tu ai nevoie de un om blând.

La început fiecare tânără își dorește un iubit frumos, arătos, cât mai chipeș și atrăgător. În timp realizezi că nu contează aspectul exterior, acesta nu-ți oferă încrederea de care ai nevoie și susținere în momentele grele. N-am nevoie de un bărbat care să atragă privirile altora, am nevoie de un om care să mă iubească așa cum sunt și să lupte cu mine împotriva monotoniei și a timpului.

Nu caut bărbatul perfect dar caut omul cu care pot merge pe același ritm, o persoană pozitivă și cu zâmbetul pe buze, care să alunge tristețea care mai apare din când în când pe chipul meu, un om care să aibă timp pentru o îmbrățișare, un om cu care să călătoresc și de la care pot învăța ceva. Vreau un om care să mă aleagă pe mine, în fiecare zi, în fiecare dimineață și seară.

Nu-mi doresc un bărbat perfect ci un om cuceritor, fermecător prim modul lui de a fi. Nu mă interesează câte ore petrece la sală, contează câte ore petrece cu mine.

Când iubești o femeie, trebuie să-ți asumi o mare responsabilitate. Dacă o iubești, o vei proteja de orice și o vei asculta în momentele mai grele. Nu este ușor să iubești o doamnă, de multe ori între voi va exista mândrie dar amintește-ți că cea mai frumoasă victorie este iubirea. 

Stimat domn, oricine se poate îndrăgosti de chipul tău, dar, doar o doamnă se îndrăgostește de modul tău de a fi. Doar o doamnă va observa educația și respectul tău.

marți, 6 octombrie 2015

Adevărata putere a unui bărbat e în zâmbetul femeii de lângă el. Dacă știi să o faci să zâmbească, fă-o de mai multe ori


O femeie fericită alături de un bărbat puternic este o destinație spre fericire. Ea este fericită nu pentru că are totul, ci pentru că îl are pe el. El este puternic nu doar de felul său, ci pentru că ea îl susține. Lucrurile devin și mai clare în timp, când ambițiile și gândurile copilărești de la început trec în dorințe responsabile. După un an de relație sau cinci sau zece nu te mai avânți după nebunia de la început. Cauți liniște lângă un suflet drag. Vrei să privești la omul de alături și să găsești încredere. Vrei o femeie care să zâmbească sincer și să-ți mulțumească pentru acel zâmbet. Vrei reciprocitate. Iar după ce vrei, aia și faci. Și după cum faci, aia și ai.

O să ai o femeie fericită doar dacă tu o vei face fericită. Și femeia ta va zâmbi doar dacă tu îi vei da motive să zâmbească. Pentru că alături de tine își va trăi viața, diminețile, serile. Tu vei fi sursa ei de încredere, de inspirație sau de regret. Tu o vei provoca, o vei susține sau o vei lăsa. Tu. Și tot tu vei fi mai puternic sau mai slab, în dependență de ce vei avea alături. Dacă vei avea o femeie înțeleaptă, deja pe jumătate să știi că ai învins. Viața nu îți va părea atât de complicată când vei cădea și nici atât de plictisitoare când vei susține. Dacă alături va fi o femeie de bani gata sau una indiferentă, multe va trebui să le faci singur. Iar să trăiești singur într-o relație e mai ucigător decât să nu ai pe nimeni. Adevărata putere a unui bărbat nu e în kilograme de mușchi, ci în alegeri. Contează să alegi femeia potrivită. Și contează după ce ai ales să îi dai motive să zâmbească în fiecare zi. Doar așa vei fi la rândul tău împlinit.

O femeie care va zâmbi forțat de ochii lumii nu poate fi împlinită. Dacă știi să o faci să zâmbească sincer, fă-o de mai multe ori. Mai multe înseamnă să o susții. Înseamnă grija pentru ea. Înseamnă încrederea pe care i-o oferi. Înseamnă cafeaua făcută dimineața. Înseamnă să deschizi ușa în fața ei. Înseamnă să fii tare la greutăți și să nu fugi. Înseamnă să asculți. Cu cât mai mult o faci să zâmbească, cu atât vei fi tu ca bărbat mai încrezut, mai admirat, mai puternic. Femeile rămân nu alături de bărbați cu bani. Asta așa e doar la început. Ele își aleg bărbații după destinația spre fericire pe care ei o pot oferi. Unii pot oferi încrederea într-un viitor frumos. Alții nimic. Unii pot oferi zâmbete. Alții suferință. De aici și 
dorința femeii să fie lângă cineva și să respingă pe altcineva. De aici și puterea unui bărbat și slăbiciunea altuia.

Adevărata putere a unui bărbat e în zâmbetul femeii de lângă el. Dacă știi să o faci să zâmbească, fă-o de mai multe ori.

sursa: http://devorbacutine.eu/

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...