Cred cu tărie că nimic nu este întâmplător în viață. Nicio venire, nicio plecare, nicio întâlnire, nicio despărțire. Nicio apropiere și nicio depărtare ulterioară. Toate se întâmplă pentru că așa trebuie, chiar dacă nu vrem să credem și ne răzvrătim cu vehemență împotriva acestei idei. Și suferim. În cele din urmă înțelegem că așa este în viață: oamenii vin și pleacă. Mai cred însă, cu la fel de multă tărie și altceva: că trebuie să plecăm cu aceeași grijă cu care am venit. Fără să lăsăm îndoieli în sufletul pe care hotărâm să îl părăsim. Unii oameni vor căuta cu anii o explicație acestor îndoieli presărate în sufletul lor uneori cu voie, alteori din nepăsare, luând, între timp, toată vina trecutului asupra lor. Ceea ce nu-i deloc corect.
Cu la fel de multă convingere cred însă și că viața nu îți ia defapt nimic din ceea ce este al tău. Niciodată. Când un om decide să plece, înseamnă ca locul lui nu era lângă tine. Câți alții te cunosc cu bunele si relele tale toate și nu pleacă nicăieri? Sunt oameni care vin pentru a rămâne indiferent de situație si oameni care caută pretexte pentru a pleca de lângă tine cât mai repede. Când oare vom învăța să îi prețuim pe cei dintâi la justa valoare în loc să ne risipim sufletul ca să înțelegem de ce nu ne-au vrut ceilalți, de ce pentru ei nu am fost la fel de buni, mă tot întreb în ultima vreme?
Recunosc că sunt omul trecutului mai mult decât al momentului prezent și că mă risipesc de bunăvoie punându-mi trecutul pe repeat. Nu pot nega ca-mi place să o fac. Mult. Chiar dacă știu că n-am ce mai căuta acolo. Însă trebuie să recunosc și că pe zi ce trece învăț și să îl las în urmă. Nu în aceeași măsură în care îl retrăiesc, dar reușesc. Trăiesc tot mai des aici si acum, alături de tot și toți cei care îl alcătuiesc atât de frumos. Și e bine!
Cu la fel de multă convingere cred însă și că viața nu îți ia defapt nimic din ceea ce este al tău. Niciodată. Când un om decide să plece, înseamnă ca locul lui nu era lângă tine. Câți alții te cunosc cu bunele si relele tale toate și nu pleacă nicăieri? Sunt oameni care vin pentru a rămâne indiferent de situație si oameni care caută pretexte pentru a pleca de lângă tine cât mai repede. Când oare vom învăța să îi prețuim pe cei dintâi la justa valoare în loc să ne risipim sufletul ca să înțelegem de ce nu ne-au vrut ceilalți, de ce pentru ei nu am fost la fel de buni, mă tot întreb în ultima vreme?
Recunosc că sunt omul trecutului mai mult decât al momentului prezent și că mă risipesc de bunăvoie punându-mi trecutul pe repeat. Nu pot nega ca-mi place să o fac. Mult. Chiar dacă știu că n-am ce mai căuta acolo. Însă trebuie să recunosc și că pe zi ce trece învăț și să îl las în urmă. Nu în aceeași măsură în care îl retrăiesc, dar reușesc. Trăiesc tot mai des aici si acum, alături de tot și toți cei care îl alcătuiesc atât de frumos. Și e bine!
