Bărbaților, știu că nu se face primăvară doar cu o floare, dar ce-ar fi viața asta fără singura floare ce înflorește doar pentru ca lumea să poată merge mai departe?

Dacă limba femeii ar fi mai scurtă, zilele bărbatului ar fi mai lungi”, ziceam eu, odată, comentând proverbul de mai sus. Cred că nu este valabil în cazul unei femei adevărate și căreia îi pasă de cât de lungi sau scurte pot fi zilele bărbatului; se îngrijește de el, îl consideră partenerul ei egal și îi oferă toată liniștea necesară unei vieți în doi. Ei, mă rog, nu în toate cazurile! Femeii adevărate nu trebuie să-i spui tot timpul ce să facă, și-a învățat lecția... de încredere și de drum lung, chiar din momentul în care a înțeles care este rostul ei în viață! Nu așteaptă nimic de-a gata și are convingerea că și bărbatul de lângă ea trebuie să priceapă asta, el fiind bărbatul adevărat. Cum arată un bărbat adevărat? Păi, cred că fiecare femeie știe cum arată un bărbat adevărat! Bărbatul adevărat trebuie să fie cel alături de care nu le va fi rușine niciodată să iasă în lume, lor, femeilor! Priceput la toate, înțelept în familie și societate, ferm și constant în opiniile lui, demn în problemele de viață și de moarte, iubitor și atent cu jumătatea lui și cu ceilalți membrii ai familiei, iată doar câteva dintre calitățile bărbatului adevărat. Dacă se vor găsi mai des astfel de bărbați și femeile ar putea să fie mai multe....de casă! Ca și bărbații....de casă! A fi femeie de casă nu mai este chiar un deziderat, însă, un scop al femeilor moderne, dar ar putea ajunge o constatare liniștitoare pentru acele femei ce vor fi etichetate astfel că, de, să recunoaștem, bărbații respectă, încă, femeile de casă, chiar dacă ei nu sunt toți bărbați adevărați; cărui bărbat nu-i place ....femeia de casă de la care știi întotdeauna la ce să te aștepți! Sigur, prin femeie de casă nu trebuie să înțelegeți.....menajeră ci o persoană conștientă de valoarea ei alături de familie și care nu face ceea ce face....din obligație! Pentru o asemenea femeie cred că s-a inventat ”Ziua femeii” , sau, nu? Cadourile, băgați de seamă, ajung, în cea mai mare parte la cele care nu par a fi tocmai tipul femeilor de casă. Cum se întâmplă asta, nu mă întrebați, tocmai acum, de ziua femeii; poate și pentru că nici femeia nu mai este ce era odată, adică, cea care SE NAȘTE pentru alții nu pentru ea, cea care NAȘTE, și pentru alții, dar și pentru ea, și cea care nu mai vrea, și pe bună dreptate, să fie numai femeie de casă, respectând regula sensului în care merge, din păcate,.... PENTRU ALȚII NU PENTRU EA! Bărbaților, știu că nu se face primăvară doar cu o floare, dar ce-ar fi viața asta fără singura floare ce înflorește doar pentru ca lumea să poată merge mai departe?! Gândiți-vă la asta când vă întrebați, de ce este iar Ziua Femeii?! Este doar o zi pe an, în timp ce voi veți avea toate celelalte zile o femeie adevărată alături! Un anonim spunea ceva de genul, Domnul a creat mai întâi bărbatul ideal dar s-a dovedit a fi o schiță, doar, pentru o operă de artă, femeia! Ce ziceți?! 

La mulți ani, suratelor, să fiți iubite așa cum meritați!

sursa: https://www.facebook.com/RadioAntenaSatelor/

Ce făptură minunată e mama!

25 martie, de Buna Vestire. Aceasta este adevărata zi a femeii, mai mult este ziua mamelor, a tuturor mamelor creștine care au adus pe lume viață și care s-au ostenit să o ocrotească și să o desăvârșească curat. Zi în care femeia este chemată să îşi aducă aminte de darurile speciale primite de la Dumnezeu, aceste calităţi care pot face universul din jurul lor să înflorească, aceşti talanţi primiţi împreună cu chemarea de a-i folosi şi a-i înmulţi.

''Mama este mereu lângă tine. E îngerul păzitor al fiecăruia. O găsești în adierea frunzelor pe lângă care treci, în mirosul mâncărilor pe care ți le amintești din copilărie. Ea e în florile pe care alegi să le dăruiești, ea e în toate zâmbetele tale de zi cu zi. O găsești în mâna care te atinge pe frunte când ai febră, în liniștea din zilele ploioase când te simți melancolic, ea e în culorile curcubeului și în căldura pe care o simți în diminețile de Crăciun.

Mama poartă lumea pe umeri. Ea este începutul tuturor începuturilor, profesorul profesorilor şi cartea cărţilor. Mama este sertarul în care ne depunem toate lacrimile şi zâmbetele. Mama e izvor de răbdare şi bunătate. Mama e creatorul tuturor poveştilor. E un anotimp, e un cântec dulce, glas plin de smirnă.

Mama este acea fântână care te răcoreşte când îţi este sete, mama e acel vânt care îţi mângâie obrajii în zilele toride de vară, mama e acel foc care te încălzeşte atunci când îţi este frig, mama e acea sclipire care îţi luminează cele mai întunecate nopţi, mama e îngerul care îţi alungă visele triste, mama e braţul în care îţi găseşti alinarea, mama e soarele de la care primeşti lumina, mama e cerul pe bolta căruia îşi scaldă păsările zborul, mama e bucuria de a trăi, mama e tot ce a putut lăsa Dumnezeu mai pur şi mai sfânt pe pământ.

Mama trăiește mereu cuibărită în râsul tău. Ea e locul de unde ai plecat, primul tău „acasă”, primii tăi paşi în viaţă. Mama ceartă şi sărută în acelaşi timp. Mama e cea mai frumoasă, cea mai bună, cea mai deşteaptă, cea mai cea din lume. Ea e prima ta iubire, primul tău prieten, chiar primul om cu care te-ai certat. Însă nimic şi nimeni nu vă poate despărţi. Nici timpul, nici distanţa, nici chiar moartea…

Mama ştie şi simte totul. Mama e ca o liturghie, jertfeşte jertfindu-se. Mama e candelă aprinsă, lumânare ce arde şi aduce lumina speranţei oriunde. Mama este o icoană ce o poartă fiecare în suflet. Mama este ca un duhovnic la care mereu găseşti iertare, chiar şi pentru lucrurile pe care nu le-ai făcut. Mama când se roagă, rugăciunea ei pentru fiu e foc ce mistuie întreg universul şi ajunge grabnic la Dumnezeu. Mama este fiinţa care „conduce” lumea. Ce făptură minunată e mama!"

(Puține cuvinte, multă iubire - Hrisostom Filipescu)

Vine o zi, în care tot ce poți să faci pentru copilul tău este să te rogi!

Da, știu. Pare așa prăpăstios, pare fără scăpare, fără soluție. Dar nu e. Este adevărul gol, goluț! Vine o vreme când realizezi că tot ceea ce poți să faci mai bun pentru copilul tău este să te rogi.

Să-l rogi pe Dumnezeu să îl aibă în grijă, să-l rogi pe Dumnezeu să te ajute să ai serviciu, să îl rogi să păstreze o punte de energie între voi, să vă păstreze conectate peste mări și țări, să îl rogi pe Dumnezeu să-ți spună, într-un fel sau altul, când are copilul mai mare nevoie de tine și tu să faci tot ce poți să îl ajuți. E frustrant, e nedrept, e șocant, dar acesta este adevărul.

Mai devreme decât vrem noi, mai devreme decât suntem pregătiți pentru asta, copiii noștri devin stăpânii propriilor vieți și dacă, până în acel punct, ne transmiteau semnale că nu suntem stăpânii vieții lor, vine o zi în care ridică zidul și ne lasă o gaură cât o gămălie, să putem vedea, din când în când, ce se întâmplă…

Vine o zi… când e limpede că e chiar acea zi despre care credeai că n-o să vină niciodată. Și dacă nu mai ții minte “Îngerașul” și “Tatăl nostru”, învățate în copilărie, va trebui să înveți rugăciuni noi și să te duci la biserică mai des decât ai făcut-o până acum… E greu de crezut, dar acel spațiu va deveni cel mai important loc în care tu ești alături de copilul tău.

M-am rugat, în viața mea, în multe feluri, în multe locuri și pentru multe lucruri. M-am rugat și cu disperare. Dar niciodată nu mă rog cu atâta bucurie, speranță și încredere ca atunci când mă rog pentru copilul meu.

AUTOR Mirela Retegan

sursa: http://randuripentrutine.eu/

Unei mame...

 

Textul Unei fiice, publicat în cartea Insomnii, în care multe mame s-au regăsit, a generat controverse și frustrări în rândul unor fiice adolescente care se simt neînțelese, controlate,

Am fost acuzată că nu mă pot pune în locul lor, că sunt părtinitoare. De aceea astăzi voi scrie...

Draga mea mamă,

știu, mi-ai dăruit viața și îți sunt recunoscătoare, însă viața fiind un dar, nu îl revendica, nu-mi tot reproșa că m-ai adus pe lume.

Dacă mi-ai dat viață, atunci aceasta îmi aparține. Ai tot dreptul să-mi dai sfaturi, desigur că tu ai experiența vieții, știu și că dorești tot ce este mai bine pentru mine, însă nu-mi impune alegerile.

Nu face din mine un trofeu, nu face din mine scopul ambițiilor tale. Nu încerca să realizezi prin mine ceea ce nu ai reușit tu.

Chiar dacă m-ai educat frumos, este posibil ca sistemul nostru de valori să fie diferit. Eu aș vrea să trăiesc după bunul meu plac, nu după așteptările lumii. Te rog arată-mi că îți pasă mai mult de mine decât de părerea lumii și ai încredere că voi avea eu grijă de integritatea mea morală.

Nu mă mai trata ca pe o deșucheată doar pentru că mă îmbrac altfel decât consideri tu potrivit, nu interpreta libertatea ca pe o depravare...

Nu-mi subestima inteligența și te rog să accepți că anumite etape sunt necesare în evoluția unui copil. Dă-mi voie să și greșesc fiindcă anumite greșeli sunt tot etape necesare evoluției mele.

Când mă vezi abătută încearcă să mă mângâi, când am un eșec asupra căruia m-ai prevenit, te rog nu-mi pune sare pe răni cu acel “ți-am spus eu!"

Vorbește-mi ca și celei mai bune prietene, nu răstit ca unui dușman. Și te rog ca pe lângă critici și observații să mă și lauzi când merit, să îmi adresezi și cuvinte duioase și de încurajare, am mare nevoie de ele în lumea asta care atât de mult dezaprobă...

Nu mă mai compara cu alți copii, fiindcă nici eu nu te compar cu alte mame. Nu-mi mai aminti că alți copii, deși au mai puțin decât mine, învață mai bine, fiindcă nici eu nu te compar cu alți părinți care le oferă copiilor mai mult.

Nu-mi reaminti mereu cât de mult ai muncit și ai sacrificat pentru mine și nu mă mai face să mă simt vinovată pentru orice primesc și pentru durerile tale. Știu că nu îți este ușor și cu siguranță va veni ziua când voi înțelege pe propria piele tot ce trăiești tu acum. Însă te rog, lasă-mă să mai fiu copil, să mai fiu naivă, să greșesc, să visez aiurea, să-mi fac prieteni (poate nepotriviți, dar de la care să învăț cum să nu fiu), lasă-mă să mă bucur de adolescență, să nu am încă griji de oameni mari, să mă simt protejată și în siguranță, să mă bucur de acest "acasă" de care îmi va fi atât de dor cândva...

Fii cea mai bună prietenă a mea. Iar dacă uneori nu-ți spun totul, nu este pentru că te subestimez sau pentru că nu am încredere în tine, ci pentru că vreau să te menajez, să nu te încarc și mai mult, conștientă că orice durere a mea pentru tine ar fi un supliciu.

Chiar dacă nu-ți spun mereu sunt conștientă de eforturile și renunțările tale.

Mi-aș dori mult să nu te mai neglijezi. Să nu uiți că ești și femeie, nu doar mamă, că ai și drepturi, nu doar îndatoriri... Mi-ar plăcea să văd că îți oferi momente de relaxare, că te bucuri și tu, că te răsfeți, că îți permiți din când în când câte o zi în care să faci doar ce vrei și ce-ți place fără să te simți
vinovată.

Te rog iartă-mă pentru toate grijile, pentru toate emoțiile, pentru tot stresul care vine la pachet cu un copil. Iartă-mă pentru toate mulțumescurile pe care nu ți le-am spus, pentru toate momentele în care fără să vreau te-am făcut să crezi că nu te respect, că nu te prețuiesc.

Nu-ți pot promite că voi fi un copil perfect, dar mi-aș dori să fiu, să nu te dezamăgesc, să fii mândră de mine.

Tu pentru mine ești perfectă și inima care-mi bate în piept, bucată din inima ta, te va iubi cu fiecare bătaie a ei până la sfârșit. ❤️
 

de Irina Binder

sursa: http://www.irinab.com/2016/07/unei-fiice.html

La mulți ani, dragi MAME!

Astăzi ar trebui să fie despre ele…despre MAMELE noastre. Despre ele, cele care ne-au dat viața noastră, dar și viața lor toată. Din prima clipă a noastră și  până în ultima clipă a lor. 

Ele ale căror singure bucurii sunt bucuriile noastre, ale căror singure visuri sunt visurile noastre. 

Ele care simt nefericirea noastră ca pe o moarte lentă.

Ele care așteaptă oricât, care înțeleg orice și care iartă totul.

Ele care uită că le-am dezamăgit de îndată ce le îmbrățișăm. 

Ele pentru care abia dacă găsim puțin timp... 

Ele cărora ne plângem ofurile, dar pe care nu avem timp să le ascultăm. 

Ele pe care le facem să se simtă ca niște tâlhari când vin să ne viziteze, acuzându-le că ne invadează casa și intimitatea. 

Ele la care ne răstim uneori și cu care nu avem răbdare, în timp ce cu străinii suntem foarte atenți și buni.

Ele cărora le ducem lucruri de care nu mai avem nevoie... „Îi duc asta lu’ mama, se va bucura”… în timp ce pentru străini cheltuim bani să le dăruim ce este mai bun.

Ele care ne servesc cu bomboanele păstrate pentru noi, pe care tot de la noi le-au primit cândva, dar de care nu s-au îndurat să se bucure.

Ele de la care plecăm cu sacoșe pline cu mâncare pentru care s-au istovit cu toată dragostea de care sunt capabile. 

Ele care n-au fost răsfățate de bărbații lor, care prea rar au primit flori și recunoștință și cărora unii le strică până și bucuria zilei de 8 martie luând-o în derâdere.

Ele celor cărora le cerem atât de mult și cărora le oferim atât de puțin.

Ele ale căror greșeli le ținem minte toată viața, dar ale căror mii de dovezi de iubire le uităm.

Ele pe care le muncim, cărora le dăm copiii să ni-i crească, fără să ne întrebăm de unde au încă atâta putere și răbdare când noi nu rezistăm nici măcar câteva ore…

Ele pe care le obligăm să ne iubească în tăcere și de la distanță, acuzându-le că sunt prea grijulii și posesive.

Ele care așteaptă înspăimântate vești de la noi, care nu dorm nopțile de grija noastră.

Ele care ne ascund durerile și fricile lor, care ne întâmpină mereu zâmbind și bucuroase, de parcă n-ar fi cunoscut vreodată durerea și spaima.

Ele pe care, inconștienți și egoiști le facem să simtă și să creadă că nu mai au nimic de oferit… iar sentimentul de inutilitate le distruge până și ultima fărâmă de dorință de viață.

Ele care nu-și doresc să ne deranjeze sau să ne fie poveri, care și-ar dori uneori să fie invizibile dacă s-ar putea.

Ele ale căror mâini au forma iubirii.

Ele... uitate, neglijate și de unii abandonate...

Ele pe care învățăm prea târziu să le prețuim și să le arătăm iubirea noastră.

Ele... pe care le căutăm cu flori pe sub iarbă și pe sub zăpezi…

La mulți ani, dragi MAME! 

de Irina Binder

sursa: http://www.irinab.com/

„Mamă, tu oboseşti vreodată?”

"Iubiți-vă mamele, aveți răbdare cu ele, îmbrățișați-le des, pentru că timpul zboară și avem prostul obicei de a uita de mame... considerându-le o certitudine.  Dacă sunteți adolescente, vorbiți cu mama voastră, nu vă ascundeți. Să nu răspundeți în grabă și urât, acei ochi v-au crescut și vă cunosc... Iubiți-vă mamele. Petreceți cât mai mult timp cu ele. Timpul zboară!"

 

 

Are timp pentru toţi şi uită de ea, păstrează fiecare ban pentru mofturile tale de adult cu suflet de copil, nu se supără, iartă şi a iertat capricii peste capricii, distanţa pe care ai impus-o atunci când voiai să faci parte din cel mai mişto grup, când credeai că nimeni nu te înţelege, când te ascundeai şi nu voiai să vorbeşti cu ea. A fost acolo când ai avut parte de prima despărţire, când ai trăit primul sărut, când a trebuit să alegi ce este mai bine pentru tine… Este incredibil! Nu venim pe lume cu un manual de viaţă, însă mamele reuşesc întotdeauna să îmbunătăţească lumea, ne îndrumă şi ne susţin.

Când eram mici, cu greu realizam cât de norocoşi suntem atunci când mama ne spune te iubesc. Nu preţuim momentele în care ne răsfaţă şi considerăm că acele gesturi sunt o certitudine, crezând că aşa trebuie să fie. Greşim. Şi înţelegem asta în timp.

La un moment dat ne trezim cu valizele în maşină şi sufletul cât un purece. Realizăm că familia fără mama nu ar exista şi că oriunde am pleca în lume… ea va crede în noi până la final. Sunt momente în care realizez că în timp ce eu îmi trăiesc viaţa şi mă distrez cu prietenii, mă îndrăgostesc, îmi fac o familie…mama mea îmbătrâneşte. Atunci realizez că sunt un om neputincios pentru că nu-i pot asigura eternitatea şi probabil au fost momente în care am făcut-o să se supere, să sufere din cauza unor cuvinte rostite de un copil mofturos care încă nu descoperise ce se ascunde în lumea asta, câtă răutate şi lipsă de respect. Mă simt bine printre oameni, însă braţele mamei mele sunt castelul meu, acolo unde mă simt ca o prinţesă, acolo unde mă simt protejată… însă nu sunt oare egoistă?

O privesc pe mama şi o întreb: „Mamă, tu oboseşti vreodată?”

 

Ştiu sigur, face tot de dragul meu, ştiu sigur că viată nu i-a oferit ceea ce ea îmi oferă mie, ştiu sigur că mama mea este o eroină ca multe alte femei. Ştiu sigur că tot ce-i frumos în sufletul şi viaţa mea… datorez mamei mele. Ştiu că mama mea este prietena mea cea mai bună.

sursa: https://www.eusuntfemeie.com/ro/  

Maica Domnului – bucuria și nădejdea noastră

"Ea este Mama noastră cea bună, Mama bătrânilor şi a tuturor celor neputinciosi, „ajutorul celor fără de ajutor” — aşa cum se spune în acatistul ei. Să nu uitati că ea este Mama lui Iisus — şi are foarte multa putere de a ne ajuta. Rugaţi-vă ei cu atenţie şi cu părere de rău pentru păcatele dumneavoastră şi veţi afla răspuns, fără îndoială, pentru că ea este cu adevărat Mama noastră a tuturor"

 

Sufletul meu se înfricoşează şi se cutremură când se gândeşte la slava Maicii lui Dumnezeu. Mintea mea este slabă şi inima mea e săracă şi neputincioasă, dar sufletul meu se bucură şi e atras să scrie despre ea măcar un cuvânt. Sufletul meu se înspăimântă de o asemenea îndrăzneală, dar iubirea mă împinge să nu ascund recunoştinţa mea faţă de milostivirea ei.

Maica Domnului nu şi-a aşternut în scris gândurile, nici iubirea ei pentru Dumnezeul şi Fiul ei, nici durerile sufletului ei în vremea răstignirii, pentru că nu le-am fi putut nicicum înţelege, căci iubirea Ei pentru Dumnezeu e mai puternică şi mai arzătoare decât iubirea serafimilor şi a heruvimilor, şi toate puterile cereşti ale îngerilor şi arhanghelilor sunt mute de uimire în faţa ei.

Chiar dacă viaţa Maicii Domnului e ca învăluită într-o tăcere sfântă, Bisericii noastre Ortodoxe Domnul i-a dat să cunoască că iubirea ei îmbrăţişează întreaga lume şi că în Duhul Sfânt, ea vede toate noroadele de pe pământ şi asemenea Fiului ei, îi este milă de toţi şi miluieşte pe toţi.

Ah, dacă am şti cum iubeşte Preasfânta pe toţi cei ce păzesc poruncile lui Hristos şi cât îi este de milă şi se întristează pentru cei ce nu se îndreaptă. Am simţit acest lucru pe mine însumi. Nu mint, spun adevărul înaintea feţei lui Dumnezeu, pe Care sufletul meu îl cunoaşte: cu duhul am cunoscut-o pe Preacurata Fecioară. N-am văzut-o, dar Duhul Sfânt mi-a dat să o cunosc pe ea şi iubirea ei pentru noi. Dacă n-ar fi fost milostivirea ei, aş fi pierit de mult, dar ea a vrut să mă cerceteze şi să mă lumineze să nu mai păcătuiesc. Ea mi-a spus: „Nu-i frumos pentru Mine să mă uit la tine să văd ce faci!” Cuvintele ei erau plăcute, liniştite şi blânde, şi ele au lucrat asupra sufletului meu. Au trecut de atunci mai mult de patruzeci de ani, dar sufletul meu n-a putut uita aceste cuvinte dulci şi nu ştiu ce i-aş putea da în schimb eu, păcătosul, pentru dragostea ei faţă de mine, necuratul, şi cum voi mulţumi bunei şi milostivei Maici a Domnului.

Cu adevărat, ea este Ocrotitoarea noastră la Dumnezeu şi chiar şi numai numele ei bucură sufletul. Or, tot cerul şi tot pământul se bucură de iubirea ei. Lucru minunat şi neînţeles. Ea viază în ceruri şi vede neîncetat slava lui Dumnezeu, dar nu ne uită nici pe noi, sărmanii, şi acoperă cu milostivirea ei tot pământul şi toate noroadele.

Şi pe această Preacurată Maică a Sa Domnul ne-a dat-o nouă. Ea este bucuria şi nădejdea noastră. Ea este Maica noastră după duh şi ca om, e aproape de noi după fire şi tot sufletul creştinesc e atras spre ea cu iubire.

Sf. Siluan Athonitul

sursa: https://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com/

Fii tu! Cum eşti tu!

La mulți ani dragele mele!

Cât de frumoasă erai azi! Îţi strălucea soarele în ochi. Purtai în păr libertatea de a fi tu însăţi.

Cu fiţele tale.

Cu orgoliile tale nesuferite.

Cu răbufnirile tale de nervi.

Cu imperfecţiunile tale cu tot - cu alea de care eşti de-a dreptul îndrăgostită. (N-am pomenit aşa ceva! cum să-ţi iubeşti aşa imperfecţiunile?) cu alea cu care te lupţi neîncetat....

Cu lacrimile tale neînţelese.

Cu parfumul tău ciudat, greoi, apăsător.

Cu încruntările tale.

Cu ciudăţeniile tale.

Cu geloziile tale pe care nici măcar nu încerci să le ascunzi.

Cu vulcanul ăla din tine, de nestăvilit, care erupe când mă aştept mai puţin. (Şi se retrage imediat - " ah, asta n-a fost nimic...")

Cu egoismul tău- (da' mi place că te lupţi măcar, cât de cât, cu el.)

Cu patimile tale pe care le porţi vitează aşa în cârcă şi le plesneşti când încearcă să te pună jos. Uneori reuşesti. Te ridici repede, pufnind, mormăind, oftând, suduind printre dinţi, elegant, evident. Da' te ridici. Le mai dai una peste cap şi mergi mai departe.

Cu libertatea de a fi tu însăţi atârnată în păr, ca o floare.

Cu soarele în ochi.

Cu bucurie de a fi, cu vrere de a fi mai mult, cu tristeţe pentru tot ce nu ai fost şi nu eşti, transformată în zâmbetul drag, trist şi absent, ce-mi rămâne în gând când îmi pleci.

Cât de frumoasă erai azi! Lângă mine, cu tot ce eşti tu. Unde-ai fost când n-ai fost? Şi... să nu-mi pleci cândva. Stai aici, cu soare, cu fitze, cu nervi, gelozii, cu reproş, cu surâs, trist sau nu, cum vrei tu. Doar să-mi fii. Aşa cum eşti tu. Numai tu. 

Cât de frumoasă eşti! Când eşti tu. Cum eşti tu!

de Sasha Svet - autorul cărtii Floarea din asfalt
sursa: https://www.facebook.com/sasha.svet.96?fref=ts

Draga mea fiică,

 

Ți-am dat Viaţă. Viață pe care nu vreau să ți-o controlez. A da viață înseamnă a da libertate deplină. Nu-ți voi reproșa niciodată ceea ce am făcut pentru tine, fiindcă nu mi-ai cerut să fac ceva, ci am făcut totul din iubire. Atunci când dai viață unui copil, rupi din tine. Rupi o bucată din inima ta și crești un om... Apoi îl lași liber, dar tu nu mai poți fi întreg fără acea bucată de inimă, fără a avea aproape acel omuleț pe care l-ai crescut cu atâta iubire, grijă, sacrificii și trudă. Poate de aceea îți par posesivă uneori... Și știu că acum nu mă înțelegi, dar când îţi vei rupe și tu o bucată din inimă și omulețul acela născut din inima ta va umbla liber prin lume, vei înțelege chinul nopților nedormite și lacrimile care secătuiesc sufletul unei mame. Și totuși, asa e menirea unui părinte: să ofere viață, apoi să rămână singur... sperând că omulețul cel mai drag este fericit.

Ai tot dreptul să fii liberă, dar vreau să te gândești că, dacă tu mă uiți când nu ești lângă mine, eu nu reușesc să te uit. Nu vreau să-ți fiu paznic, nu vreau să-ți umbresc bucuria, te vreau fericită alături de cei cu care te simți bine, dar vreau să te gândești și la mine atunci când te distrezi – să ai mai multă grijă, să nu-mi tulburi sufletul, să nu-mi furi pacea... Fericirea ta nu trebuie să fie nefericirea mea; distracția ta, libertatea de care te bucuri nu trebuie să fie motive de îngrijorare pentru mine, ci tot fericire, fiindcă trăiesc cu tot sufletul bucuriile și împlinirile tale.

De când exiști, eu trăiesc pentru tine și prin tine... Visez visurile tale și nimic nu mă împlinește mai mult decât reușitele tale. Bucuria ta e bucuria mea, zâmbetul tău este lumina mea, iar durerea ta este sfârșitul meu.

Așadar, te rog, nu mă considera absurdă, nu mă considera posesivă, ci încearcă să îmi înțelegi îngrijorarea și temerile... Fiindcă de când exiști tu nu există pentru mine spaimă mai mare decât aceea de a te pierde, decât aceea de a te vedea nefericită, rănită, neîmplinită. E doar iubire, fiica mea, iar iubirea de mamă n-ar trebui să te sperie, nici să te deranjeze, nici să te îndepărteze...

Într-o zi vei înțelege că iubirea de mamă nu poate fi înlocuită de nimic şi de nimeni... Nici de bani, nici de bogăţie, nici de prieteni, nici de omul iubit... De nimic şi de nimeni!

de Irina Binder
sursa: http://www.irinab.com/

Te iubesc, tată, te iubesc, mamă…

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,Mai aude și-n somn ochii lumii plângând.
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi, îmbătrânind, ne e dor de părinţi...
(Adrian Păunescu)

Cum nu ne putem alege patria, nu ne putem alege nici părinții. Iar fericirea și nefericirea noastră depind, în mare parte, și de faptul dacă reușim să ne acceptăm părinții așa cum sunt ei, să-i primim și să-i iubim, să-i iertăm și să ne rugăm pentru ei.

În copilărie ne iubim părinții necondiționat, ne dorim să-i avem mereu alături, să le simțim căldura îmbrățișărilor și dragostea din priviri...Primii pași îi facem împreună, primele cuvinte le adresăm lor. Dar anii trec și nu mai avem nevoie atât de mult de susținerea mamei, nici de încurajările tatei. În viața noastră își fac loc propriile trăiri, care ne aduc primele dezămăgiri și suferințe.

La vârsta adolescenței ne este greu să acceptăm că părinții nu sunt întocmai așa cum ne-am dori. Nu au o stare materială bună, un statut social anume, ei înșiși se confruntă cu propriile probleme și greutăți, trecând prin dureri sufletești, pe care noi nu suntem în stare să le înțelegem.

A cincea poruncă dumnezeiască ne spune: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta…”. Dacă ne vom cinsti părinţii, vom trăi mult şi bine. De ce? Pentru că a-i cinsti pe părinţii tăi înseamnă a cinsti însăși viaţa primită. Acea viață pe care ne-o dăruiește Dumnezeu în conlucrare cu părinţii noştri. Dumnezeu ne dă acest minuat dar al vieții și vrea ca noi să ne bucurăm de el. Să apreciem acest dar și să-I fim recunoscători, chiar dacă nouă ne pare că anume cu noi Dumnezeu a fost nedrept, că încercările și greutățile cu care ne confruntăm sunt peste puterile noastre.

În viața există momente fericite, dar și zile mohorâte, zile în care nu mai ești în stare să înăbuși lacrimile durerii, momente când pare că tot sufletul devine o rană de nevindecat. Anume atunci familia ar trebui să reprezinte acel sprijin, care te-ar ajuta să le depășești pe toate. Iar dacă lucrurile nu se întâmplă întocmai cum ne-am dori, ne dezămăgim, suferim și suntem gata chiar și să urâm. Să ne urâm acest dar al vieții, pentru că nu suntem în stare să-l acceptăm cu durerea și suferința pe care-o aduce.

Dumnezeu nicicând nu ne dă o cruce mai grea decât o putem duce; ea este exact așa cum trebuie sa fie: nici mai grea, nici mai ușoară, nici mai chinuitoare, nici mai apăsătoare ca a altora. Doar că aceste lucruri se înțeleg și se percep abia după ani, abia după ce acei pe care nu i-ai putut accepta în viața ta așa cum sunt, au plecat la cele veșnice. Timpul vindecă rănile trecutului. Iar după ani nu mai vrei să-ți amintești de ceea ce a fost rău, rămânând doar numeroase regrete.

La șaptesprezece ani e greu să accepți că trebuie să mergi la balul de absolvire în singurătate, că deși ai mamă și tată, alegerea unei căi în viață, a unei meserii, o faci fără un sfat sau o îndrumare; că nu prea are cine să te binecuvânteze atunci când, după un timp, ai decis să-ți creezi o familie, și nici la taina cununiei nu-ți sunt alături cei care-ți sunt părinți… Dar timpul trece și rănile mai vechi și mai noi se mai uită și se mai vindecă. Și lucrurile care păreau de neiertat, nu mai sunt atât de grave. Dragostea are o putere mare de vindecare, dacă îi permitem să lucreze în sufletele noastre. Plecarea din viață a tatei m-a făcut să înțeleg că toate neînțelegerile și certurile care s-au întâmplat între noi nu mai sunt atât de importante, că supărările și nedorința de a ierta m-au privat de posibilitatea de a-i spune că, de fapt, l-am iubit. Poate nu a fost cel mai bun tată din lume, dar a fost tatăl meu… De un an nu mai am nici mamă… Poate am petrecut prea puțin timp fericit împreună, dar atât cât erau în viață, mereu mai exista o speranță că totul poate fi și altfel. Însă moartea nu ne mai oferă nicio șansă de a mai schimba ceva.

Aceasta este crucea noastră când nu știm să ne iubim părinţii. Este crucea suferinței dintre neacceptare și iubire pentru părinţi. O cruce care trebuie primită și asumată. Dacă aș fi știut că rugăciunea vindecă, poate aș fi reușit cu ani în urmă să deosebesc păcatul de păcătos, să mă împac cu viaţa mea, să vindec viaţa mea în mine, să vindec durerea neiubirii cu puterea iertării. Acum e prea târziu pentru multe lucruri. Chiar dacă Dumnezeu ne vindecă sufletele și ne dă speranța unei noi întâlniri, totuși ar fi minunat dacă am fi reușit să conștientizăm importanța iertării și împăcării cu oamenii din viața noastră așa cum sunt ei, cu păcatele și neajunsurile lor, la timpul potrivit… pentru ca să nu fie prea târziu…

Te-am iertat, tată, te-am iertat, mamă…Te iubesc, tată, te iubesc, mamă…

Lozan Natalia

sursa: http://altarulcredintei.md/

Dragostea de mamă

O mamă își iubește copiii mai mult decât se iubește pe ea însăși. Ea rămâne flămândă pentru a-și hrăni copiii și simte mai multă plăcere decât au ei mâncând. Copiii sunt hrăniți material, dar ea este hrănită spirirtual. Ei experimentează gustul mâncării, pe când ea experimentează bucuria sufletească.

Am găsit această discuție cu Părintele Paisie și o redau pentru a exprima ceea ce am observat în rolul mamelor pe care le cunosc:

El spune:

Nu e de ajuns doar să ne iubim unul pe altul, ci trebuie să-l iubim pe celălalt mai mult decât pe noi. O mamă își iubește copiii mai mult decât se iubește pe ea însăși. Ea rămâne flămândă pentru a-și hrăni copiii și simte mai multă plăcere decât au ei mâncând. Copiii sunt hrăniți material, dar ea este hrănită spirirtual. Ei experimentează gustul mâncării, pe când ea experimentează bucuria sufletească.

O tânără, înainte de căsătorie, poate să doarmă până la zece dimineața și să aibă micul dejun pregătit de mama ei. Ea poate fi chiar prea leneșă pentru a face și cele mai mici sarcini casnice. Ea vrea ca toate lucrurile să fie la cheremul ei. Are așteptări de la mama ei, așteptări de la tatăl ei, în timp ce ea se simte în largul său. Și deși este capabilă de iubire, această capacitate nu este dezvoltată, deoarece primește ajutor și binecuvântări de la mama, tatăl și frații săi.

Cu toate acestea, din momentul în care devine mamă, ea seamănă cu un mic motor, care cu cât funcționează mai greu, cu atât mai mult este reîncărcat, pentru că dragostea lucrează în mod constant. Înainte nu suporta să atingă ceva nespălat și folosea săpunuri aromatice pentru a se spăla. Dar, după ce devine mamă, când vezi cum își curăță copilul murdar, oh, a-ți crede că atinge marmeladă; nu se dezminte de la nimic. Înainte, în cazul în care era trezită devreme, ea țipa pentru că a fost deranjată. Odată ce devine mamă, atunci când copilul plânge, rămâne trează toată noaptea fără să se plângă. Ea se bucură având grijă de copilul ei. De ce? Pentru că ea nu mai este un copil. Ea devine o mamă: sacrificiul și dragostea au intrat în viața ei.

M-am întrebat mereu de ce întotdeauna sunt mai multe femei în biserică decât bărbați. Acest sacrificiu de sine pe care o mamă îl oferă copilului este esența iubirii spirituale, esența dragostei despre care Scriptura vorbește atât de răsunător și pe care ne cheamă pe toți a-l practica. A deveni mamă pare să fie ceva care modelează dragostea pe care suntem datori să o avem față de tot neamul omenesc.

http://www.doxologia.ro/

Aş opri timpul tău, dragă mamă...

La mulți ani, mama mea iubită! 

Dacă aş putea, aş opri timpul pentru tine, dragă mamă. Aş opri timpul tău, ca să poţi trăi, în sfârşit, tot ceea ce nu ai trăit la timp.

Aş opri timpul tău ca să nu îmbătrâneşti atât de devreme, ca să mai ai răgaz pentru a te simţi frumoasă, femeie, plină de viaţă.

Aş opri timpul tău ca să-ţi ofer toate momentele pe care le-ai fi meritat, toate mângâierile, toate îmbrățișările, toate bucuriile de care ai fost privată, toate cuvintele frumoase pe care nu ți le-am spus la timp.

Aş opri timpul tău ca să te odihneşti, să îți relaxezi mâinile atât de muncite, să ai și tu timp doar pentru tine. Să te văd bucurându-te de lucrurile pentru care ai muncit atât de mult, să faci numai ce-ți place și nu doar ceea ce trebuie.

Aș opri timpul ca să te răsfăț, să te alint și să te copleșesc cu iubire. Să îți șterg lacrimile și să le acopăr urmele cu sărutări.

Aş opri timpul tău ca să mă pot plimba cu tine, să îţi împărtăşesc din visurile mele şi să îţi aflu cele mai frumoase poveşti.

Aș opri timpul tău ca să te cunosc și să te înțeleg. Să îți aflu durerile, temerile, dorințele neîmplinite, să știu cum aș putea să îți bucur sufletul și cum ar trebui să fiu ca să fii mândră de mine.

Aş opri timpul tău ca să îţi împlineşti visurile frumoase pe care le-ai abandonat atunci când ai început să visezi doar pentru mine.

Aş opri timpul tău ca să te văd râzând şi ca să memorez fiecare zâmbet al tău, de care îmi va fi atât de dor atunci când mă vei lăsa singură și când voi avea nevoie de o amintire sacră.

Aș opri timpul tău ca să primești fiecare clipă de fericire atât de meritată.

Aş opri timpul tău ca să învăţ de la tine tot ce trebuie să ştiu despre viaţă, despre renunţări, despre puterea de a trăi prin şi pentru cei dragi.

Aş opri timpul tău ca să nu pleci de lângă mine…

de Irina Binder

sursa: http://www.irinab.com/

Perspectiva unei mame

De când am aflat de tragedia de ieri din Bucureşti, sunt extrem de tulburată! Mama din mine plânge…chiar dacă nu e vorba de copilul meu. Sau poate tocmai de aceea…

Vedeţi voi, noi, mamele, nu ducem doar crucea noastră. Şi ce simplu ne-ar fi! Noi suntem legate cu nişte cordoane de energie de fiecare prunc născut sau nenăscut. Bucuria fiecăruia dintre ei e şi a mamei. Tristeţea lor e şi în noi. Ochiul zice că suntem fiinţe distincte, dar inima ştie că suntem una!

Când sunt mici, noi îi însoţim. Dăm la o parte obstacolele din calea lor, îi ajutăm să se ridice când cad, le arătăm calea dacă se rătăcesc şi-i tragem repede înapoi dacă brusc apare vreo primejdie. E în natura noastră să le fim sprijin.

Dar, când mai cresc, ei pleacă şi singuri. Şi ce greu îi este unei mame, cel puţin la început! Îşi spune că puiul e mare, se îmbărbătează în gând că totul este bine, dar mintea ei îl însoţeşte pas pu pas. Nu mai este lângă el să îndepărteze obstacolul, nu îl poate ridica dacă mai cade şi nu e acolo să-l tragă dacă apare vreo primejdie… Chinuitor sentiment de vină, vină amestecată cu toată dragostea din ea!

Aşa că poate părea cicălitoare când îi spune şi îi tot repetă să vină devreme acasă, să nu se amestece printre oameni dubioşi, să răspundă la telefon sau să mai sune din când în când… Nu e cicăleală! E dragoste amestecată cu vină! Vina de a nu-l putea ajuta la nevoie! El nu poate şti şi nici înţelege, pentru că el are doar dragostea! Vina nu-i este familiară, că nu el a crescut-o pe ea! Nu încă! Poate când ea va fi bătrână şi bolnavă… dar mai e mult până atunci!

În mintea unei mame totul trebuie să fie sub control: ruta pe care pleacă şi cea pe care se întoarce, momentele din zi când se întâmplă, grupul de prieteni, dar şi de necunoscuţi în care intră, activităţile pe care le va face, ce va consuma şi cât de mult va consuma, dacă are telefonul la el, cheile şi bani de cheltuială (nu prea mulţi, să nu fie ţintă, dar nici prea puţini să nu-i ajungă…). Şi e multă dragoste în acest control, dar şi multă vină…

Ei, închipuiţi-vă cum cade cerul peste ea când apare o variabilă nouă, scăpată de sub controlul ei! Întotdeauna apar, pentru că întotdeauna există, dar intră într-un calcul marginal de risc. Însă … incendiu?! Nu s-a gândit la aşa ceva! Nu era în lista ei, pentru că trebuia să fie în grija altora – adulţi responsabili ca şi ea! Noi, ca societate, ne-am împărţit „grija” echitabil între noi şi coexistăm, mergând împreună mai departe. Dacă eu nu mă achit de sarcină, tot echilibrul dispare, deci învăţ să trec responsabil prin viaţă! Incendiul de ieri a stricat echilibrul, a încălcat regulile din capul unei mame şi a adâncit sentimentul ei de vină! Dragostea e tot acolo – nici mai mare, nici mai mică – că nu poate fi mai mare sau mai mică, doar vina creşte! Şi ce face ea atunci? Plânge! Plânge chiar dacă nu e vorba despre fiul ei Pentru că, dacă ar fi vorba despre fiul ei, nu ar avea timp de plâns! Ar fi cu totul, trup şi suflet, lângă el şi ar lăsa plânsul pe mai târziu, când ar avea timp de lacrimi…

Azi toate mamele plâng, pentru că ce s-a întâmplat putea să li se întâmple şi lor. Azi toate mamele sunt solidare cu cei în suferinţă, pentru că suntem legaţi unii de alţii prin cordoane invizibile de lumină prin care ne simţim emoţiile unii altora. Eu mi-am îmbrăţişat puiul plecat şi el ieri la o petrecere, dar întors (din fericire!) teafăr acasă. Eu am avut şansa să-i spun despre o nouă variabilă – incendiul – şi să-l rog să o ia şi el în calcul. Alte mame nu au avut acest moment şi această şansă… Şi pentru ele plâng…

de Adriana Manolică