Se afișează postările cu eticheta Relaxare. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Relaxare. Afișați toate postările

luni, 26 februarie 2018

Totuși, există în lume oameni fericiți. Iată ce-i unește pe ei toți!

 
Oameni care simt prin toată ființa lor vibrația sensibilității universale.

Oameni care se prăbușesc, la miez de noapte, pe pământul rece din parc și se lasă zdrobiți de frumusețea cerului înstelat.

Oameni cărora nu le pasă de nimic, în afară de lucrurile care le umplu sufletul cu spiritualitatea existențială…

Cel mai incredibil lucru însă este că, oricât de mult nu te-ai strădui să-i convingi pe ceilalți că anume acest stil de viață e cel mai corect, ei refuză să creadă. Oamenii pur și simplu nu acceptă valoarea frumuseții de moment. Ei nu mai realizează ce înseamnă să-ți trăiești viața din plin.

Te-ai trezit dimineața. Ești viu. Ești sănătos. Ți-ai pregătit un mic dejun delicios. Ai mâncat. Ai privit pe geam. Iar acolo se ascunde lumea și cu siguranță un anotimp magic.

Care? De ce ar conta? Toate sunt extraordinare!

Iarna e frumoasă că are zăpadă și spiritul cald al sărbătorilor.

Primăvara e minunată prin tot ce înseamnă prospețime. Prin cântecul păsărilor și prin senzația constantă a unui nou început.

Vara e încântătoare prin natura maiestuoasă, prin tinerețea și libertatea pe care o inspiră oamenilor.

Toamna e fermecătoare prin tristețea ei ce-și evocă ecoul în sufletele noastre melancolice.

Oare nu e asta fericirea?

Să fii prezent aici și acum. Să admiri. Să exiști.

Să iubești pe ceilalți și să te iubești pe tine. Să speri și să ierți.

Dar cel mai important – SĂ PREȚUIEȘTI CEEA CE AI!

sursa:
http://devorbacutine.eu/

vineri, 31 martie 2017

De ce nu trebuie să căutăm obsesiv fericirea


Uneori îmi imaginez capitala mondială a tristeții ca avându-și sediul în inima mea, alteori îmi închipui că am escaladat everestul fericirii, situându-mă pe acoperişul cel mai înalt al lumii, aproape de cer, dar viața, în placiditatea ei zilnică, nu are, decât rareori, amprenta celor două extreme, având, dimpotrivă, aparențele perceptibile și miresmele neînvinse ale banalității. Nimic nu îmi pare mai înduioșător decât bucuria de a a ști că dincolo de zbaterea fiecărei zile stăruie un murmur permanent al iubirii câtorva oameni, grație cărora supraviețuieşte în mine partea cea mai senină a vieții.

Am învățat să nu mai caut în mod obsesiv fericirea, văzând că, de cele mai multe ori, căutând-o cu disperare, am ratat sublimul atâtor clipe crucificate pentru totdeauna pe axa ireversibilă a timpului. Acum fac elogiul simplității și mă bucur de experiența aproape zilnică a raiului strecurat în fragilitatea anodină a clipelor de liniște și de soare. În fond, mă și întreb dacă nu cumva testăm compatibilitatea cu raiul nostru îndepărtat, dovedindu-ne apți a-i adulmeca miresmele în mundaneitatea activităților nespectaculoase ale fiecărei zile. Fără curajul de a ne asuma simplitatea, redevenind oameni obişnuiți se prea poate să atingem nemulțumirea în forma ei abosolută, având senzația de insațietate în raport cu toate activitățile pe care ni le dorim spectaculoase.
 
Iubesc simplitatea pentru că efectul colateral al ei este liniștea. Iubesc simplitatea pentru că doar în mijlocul ei mă pot adânci, ca un submarim, în apele netulburate ale bucuriei de a fi. Pentru sporul de concretețe, pentru surâsul cald al zilelor lipsite de griji, pentru tihna de a face recurs la cele mai minunate imagini ale copilăriei și pentru multe alte stări inaccesibile cuvintelor – iubesc simplitatea.

În anemia ei aparentă și în subteranele simplității ni se revelează profund seninătatea propriului chip. Este o mare virtute să îți măsori inadecvările, să îți cântărești mediocritatea și excelența, păstrându-ţi surâsul binevoitor. Atunci când faci inventarul destinului tău este bine să ai mereu în vedere că nu doar reușitele contează, ci și felul în care ți-ai asumat neîmplinirile. Aportul de seninătate pe care îl aducem în viața celorlalți, sprijinindu-i, fiindu-le un reazem de normalitate, este o altă măsură a unei vieți împlinite.

Mă bucur că prin intermediul oamenilor buni și inteligenți pe care mi-a fost dat să-i întâlnesc a intrat în orizontul meu de viață forma sublimă a iubirii lui Dumnezeu. Afecțiunea majestății divine ni se arată și prin chipul nemijlocit al oamenilor exemplari care, prin simpla lor apariție, conferă destinului nostru o traiectorie demnă.

Ar fi un exercițiu terepeutic să ne obișnuim ca, în economia fiecărei zile, să facem, preț de câteva clipe, inventarul succinct al binecuvântărilor din viața noastră. Numesc binecuvântare tot ceea ce ne sporește ființa, făcând-o vrednică de iubirea prietenilor noștri şi a lui Dumnezeu.

Știu că nu putem livra surâsuri pe bandă rulantă, trăind cvasi-permanent extazul, mulțumind pe toată lumea prin modul nostru de a fi. Nu ni se cere să fim în permanență zen, dar nu cred că avem voie, în momentele noastre de răutate, să stricăm cu rea credință, echilibrul altor vieți. Ni se cere, mutual, să nu lăsăm, prin ceea ce facem, să intre răul în lume. Neîncrederea, suspiciunile, amarul și cinismul revărsate în viața altora nu pot fi niciodată însemnul bunătății. Nu cunosc o altă formă de superioritate, o altă virtute mai înaltă în scala virtuților omenești, decât bunătatea. Inteligența, așa credeam la 20 de ani, este cea mai mare calitate a omului. Acum nu mă îndoiesc nicio clipă că cea mai înaltă calitate este, pentru totdeauna, bunătatea. Omul înțelept renunță la postura eternului învingător, preferând cordialitatea și liniștea sufletească mai presus de orice.
 
de Cosmin Neidoni
catchy.ro

miercuri, 1 martie 2017

Fiecare primăvară e bucuria unui nou început!

O primăvară plină de lumină și culoare, să aveți!


Ai fost de curând într-un parc? Ai văzut cât de puternică e forţa naturii care se simte în fiecare copăcel înmugurit, în fiecare magnolie înflorită, în fiecare ghiocel?

La fel ca şi natura, sufletul tău trece prin etape necesare sau ar trebui să treacă. Aşa cum un copac are nevoie să elibereze frunzele sale veştejite toamna pentru a veni primăvara, aşa şi tu ai nevoie să elimini tot ceea ce nu îţi mai este de folos pentru tine, orice amintire dureroasă, orice sentiment negativ; ai nevoie să ierţi şi să uiţi ca să poţi merge înainte; trebuie să laşi deoparte trecutul pentru a intra în viitor; nu poţi simţi primăvara în tine dacă te încăpăţânezi să rămâi în starea de toamnă. Ce s-ar întâmpla dacă pomii ar dori să îşi păstreze frunzele, de teama că le-ar putea pierde sau de necunoscut? Ar mai experimenta vreodată bucuria înmuguririi noilor frunze şi flori primăvara?

Alege să îţi deschizi sufletul şi să faci curăţenie interioară; dă afară tot ce nu îţi mai trebuie şi pofteşte înăuntru primăvara şi nu te înduioşa după ultimele „frunze” – amintiri veştejite pe care încă le mai ţineai presate în suflet ca într-o carte; nu folosesc nimănui, nici măcar ţie.

Autoanaliza

Pentru aceasta trebuie să priveşti însă înăuntru şi îţi trebuie poate mult curaj. Puţini dintre noi avem timp sau chef să ne autoanalizăm. Unora le este teamă pentru că se întreabă: „Oare ce voi mai găsi acolo? Ce amintiri neplăcute?”. Şi preferă să privească oriunde în altă parte decât în interior.

Nu poţi vedea însă şi nu poţi înţelege perfecţiunea luminii din tine până ce nu ai văzut cum arată întunericul, adică până ce nu ţi-ai conştientizat temerile, pentru că nu ar exista termen de comparaţie şi nu ai putea aprecia extraordinarele daruri pe care le ai.

Elimină în această primăvară absolut tot ce nu te mai reprezintă; uită-te în jurul tău, la obiecte, la oameni şi slujbă, apoi uită-te înăuntrul tău şi decide ce vrei să faci cu amintirile urâte, suferinţele, sentimentele negative ca ura, vinovăţia, teama sau resentimentele pe care le porţi cu tine de ani buni. Hotărăşte că ai dreptul la tot ce e mai bun pentru tine şi că meriţi cu adevărat să „înfloreşti” sufleteşte.

Meriţi să te iubeşti atât de mult încât să renunţi la a mai fi supărat, trist sau deprimat. Ţi se cuvine tot binele din lume şi tu eşti prima persoană care poate face acest lucru. Iubeşte-te aşa cum eşti, acceptă-te cu toate aşa-zisele tale „defecte” şi ele vor părea mult mai uşor de eliberat.

Uită-te la natură şi învaţă de la ea! Tot ceea ce tu încerci să înveţi cum să faci a fost mai întâi experimentat de natură într-un fel sau altul.

Iar data viitoare când te mai plimbi printr-un parc ia lecţii de la păsări, de la copaci şi iarbă; învaţă de la magnolii cum să te deschizi şi fii prezent în tot ceea ce ţi se întâmplă: nu mai trăi în trecut – regretând, sau în viitor – făcându-ţi griji, şi restul va veni de la sine. Şi va veni…

 
de Daniela Dumitriu
sursa: drumuricatretine

vineri, 16 decembrie 2016

Eliberează-ţi sufletul…

 
Eliberează-ţi sufletul de tot ce-l încarcă. Nu-l lăsa să acumuleze prea multe, pentru că se va sufoca. Sufletul omului e atât de sensibil! Şi acumulează atât de multe… Nu mai păstra acolo tot ce întristează. Nu o să ajungi decât să ai un suflet prea plin, prea trist şi prea nefericit, ori el nu merită asta. Stai un timp tu cu tine şi analizează fiecare lacrimă neplânsă, fiecare dor nerostit, fiecare sentiment nemărturisit, fiecare durere care ţi-a străpuns fiinţa, fiecare regret, fiecare suspin, fiecare nereuşită care a lăsat urme, fiecare rană şi fiecare îndoială. Ia-le pe rând şi desparte-te de ele. Nu trebuie să fii trist când le spui Adio, pentru că doar rămânând fără te vei elibera.

Doar dându-le afară şi lăsându-le acolo, în urmă, şi continându-ţi drumul, vei putea spune că ai scăpat de poverile alea care te apasă atât de tare.

Ai nevoie de această curăţenie. Şi tu, şi el. Fă-o. Şi nu privi înapoi. Ce a fost, a fost, nu va mai fi, tu deschide-ţi braţele pentru ce va fi. Deschide-ţi braţele şi pregăteşte-ţi sufletul pentru momente de sărbătoare. Are nevoie de ele.

Are nevoie să zâmbească, să fie fericit, să simtă că contează, să se simtă util, iubit şi înţeles. I s-a luat de griji. Vrea linişte. Acea linişte după care a tânjit atât de mult, acea linişte care îl ajută să nu se mai gândească la ce-i rău. Acea linşte care-i e ca un balsam. Sufletul are nevoie din când în când să se elibereze din strânsoarea gândurilor şi a oamenilor care nu-l merită. Şi pentru ca asta să se întâmple, are nevoie de tine.
 
de Georgiana R
pasajedinviata

marți, 15 noiembrie 2016

A irosi înseamnă a regreta

 
Îmi dau seama că am uitat cu totul de cuvinte frumoase şi de tot ce e frumos. Nu le mai ştim sau nu mai vrem să le ştim. Pentru că în loc să folosim vorbe calde, le folosim pe alea urâte care rănesc şi smulg lacrimi.

Nu mai ştim să zâmbim, stăm mereu morocănoşi de parcă problemele pe care le avem noi sunt cele mai mari de pe pământul ăsta.

Soare, pomi înfloriţi, parfum de flori? Ce-s astea? Cum să le vedem dacă mergem cu privirea în pământ? Ne ascundem ca într-o carapace de parcă toată lumea e împotriva noastră şi vrea să ne facă rău.

Uităm... uităm esenţialul. Uităm să fim fericiţi, să iubim, să ajutăm, să înţelegem, să felicităm, să ne bucurăm. Uităm o grămadă de lucruri care contează enorm! Şi toate astea în favoarea cui? A problemelor, a dezamăgirilor, a rănilor suferite.

Să ne hrănim atunci cu necazuri, să înlăturăm tot ce-i frumos şi se află chiar sub ochii noştri, pentru ca mai târziu să avem ce regreta. Pentru că vă asigur că timpul ne va forţa să vedem dincolo de această nepăsare de care dăm dovadă acum şi să realizăm câte lucruri minunate au trecut pe lângă noi fără să ne bucurăm de ele.

Închide ochii minţii şi priveşte cu cei ai inimii! Vezi ce-ai pierdut?

de Georgiana R. - Pasaje din viata

luni, 11 iulie 2016

Gânduri cu oameni buni

Inima este o busolă sofisticată.


Iubesc oamenii simpli și deschiși. Oamenii care înțeleg să primească la fel de frumos cum dăruiesc. Fără să se întrebe de ce. Doar să se bucure de însemnătatea gestului. Doar să zâmbească și să mulțumească. Să înțeleagă că o lecție nu poate fi socotită învățată fără reversul ei: tot ce dăruiești se întoarce!

Iubesc oamenii care înțeleg să păstreze în inimile lor iubirea și căldura și care, astfel, știu că pot reuși în viață mult mai ușor. Adunând în tine doar amărăciune, gânduri negre și neputințe. Așa vei și sfârși. Tras în jos de propriile pietre de moară. Adunând în inima ta lumină, nu vei face altceva decât să devii farul altor oameni. Și punctul tău de sprijin în propriile căderi.

Iubesc oamenii care știu a zâmbi larg. Oricui, oricând și la orice. Știați că până și copacii iubesc să li se zâmbească? Li se simte fericirea în frunze și adieri. Iubesc oamenii care înțeleg că doar cu o inimă puternică, o minte clară și multă credință se poate înainta în viață fără să existe vreo piedică pe care nu o poți trece.

Iubesc oamenii care înțeleg importanța fiecărui fapt mărunt și care își pun sufletul în tot ce fac. Ei știu. Știu că pașii mici și lucrurile aparent neimportante cresc inimile mari. Și mai știu ceva. Un lucru după care și eu mă ghidez mereu. Știu că inima este o busolă sofisticată. Ea nu doar că știe unde să ne ducă. Ea simte și bunătatea. Și, mai ales, vede! Vede tot ceea ce noi nu reușim să distingem. Vede alte inimi.

În tot ce faceți, lăsați un strop din voi, multă bunătate, o bătaie de inimă și gândul cel bun. Uneori, oamenii cad în abisuri adânci, iar de acolo numai lumina faptelor noastre bune și iubirea ne pot arăta calea înapoi, către noi.

Străluciți oameni frumoși, oriunde vă veți afla, orice veți face. Doar așa iubirea va găsi calea către voi și voi către ea. Presărând lumină!

de Ramona Sandrina
sursa: http://webcultura.ro/

joi, 16 iunie 2016

Respirati, va rog!

 
Prima oara cand am realizat, mai acut decat oricand, ca am primit-o in dar, un dar atat de nemeritat si atat de pretios, a fost la Amsterdam. Fumasem nu stiu ce prostii si putin a lipsit sa ma intorc in tara in sicriu. Secundele alea in care ceea ce luasem de prea multe ori for granted parea sa nu mi se mai ofere au durat o vesnicie. O vesnicie, pe bune. Asa o simti cand iti trece toata viata prin fata ochilor in cateva secunde - si macar de-ar fi momentele speciale, eroice, de filme...da de unde, revezi numai fleacuri si ciudatenii ca intr-un film deprimant de suprarealist...Si nu ma chinuia decat gandul la ce-o sa zica ai mei si la cate mai aveam de facut...Cand in sfarsit mi-a fost daruita din nou, ea, respiratia cea atat de banala, dar, iata, atat de importanta, am constientizat mai dureros decat oricand ca suntem dust in the wind...ca darul asta al vietii ce ne strabate- viata pe care o inspiram si o expiram inconstienti- e atat de minunat, ca facem atat de putin sa il meritam, ca il pretuim atat de rar...

A doua oara cand am imbratisat tot cerul cu o inspiratie, multumindu-I pentru darul acesta sfant si nemeritat, a fost intr-o dimineata ploioasa cu un aer dureros de rece, de taios, de curat si de tare. Un aer pe care cu o noapte inainte o multime de suflete nevinovate ar fi dat orice sa il mai simta, dar nu le-a mai fost daruit. Era in dimineata de dupa Colectiv si nu am putut decat sa plang pentru ei, multumind cu toata fiinta mea pentru faptul ca, fara sa fac nimic sa o merit, nu fusesem si eu strivita de oameni, inghitita de flacari, inchisa fara putinta de scapare intr-un iad in care ea, respiratia, e un lux ce dintr-o data, fara sa intelegi de ce, nu iti mai este oferit. Nu am sa uit niciodata gura aia de aer rece, tras adanc in piept, de parca as fi vrut sa imi ajunga pentru totdeauna, sa o respir si pt cei ce nu s-au mai putut bucura de ea. Sa o respir si sa multumesc pt ea cat sa ajunga pentru toate diminetile in care am uitat sa o fac...si pt toate cele in care aveam sa mai uit...si cat de multe erau.

A treia oara a fost astazi. Inchisa intr-un tub RMN, nemiscata, in toate zgomotele alea ciudate pe care le auzeam, atata timp... In 40 de minute - d-astea!- ai timp sa te gandesti la multe. Si mai ales la situatii d-astea in care ramai doar tu cu Dumnezeu. Fara sot, parinti, prieteni, copil, familie. Sunt locuri si momente in care oricat de mult te-ar iubi, nu pot veni dupa tine. Mereu ma mir de cat de curajosi sunt intr-un fel oamenii fara de Dumnezeu
Cat de greu trebuie sa fie sa fii singur in clipe d astea.
Singur nu esti niciodata.. pentru ca "Dumnezeul in care nu crezi crede El in tine". Dar cat de greu trebuie sa fie sa nu Il vezi, sa nu Il simti alaturi, sa nu Ii simti darul in fiecare particula de aer ce iti umple trupul de chestia asta numita viata...chestie pe care o vezi, din tubul asta infernal, mai fragila decat oricand...

"In secventa urmatoare vom opri respiratia. Va rog sa nu respirati 21 de secunde..."

Si din nou secunde ce par sa dureze o vesnicie. Pe bune. Din nou senzatia aia dureroasa ca in fiecare zi ne batem joc. De viata si de Cel care ne-o daruieste. Din nou un mare semn de intrebare, din nou un remember, din nou muscaturile fantomelor tuturor greselilor ce iti rod sufletul...poate mirosul de mir al tuturor prietenilor ce iti zambesc din vesnicie, daca ai...doar ei te pot ajuta in clipe d-astea...poate linistea amintirii vreunei fapte bune, ah ce mult ti-ai dori sa fi avut mai multe in desaga...
21 de secunde...nu mai poti...cand se vor sfarsi oare?

"Respirati, va rog!"

Si parca niciodata nu mi-a parut mai dulce viata ce imi intra din nou, in dar, in trup.
Poate ca sfarsitul lumii va veni atunci cand nimeni pe pamant nu isi va mai aminti sa multumeasca pentru aceasta propozitie rostita cu atata generozitate de undeva de Sus, de langa noi si, in acelasi timp, din noi insine.

"Respirati, va rog!"

Si nu uitati, va rog, sa multumiti. Poate asa mai putem tine sfarsitul lumii departe...
 
de Alexandra Svet
sursa: http://www.floareadinasfalt.ro/

miercuri, 27 aprilie 2016

Hai, spune-mi…ce-i în sufletul tău?


Am citit zilele trecute un citat care avea următorul mesaj: Dacă somnul nu te odihnește, înseamnă că sufletul ți-e obosit. Nu mai găsesc nicicum cine era autorul citatului, dar mi-a plăcut teribil de mult. Alergăm mereu. Nu la jogging, din păcate, ci prin viața de zi cu zi. E singura constantă. Lipsa timpului și alergarea înspre casă, înspre grădiniță, școală, serviciu, ședințe, cumpărături și n alte lucruri. Cât din timpul zilnic îl rezervăm pentru sufletul nostru? Cât rezervăm măcar pentru starea de sănătate, de echilibru a corpului nostru? Spre ce alergăm atât? Când obosim? Mi-a plăcut foarte mult concluzia conform căreia dacă somnul nu te-a odihnit, nu trupul este obosit, ci sufletul. Că la câtă oboseală acumulăm, nici somnul nu ne mai odihnește. Ne trezim obosiți. Și oare oboseala asta de dimineață în ce-și are originile? Să fie oare în faptul că sufletul nu ți-e odihnit? Că ai făcut totul pentru „ambalaj”, pentru lucrurile materiale, dar nu ți-ai rezervat timp mai deloc pentru suflet. Ce-i place sufletului oare? Cum am putea să-l relaxăm? Să-l odihnim? Știți vorba aia: nu știi ce-i în sufletul meu. Hai, spune-mi…ce-i în sufletul tău? Cu ce se umple el, când vibrează la ce vibrează?

Ca să funcționăm la capacitate maximă, avem nevoie de echilibru între trup, cuget și suflet. De trup, de aspectul fizic, ne îngrijim, dar nici de ăsta destul. Nu suntem decât puțini conștienți că e imperios necesar azi să avem azi un stil de viață sănătos pentru un mâine târziu. E liber azi la orice, se găsesc orice fel de produse, în orice sezon, din orice colț al lumii. Nu mai mâncăm specific zonei noastre geografice. Nu mai mâncăm sănătos. Și când o facem, suntem înșelați, cel puțin în materia legume-fructe, unde nivelul de pesticide admis pentru aceste alimente nu este constant și temeinic verificat. Și trupul, la un moment dat, s-ar putea să cedeze, să dea reacții adverse care să ne facă să renunțăm la produsul respectiv, sau poate să acumuleze în el toate toxinele pe care nu le-a putut filtra și procesa și, la un moment dat, să se dezvolte într-un fel de …corp străin în tine, care vrea să preia controlul. Și dacă se întâmplă asta, să știi că de cele mai multe ori ia controlul vieții tale întregi. Cu bune, cu rele, fără a te întreba dacă e loc pentru doi la cârmă. Încet, încet îl vei recunoaște de companion.

Dar nu despre trup vreau să vorbesc… vezi cum îți poate capta atenția doar el? Vrei să vorbești despre suflet și te afli vorbind despre trup… of, of. Ce-ți bucură sufletul? Iubirea, pasiunea, credința, frumosul, literatura, pictura, florile sau ce? Orice ar fi, oprește-te din orice faci și gândește-te foarte bine la asta: ce anume te relaxează atât de mult, încât simți că ești odihnit sufletește și poți să continui viața zburând? Caută în amintirile tale când ai fost cel mai fericit. Găsește sentimentul care ți-a adus echilibru sufletesc și fructifică-l. Fă-ți timp de sufletul tău în fiecare zi, pentru ca după somn să te trezești odihnit.

Cred cu tărie că fiecare dintre noi ne refugiem într-o lume a noastră în care găsim relaxarea sufletului. Alții pescuiesc, alții pictează, unii scriu, alții cresc flori rare, unii citesc mult, alții se plimbă în natură, unii descoperă că au talent în fotografie, alții se joacă în parc și construiesc castele mari de nisip propriilor copii, alții se roagă și vizitează mănăstiri, căutând odihna supremă a sufletului. Orice vă odihnește sufletul, fructificați. Nu lăsați o zi fără să-l hrăniți cu ce-i place. Cum știi că hrana pentru sufletul tău e cea potrivită și e suficientă? Atunci când constați că activitatea ta nu face rău nimănui. Pentru că ceea ce face bine sufletului tău nu poate dăuna celor din jur. Pentru că sufletul e bun, e dat de Dumnezeu și pentru că asupra lui nu prea ai tu controlul. Trebuie însă să încerci să-l înțelegi, să vezi ce-i place, să descoperi cum funcționează. Pare mai complicat decât este de fapt. Și-i trebuie atât de puține lucruri…

Eu iubesc zilele calde de primăvară când pot ajunge în natură. La livadă. Să stau liniștită pe jilț între flori de măr. Să ascult zumzetul albinelor care nu mai prididesc cu culesul nectarului. Să urmăresc copiii cum aleargă suflând păpădii, să-i văd bucurându-se de iarbă. Iubesc florile, pe fiecare după numele său, dar una în mod special. Răsplata mea pentru îngrijirea lor e dată de florile ce mi le oferă. Chiar dacă târziu, dar atunci când apar, le-aș face poze și le-aș lăuda tuturor, ca pe niște copii cuminți. Mi-ar fi plăcut să am talentul tatălui meu la pictură, să pot reda pe pânză ce-mi place din natură. Nu-mi sunt suficiente fotografiile, parcă nu-i destulă muncă în spatele lor. Și totuși, fotografii pasionați reușesc să transpună în fotografii chiar și ce ochiul nu vede. E senzațional să descoperi lumea lor. Am o prietenă care cântă la pian. Asta o liniștește pe ea, asta îi odihnește sufletul. Și ori de câte ori e obosită, înainte de a se trânti în pat, se așează la pian și cântă cu ochii închiși piese numai de ea știute. Apoi își odihnește și trupul. Parcă e mai ușor acum. O alta pictează. Frumos. Nu-și face suficient timp pentru asta, dar după ce o face, parcă radiază. Un prieten aleargă. Nu are nevoie de nimic altceva decât să-și consume toată energia negativă alergând. Lăsând cu fiecare pas în urmă stresul. Fiecare adiere de vând îi eliberează simțurile și astfel alungă orice gând rău. Vecina mea și-a făcut o grădină de legume. În fiecare zi, după serviciu, e printre legumele ei și le bibilește. Pare să lucreze, dar se relaxează. Soțul său merge la pescuit, e extrem de fericit când se întoarce, chiar dacă n-a prins decât niște cleni mici cărora le-a dat drumul înapoi în râu. Spune că susurul apei îl face să vibreze altfel.

Eu am început de curând să scriu câte-un text, așa, să-mi omor timpul, să nu las gândurile astea să moară. Și-mi face bine. E ca și cum aș avea cel puțin un prieten cu care să vorbesc, care mă ascultă chiar și când e la serviciu. E ca un exercițiu recomandat de psiholog. Dar florile vor fi mereu oaza mea de liniște… acolo, printre ele, voi putea să simt cum mi se odihnește sufletul. Iar copiii, copiii când se joacă și le auzi glasurile cristaline râzând, când se îmbrățișează și când îi vezi cum au grijă unul de altul, simți cum ți se umple sufletul de bucurie. Iar bucuria asta te odihnește orice-ar fi. Dacă ați ști că întâi și-ntâi ar trebui să avem grijă de sufletul nostru, să-l hrănim cu lucruri pozitive, pentru ca apoi să fie și corpul în echilibru, nu-i așa că i-ați acorda mai mult timp ? Să fii, cum ar zice alții, Zen.
 
de Gloria Alexandru

marți, 12 aprilie 2016

Fericirea. Ne întrebăm mereu ce este, de unde vine, pentru cât timp şi mai ales, de la cine?

 
 
Fericirea nu se măsoară, nu are limite şi nu se poate să existe om care să nu fi fost fericit, însă ce te faci atunci când îţi vezi fericirea doar în lucrurile care te înconjoară, în material şi nu în tine?

Văd tot mai des oameni nefericiţi din vina lipsurilor, dar mă întreb, dacă ai vase de spălat înseamnă că ai avut ce să mănânci, dacă ai haine de spălat sau împachetat înseamnă că ai cu ce să te îmbraci, dar nu eşti mulţumit. Vrei mai mult, mai bun, mai repede şi mai uşor.

Pentru fericire nu e nevoie de lucruri, e nevoie de oameni să îţi fie alături. Nu te poţi bucura singur. Fericirea vine din lucruri mici, făcute cu dragoste de către persoanele care îţi sunt alături.

Cât de fericit eşti azi că a răsărit soarele? Sau că ai simţit primii stropi de ploaie pe pielea ta? Dacă ieşi din casă, ce te face fericit?

Este adevărat că timpul nu ne mai ajunge, că pare comprimat, dar ia o pauză şi priveşte în jurul tău, admiră tot ce ochiul tău poate să vadă, miroase tot ce nasul tău poate simţi şi ascultă tot ce urechea ta aude. Trage aer în piept şi crede că viaţa e frumoasă! Fericirea vine din interior!

Fericirea te face frumos!
 
de Oana

vineri, 8 aprilie 2016

Obsesia controlului


De cîţiva ani încoace observ că se insistă foarte mult pe tot felul de idei şi practici care te îndeamnă să-ţi iei viaţa în mîini, să obţii controlul a ceea ce vrei să devii, să înveţi să controlezi tot ce gîndeşti, tot ce simţi, să-ţi programezi zilele, lunile, anii, să-ţi alegi mereu ceea ce vrei să facă parte din viaţa ta, să-ţi construieşti relaţiile pe care le doreşti, în concluzie – să-ţi faci totul cu mîna ta. În aparenţă nimic mai frumos şi mai nobil decît abilitatea de a-ţi construi viaţa aşa cum îţi doreşti. În realitate nimic mai inutil decît să faci eforturi peste eforturi doar pentru a prelua controlul total asupra vieţii. Realitatea este că oricît am urmări să controlăm viaţa, ea rămîne în afara capacităţilor noastre de a prevedea. Este mult mai bine să privim viaţa ca pe un mister continuu şi să dobîndim mai degrabă abilitatea de a ne adapta cu uşurinţă la ceea ce ne este dat să trăim, decît să ne chinuim să obţinem controlul total. Ce farmec mai are o relaţie pe care „mi-am construit-o aşa cum mi-am dorit”, o relaţie în care am aplicat toate tehnicile manipulatorii într-un mod mai mult sau mai puţin voalat doar pentru a-l face pe celalalt să corespundă aşteptărilor mele şi să mă facă fericit? 

Este ca şi cum mi-aş trimite singur felicitări de ziua mea! 

O relaţie nu poate să-ţi aducă fericirea decît dacă celălalt te iubeşte şi te doreşte şi nu pentru că l-ai făcut cu abilitate să te dorească, ci pentru că aşa simte în străfundul inimii lui. Iubirea ne aduce fericirea cea mai intensă atunci cînd reuşeşte să ne facă să renunţăm la control. În starea de abandon în braţele celuilalt este cea mai savuroasă fericire pe care ţi-o poate aduce o relaţie. Vei iubi cu adevărat omul care te va face să renunţi la control, omul care te va face să simţi că nu ai nici un control real asupra vieţii tale şi cu atît mai mult asupra lui şi cu toate acestea nu îţi doreşti altceva decît să i te dăruieşti, să facă parte din viaţa ta. Aceasta este iubirea şi magia iubirii. Nu te va împlini cu adevărat o relaţie în care vrei să-l controlezi pe celălalt, o relaţie pe care „să ţi-o construieşti aşa cum îţi doreşti”. Aş căuta mai degrabă pe cineva care să mă înveţe cum să abandonez mania controlului, mai ales într-o relaţie, decît pe cineva care să mă înveţe cum să-l controlez pe celălalt.

Într-o horă cînd te simţi cu adevărat bine? – atunci cînd trebuie să-ţi controlezi în continuu mişcările, să-ţi numeri paşii sau atunci cînd te laşi purtat de ritmul natural al dansului şi simţi cum se înalţă în tine o putere şi o bucurie cum nici nu ţi-ai fi imaginat vreodată că ar putea să existe? În dans există o etapă în care înveţi paşii, îţi controlezi mişcările, îţi cunoşti trupul, te armonizezi cu celălalt sau cu ceilalţi, însă dacă nu apare şi etapa în care nu mai este nevoie de nici un control, acel dans nu te va bucura pe deplin, nu te va face să simţi cu adevărat că trăieşti. Măiestria unui dansator se vede abia după ce acesta începe să danseze LIBER, fără să mai numere paşii fără să se mai gîndească la mişcarea următoare, să-şi amintească mereu şi mereu coregrafia prestabilită. Un adevărat artist nu este cel care execută perfect o coregrafie, ci acela care o poate executa ca şi cum nu ar exista o coregrafie, acela care poate improviza în mod spontan, care dansează cu adevărat LIBER, după cum îi dictează sufletul şi nu după un desfăşurător memorat la care se gîndeşte în continuu.

Este bine să ne cunoaştem şi să visăm, să dobindim o putere de autocontrol semnificativă, să avem o viziune asupra a ceea ce vrem de la viaţă, dar totodată este bine să învăţăm să trăim liberi, spontan, să curgem deodată cu viaţa savurîndu-i fiecare picătură de fericire din tot ceea ce ne aduce.

sursa:
http://www.artadeatrai.ro/

vineri, 1 aprilie 2016

Bine-ai venit Aprilie!


Bine-ai venit Aprilie, cel care aduci înflorirea zâmbetelor, ce au stat atâta timp zgribulite în iarna durerii.

Te rog să mă tratezi cu blândeţe şi să nu-mi ucizi speranţele. Priveşte-mi ochii şi citeşte în ei, un dulce vis în care a încolţit aşteptarea, a ceea ce este mai bun, mai pur, mai luminos… Sunt doar un simplu om care speră, crede, visează, iubeşte, într-un cuvânt: trăieşte.

Iubite, Aprilie, trezeşte-mă mereu cu soarele iubirii, îmbracă-mă cu flori de cireş dornice de a alunga monotonia din gânduri, respiră-mă prin verdele crud al ierbii ce mi-a înmugurit în aorta sufletului, potoleşte-mi setea şi foamea de frumos prin culorile tale cu care pictezi infinitul.

Tu, Aprilie însemni pentru mine: narcise îngălbenite de atâta linişte şi zâmbet, lalele frumoase ca dorurile îndrăgostiţilor, lăcrămioare scumpe ca lacrimile rostogolite în tăcerea clipei, zambile parfumate ca visele din zori, liliacul plin de amintiri şi speranţă ca sufletul ce te aşteaptă neîncetat, gingaşe panseluţe ca iubirile ce ne colorează vieţile şi magnoliile, reginele zilei, discrete şi iubite, la fel ca sentimentele ce le aştern în poezie. Tu însemni buchetul de primăvară ce l-am pus la reverul gândului.

Aprilie, te-aş mai ruga să mă înveţi să fiu mai bună cu mine şi cu cei din jur, să dăruiesc mai mult din sărăcia sau bogăţia sentimentelor mele, să mă ofer lumii ca un dar de bucurie, de iubire, de lumină, prin jertfirea cuvintelor pe altarul inimilor frumoase. Ajută-mă să râd din inimă, să cunosc puterea dragostei, să creez un bun început pentru a fi mai iertătoare, mai plină de compasiune şi de frumuseţe.

Vă doresc un aprilie plin de soare, de iubire şi de frumos!

de Lavinia Elena Niculcea

marți, 22 martie 2016

Exerciții de surâs

 
M-am întrebat când suntem noi cel mai aproape de noi înșine?

Nici nu bănuiam ce întindere are în ființa noastră izvorul simplu, mereu curgător, al dorinței de a fi împăcați cu noi înșine, de a fi senini și fericiți. Si cât de adânc se împletește în alcătuirea noastră nevoia de afectiune cu speranța mereu reînoită că o putem găsi și păstra. Am învătat, cu întârziere ce-i drept, un paradox nedemontabil: dobândim mai mult atunci când dăruim și că, iubind, este un miracol să te risipești în zarea interioară a celuilalt. Eu numesc aceste momente, desi par anodine, clipele noastre de transcendență.

În dinamica vieții de fiecare zi, situați sub spectrul dezirabil al nevoii de a triumfa, ne scapă printre degete clipele în care ne este dată revelația minusculă a faptului că doar situându-ne în zona radiantă a iubirii celui de lângă noi suntem mai aproape de noi înșine.

Pare puțin și nesemnificativ, dar cele mai de preț sentimente și valori sunt cele pe care le păstrăm indiferent că suntem pe turnul Eifel din Paris, în sala de judecată sau pe holul clinicii de oncologie: credința si speranța asistate mereu, dacă se poate, de fiorul blând al iubirii. Restul e spectacol.
 
de Cosmin Neidoni

sâmbătă, 12 martie 2016

O stare de bine


În mod sigur vi s-a întâmplat să vă simțiți fericiți fără un motiv anume. Chiar dacă ziua a fost una de rutină, plictisitoare pe alocuri sau agitată, după caz, în momentul acela de liniște și de singurătate nu te simți stingher, obosit sau dezamăgit. Parcă tot ce te durea până mai ieri a dispărut și a fost rapid înlocuit de un sentiment de bine și de liniște sufletească. Problemele nu s-au făcut nicidecum nevăzute, grijile au rămas aceleași, oamenii din jur la fel. Numai mie mi s-a mărit optimismul, la fel cum crește aluatul în care se pune drojdie. După zile de furtuni, iată că soarele apare tiptil tiptil și-mi bate în geam. N-am perdea, așa că intră nestingherit și scaldă toată încăperea în raze calde de lumină. Nu mă mai simt îngrădită de propriile-mi deziluzii și neîmpliniri. Mă simt într-un anume fel liberă. Am senzația aceasta dulceagă de libertate atunci când am noi vise, noi idealuri, noi planuri. Renasc din propria cenușă ca o pasăre Phoenix și încep să dau cu putere din aripi pentru a mă scutura de greutatea a ceea ce m-a doborât înainte. 
Regretele. Regretele te îngreunează atât de tare și te macină cumplit. Îți aduc nefericire și nu fac decât să te țină pe loc. Azi mi le-am lăsat undeva jos, îngropate în cenușa din care spuneam că m-am ridicat. Regrete pentru ce am făcut sau n-am făcut, regrete pentru ce am spus sau n-am spus, regrete pentru timp pe care l-am pierdut inutil și regrete pentru timp de care nu am profitat cum trebuia.

Am aripi și zbor. M-am împăcat cu mine!

© Iustina Ţalea

miercuri, 9 martie 2016

Suntem singuri doar când nu mai vrem să existăm.

Înlănţuire

 
Cineva în trecut îmi tot repeta că omul de fapt și de drept e singur. Nu are pe nimeni, oricât de tare s-ar lipi de sufletele celor care îl înconjoară. Pentru că singur trebuie să îşi tragă necazurile, singur trebuie să îşi înveţe lecţiile vieţii, singur trebuie să îşi găsească rostul în viaţă.
 
Fiecare om are calea lui. Numai că în calea lui sigur va întâlni alţi oameni ca şi el;în căutarea sensului de a fi. Își va învăţa lecţiile alături de oameni. Își va trage ponoasele tot alături de oameni. Oamenii din viaţa noastră sunt un element care ne motivează existenţa, dar nu în unanimitate. Nu întregesc această motivare în totalitate. Nu o definesc în absolut.
 
În absolut o defineşte dorul de Dumnezeu şi relaţia ta cu El. Relaţie care te va îndemna vrând nevrând, să recurgi la oamenii de lângă tine. Să îi ajuţi şi să te ajuţi pe tine cu fiecare mână de ajutor pe care o dai celui de lângă tine.
 
Însă, în clipele taciturne, pline de misterul vieţii, de mireasma inconfundabilă a viitorului, sufletul cugetă singur la defectele, bucuriile, necazurile, evenimentele care i-au marcat într-un mod mai mult sau mai puţin important existența.
 
Omul de lângă tine, de care nu ţii seama, sau căruia uneori îi slujeşti prea mult (şi aceasta o faci doar din lipsa de concentrare a atenţiei asupra sufletului tău) este o cheie importantă care poate descuia cele mai importante uşi; cele către Doamne Doamne şi cele către tine. Suntem singuri doar când nu mai vrem să existăm. Când vrem să existăm şi suntem motivaţi să facem acest lucru, cel de lângă noi, poate fi în cel mai rău caz, un om care vrea să îşi ducă singur poverile, adică unul care nu vrea ajutor,dar care sigur are nevoie. Dacă nu el, atunci noi avem cu siguranţă. Dar singuri,singuri, fără gânduri, fără sentimente, fără Dumnezeu, fără oameni, fără natură, fără motivaţia de a iubi şi dorinţa de a fi iubiţi, nu vom fi niciodată. Sufletul nu a fost creat să fie singur. Ci în slujba altor suflete. O înlănţuire a rostului.

de Ochii Caprui 

marți, 12 ianuarie 2016

Râsul este mai bun decât orice medicament!

"Realism şi încredere. Sunt vesel, dar mă tratez. Râd cu poftă, autentic".
 
De ceva timp sunt pasionat, dincolo de formarea şi dezvoltarea personală, de fel de fel de terapii care au dat rezultate pozitive pe întreg mapamondul. În toate psihoterapiile studiate, precum şi în şcoala de psihologie am învăţat că pastila magică nu există. Atitudinea faţă de problemele şi presiunile din exterior ajută să întrevedem şi alte viziuni. Modul în care mă poziționez și văd, modul în care amplific sau nu firul de praf, modul în care rămân blocat în trecut sunt stopurile dintre minte și inimă. O legătură vie, puternică şi constantă cu Doamne ne ajută să găsim Sensul, Oxigenul şi Viaţa. Din când în când avem nevoie ca gândurile să se detoxifice. Aşa cum avem o igienă corporală, se cuvine să avem şi o igienă psihică şi o igienă sufletească. Mintea e cauza tuturor bolilor, în timp ce sufletul e sursa vindecărilor. Sfatul sufletului vine atunci când mintea tace. Baia spovedaniei, acest botez al lacrimilor, al pocăinţei, are rolul ei, însă acum vreau să însemn câteva rânduri despre râsul terapeutic pentru psihic. Râsul este mai bun decât orice medicament! Râsul ne ajută să ne reconectăm oricând cu copilul din noi.

Există mai multe căi de a urca muntele, finalitatea este aceeaşi. Curăţenie în şifonierul emoţiilor: frică, tristeţe, dezamăgire, mânie, stres, etc. Voluptatea suferinţei domină societatea occidentală. Logică a ieşirii din patima trupului. Scenariile suferinţei pe care minţile sclipitoare le cristalizează în tristeţe, doliu lăuntric permanent, fac să trăim într-o fabrică a morţii. Ideea bucuriei unde este?! Trecutul nu mă apasă. Trecutul este doar un manual de istorie şi atât! De acolo iau lecţiile pentru prezent şi viitor. Nimic mai mult. Fără spasme şi obsesii compulsive. Înţeleg şi accept că aşa gândeam, acţionam atunci. Cel de astăzi nu mai este cel de ieri. Am crescut şi mă accept, mă iert. Dacă Hristos mă iartă, am nevoie să mă iert și eu! Chipul meu nu este un bâlci. Pot părea bufon în ochii unora, însă învăţ şi înţeleg că suntem diferiţi.

Nervii consumă mai multă energie decât un zâmbet. Studiile psihoterapeuţilor spun că un copil până în 6 ani râde şi de 200-300 de ori pe zi, pe când un adult râde de 10-15 ori pe zi. Râs cristalin şi unic specific copiilor. Orice adult vibrează la clinchetul râsului de copil. Copiii au o energie pozitivă în râs. Doctrină a râsului care nu are nevoie de religie. Toți râdem și plângem la fel indiferent de culoarea pielii, de credință, de statut sau de alte etichete alte lumii acesteia. Registru al râsului este o stare internă, o stare de bine. Nu am nevoie de stimuli externi ca să râd. Motivaţia râsului adeseori ne cenzurează și punem măscuța pe față, ori zâmbim englezește sau ca la foto. Copiii nu râd cu motiv, copiii râd fără motiv. Adevăratul râs e fără motiv!

Realism şi încredere. Sunt vesel, dar mă tratez. Râd cu poftă, autentic. Vitalitate. Energie. Oamenilor nu le mai place să râdă: suntem prea săraci ca să mai zâmbim, aud adeseori. Ce motive avem să râdem, nu vedeţi cât este de greu, ar spune alții?! Suntem deranjaţi când cineva râde lângă noi. Teama de penibil, timiditate, frică, invidie. Ne încurcăm de momente în care suntem stânjeniţi. Ne este jenă să râdem. Aşadar veselia altora ne încurcă teribil. Să nu uităm să zâmbim! Şi pentru noi, şi cu cei din jurul nostru. Greutăţi, necazuri, probleme au fost şi vor mai fi. Aşa e viaţa, aşa e lumea. Îndrăznesc zilnic să zâmbesc, să-mi ofer o porție de bine. Poporul român nu e un popor trist. Relaxare. Dinamism. Interactiv. Istorie şi actualitate. Simbol al bucuriei. Manifestarea lui Dumnezeu este starea de bucurie, de iubire.

Când râdem, suntem în prezent. Beneficiile râsului sunt foarte multe. Râsul e bun şi pentru psihic, ne oferă o strălucire interioară. Ne relaxează şi ne eliberează de stresul cotidian. Nu avem nevoie să sunăm la 112 ca să râdem sau să luăm anumite „pastile ajutătoare”. Să ne prescriem singuri pe reţeta vieții şi o doză zilnică de râs. Un zâmbet este o poartă deschisă către suflet. Producem singuri endorfine pe care le eliberăm în sânge. Ne îmbunătăţim musculatura facială, respiraţia, circulaţia sanguină. Dinamizăm, revitalizăm organismul. Zâmbetul este un buton care ne dă puterea să râdem. Râsul este cel mai bun remediu pentru orice problemă sau boală. Sistemul imunitar crește de la un simplu râs. Virtuţile curative ale râsului sunt mari și multe din ele neștiute. Nu încetăm să râdem pentru că îmbătrânim, ci dimpotrivă îmbătrânim pentru că am uitat să râdem. Terapia prin râs este cea mai puternică! Râsul ne face mai frumoşi, mai sănătoşi, mai sociabili. Râdeţi de fiecare dată când aveţi ocazia. Haz de necaz din înţelepciune. Decât să înjuraţi, mai bine scoateţi limba. Apoi priviţi în oglindă cum vă strâmbaţi. Aţi trezit copilul din voi. Momente vesele care detensionează. Nu am nevoie de stimuli externi ca să fiu fericit, ca să râd. Atitudinea este cheia către bine. Corect, corespunzător cu interiorul, se poate să fii vesel fără să ai mare lucru. O lume frumoasă, fascinantă, percepută prin experienţa proprie şi personală. Elasticitate şi plasticitate. Vulnerabilitate şi armură. Manipulare şi eliberare.

Peisajul vieţii fiecăruia dintre noi adeseori ne taie respiraţia. Excursie între minte şi inimă. Ateliere de râs. Dacă noi transmitem un zâmbet şi persoana din faţa noastră va duce mai departe un zâmbet. Râsul e contagios, se transmite, se prelungeşte. Omul râde mult mai bine în grup, în mediul social, decât singur. Oamenii care râd bine împreună, lucrează bine împreună. Autentic, liber, împăcat cu sine, cu încredere în interiorul lui, omul poate exersa zilnic, măcar câteva secunde, zâmbetul. Tristeţea nu este antinomică faţă de fericire, ci este o altă cale de a ajunge la bucurie, la lumină, la adevăr. Relaxarea totală şi completă a creierului se face prin râs. Aşadar, zâmbetele lungi şi dese cheia marilor succese! Armonie şi integrare.

Ortodoxia este o stare a bucuriei, nu doar a crucii şi a suferinţei. Ne bucurăm de fiecare secundă în care Dumnezeu se află cu noi şi nu se merită să fim depresivi, anxioşi, trişti, nefericiţi, cu sufletele şi minţile constipate. Ludic. Dansăm cu fiecare clipă, cu fiecare provocare. În zâmbet stă tainic dragostea. Iubirea este puterea de a rămâne împreună, de a trece prin toate, indiferent de valurile vieţii. În povestea de iubire încape totul, aşa cum cerul acoperă întreg pământul, chiar şi acolo unde este deşert sau gheaţă... O iubire care nu riscă nimic, care nu rabdă nimic, care nu suferă nimic, nu valorează nimic. Cine vrea să aibă dreptate întotdeauna, caută să aibă ultimul cuvânt. Cine are dreptate cu adevărat, a încetat să vorbească demult! Cel ce nu mai are nicio opţiune, are brusc toate opţiunile din lume. Dorinţa omului de a cuceri lumea exterioară nu are limite şi cu cât plecăm spre exterior dorinţa e tot mai mare. Dar lumea interioară cui o lăsăm?! Vocea sufletului cântă balade şi modelează lăuntricul. Emoţiile produc lacrimi. Ego-ul suferă, nu sufletul. Exorcizăm tensiuni psihice. Râdem şi plângem ca să nu ne stricăm mecanismele, tiparele. Pendulăm între tragedie şi comedie. E mai uşor să acuzi, e mai uşor să dai cu piatra, e mai uşor să ridici tonul, e mai ușor să înțepi cu cuvinte și priviri, decât să recunoşti meritele cuiva. Cine ne răpeşte bucuria?! Bucuria ta nu depinde de mine şi invers. Frumuseţea constă în drum, nu în punctul final. Fiecare sfârşit are veleităţile unui nou început.

Râsul nu blamează tristeţea şi nici zâmbetul nu acuză plânsul, ci ambele sunt într-un dans complementar. Să ne şlefuim viaţa cu un zâmbet sănătos şi curat. Capacitatea de a empatiza nu ţine de societate care este o „mamă vitregă”, ci de fiecare din noi. Avem nevoie să râdem, dar ţine de puterea fiecăruia să aleagă. Nu trebuie, ci ar fi de dorit să înţelegem că lucrurile mici, la îndemână, care nu costă, sunt adevărate şi autentice surse de bucurie. Fără ecuaţii, fără formule speciale, fără taxe şi impozite. Râd şi dansez în ploaia vieţii. Bucuria şi tristeţea sunt molipsitoare. Caut din toată inima bucuria de a fi, nu bucuria de a avea! Cine a cunoscut măcar o dată pe Dumnezeu nu mai poate fi trist! În Porunca Iubirii, mântuirea are la temelie cele 9 Fericiri, garanţia de a merge mai departe:

„Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.

Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.

Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.

Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.

Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.

Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.

Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.

Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor.

Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea.

Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri”! (Matei 5, 3-12).
 
de Hrisostom Filipescu

joi, 3 decembrie 2015

De-a viaţ-ascunselea

 
Hai să ne jucăm de-a viaţ-ascunselea. E foarte simplu. Jocul are o singură regulă: trebuie să îţi trăieşti viaţa fără a te gândi vreodată la ea. Să te imersezi în experienţele prezente, să râzi şi să plângi şi să investeşti în relaţiile cu ceilalţi. Adică…să te trezeşti, să mergi la serviciu, să iei masa, să te întalneşti cu prietenii, să-ţi creşti copiii şi să mergi în concediu. Fără a te întreba vreodată “de ce?”. “De ce-ul” este o întrebare necruţătoare, cu efecte secundare ciudate. Când te întrebi “de ce”, pentru că vrei să aflii rostul vieţii tale, brusc începi să gândeşti obiectiv, ca şi cum te-ai uita la viaţa altuia. Şi începi să te îndoieşti că există ceva mai mult… sau din contră, îţi doreşti ceva mai mult. Apoi, fie că vei considera că viaţa ta este tot ce îţi poate oferi Viaţa sau vei simţi o lipsă nedefinită, vei fi nemulţumit. Ceea ce e neplăcut. Chiar mai neplăcut decât să te trezeşti şi să mergi la serviciu, fără să ştii de ce. Prin urmare, s-a inventat jocul de-a viaţ-ascunselea. Şi toată lumea e mulţumită. Nici măcar nu e o aparenţă, adică oamenii nu se prefac mulţumiţi, ci jocul chiar e satisfăcător. Unii ajung să creadă că scopul vieţii în general este să fim fericiţi. Pai, dacă e aşa, atunci de ce avem creier? Ar fi suficient să avem organe de simţ şi o inimă. Creierul strică totul…pentru că nu permite niciunei emoţii să dureze la nesfârşit. Cu orice te înnebuneşte de plăcere azi, creierul se va obişnui mâine. Poate nici nu îţi va mai face plăcere la un moment dat, ci va fi doar o “trebuinţă”. Ba mai mult, noi chiar nu ne dăm seama măcar când suntem fericiţi, decât în retrospectivă, după ce trece starea (fiindcă mereu trece). Pe de altă parte, nemulţumirea lui “de ce” nu trece pentru că e o emoţie pur raţională. Deci, mai bine ne jucăm şi evităm toată neplăcerea.

Cu toate că…există momente în care viaţa însăşi ne poate întreba “de ce”. Precum există (cel puţin) un moment în viaţa fiecăruia în care inevitabil, îşi va vedea viaţa ca şi cum s-ar uita la viaţa altuia. E mai rău să fii atunci nemulţumit… decât pe parcurs când ai opţiunea de a-ţi face curaj să-ţi cauţi răspunsul.

În concluzie…prea mult m-am gândit. Mă duc să mă joc.

de Larisa Cristina

vineri, 10 iulie 2015

Gândurile mele, gândurile tale

Viața ne așază pe toți în genunchi, mai devreme sau mai târziu. Ce am simțit o să știu doar eu și Dumnezeu. Învăț să iubesc până la cer şi înapoi.

"Gândurile sunt cele mai valoroase comori personale ale fiecăruia"

Îți trebuie timp pentru cele mai multe lucruri din viață: să ridici o casă, să înveți o meserie, să faci o mâncare. Și totuși, timpul este inutil pentru cel mai important lucru în viață: întâlnirea cu sinele, să știi cine ești dincolo de sinele de suprafață, de numele tău, de povestea ta.


Sănătatea (fizică, psihică și spirituală), este printre cele mai mari daruri ale vieții. Lipsa umorului este nocivă pentru sănătate și fericire. Gândurile sunt lucruri vii, fascicule mici de energie. Calitatea gândurilor determină calitatea vieții. O minte puternică, disciplinată, cultivată zi de zi, poate face miracole. Gândurile sunt cele mai valoroase comori personale ale fiecăruia. Ele ne ajută să trăim viața plenar sau să ne înnegrim cu propria cenușă existențială. Gândurile depășesc orice graniță și cine își stăpânește mintea, stăpânește, de fapt, lumea. Mintea noastră este asemenea unei grădini și pentru ca aceasta să înflorească, trebuie să o hrănim zilnic. Oamenii de știință afirmă că, într-o zi obișnuită, fiecăruia dintre noi ne trec prin minte în jur de 60.000 de gânduri. Dintre acestea, noi oferim valoare doar unora dintre ele. Gândurile de peste zi ne definesc și ne formează imaginea de sine, iar noi ne vom simți după modul în care gândim: frumoși, urâți, sănătoși, dinamici, lipsiți de entuziasm… Voia bună aduce lumină în cuget și îl umple de o seninătate netulburată și perpetuă. Un gând în stadiu incipient e ca un embrion: începe prin a fi cât un sâmbure, apoi crește constant până capătă viață proprie. Gândirea care nu este înrădăcinată în conștiință ajunge egoistă și disfuncțională. Inteligența lipsită de înțelepciune este chiar distructivă.

Faptele vorbesc atât de tare, încât cuvintele nu se mai aud. Situațiile de criză sunt o ocazie minunată de a ne cunoaște cine suntem cu adevărat. Presiunile pot duce la performanțe mai bune, așa cum diamantele se formează la presiuni uriașe. Când ieșim din starea de bine, de confort apare oglinda adevărului în care vedem cine suntem cu adevărat. Eșecul este un factor esențial pentru dezvoltarea personală. El ne testează și ne deschide calea spre înțelepciune, spre creștere; personal, profesional sau spiritual. Creștere interioară, simțiri și sensuri psihice, apropiere de Dumnezeu, atenție față de semeni sunt câteva din beneficiile eșecului. Singura modalitate de a ne face mai bună și mai frumoasă ziua de mâine este să conștientizăm greșelile de astăzi. Ne putem trezi în fiecare dimineață cu resurse nelimitate de energie și entuziasm, dacă ne cunoaștem menirea în viață. Lucrurile bune sunt atrase de cei care fac bine, iar când dăruim tot talentul și devotamentul muncii noastre, de fapt, ne asigurăm o experiență mai bogată a vieții, mai fericită și mai plină de sens. Depășește standardele. Desprinde-te de mulțime. Dă tot ce ai mai bun. Pasiune.

Punându-ne din când în când în pielea celuilalt, cu trecut și dureri, cu răni și răceală, începem să simțim iertarea, compasiunea, împăcarea. Nu vedem lumea așa cum e ea, ci așa cum suntem noi. Adică înțelegem lumea din jurul nostru prin prisma temerilor, limitărilor, falselor ipoteze și prejudecăților pe care le avem. Păcatele le-am spovedit. Odată limpezit geamul prin care vedem lumea, vor apărea gânduri, convingeri, realități noi. Armonie. Nu trebuie să luăm mereu ceva de la viață și de la ceilalți, ci să oferim. Singurul lucru pe care-l luăm cu noi la finalul vieții este conștiința, de aceea se cuvine să o lăsăm să ne ghideze și să o spălăm în apa vie a Duhului Sfânt. Ea ne va dicta că menirea noastră în viață este să-i ajutăm, să-i mângâiem pe alții, într-un fel sau altul.

Chiar și în cea mai inacceptabilă și dureroasă situație există ascuns un bine profund, iar în fiecare dezastru o sămânță de lumină. Au existat de-a lungul istoriei o mulțime de oameni care, confruntați cu boli grele, închisoare sau moarte, au acceptat ceea ce la prima vedere era de neacceptat și astfel au găsit liniștea care depășește orice înțelegere. Tocmai acceptarea inacceptabilului este cea mai mare sursă de bucurie. În ce relații ești cu moartea? Sigur știi că o să mori, dar acest adevăr rămâne un simplu concept mental până te întâlnești prima dată cu moartea: un accident, o boală, moartea cuiva apropiat – moartea intră în viața ta ca o conștientizare a propriei mortalități. E bine să accepți natura trecătoare a tuturor formelor de viață și vei simți împăcare și liniște.

Fiecare moment al vieții noastre este o minune, fiecare zi din viața noastră este un dar de care trebuie să ne bucurăm neîncetat. Cuvintele, gândurile, acțiunile, gesturile pe care le facem determină viața pe care o trăim. Trăiește prezentul, indiferent de ora pe care o arată ceasul. Ține minte, nu există zi lipsită de importanță. Astăzi este cea mai frumoasă zi din viața ta. Și mâine mai frumoasă ca cea de astăzi. Și poimâine. Și tot așa. Zilele devin săptămâni, săptămânile se transformă în luni, iar lunile în ani și, chiar fără să-ți dai seama, ajungi în Vârf. Nu uita că schimbările pozitive se întâmplă lent, pas cu pas, delicat, frumos. Marile salturi pozitive ale lumii au fost făcute prin pași mărunți, constanți, care au rezistat testului timpului. Profunzimea ființei tale caută liniștea. Zgomotul exterior îl auzim în viața cetății. Zgomotul interior sunt gândurile. Citește! Roagă-te! Contemplă o icoană! Privește natura! Spală mintea și învață de la natură ce înseamnă liniștea. În acea baladă dulce va vorbi Dumnezeu… Și mie, și ție.

de ieromonah Hrisostom Filipescu

marți, 7 iulie 2015

În viaţă, iubiţilor, învăţaţi să vă clădiţi sentimentul de încredere


Uluirea este un lucru bun. Te anunţă că eşti în viaţă şi îţi spune că viaţa îţi rezervă mai multe decât ştii că îţi rezervă în prezent. Este bine să fiţi uluiţi. Nu ştiţi unde vor duce toţi paşii. Nu ştiţi care este întreaga semnificaţie a paşilor pe care îi faceţi. Şi de ce credeţi că trebuie să ştiţi aceste lucruri? 

Atunci când înţelegeţi viaţa, sau credeţi că aţi înţeles-o, voi proiectaţi planuri şi rezultate. Credeţi că le proiectaţi, dar şi atunci voi nu cunoaşteţi. Aşa că preziceţi o anumită rută şi o anumită destinaţie. Iubiţilor, este mai bine să urmaţi, pur şi simplu, calea. În loc să descifraţi, mai bine descoperiţi. Harta nu vă oferă starea reală a lucrurilor. Probabil că mulţi au mers pe o anumită cale, şi totuşi, până nu urmaţi ruta, cine poate spune că e potrivită pentru voi? Şi cine poate spune că nu este potrivită? 

În viaţă, iubiţilor, învăţaţi să vă clădiţi sentimentul de încredere. Poate aţi crezut că viaţa v-a învăţat să nu aveţi încredere. Atunci când nu aveţi încredere, aţi tras anumite concluzii şi aţi decis asupra unui curs de acţiune, şi anume de a lăsa lipsa de încredere să învingă. Mai bine să clădiţi sentimentul de încredere, decât pe cel de lipsă de încredere. Când aveţi încredere, nu gândiţi atât de mult înainte. Când aveţi încredere, sunteţi mult mai deschişi, pentru a lăsa ca viaţa să-şi urmeze cursul. Încrederea vă va purta spre multe locuri neexplorate. Lipsa de încredere vă ţine legaţi acolo unde sunteţi. Lipsa de încredere va îndeamnă să fiţi precauţi. Lipsa de încredere crede că încrederea este prostească şi periculoasă. 

Încrederea nu gândeşte aşa. Încrederea este deschisă spre viaţă şi aventură. Încrederea ştie că leii şi tigrii trăiesc în junglă. Încrederea nu se pripeşte şi nu este nesăbuită, dar ştie întotdeauna că în junglă există şi păsări şi flori divine, nuci de cocos şi comori neştiute. Încrederea pariază pe posibilităţile pe care le favorizează. Încrederea ştie că neîncrederea este mult prea costisitoare. 

Neîncrederea vă face să sacrificaţi ceea ce ar putea fi, pentru ceea ce a fost. 

Neîncrederea se bazează pe trecut şi pe statisticile sale. Neîncrederea este un jucător foarte slab la jocurile de noroc. 

Încrederea se aventurează înainte. Încrederea se îndreaptă către ceea ce poate fi şi se îndepărtează de ceea ce a fost. 

Deoarece inima voastră a fost frântă cândva, asta nu înseamnă că se va frânge şi a două oară. 

Pentru că aţi fost respinşi cândva, asta nu înseamnă că se va mai repeta. 

Pentru că nu aţi avut şanse cândva, nu înseamnă că nu veţi mai avea. Puteţi să vă bazaţi pe schimbare, dar bazaţi-vă cu încredere. 

Dacă ar domni doar neîncrederea, nu aţi putea să faceţi nimic, iubiţilor. A venit timpul ca neîncrederea să dispară. A venit timpul ca încrederea să înflorească. Voi sunteţi Tarzan ce zboară deasupra junglei, cu ajutorul unei liane. El nu poate să testeze fiecare liană înainte. Nici voi nu puteţi. Uneori, trebuie să alegeţi, pur şi simplu, liana care vi se oferă, să o trageţi spre voi, să o apucaţi bine şi să vă luaţi zborul cu ea. 

Dacă trebuie să va gândiţi la eventualităţi, gândiţi-vă la acelea pe care vi le-aţi dori. 

Câţi oameni sunt accidentaţi, în fiecare zi, în afara casei lor? Cifrele v-ar face să rămâneţi acasă. 

Câţi oameni sunt accidentaţi, în fiecare zi, în casele lor? Cifrele v-ar face să ieşiţi afară. 

Şi totuşi, sunt mulţi mai mulţi oameni care nu sunt răniţi nici în afara caselor, nici în interiorul lor. 

Este în regulă dacă zâmbiţi. Nu vă mai păziţi atât, iubiţilor! În schimb, orientaţi-vă mai mult spre iubire. Preziceţi că viaţa nu este periculoasă pentru voi, că străinii nu sunt periculoşi, că lumea nu este periculoasă. Acest lucru nu înseamnă să vă acoperiţi ochii. Acest lucru presupune să înlăturaţi viziunea îngustă despre pericol pe care o dă purtatul de ochelari. 

Priviţi dintr-o perspectivă mai largă, iubiţilor! 

sursa: internet

luni, 25 august 2014

Obsesia controlului


De cîţiva ani încoace observ că se insistă foarte mult pe tot felul de idei şi practici care te îndeamnă să-ţi iei viaţa în mîini, să obţii controlul a ceea ce vrei să devii, să înveţi să controlezi tot ce gîndeşti, tot ce simţi, să-ţi programezi zilele, lunile, anii, să-ţi alegi mereu ceea ce vrei să facă parte din viaţa ta, să-ţi construieşti relaţiile pe care le doreşti, în concluzie – să-ţi faci totul cu mîna ta. În aparenţă nimic mai frumos şi mai nobil decît abilitatea de a-ţi construi viaţa aşa cum îţi doreşti. În realitate nimic mai inutil decît să faci eforturi peste eforturi doar pentru a prelua controlul total asupra vieţii. Realitatea este că oricît am urmări să controlăm viaţa, ea rămîne în afara capacităţilor noastre de a prevedea. Este mult mai bine să privim viaţa ca pe un mister continuu şi să dobîndim mai degrabă abilitatea de a ne adapta cu uşurinţă la ceea ce ne este dat să trăim, decît să ne chinuim să obţinem controlul total. Ce farmec mai are o relaţie pe care „mi-am construit-o aşa cum mi-am dorit”, o relaţie în care am aplicat toate tehnicile manipulatorii într-un mod mai mult sau mai puţin voalat doar pentru a-l face pe celalalt să corespundă aşteptărilor mele şi să mă facă fericit? Este ca şi cum mi-aş trimite singur felicitări de ziua mea! O relaţie nu poate să-ţi aducă fericirea decît dacă celălalt te iubeşte şi te doreşte şi nu pentru că l-ai făcut cu abilitate să te dorească, ci pentru că aşa simte în străfundul inimii lui. Iubirea ne aduce fericirea cea mai intensă atunci cînd reuşeşte să ne facă să renunţăm la control. În starea de abandon în braţele celuilalt este cea mai savuroasă fericire pe care ţi-o poate aduce o relaţie. Vei iubi cu adevărat omul care te va face să renunţi la control, omul care te va face să simţi că nu ai nici un control real asupra vieţii tale şi cu atît mai mult asupra lui şi cu toate acestea nu îţi doreşti altceva decît să i te dăruieşti, să facă parte din viaţa ta. Aceasta este iubirea şi magia iubirii. Nu te va împlini cu adevărat o relaţie în care vrei să-l controlezi pe celălalt, o relaţie pe care „să ţi-o construieşti aşa cum îţi doreşti”. Aş căuta mai degrabă pe cineva care să mă înveţe cum să abandonez mania controlului, mai ales într-o relaţie, decît pe cineva care să mă înveţe cum să-l controlez pe celălalt.

Într-o horă cînd te simţi cu adevărat bine? – atunci cînd trebuie să-ţi controlezi în continuu mişcările, să-ţi numeri paşii sau atunci cînd te laşi purtat de ritmul natural al dansului şi simţi cum se înalţă în tine o putere şi o bucurie cum nici nu ţi-ai fi imaginat vreodată că ar putea să existe? În dans există o etapă în care înveţi paşii, îţi controlezi mişcările, îţi cunoşti trupul, te armonizezi cu celălalt sau cu ceilalţi, însă dacă nu apare şi etapa în care nu mai este nevoie de nici un control, acel dans nu te va bucura pe deplin, nu te va face să simţi cu adevărat că trăieşti. Măiestria unui dansator se vede abia după ce acesta începe să danseze LIBER, fără să mai numere paşii fără să se mai gîndească la mişcarea următoare, să-şi amintească mereu şi mereu coregrafia prestabilită. Un adevărat artist nu este cel care execută perfect o coregrafie, ci acela care o poate executa ca şi cum nu ar exista o coregrafie, acela care poate improviza în mod spontan, care dansează cu adevărat LIBER, după cum îi dictează sufletul şi nu după un desfăşurător memorat la care se gîndeşte în continuu.

Este bine să ne cunoaştem şi să visăm, să dobindim o putere de autocontrol semnificativă, să avem o viziune asupra a ceea ce vrem de la viaţă, dar totodată este bine să învăţăm să trăim liberi, spontan, să curgem deodată cu viaţa savurîndu-i fiecare picătură de fericire din tot ceea ce ne aduce.

de Cristian Turcanu

luni, 18 august 2014

MERGI …CREAZĂ-ŢI PROPRIUL DRUM …


Plimbă-te.

Lasă-ţi paşii să nu gândească drumul, ci să-l creeze. Unde vor ei. O vor face pe rând. O dată dreptul şi, pe urmă, stângul. Ca-n viaţă. Să poţi avansa în drumul tău este obligatoriu să păşeşti şi cu stângul înainte. Este vital, atunci când faci drumuri lungi…În drumul tău, nu calcă lumea în picioare, ci descoper-o.

Priveşte înainte.

Mai bine priveşti în gol decât în urmă. O să simţi adiere de vânt în frunte şi poate o să respiri puţin aer rece. Nu te vei îmbolnăvi, nu este de la frig. Este aerul schimbării. Primeşti aer rece şi îl transformi, prin plămânii tăi, în aer cald, atunci când îl expiri. Aşa să faci cu tot ce vine spre tine şi ţi se pare rece. Trece-l prin pieptul tău, transformă-l, încălzeşte-l şi dă-l lumii înapoi cu căldura ta.

Te plimbi şi trec oameni pe lângă tine sau prin faţa ta. Unora le place să stea şi să-i facă şi pe alţii să facă acelaşi lucru. Nu le place să meargă, obosesc repede şi asta îi frustrează. Vor încerca să te oprească şi pe tine puţin. Dar tu nu o faci, tu te plimbi în continuare. Habar n-ai unde este capătul, dar ţine ritmul paşilor.

Ascultă.

Sunetul paşilor tăi. Şi instinctul. Niciun alt sunet nu îţi vorbeşte cu adevărat, ci este doar zgomot. Tot ce ai auzit de la alţii nu ţi se potriveşte, nu îţi aparţine. Ascultă-ţi sufletul cum îţi spune să mergi şi unde să ajungi. Îţi este ghid. Caută şi el o hartă pe care să o cunoască, aşa cum tu cauţi celălalt trup care să te completeze.

Să ai mereu o mână liberă să o poţi întinde cuiva. Să primeşti, dar şi să oferi. Să ai pe cine să ridici, dar şi cine să te prindă, dacă te împiedici şi cazi. Să găseşti acea mâna care te va strânge, inconştient, când vrea să te apere de ceva. De cineva. Chiar şi de tine.

Fă-ţi viaţa o plimbare. Atât de lungă şi frumoasă, încât atunci, mai târziu, când vei face o plimbare prin viaţa ta, să o faci de mână cu cine trebuie ”

de Cornel Ilie
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...