Se afișează postările cu eticheta Rugaciune. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Rugaciune. Afișați toate postările

marți, 4 mai 2021

Dumnezeu îndepărtează, vindecă, apoi înlocuiește. Trebuie numai să avem răbdare…


Trebuie să avem răbdare, pentru că Dumnezeu trăiește veșnic și lucrează pentru noi. Ne grăbim să vedem totul împlinit cât ai bate din palme, pentru că viața noastră se scurge rapid. Suntem aici doar pentru o scurtă vreme din veșnicie și apoi ce se întâmplă? Am terminat cu această viață.


Nimic nu este intamplator si chiar daca uneori este greu sa credem asta, viata ne-a dovedit de multe ori ca asta este. De cate ori nu ne-am intristat cand anumiti oameni au ales sa nu mai faca parte din viata noastra?

Am suferit, am plans, am chemat, am strigat dar pana la urma am invatat sa traim fara acei oameni sau, si mai important, am cunoscut alte suflete care ne-au vindecat si ne-au fost alaturi. Pentru ca nimeni nu pleaca fara ca altcineva sa vina…trebuie numai sa avem sufletul deschis si sa vedem cine bate la poarta lui.

Dar Dumnezeu lucrează în veșnicie și din această cauză s-ar putea să cerem ceva azi și să-l primim peste 30 de ani! În acest fel, ușor-ușor dobândim experiență și, în final, într-o zi, nu mai dorim și nu mai cerem nimic. Pentru că El știe ce, unde, dacă și când ne va da acel lucru. Așa că trebuie să rămânem liniștiți și să nu ne agităm.

Unii vor spune că suntem indiferenți, apatici, impasibili. Dar acest lucru nu este adevărat. Noi pur și simplu mergem în ritmul lui Dumnezeu și conform voii Sale. Acesta este motivul pentru care nu ne impacientăm.

Cu mulți ani în urmă, mă nelinișteam. Ce se va întâmpla? Cum voi face asta? Când voi merge acolo? Apoi, am avut mândria de a ști care va fi rezultatul muncii mele… Va fi criticată? Va fi aprobată? Eram îngrijorată și așteptam cu nerăbdare să aflu. Acum nu mai simt nimic de genul acesta! Pur și simplu stau liniștită și aștept să se facă voia Lui în viața mea – în fiecare zi.

În fiecare dimineață îmi pun semnătura în partea de jos a noii pagini – semnez „cec alb” pentru Domnul… 
 
Maica Gavrilia, asceta iubirii, Editura Episcopiei Giurgiului, 2014

vineri, 16 aprilie 2021

Multumesc, Doamne, pentru puținul care e de fapt atât de mult!


Întotdeauna am mulțumit lui Dumnezeu pentru ceea ce am primit de la El.

Pentru oportunitățile care s-au transformat în realizări.
Pentru visurile care au devenit realități.
Pentru alegerile care m-au condus la succes.

Ce nu am făcut până acum a fost să-i mulțumesc lui Dumnezeu și pentru eșecurile din viața mea, pentru încercările fără rezultat, pentru greutăți și obstacole, pentru cererile fără răspuns, pentru toate visurile iluzorii avute de-a lungul vieții.

El știe mai bine decât mine care-mi sunt nevoile. El are un plan pe care eu nu îl cunosc, dar asta nu mă împiedică să am încredere. El îmi vrea binele și asta înseamnă că uneori nu pot primi ceea ce-mi doresc pentru că nu ar fi bun pentru mine.

Îmi doresc să găsesc în mine puterea de a spune „Mulțumesc” atunci când mă aflu în preajma obstacolelor. Atunci când sunt pusă la pământ. Atunci când mă aflu la capătul puterilor. Atunci când sunt încercată. Îmi doresc să nu uit niciodată să mulțumesc și pentru ceea ce am și pentru ceea ce îmi lipsește și să am încredere că voi primi ceea ce Dumnezeu a pregătit pentru mine.

Să mulțumești și să simți recunoștința în vremuri dificile este foarte greu. Să vezi binele când îți privești visurile făcute bucăți, să-ți păstrezi speranța când îți privești viața destrămându-se, să zâmbești când simți că nu mai poți, să mulțumești când nu ai primit nimic este incredibil de greu.

Dar cei care îl iubesc cu adevărat pe Dumnezeu o fac în fiecare zi. Și tare mult îmi doresc să o fac și eu. Și mai cu seamă să o simt. Pentru că vorbele devin adevărate doar dacă pornesc din inimă.

sursa: https://randuripentrutine.eu/

vineri, 9 aprilie 2021

Ai încredere în mine când spun că Universul îți ascultă rugăciunile. Știe ce vrei și îți oferă ce îți trebuie. Poate că ceea ce îți dă el este diferit de ceea ce ceri tu, însă acceptă că el știe mai bine de ce ai nevoie.


Nu îți face griji cu privire la nimic, în schimb, roagă-te pentru tot. Spune-i Universului de ce ai nevoie și mulțumește-i pentru tot ce a făcut pentru tine.

Fii tare și curajoasă... nu-ți fie frică! Nu te descuraja pentru că lângă tine este tot timpul cineva, oriunde mergi.

Crede-mă când spun că Universul știe ce face. Chiar dacă ești confuză și nu știi cum vei găsi puterea de a te ridica de la pământ și a merge mai departe. Universul este alături de tine și îți va deschide mereu ușa. O ușă neașteptată. O ușă care te-ar putea duce în fața fericirii adevărate, o fericire pe care nu ți-ai imaginat-o niciodată. O ușă care pune capăt zilelor grele și îți arată luminiță de la capătul tunelului. Îți spune că poate acum viața este dificilă, însă în scurt timp lucrurile se vor schimba și vei putea fi din nou tu.

Ai încredere în mine când spun că Universul nu ia din viața ta lucruri fără să îți ofere la schimb ceva mai bun.

Universul știe când ceva a servit scopului său chiar dacă tu nu reușești să îl vezi. Universul știe când lucrurile ar trebui să se încheie chiar dacă tu nu ești pregătită pentru asta. Universul planifică ce urmează pentru tine deoarece știe că trebuie să apară o schimbare frumoasă în viața ta. Știe să te ajute să ajungi pe un drum mai bun care îți va aduce doar beneficii și o viață mai împlinită.

Ai încredere în mine când spun că Universul îți ascultă rugăciunile. Știe ce vrei și îți oferă ce îți trebuie. Poate că ceea ce îți dă el este diferit de ceea ce ceri tu, însă acceptă că el știe mai bine de ce ai nevoie. Atunci când ceri fericire din partea oamenilor pe care îi iubești, el îți va spune că aceștia nu sunt oamenii potriviți pentru tine. Când ceri pace, însă se întâmplă ceva în viața ta, acesta un semn de la Univers pentru a îți spune că viitorul tău va fi mai liniștit în altă parte. Când ceri iubire și primești durere, Universul îți spune că trebuie să faci o alegere mai bună. El îți dovedește că nu trebuie să iubești oamenii răi. Întotdeauna răspunde întrebărilor tale, trebuie doar să ai încredere în răspunsurile lui.

Crede-mă când îți spun că Universul te privește și are grijă de sufletul tău. Este posibil să îți fie dificil să înțelegi asta, însă el nu te va lăsa niciodată singură în întuneric. Chiar și pe timp de noapte, privește luna și vezi cât de frumos strălucește pentru tine - ea este ghidul tău în perioadele întunecate. Universul este pregătit să te ghideze și să te inspire... să aranjeze lucrurile astfel încât să îți poți schimba viața în mai bine. Ai doar încredere în el, pune-ți destinul în mâinile lui.

Ai încredere în mine când spun că Universul vrea să te bazezi pe el. Vrea să îți arate că unii oameni sunt imprevizibili și că își schimbă viața în fiecare secundă. Vrea să știi că nimic în viață nu este sigur. Vrea să știi că vor exista momente când va trebui să te bazezi doar pe tine și pe ce îți spune inima. Vrea să accepți momentele dificile și să înveți din ele astfel încât să mergi mai departe pe drumul pregătit pentru tine.

Ai încredere în mine când spun că Universul are întotdeauna un plan pentru tine... planul lui este să îți ofere tot ce este mai frumos în această lume.

 sursa: https://www.kudika.ro/

vineri, 3 aprilie 2020

Suparat pe om, Dumnezeu a ales anul acesta sa nu il viziteze de Pasti. De ce ar face-o?


De ani buni am transformat Craciunul intr-o petrecere cu rochite rosii si scurte.
O alergatura disperata dupa cadouri inutile, doar pentru a bifa inca o sarbatoare petrecuta cum se cuvine, nu-i asa, in familie.
De cele mai multe ori, in spatele usilor inchise, dincolo de beculete si ornamente, oamenii se regasesc in aceeasi minciuna, pigmentata cu certuri, cu violenta si ura.
Sau multa, infinita, dureroasa indiferenta.
 

Acolo nu e loc pentru El.

Pastele a devenit un necesar pretext al unor petreceri zgomotoase, cu si mai putine haine decat de Craciun.
Dudui pline de piosenie ne invata sa tinem postul corect, sa traim cu Dumnezeu in suflet; apoi ne marturisesc, pline de evlavie, clipind din genele false, cum vor petrece ele Sfintele sarbatori, in cluburi de fite, cu sampanie de 2000 de euro, dupa ce au dat o fuga sa ia nitica Lumina, fara sa le treaca macar prin cap ce ar putea insemna asta.

Craciun sau Paste, le-am transformat in orgii alimentare, cu mancaruri udate din belsug cu alcool, totul culminand cu vizite la urgenta sau un cutit infipt intr-un comesean care ne-a furat, in urma cu jde ani, caii de la bicicleta.
Printre mese intinse si pline, simbol de netegaduit al fibrei crestine traditionale, ne prefacem ca intelegem.
Ca simtim.
Ca traim.

De ce ar mai veni?
De ce ne-ar mai crede?
Il luam in deradere de sute de ani.
L-am scos din case si din scoli.
L-am alungat si din biserici si am pus in locul Lui tarabe.
 

Ne folosim de El doar cand ne e greu.

Ii batjocorim pe cei care cred. Credinta este desueta, iar lumea are azi alte preocupari si alti idoli.

De fapt, Si-a dat seama de mult ca jucam la cacealma.
A acceptat ca, in tot timpul asta, am trisat. E firea umana, Si-a spus.
A sperat mereu ca vom intelege, doar suntem creati dupa Chipul Sau.
Dar, in final, a obosit, probabil sa ne mai astepte.

Sa nu ne amagim.
Virusul nu va schimba nimic.
Vom mai fi piosi o luna-doua. Ne vom ruga mai abitir acum, pentru ca la anul, pe vremea asta, sa radem iar de cei care isi fac cruce cand trec pe langa o biserica.
Vom mai fi darnici o luna-doua, fara a uita, insa, sa precizam suma, ca doar nu o sa ratam prilejul de a arata cat de buni si generosi suntem.
Vom citi sau cel putin vom posta coperti de carti la moda.
La anul pe vremea asta vom fi iar la gratar si mici si bere si orice altceva pentru ca, nu-i asa, cartile sunt o pierdere de timp.

In timpul asta, supararea Lui e infinit mai mare decat a noastra.
E mult mai indurerat decat noi acum.
 

Suferinta Crucii se repeta iar si iar, fara ca cei pentru care a fost acolo sa inteleaga ca nu putem exista fara El.

Ca dincolo de dogme si teorii, de doctrine si filozofii, singurul mare adevar care va ramane este imensa Lui iubire fata de micile vietati care se cred si se proclama stapanii Universului, care cred ca pot muta muntii si schimba cursul apelor, care cred ca pot ajunge pe alte stele, dar care se prabusesc ca un castel de carti de joc in fata suferintei reale.


de Adriana Stoicescu

joi, 14 noiembrie 2019

Astăzi vreau să-I mulțumesc lui Dumnezeu

 
“Pentru că El m-a ridicat de fiecare dată când am căzut.
 
Pentru că El mi-a redat bucuria de a trăi când viața părea sumbră și neguroasă.
 
Pentru că El aranjează de fiecare dată lucrurile mai bine decât mă aștept.
 
Pentru că El mi-a dat tăria atunci când credeam că nu mai pot.
 
Pentru că El este axa și vectorul meu statornic ce mă ajută să nu mă abat.
 
Pentru că El îmi aduce oameni buni în cale, dar și întâlniri necesare.
 
Pentru că El își revarsă infinita Lui bunătate atunci când am cea mai mare nevoie de ea.
 
Pentru că El e alinarea și pacea mea.
 
Pentru că El îmi este alături când toți ceilalți dispar.
 
Pentru că atunci când fac un pas spre El, El vine și îi face pe restul pentru mine.
 
Pentru că tot ce fac eu iese obișnuit, iar tot ce fac prin El iese inspirat.
 
Pentru că viața mea capătă sens doar prin El și n-aș fi nimic fără El.”
 
 
 

joi, 12 septembrie 2019

Vine o zi, în care tot ce poți să faci pentru copilul tău este să te rogi!


Da, știu. Pare așa prăpăstios, pare fără scăpare, fără soluție. Dar nu e. Este adevărul gol, goluț! Vine o vreme când realizezi că tot ceea ce poți să faci mai bun pentru copilul tău este să te rogi.

Să-l rogi pe Dumnezeu să îl aibă în grijă, să-l rogi pe Dumnezeu să te ajute să ai serviciu, să îl rogi să păstreze o punte de energie între voi, să vă păstreze conectate peste mări și țări, să îl rogi pe Dumnezeu să-ți spună, într-un fel sau altul, când are copilul mai mare nevoie de tine și tu să faci tot ce poți să îl ajuți. E frustrant, e nedrept, e șocant, dar acesta este adevărul.

Mai devreme decât vrem noi, mai devreme decât suntem pregătiți pentru asta, copiii noștri devin stăpânii propriilor vieți și dacă, până în acel punct, ne transmiteau semnale că nu suntem stăpânii vieții lor, vine o zi în care ridică zidul și ne lasă o gaură cât o gămălie, să putem vedea, din când în când, ce se întâmplă…

Vine o zi… când e limpede că e chiar acea zi despre care credeai că n-o să vină niciodată. Și dacă nu mai ții minte “Îngerașul” și “Tatăl nostru”, învățate în copilărie, va trebui să înveți rugăciuni noi și să te duci la biserică mai des decât ai făcut-o până acum… E greu de crezut, dar acel spațiu va deveni cel mai important loc în care tu ești alături de copilul tău.

M-am rugat, în viața mea, în multe feluri, în multe locuri și pentru multe lucruri. M-am rugat și cu disperare. Dar niciodată nu mă rog cu atâta bucurie, speranță și încredere ca atunci când mă rog pentru copilul meu.

AUTOR Mirela Retegan
sursa: http://randuripentrutine.eu/

vineri, 20 iulie 2018

Bucurați-vă...

 
Bucurați-vă de viață!

Bucurați-vă de lucruri simple!
 
Bucurați-vă de tăceri!
 
Bucurați-vă de pace!
 
Bucurați-vă de frumos!

Bucurați-vă în Dumnezeu!

La mulți și binecuvântați ani tuturor celor care poartă numele sfânt!

Cu iubire și lumină,
Daniela.

miercuri, 6 decembrie 2017

Dragă Moș Nicolae, NU-ți scriu pentru mine...

 
... îți scriu pentru cei care aseară nu au găsit nimic în ghete. Știu, o să-mi spui că nu au găsit nimic în cizmulițele lor pentru că nici măcar nu și le-au pregătit. Știu, o să-mi spui că nu au primit nimic doar cei care nu cred că pot să primească, doar cei care au închis toate ușile și au tras obloanele iar tu nu ai putut pătrunde până în casele lor. Asta pot să o înțeleg. Oricât ai fi tu de magic până la urmă trebuie să lase și ei o fereastră măcar, întredeschisă.

Dragă Moș Nicolae, astăzi este ziua ta. Și știu că tu ești dintre acei sarbatoriți care de ziua lor fac daruri celorlalți. Te rog, astăzi de ziua ta, lasă puțină iubire in inimile înghețate. Lasă puțină speranță în sufletele celor ce și-au pierdut-o. Lasă puțină căldură în mâinile care au înghețat pentru că nu au mai fost ținute în nicio altă mână. Te rog Moș Nicolae trimite astăzi câte o rază de lumină și un gram de iubire către toți oamenii care și-au închis de multe zile obloanele și nu au mai lăsat soarele să între pe ferestrele lor. Undeva, în sufletul lor, toți oamenii aceștia speră ca tu să faci minuni. Speră ca tu să topești gheața care li s-a așezat pe inimă și să transformi sloii în picături fie și ele pline de sare. Dacă lacrimile sunt cele care topesc ghețarii atunci fă-i să plângă de fericire.

În fiecare om mare care astăzi poartă 36, 38, 40, 43, 46 la pantofi, stă ascuns un copilaș care avea la un moment dat cizmulițele cât palma și în seara de ajun de Moș Nicolae scotea toate perechile de încălțări și le înșira pe calorifer sau pe pervazul de la fereastră. Poate astăzi acei copilași nu mai au lângă ei mame și tați și bunici care să le amintească ritualul de Ajun de Moș Nicolae. Poate toți cei dragi lor sunt demult îngeri și au plecat fără să apuce să le spună că acum locuiesc în inimile copiilor lor.


Pentru ei, pentru copiii ascunși astăzi în ghetele mult prea mari pentru cât de puțină iubire au nevoie, fă o minune! Astăzi, de ziua ta, fă iubirea să bată din nou în inimile lor. Fă-i să simtă , să dorească, să facă ceea ce așteaptă de mulți ani. Fă-i să iubească din nou!
 
de Retegan Mirela

vineri, 8 septembrie 2017

Rugăciune la Nașterea Preacuratei Maici a Lui Dumnezeu

„Naşterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea că din tine a răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru si dezlegând blestemul a dat binecuvântare şi stricând moartea, ne-a dăruit nouă viaţa veşnică. „
 
 
O, Preasfântă, Preacurată şi Preanevinovată dumnezeiască Pruncă şi Fecioară Maria, care te-ai născut din părinţi drepţi şi fără prihană, spre bucuria şi mântuirea a toată lumea. O, Preasfântă Fecioară, floarea firii omeneşti, preafrumoasă şi preaînţeleaptă, care din tulpină uscată şi neroditoare ai răsărit şi care, prin a ta naştere, întristarea preafericiților tăi părinţi şi a toată lumea ai risipit-o; nu ne lăsa pe noi, păcătoşii şi nevrednicii, care întru întristări şi scârbe ne aflăm din pricina păcatelor noastre. O, roadă preasfințită a rugăciunii şi a înfrânării, ascultă rugăciunea neputincioşilor robilor tăi şi, cu darul preasfintelor tale rugăciuni, ajută-ne nouă şi ne învaţă a ne ruga lui Dumnezeu din inimă, fără de răspândire şi fără de formă.

Pe tine, chemarea lui Adam celui căzut, te rugăm să mijloceşti pentru noi către Dumnezeu, ca să ne cheme cu darul Său la adevărata pocăinţă. Pe tine, Maica bucuriei, te rugăm, veseleşte cu darul tău sufletele noastre cele mâhnite şi cuprinse de întristare. Tu, Maica Luminii, mijloceşte la Preabunul Dumnezeu pentru luminarea minţilor şi a inimilor noastre. Tu, raiule cuvântător, ajută-ne cu darul rugăciunilor tale să ne curăţim de întinăciunea păcatelor noastre, ca să ajungem la dumnezeiescul rai. Tu, palatul cel însufleţit al Cuvântului, ajută-ne nouă să vedem palatul Noului Sion, cel din ceruri. Tu, Mireasă cea Preasfântă şi cu totul fără de prihană a lui Dumnezeu, ajută-ne ca să vedem şi noi, cei neputincioşi, Ierusalimul cel ceresc, pe Mireasa Mielului şi Maica celor întâi-născuţi. Tu, căruţa Luminii, du-ne pe noi la lumina bucuriei, care de-a pururea este strălucitoare celor drepţi şi sfinţi. Tu, norul cel în chipul porfirei cu raze de aur, umbreşte-ne pe noi de acea fierbinţeală a poftelor trupeşti şi de aprinderea mâniei şi a iuțimii. Pe tine, ceea ce eşti starea fulgerului dumnezeirii şi raza cea strălucită a Soarelui celui de gând, te rugăm, luminează-ne cu darul tău, ca să nu uităm că şi noi suntem biserici ale lui Dumnezeu şi să nu întristăm cu păcatele noastre Duhul lui Dumnezeu, Care locuieşte în noi. Tu, noian al darurilor celor duhovniceşti, ajută-ne să dobândim şi noi, nevrednicii, darul lui Dumnezeu în veacul de acum şi în cel viitor. Tu, sălaş al Duhului Sfânt, mijloceşte cu darul tău la Dumnezeu, ca inima curată să zidească în noi şi cu duh drept să înnoiască cele dinlăuntru ale noastre.

Pe tine, Maica îndurării şi a mângâierii, te rugăm, cu adâncă umilinţă a inimii, să stai lângă noi în ceasul cel mai de pe urmă al vieţii noastre, ca să ne ajuţi şi să ne mângâi sufletele în vremea despărţirii de acest trup stricăcios şi de veacul acesta trecător. Pe tine, porumbiţa înţelegătoare cu aripi de aur şi cu străluciri de fulger, te rugăm din toată inima să călătoreşti cu noi până ce vom trece toate vămile cele înfricoşătoare ale văzduhului şi toată puterea întunericului celui de sub cer. Pe tine, uşa vieţii, a luminii şi a bucuriei, te rugăm să ne ajuţi să intrăm pe porţile cele sfinte ale împărăţiei cerurilor şi să ajungem, cu darul preasfintelor şi preaputemicelor tale rugăciuni, la lumina veseliei celei neasemănate şi neapropiate.

Pe tine, Împărăteasa cerului şi a pământului, care pururea stai de-a dreapta Sfintei Treimi şi care ai născut pe Ziditorul Serafimilor şi i-ai întrecut întru cinstire pe Heruvimi, te rugăm, noi, păcătoşii şi nevrednicii robii tăi, să stai aproape de sufletele noastre în ziua cea mare şi înfricoşătoare a Judecăţii de apoi şi să îmblânzeşti mania cea sfântă şi dreaptă a Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos, ca să miluiască şi să mântuiască sufletele noastre. Amin!

SĂ NE FIE DE FOLOS!

DOAMNE AJUTĂ TUTUROR!
 

vineri, 7 aprilie 2017

Inimioară, ce mai vrei?!

"Eu vreau să am linişte, nu dreptate. Te iubesc până la fluturi şi înapoi!"
Rugăciune. Ochii sunt fereastra sufletului. De curând, cineva mi-a spus să fiu atent dacă o să plâng vreodată în public, pentru că se plânge cu artă! M-a buşit râsul instantaneu. Adică şi când plâng trebuie să fiu atent?! Prostii. Plâng cum vreau, râd cum vreau, zic. Măcar atâta lucru să pot face şi eu. Nu am nevoie de reclamă, imagine sau cursuri de antreprenoriat nici la râs, nici la plâns. Afaceri cu noi înşine pe hârtie în contract sau cu o strângere fermă de mână şi o privire profesională. Nu se găseşte totul în cărţi.

Un om informat este un om puternic. Totul este vremelnic. De ce să nu faci ceea ce simţi atunci când simţi?! Suflete frumoase. Trăieşte din inimă! Nimic nu va mai fi ca înainte. Eşti ceea ce alegi să fii. Dilemă. Se întâmplă lucruri. Cerem iertare, dăruim iertare. Eşecul ne învaţă că nu putem avea întotdeauna tot ceea ce vrem. Eşecul ne confruntă cu propriile noastre limite şi ne arată că nu suntem de neclintit. Şcoala smereniei. Locul de unde te ridici ca să mergi mai departe. Dacă nu am fi trecut atunci prin acea experienţă, nu am fi astăzi unde suntem. Viaţa e aşa cum e şi trebuie să ne lovim ca să ne trezim. Nimic nu este întâmplător! Lucruri inspiraţionale. Ne motivăm cu poveştile altora. Iubirea îmbracă o multitudine de forme. Contur între dojană şi încurajare. Să ne depăşim limitele e lucru mare. Căruţă de coincidenţe. Teama de singurătate, teama de ridicol, teama de moarte.

Sclipire în ochi. Molipseşte cu optimism. Împărtăşeşte şi celorlalţi curaj, bucurie, bine, frumos. Dă mai departe. Uneori nu ai această resursă întotdeauna pentru tine. Eşti aşa cum eşti. Uneori cu inspiraţie, alteori nu. Cum te percep oamenii e problema lor. Nu te mai raporta la măştile celorlalţi. Viaţa este cu suişuri şi coborâşuri şi vine un moment când trebuie să alegi serios. Şi îţi asumi alegerile. Sugestie. Se trage linie şi se plăteşte un preţ: pentru muncă, pentru agitaţie, pentru stres, pentru absenţa din viaţa unora, pentru vrute şi nevrute. Într-o fracţiune de secundă se pot întâmpla foarte multe. Circuit. Moment de pauză interioară. Experienţă. Introspecţie. Doamne-Doamne. Dumnezeu S-a născut simplu şi ne vrea simpli. Doar Dumnezeu ne poate judeca, nu oamenii! Când judeci, să te aştepţi să fii judecat cu aceeaşi măsură. Cronofagi. Energofagi. Priviri, cuvinte, tăceri. Muscă de o zi în faţa a tot ce înseamnă divinitate. Zece minute este un viitor îndepărtat. Suflare de viaţă, iubire, zâmbet, fericire absolută.

Raport cauză efect. Între smerenie şi umilinţă este o diferenţă uriaşă. La fel ca şi între milă şi compasiune. Fericirea ta nu înseamnă nefericirea celuilalt. Moment de declic. Transformare. Decât să trăieşti murind, mai bine să mori trăind. Fă cunoştinţă cu adevăratul tu şi nu fugi de tine. Una cu tot. Psihanaliză a stărilor, psihologia vârstelor, psihologia socială, metodologia cercetării, etică şi deontologie, etc. Libertate, nu încorsetare.

Nu sunt cititor, ci trăitor. Nu ţin minte formule, definiţii, teorii, tabele. Sunt prea complicate pentru mine. Eu am nevoie de cuvinte şi atât. Cuvinte izvorâte din Cuvânt, Logos. Sau tăcere izvorâtă din Sacru. Trăiesc prezent, aici, acum. Eroi cu nume sonore sau nu. Când oamenii te cred fericit şi tu crezi că nu eşti, ia-te după ei! Ploaia mea caldă de vară îmi mângâie simţurile. Sunt un tăciune ce luminează sau însemnează un perete al inimii. Sunt acolo când nici nu ştii că ai nevoie. Rănile mă dor. Scot tot gunoiul de sub covor şi fac curăţenie generală. Scutur, şterg praful, văruiesc, aşez lucrurile din nou, aerisesc în casa sufletului şi minţii mele. Fiecare zi e o bucăţică de drum… Merg pe jos şi mă simt bine în natură.

Hristos ne-a iubit pe toţi la fel. Nu putem fi Iisus, dar Îl putem avea ca model. Inimioară, ce mai vrei?! Eu vreau să am linişte, nu dreptate. Te iubesc până la fluturi şi înapoi!...

de Ieromonah Hrisostom Filipescu

luni, 27 februarie 2017

Postul şi terapia prin tăcere

 
Postul include şi o anumită atitudine lăuntrică, fiind în acest fel o sursă de sănătate şi echilibru, pe când celelalte forme de renunţare forţată la hrana sunt perturbatoare. O vorbă de duh spune că „binele face puţin zgomot şi zgomotul puţin bine“. De aceea, în post este bine să vorbim mai puţin, să ne abţinem de la certuri, intrigi, bârfe, minciuni, să controlăm “pălăvrageala” minţii şi chiar rugăciunile să le spunem în gând şi în tăcere. Abţinerea de la mâncare este postul trupului, iar tăcerea este postul minţii, al sufletului. În deplină tăcere se produce un fel de întărire a sufletului, o însănătoşire spirituală.

Călugării din mănăstiri spun că dintre toate canoanele postului, cele mai spectaculoase şi rapide efecte le are asupra sufletului tăcerea. În tăcere observăm cum mintea tinde să se liniştească, cum receptivitatea la stress devine mai mică, gândirea este mai profundă şi apare o stare de inspiraţie în care putem găsi soluţii la cele mai dificile probleme ale noastre. Concentrarea în faţa unei icoane are un efect terapeutic extraordinar.

Terapia tăcerii în perioada postului nu înseamnă o tăcere a Divinităţii ca neparticipare, ci o tăcere vie, grăitoare, activă. Cei care cred în Dumnezeu simt cum acesta lucrează prin tăcere. La adevărata tăcere mistică – formă de comunicare şi de terapie cu Dumnezeu -, se ajunge numai după pregătire de durată, care înseamnă şi post. Tăcerea mistică înlătura toate tulburările, toţi stimulii din afară şi din lăuntrul nostru, care ne tulbura, care ne deranjează. Aceste tulburări sunt obstacole în faţa comunicării cu Divinitatea.

De ce suntem stresaţi şi cu mintea plină de tot felul de gânduri? Pentru că ne lăsăm pradă stimulilor exteriori, zgomotelor care ne împiedică să ne concentrăm în tăcere. Orice vindecare spirituală se produce prin centrare. Suntem bolnavi când ne descentram, când ne pierdem centrul, când ne împrăştiem. Ca să ne vindecăm, noi creştinii, căutam concentrarea prin rugăciune sau în faţa unei icoane ca un simbol, în genunchi, în biserică.

Concentrarea aceasta în „sfânta tăcere” are un efect terapeutic extraordinar. Nu există o formă mai bună de terapie, de vindecare a bolilor trupeşti şi sufleteşti, decât în cea mai deplină tăcere, prin uniune cu Dumnezeu. Una dintre cele mai puternice rugăciuni la care se face referire adesea este “Rugăciunea Inimii” când este spusă mereu în gând şi în tăcere. Aceasta tăcere-gând mistică pătrunde în noi până în centrele de taină ale fiinţei şi ne vindeca sufleteşte.

Se mai spune că cea mai primită rugăciune se face în gând şi la miezul nopţii, când dispar toate zgomotele, toate tulburările încetează şi tăcerea este maximă. Se mai spune că atunci se deschid cerurile… Cei ce au ajuns la adevăratul sens al tăcerii, că adevărata atitudine în faţa tainelor divine, folosesc cuvintele în sensul lor fundamental, legat de Logosul Divin. Pentru ei, cuvântul este ziditor, având puterea de a lega şi dezlega…

Îndemnuri de la Sfinţi
“Tăcerea este taina veacului viitor. Iar cuvintele sunt unealta acestei lumi.” (Sfântul Isaac Şirul)

„Fă stomacul mic, limba tăcută, păstrează-ţi mintea limpede, inima curată, blândă şi smerită. Iată postul!“ (Sfântul Vasile cel Mare);

„Dacă postul ar cârmui viaţa noastră, atunci viaţa n-ar mai fi atât de plină de plâns şi de tristeţe. „(Sfântul Vasile cel Mare)

„Postul nu înseamnă numai să mănânci rar, ci să mănânci puţin. Adevăratul post nu constă, de altfel, numai în a domoli propriul nostru corp, ci în a renunţa la hrana în scopul de a da pâinea ta celui ce nu are.“ (Sfântul Serafim de Sarov)

sursa:
https://drumuricatretine.wordpress.com/

marți, 3 ianuarie 2017

Rugăciune pentru bolnavi, către Sfântul Efrem cel Nou

Vreme de peste 500 de ani, nimeni nu a știut nimic despre acest Mare Mucenic, iar în data de 3 ianuarie 1950, monahia Macaria a descoperit, prin revelație dumnezeiască, Sfintele Moaște ale Marelui Mucenic Efrem cel Nou, precum și viața și pătimirile sale.
 

Sfinte Efrem, mare mucenice al lui Hristos, ascultă acum puţina noastră rugăciune pentru robii lui Dumnezeu (numele) care sunt încercaţi de boli, suferinţe şi de ispite. Venim la tine ca la un doctor ceresc şi credem că vei primi cererea noastră şi vei uşura suferinţele lor. Ai spus că ai leacuri pentru toate felurile de boli, şi de aceea nădăjduim că iubirea ta de oameni nu s-a împuţinat. Cine poate spune mulţimea minunilor tale? Cine ştie câţi suferinzi au aflat izbăvire prin rugăciunile tale?

Ajută-i, Sfinte Efrem, ajută-i pe cei suferinzi! Roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru ei şi, dacă le este de folos să fie tămăduiţi degrabă, fă să se întâmple aceasta spre slava lui Dumnezeu. Iar dacă le este mai de folos să ducă mai departe crucea suferinţei lor, ajută-i să rabde fără să cârtească, ca să primească luminoasa cunună a răbdării.

Sfinte Mare Mucenice Efrem, tu ai răbdat suferinţe de nespus, iar viaţa noastră este plină de desfătări. Dar chiar dacă suntem păcătoşi şi întinaţi prin tot felul de patimi, îndrăznim a ne ruga ţie. Căci nu pentru noi ne rugăm ţie, sfinte, ci pentru bolnavii aceştia pe care suferinţele i-au îngenunchiat. Fii lor păzitor, povăţuitor, ocrotitor şi tămăduitor, ca să îţi mulţumească cu inimă smerită şi să Îl slăvească pe Dumnezeu care te-a acoperit cu harul Său, arătându-te mare făcător de minuni, în vecii vecilor. Amin.
 
sursa: doxologia.ro

duminică, 30 octombrie 2016

Rugăciunile părinţilor pentru copiii lor

Există oare un lucru mai firesc decât acesta - ca mama şi tatăl să se îngrijească prin rugăciune de copiii lor? Ei le doresc binele, doresc să-i crească aşa cum se cuvine. Doresc să le ofere o educaţie solidă, să le rânduiască bine viaţa, să-i vadă întotdeauna sănătoşi, bucuroşi, plini de virtute şi de cinste. Insă nu totul atârnă de buna lor dorinţă. Copiii pot să apuce pe o cale greşită, să refuze orice educaţie, să devină desfrânaţi, să cadă şi să se înece în mocirla păcatelor. Părinţii credincioşi simt toate acestea. Ei ştiu că fără Dumnezeu nu pot să-i păzească pe copiii lor, astfel că se roagă cu osârdie pentru ei, străduindu-se să aprindă credinţa în sufletele acestora.

Fericite sunt acele familii în care părinţii sunt credincioşi, iar copiii sunt crescuţi întru credinţă! Acolo părinţii se roagă pentru copiii lor, iar copiii se roagă pentru părinţii lor. Acolo Dumnezeu ţine cârma corăbiei familiei şi o îndreaptă către limanul cel ceresc. Acolo Hristos ajută în boli şi în necazuri. Acolo Sfântul Duh acoperă şi în bucurii, şi în necazurile ce se ivesc.

S-a îmbolnăvit, de pildă, copilul. Medicul îşi împlineşte datoria. Insă primejdia atârnă în continuare deasupra plăpândei făpturi a lui Dumnezeu. Părinţii conştientizează foarte bine acest fapt. Lacrimile mamei şi ale tatălui care plâng înaintea icoanelor ajută nu arareori. Dumnezeu îl întoarce pe copil la viaţă. Recunoştinţa către El e una fără de sfârşit.

**********

In trecut, când părinţii se rugau cu osârdie pentru copiii lor şi îi creşteau în frica lui Dumnezeu, în credinţă şi în evlavie, copiii le răsplăteau cu dragoste şi cu rugăciune pentru ei. Insă, pe măsură ce părinţii au încetat să se mai roage pentru copiii lor şi să-i crească în credinţa creştin-ortodoxă, şi copiii au încetat să-i mai cinstească pe părinţi şi să li se supună!

Există cazuri în care părinţii îi cresc pe copii în credinţă şi în virtute. Sub influenţa străzii însă, a duhului de necredinţă din societate, nu arareori copiii se leapădă de credinţă, încetează să asculte sfaturile cele bune, apucă pe o cale rea şi devin cei mai mari vrăjmaşi ai părinţilor lor. Mamele îşi frâng mâinile, plâng, se roagă, însă copiii îşi bat joc de aceasta şi îşi văd de ale lor. Ce-ar fi de făcut în cazul dat? Oare să se lepede şi maicile de credinţă pentru că nu văd un ajutor cât mai grabnic de la Dumnezeu? Nu! Ele trebuie să continue să se roage, nădăjduind că, mai devreme ori mai târziu, Dumnezeu le va auzi. Sfânta Monica, mama Fericitului Augustin, s-a rugat ani mulţi pentru fiul ei rătăcit, fără să vadă însă vreo izbândă întru aceasta. Atunci, ea s-a adresat episcopului locului, care a mângâiat-o şi în chip prorocesc i-a spus: „Nu se poate ca fiul unor asemenea lacrimi ale mamei să fie lăsat de Dumnezeu să piară!" Şi, într-adevăr, Fericitul Augustin, după o vreme, s-a întors la Hristos şi şi-a afierosit întreaga viaţă Lui, devenind unul dintre marii dascăli ai Bisericii.

Din păcate, rare sunt întâmplările în care copiii se întorc la Dumnezeu încă din timpul vieţii părinţilor, sub influenţa rugăciunilor lor fierbinţi, a lacrimilor amare şi a sfaturilor bune. Cei mai mulţi fii şi cele mai multe fiice, atraşi fiind de satisfacţiile unei vieţi uşuratice, îi dispreţuiesc pe părinţii doborâţi de necazuri şi astfel îi bagă în mormânt.

Există însă cazuri când, după moartea părinţilor, unii copii se pocăiesc şi-şi îndreaptă viaţa. Părinţii se duc din această viaţă cu ochii deschişi... Greaua pierdere cu-tremură însă inimile tinere care îşi amintesc de dragostea părintească, de jertfelnicie şi de virtute. Sămânţa bună, semănată odinioară în sufletele copiilor, încolţeşte abia acum şi dă rodul cel bun. „Mult prea târziu!" - vor spune unii. Nu! Niciodată nu e prea târziu, câtă vreme omul se pocăieşte! Târzie este pocăinţa după moartea celui vinovat. „însă părinţii nu pot să se bucure de pocăinţa copiilor lor!" Aceasta nu-i adevărat - vom răspunde -, căci se spune că mare bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte (v. Lc. 15, 17). Prin „cer" se înţeleg nu doar îngerii lui Dumnezeu, ci şi oamenii drepţi, care s-au dus dincolo, printre care pot să se afle şi părinţii credincioşi, chinuiţi, care au trăit atâtea amaruri şi necazuri din partea copiilor lor neascultători, care le-au răspuns lor cu rău la bine. Oare o asemenea dragoste neinteresată nu va primi ca răsplată împărăţia cerurilor?! Părinţii plecaţi la cer, după moartea lor, sunt vii la Dumnezeu şi se bucură nesfârşit, chiar dacă îndreptarea copiilor lor e una târzie.

Un mare scriitor, care în tinereţea sa a fost necredincios, a pierdut-o pe iubita lui mamă. Vestea morţii l-a aflat departe de ea. Când a citit ultima ei scrisoare, în care mama îl sfătuia să se întoarcă la Dumnezeu, a fost cutremurat de acest glas, venit parcă de dincolo de mormânt... „Am plâns... şi am crezut!" - scrie el. Din acea clipă, şi-a afierosit marele dar al scrisului spre slava credinţei în Dumnezeu:

In vremurile noastre atât de confuze se întâlneşte şi un alt fenomen - copiii cred în Hristos şi îmbrăţişează poruncile Lui, suferă din pricina necredinţei părinţilor lor, îi învaţă cele ale credinţei şi se roagă cu osârdie pentru întoarcerea lor la Dumnezeu. Şi cât de mare este bucuria în familia în care copiii îi răsplătesc pentru faptul că i-au născut trupeşte - prin aceea că ei folosesc la naşterea lor duhovnicească!

Arhim. Serafim Alexiev
Darurile rugaciunii de la ostenelile trecatoare la roadele cele vesnice, Editura Sophia

duminică, 23 octombrie 2016

Când sunteţi trişti, gândiţi-vă la lucrul acesta: „Stai, că este ceva drac aici!”


Diavolul ţânteşte acest mare obiectiv: să ne despartă de Dumnezeu. Nu-i va fi uşor să o facă direct, că aşa s-au încununat mulţi creştini care au simţit în ei puterea credinţei, ştiind că omul e făcut de Dumnezeu singur, numai pentru Dumnezeu şi nu se pot despărţi de El.

Luptă cu orice chip să-l bage pe om în păcat, păcate de tot felul, şi, dacă reuşeşte, nu înseamnă că şi-a atins marele obiectiv, ci îi dă o mare întristare, care îl face să se considere pierdut, ca şi când nu mai poate fi iertat şi, descurajându-se, singur se desparte de Dumnezeu, şi, iată, acesta-i scopul atins de vrăjmaşul.

Nu trebuie să-ţi pleci capul şi să abdici, oricare şi oricum ar fi păcatul. Recunoaşte-L mai departe pe Stăpânul tău milostiv, că nici o nenorocire nu înseamnă ceva, dacă ai credinţă de stâncă. Nu te deznădăjdui cu nici un chip. Satana, şi poate slăbiciunea ta, te-au înşelat, dar inima nu i-ai dat-o lui şi numele lui Dumnezeu din tine nu l-ai şters. Aşa păcătos cum eşti, Dumnezeu e cu adevărat mult iubitor şi, pentru că-L recunoşti, mult milostiv şi iertător.

Te va căuta El singur, te va găsi, te va îmbrăţişa, te va lua pe umerii Lui, te va duce la stână şi te va iubi mai mult decât pe alte oi, pentru că tu, de fapt, nu L-ai părăsit. Aceasta este o mare poziţie duhovnicească şi atunci marile tale căderi în viaţă rămân simple accidente.

Recomand o nesfârşită veselie sufletească în ascunsul tău, că aceasta mărturiseşte că eşti cu Iisus Hristos în inima ta şi-n respiraţia ta. Inima ta va vibra mereu o rugăciune fără cuvinte. Deci, o stare de stăpân asupra ta şi de veselă liniştire, chiar dacă te-ai înnoroit, că oricare ar fi motivul unei întristări descurajatoare, ea este numai şi numai de la diavol.

Harul lui Dumnezeu nu vine unde-i o mâhnire, unde-i o întristare, deoarece cu astfel de bogătie nu stii ce să faci si o risipesti. Si, din prudenţă, nici nu te stăpâneste acest har, dar vine unde-i linistire sufletească, unde fiinta noastră transformă ca un mare aparat de reactie acest har al lui Dumnezeu cu hotărârile tale de a misca, de a te împlini, si uite asa ajungi la măsura omului desăvârsit, ca să nu vorbesc chiar să fii un dumnezeu după har, bineînteles.

Dacă îţi creează starea această de agitaţie, de tristeţe, îşi face cuib satana şi-şi cloceşte ouale; nu mai poţi iubi, nu mai poţi vedea cu perspicacitate niţel în viitor, cu raţiunea care ţi-a dat-o Dumnezeu, nu mai poţi, pentru că tu eşti trist. Adică nu eşti in stare de nimic – o stare drăcească foarte greu de suportat. Când sunteţi trişti, gândiţi-vă la lucrul acesta: „Stai, că este ceva drac aici!” Şi nu acceptaţi.

Mai ales nu vă descurajaţi. Aici este toată lupta subtilă a sfintelor noastre paterice şi o mare taină a vieţii duhovniceşti, de a ne ridica, de a nu rămâne sub piatra grea şi îngrozitoare a căderii. Cuvânt mare vă spun, în ordinea cea mai duhovnicească, nici nu mai există cădere, există numai ridicare.

Nici o nenorocire nu înseamnă ceva şi nimic nu este pierdut, atâta timp cât credinţa rămâne în picioare, cât timp capul se ridică din nou şi sufletul nu abdică.

Pr. Arsenie Papacioc – Despre tristeţea drăcească – Cuvinte de nădejde celor fără de nădejde, Antologie alcătuită de Ieromonah Benedict Stancu, Ed. Sofia
sursa: http://www.flacaraortodoxiei.ro/

duminică, 15 mai 2016

Rugăciunea lui Solomon – Despre cererea corectă în rugăciune


„Domnul s-a arătat în vis lui Solomon noap­tea și Dumnezeu i-a zis: «Cere ce vrei să-ți dau».(…) «Dăruieşte-i dar robului Tău minte pricepută, ca să asculte şi să judece poporul Tău şi să deosebească ce este bine şi ca este rău; căci cine poate să povăţuiască pe acest popor al Tău, care este nesfârşit de mare?" »... Cererea aceasta a lui Solomon a plă­cut Domnului” (Regi III 3:9). Iată că Biblia ne spu­ne și câte ceva despre „cererea corectă” în ru­gă­ciune. Regele Solomon n-a cerut bogății mai mari, nici victorii în război, ci „înțelepciune și capacitate de dis­cer­nă­mânt”. O inimă pricepută înseamnă o minte blân­dă și în­țeleaptă, capabilă să judece corect și să distin­gă între ce este bine și ce este rău. Minții „îi lip­seș­te această capacitate”, așa cum afirmă unii din­tre marii cercetători moderni ai con­ști­inței. Su­biectivitatea percepției face ca noi să... ne iz­bim de dificultăți majore în puterea de a distinge între „bine și rău” sau între ceea ce este adevărat și fals. Ca urmare, cererea făcută de So­lo­mon poate deveni în fiecare zi și „cererea noas­tră”, în cazul în care căutăm „adevărul” și ne dorim să trăim... în comuniune cu valorile binelui.

„Cererea corectă” și prima dintre toate cererile în rugăciune ar putea fi chiar „cererea lui Solomon”. Chiar și a conștientiza limitele rațiunii și ale gândirii noastre, generate de subiectivitatea percepției, ar însemna mai mult decât... orice lucru măreț am face în viața de zi cu zi. Incapacitatea structurală a minții de a distinge între bine și rău devine sursa greșelilor, a erorilor și a interpretărilor negative, responsabile de ceea ce s-ar putea numi „eroare umană”. Înțelepciunea inimii poate... distinge între bine și rău și tocmai pentru că inima deține o judecată bazată pe iubire, ea devine sursa de inspirație pentru judecata dreaptă. Fără iubire, riscăm să judecăm strâmb. Fără iubire am putea deveni instrumente ale nedreptății, chiar atunci când – aparent – căutăm dreptatea și adevărul. Mintea poate crea o altă nedreptate în vreme ce tocmai „îndreaptă o nedreptate” și mecanismul acesta este teribil de evident în viața de zi cu zi. Onestitatea aparține inimii și de aceea „cererea corec­tă” în rugăciune începe cu cererea „plăcută lui Dumnezeu”: aceea de a avea înțelepciunea ini­mii. „Rugăciunea” se află într-un câmp de atrac­ție, așa cum lumea poluată de gânduri negative este un alt câmp de atracție. Prin comparație, un câmp împodobit cu cele mai frumoase flori ne stimulează creierul în a percepe frumusețea, miro­sul plăcut al florilor, ne stimulează simțul tactil prin adierea jucăușă a vântului și imprimă pe retină... dansul frumuseții existente, deja, în câmp. În contradicție cu un câmp de flori am putea ima­gina… un loc de depozitare a gunoa­ie­lor, căptușit în existența sa cu mirosuri neplă­cu­te, cu cerșetori și cu șobolani. Creierul va prelua automat senzația de neplăcere, de urât, de rău și va emite gânduri corespunzătoare, care definesc starea acestui câmp al... gunoaielor.

Rugăciunea este câmpul nostru cu flori! „Cere ce vrei să-ți dau”, îi spune Domnul lui Solomon. Și Solomon suntem și noi, fiecare dintre noi. Să te rogi înseamnă să ceri ce vrei, dar să vrei mai înainte de toate discernământul, precum a vrut Solomon, căci altfel mintea poate să ceară răul, crezându-l bine și pustiirea, crezând-o plinătate. În afara inimii nu avem dis­cer­nă­mânt cu adevărat și putem confunda dramatic bi­nele cu răul, iar asta-i drama esențială a lumii noastre. Este drama lumii în care oamenii cred că ucid din dragoste, că îl distrug pe altul în nu­me­le dreptății, că îl lovesc în numele adevărului și-l mutilează în numele lui Dumnezeu și la fel face cu sine însuși.


Acest minunat pasaj biblic dezvăluie că putem să-i cerem lui Dumnezeu orice, dar după ce am cerut mai înainte o inimă pricepută, care să discearnă între bine și rău. Poate că în acest scurt pasaj avem una dintre marile chei care deschid seiful rugăciunii corecte, iar cheia ne spune că ne vom ruga corect atunci când inima noastră cere cu iubire, căci discernământul nu este posibil fără iubire.

de Maria Timuc - Pași către tine însuți

duminică, 10 aprilie 2016

Duminică fără scuze


Trebuie să recunoaştem că, din păcate, pentru mulţi dintre credincioşii noştri biserica este locul în care merg de obicei la marile sărbători sau la evenimentele care le jalonează existenţa pământeană (botez, cununie, înmormântare). În rest, interogaţia cu privire la frecventarea slujbelor este contracarată cu o largă paletă de lamentaţii: sunt prea obosit, slujba e prea lungă, nu înţeleg prea multe şi mă plictisesc… Unii chiar te privesc în ochi cu o linişte superioară şi, cu un ton uşor contrariat, îţi replică: „Daâ nu se roagă preotul pentru noi? Că doar asta e slujba lui“.

Există în vocabularul curent expresii de genul „şofer de duminică“ sau „tată de duminică“, pentru a desemna pe cei care, doar din când în când, îşi iau în serios carnetul de conducere sau statutul de părinte. Cum i-am putea numi însă pe cei care nu vin cu anii la biserică (că nu le putem zice nici măcar „creştini de duminică“)? „Creştini din an în Paşti“? De fapt, mai merită ei atributul de creştin, chiar dacă la recensământ se declară astfel?

Departe de mine gândul de a mă erija în moralizatorul de serviciu, mai ales că ştiu (din experienţă) că pe astfel de persoane le convingi extrem de greu să-şi schimbe atitudinea faţă de sfintele lăcaşuri. Conştient şi el, probabil, că unii sunt greu de urnit, cu vorba, spre „casa Domnului“, un hâtru a imaginat şi postat pe internet (la adăpostul anonimatului) condiţiile pe care ar trebui să le îndeplinească bisericile pentru a fi onorate cu prezenţa şi de cei care le ocolesc cu anii. Ironia subtilă concentrează, în zece puncte, adevăruri dureroase despre cei care sunt creştini doar cu numele.
Iată textul (comentariile sunt de prisos):

„Duminica viitoare va fi o duminică fără scuze, în care toată lumea va putea să vină la biserică:

1. Vor fi aduse paturi pliante în biserică pentru cei care se plâng că nu pot dormi decât duminica;

2. Picături pentru ochi vor fi puse la dispoziţia celor care au stat sâmbătă seara până târziu în faţa televizorului şi îi dor ochii duminica dimineaţa;

3. Vom avea căşti de protecţie pentru cei care cred că se va prăbuşi tavanul dacă apar ei la biserică;

4. Pături vor fi puse la dispoziţia celor care se plâng că e prea frig în biserică. Cei care se plâng că e prea cald vor avea ventilatoare la dispoziţie;

5. Vom avea aparate auditive pentru cei care spun că n-aud nimic în difuzoare şi tampoane de vată pentru cei care se plâng că difuzoarele sunt prea zgomotoase;

6. Vor fi împărţite numărători pentru cei care vor să numere ipocriţii;

7. Celor care se obişnuiesc să meargă duminica în vizite le promitem că vor fi prezente şi nişte rude;

8. Vom avea şi gustări pentru cei care spun că n-au timp să vină la biserică şi să şi gătească;

9. Un colţ al bisericii va fi amenajat cu iarbă şi copaci pentru cei care-L văd pe Dumnezeu în natură, şi mai ales pe terenul de golf;

10. Biserica va fi decorată atât cu podoabele de Crăciun, cât şi cu cele de Paşte pentru cei care n-au văzut-o niciodată altfel“.

Sursa Ziarul Lumina

duminică, 13 martie 2016

Postul nu este lăsat să omoare omul

Vă doresc un post binecuvântat cu fapte bune şi cu mult folos duhovnicesc! 


Unii nu postesc deloc, alţii postesc o săptămână sau câteva zile, iar alţii, o săptămână la început şi o săptămână la sfârşit. Fiecare îşi va lua plata după ostenelile sale. Dar cei care postesc, adeseori se mai şi încurcă în înţelegerea postului. Unii postesc ajunând mai ales vinerea – şi e foarte bine. Pentru că postul şi ajunarea dau bun prilej organelor noastre celor dinlăuntru să se repare – această “uzină” care suntem noi înşine şi care merge aşa, ca un automat: de pildă, nu ne dăm seama când se transformă pâinea în energie. Şi când postim, se bucură tot lăuntrul nostru, ne spune “mersi”, pentru că se reface aievea. Aşadar, cine ţine post cu regularitate îşi face el însuşi foarte mult bine.

Este la câte unii această panică: “Dacă nu mănânc, mor, ameţesc!” Nu-i adevărat. Postul armonizează şi înviorează tot lăuntrul nostru. Postul creştin, supravegheat şi ţinut cu înţelepciune, este recomandat de sfinţii Părinţi, iar unii din ei aveau studii de medicină înaltă şi ei urmăreau să ne facă nouă bine, nu să ne chinuiască. Aşa că toate au fost rânduite cu foarte multă luciditate şi pricepere.

Postul trebuie să fie luminat, consimţit de bună voie, nu cu ciudă, ci să fie ca o bucurie. Nu un post cu ciudă sau ţinut de frică, pentru că atunci stomacul resimte postul ca o mare suferinţă, iar mintea culege numai mătrăgună şi numai răutăţi. Dumnezeu nu vrea un astfel de post. Este un post netrebnic, cu adevărat, atunci când posteşte această aparatură fizică, iar sufletul se revoltă. Nu aşa! Dumnezeu vrea ca totul să fie global, armonios; să postească şi trupul, dar să postească şi sufletul, şi atunci e postul cu adevărat binefăcător. Să se bucure şi cele dinlăuntru şi să nu se revolte gura şi limba că le-am pus la post.

Fraţi creştini, aş vrea să rămâneţi măcar cu două gânduri şi anume: un post cumpătat; şi după un post aspru, să mâncaţi puţin. Unii postesc toată ziua, ajunează, şi seara mănâncă cât ar fi mâncat toată ziua şi apoi toată noaptea le este rău. Este şi un cuvânt în popor: “Crăciunul sătulului, Paştele fudulului” – adică acum se taie bieţii porci şi mâncăm şi ne îmbuibăm cu toate după post, mâncăm pentru tot postul cu un fel de răzbunare şi ne vătămăm trupul (…). E nevoie de post cu adevărat, fraţi creştini.

Dar un post aspru se împleteşte cu rugăciunea şi cu meditaţia, şi mai ales să-ţi postească şi gura în timpul postului. Sunt oameni care fac din această râvnă a postului un ideal. Şi ferice, cu adevărat, de cei ce merg pe această cale frumoasă şi cu adevărat vrednică, calea postului! Numai să fie dusă cu statornicie şi răbdare, pentru că este o cale spinoasă, fraţi creştini, şi totdeauna veţi avea de suferit pe această cale. Şi sfinţii au suferit foarte mult, toţi, fără nici o excepţie. Iar dacă cineva ajunge la vârful faptelor bune şi apoi se ademeneşte şi cade, căderea lui e mare, pentru că îi tulbură pe toţi. Sfântul Timotei ştia că are nevoie de un frâu pentru tinereţea lui – căci tinereţea aceasta de multe ori se preface într-un fel de flacără şi cuprinde totul în jur. De aceea, sfântul Timotei se îngrădea din toate părţile, ca să stingă această flacără a păcatului. Şi el nu părăsea nicicum lucrul lui Dumnezeu, ci cu tot postul lui aspru, acum era la Efes, acum la Corint, sau pe mare, sau în altă parte, oriunde era învăţătorul său, sfântul apostol Pavel. Toţi marii sfinţi au fost bolnavi, fraţi creştini. Începând de la sfântul Pavel, care avea mereu nevoie de sfântul Luca, sau sfântul Ioan Gură de Aur care vomita mereu şi nu putea mânca niciodată cu altcineva la masă, din pricina acestei slăbiciuni… sfântul Nicolae care avea picioarele rănite şi umflate, de la minele de plumb din Asia Mică, unde a fost deportat…

Toţi sfinţii, fără excepţie, au primit suferinţă în trupul lor, ca pe un ghimpe care îi ajuta să fie mereu cu mintea la Bunul Dumnezeu; de aceea ei primeau cu foarte mare bucurie aceste suferinţe. Iisus însuşi a suit acest drum al suferinţei, a călătorit pe drumul Crucii şi picioarele Lui au netezit asprimea căii, au făcut-o mai lesnicioasă celor ce vor merge după El.

Ţineţi seama de toate acestea, fraţi creştini. Luaţi-vă în serios propria viaţă, pentru că o dată îi este dat omului să trăiască şi după moarte vine judecata – spune sfântul Pavel. Dacă noi vorbim numai despre aceste lucruri şi le lăudăm cu gura, dar nu le facem, e ca şi cum am vedea în vitrina unui magazin o mâncare foarte bună, dar nu o putem lua, pentru că este un geam între noi. Aşa este şi cu această ne-aplecare spre poruncile lui Dumnezeu, spre lucrarea lor. Să facem, fraţi creştini. Dumnezeu să ne ajute să facem, şi negreşit, ne vom bucura de roadele şi sporul cel duhovnicesc. Amin.

Postul e înainte de toate, înfrânare, fraţi creştini. Pentru că dacă nu mănânci de dulce, dar mănânci de post mai mult decât trebuie şi mănânci şi o mâncare foarte bine gătită, acela nu mai este post.

Noi astăzi nici nu mai băgăm în seamă poruncile lui Dumnezeu, dar pentru acest dispreţ grozav faţă de poruncile Lui, fără îndoială că vom fi aspru judecaţi. Noi, cei de azi, ne-am obrăznicit, suntem “evoluaţi”…

Nu vă temeţi de post. Postul nu e lăsat să omoare omul, ci să potolească patimile din noi. Dacă eşti bolnav şi posteşti, de cele mai multe ori te vindeci prin post. Şi dimpotrivă, dacă mănânci prea bine, poţi fi oricât de sănătos, îndată te distrugi. Şi apoi să nu uitaţi că postul nu înseamnă numai post de mâncare, ci să te abţii de la tot ceea ce simţi că nu-ţi este de folos: de la o plăcere vinovată, de la un roman nepotrivit.

Părintele Sofian duhovnicul, bătrânul cel frumos. Editura Bizantină, București 2012

duminică, 7 februarie 2016

Povestea impresionantă a părintelui Gherontie Puiu, omul vegheat permanent de Maica Domnului. Ce rugăciune miraculoasă îi învăţa pe credincioşi.


Salvat miraculos la naştere, după ce a fost aruncat între gunoaie, părintele Gherontie Puiu a avut întreaga viaţă viziuni cu Maica Domnului. A fost închis în lagărul de la Periprava, din cauza prigoanei comuniste şi a vieţuit ca un sihastru, zece ani, într-o grotă din Bucegi, după care a ridicat Mănăstirea Caraiman. Părintele Gherontie îi învăţa pe cei care veneau la el să rostească o rugăciune cu puteri miraculoase

Salvat miraculos la naştere, după ce a fost aruncat între gunoaie, părintele Gherontie Puiu a avut întreaga viaţă viziuni cu Maica Domnului. A fost închis în lagărul de la Periprava, din cauza prigoanei comuniste şi a vieţuit ca un sihastru, zece ani, într-o grotă din Bucegi, după care a ridicat Mănăstirea Caraiman. Părintele Gherontie îi învăţa pe cei care veneau la el să rostească o rugăciune cu puteri miraculoase

Părintele Gherontie Puiu, unul dintre cei mai mari duhovnici contemporani, plecat într-o lume mai bună în 2014, a avut o viaţă cu adevărat extraordinară, plină de miracole şi credinţă. Miracole pe care a ştiut, cu blândeţe şi înţelepciune, să le aducă şi în vieţile celor care îl căutau atunci când medicina şi ştiinţa, în general, păreau să nu poată face mai mult.

Încă de la naştere, destinul părintelui a fost unul cu totul ieşit din comun. S-a născut în localitatea Todireşti, nu departe de Paşcani, în anul 1933. Mama lui a murit la naştere, în spitalul din Ruginoasa, tatăl său plecase de ceva vreme de acasă, iar moaşa, crezând că pruncul nu va trăi, l-a pus într-un lighean şi l-a aruncat între gunoaie, pe malul unei ape din apropiere. A fost găsit de o localnică şi luat acasă. Fiind numit Gheorghe, copilul a fost primit cu toată dragostea în familia lui Puiu Petrache

Părintele a povestit că Maica Domnului, prezenţă constantă în întreaga sa viaţă, i s-a arătat pentru prima dată chiar în copilărie. A apărut sub forma unei tinere îmbrăcată în haine monahale, care i-a spus că fiul cel mare al familiei Petrache va sta mulţi ani prizonier de front, o viziune care s-a adeverit. Întors după 12 ani de prizonierat în Rusia, acesta îl va boteza şi îi va înfia pe Gheorghe, numele laic al viitorului duhovnic.

La botez, descris de părinte ca o experienţă dumnezeiască, i se arată din nou Maica Domnului care îi spune să meargă la mănăstire şi să-şi îndeplinească misiunea pentru care a fost ales.

Despre acel moment, părintele povestea: “Când am îmbrăcat haina de foc a Botezului, parcă m-am simţit alt om. Mă încerca o bucurie fără margini, pe care mă străduiam să o desluşesc. La ieşirea din sfântul locaş, pe treptele din faţa pridvorului, am zărit din nou acea fiinţă minunată. Stătea lângă poartă şi mă privea drept în ochi. N-o vedea nimeni, doar eu! De astă dată, nu mai era vis, ci vedenie curată. Mi-a vorbit, cu glas îngeresc: Ai încredere si du-te la mănăstire. Te voi călăuzi. Tu eşti ales pentru o misiune! Acea măicuţă fără vârstă avea cel mai frumos chip pe care mi-a fost dat să-l privesc. Începând de atunci, am înţeles că este însăşi Măicuţa Domnului”.

Tânărul de 20 de ani urmează cu bucurie misiune şi este, până în 1959, frate la mănăstirea Neamţ, an în care începe prigoana monahilor, prin decretul de alungare a acestora din mănăstiri.

Decrerul prevedea ca aşezămintele fără vechime să fie desfiinţate pur şi simplu, iar mănăstirile istorice, ca Neamţul, să fie păstrate, dar obligate să-şi micşoreze obştea, alungând toţi călugării tineri.

Fratele Gheorghe fuge pe fereastră, dar este prins la scurt timp de comunişti şi condamnat la cincisprezece ani de muncă silnică, în lagărul din Periprava.

Părintele reuşeşte să fugă din lagăr, cu ajutorul unui brigadier, care îl trimite în Tulcea, iar Maica Domnului îi este din nou alături. Îi spune să se urce într-o maşină, care opreşte ca din senin pe stradă, şi ajunge în Timişul de Sus, de unde urcă pe platoul munţilor Bucegi. Aici petrece zece ani, în post şi rugăciune, ascuns într-o peşteră. Atunci i-a promis Maicii Domnului că îi va ridica o mănăstire, de unde să poată fi privită Crucea de pe Caraiman.

În 1970, părintele se întoarce acasă şi află că mama sa adoptivă îi făcuse mormânt şi slujbe pentru că l-a crezut mort, pentru a doua oară în viaţă. După Revoluţie, părintele slujeşte la Neamţ, în schitul Băiceni şi la Iaşi, unde suferă un accident cerebral.

Maica Domnului i s-a arătat din nou în viziuni şi îi spune să-şi îndeplinească misiunea promisă, aceea de a ridica o mănăstire. În timp ce se recupera la spitalul din Sinaia, Maica Domnului îi spune şi cum trebuie să arate locul căutat pentru construcţia mănăstirii: „Te-am adus aici cu o misiune. Adu-ţi aminte! Trezeşte-te, că nu eşti bolnav!“. Părintele a povestit că, după ce a spus aceste cuvinte de trei ori, Maica Domnului a adăugat: „Vei găsi un brad cu şase ramuri, lângă o apă curgătoare, pe un plai de unde se vede marea Cruce la care te-ai jurat. Acolo să faci mănăstirea!“.

Miraculos, a doua zi, părintele Gherontie se vindecă de paralizia care îl ţinea la pat şi pleacă în căutări. În 1996, părintele a zidit într-o poiană mai întâi o căsuţă din lemn, o bisericuţă şi apoi o mănăstire mare şi frumoasă, Mănăstirea Caraiman, cu hramul Înălţarea Sfintei Cruci, terminată complet în 2007, din curtea căreia se vede, într-adevăr, crucea din Bucegi.

Salvat miraculos la naştere, după ce a fost aruncat între gunoaie, părintele Gherontie Puiu a avut întreaga viaţă viziuni cu Maica Domnului. A fost închis în lagărul de la Periprava, din cauza prigoanei comuniste şi a vieţuit ca un sihastru, zece ani, într-o grotă din Bucegi, după care a ridicat Mănăstirea Caraiman. Părintele Gherontie îi învăţa pe cei care veneau la el să rostească o rugăciune cu puteri miraculoase

Părintele Gherontie Puiu, unul dintre cei mai mari duhovnici contemporani, plecat într-o lume mai bună în 2014, a avut o viaţă cu adevărat extraordinară, plină de miracole şi credinţă. Miracole pe care a ştiut, cu blândeţe şi înţelepciune, să le aducă şi în vieţile celor care îl căutau atunci când medicina şi ştiinţa, în general, păreau să nu poată face mai mult.

Încă de la naştere, destinul părintelui a fost unul cu totul ieşit din comun. S-a născut în localitatea Todireşti, nu departe de Paşcani, în anul 1933. Mama lui a murit la naştere, în spitalul din Ruginoasa, tatăl său plecase de ceva vreme de acasă, iar moaşa, crezând că pruncul nu va trăi, l-a pus într-un lighean şi l-a aruncat între gunoaie, pe malul unei ape din apropiere. A fost găsit de o localnică şi luat acasă. Fiind numit Gheorghe, copilul a fost primit cu toată dragostea în familia lui Puiu Petrache.

Prezenţa constantă din viaţa lui

Părintele a povestit că Maica Domnului, prezenţă constantă în întreaga sa viaţă, i s-a arătat pentru prima dată chiar în copilărie. A apărut sub forma unei tinere îmbrăcată în haine monahale, care i-a spus că fiul cel mare al familiei Petrache va sta mulţi ani prizonier de front, o viziune care s-a adeverit. Întors după 12 ani de prizonierat în Rusia, acesta îl va boteza şi îi va înfia pe Gheorghe, numele laic al viitorului duhovnic.

La botez, descris de părinte ca o experienţă dumnezeiască, i se arată din nou Maica Domnului care îi spune să meargă la mănăstire şi să-şi îndeplinească misiunea pentru care a fost ales.

Despre acel moment, părintele povestea: “Când am îmbrăcat haina de foc a Botezului, parcă m-am simţit alt om. Mă încerca o bucurie fără margini, pe care mă străduiam să o desluşesc. La ieşirea din sfântul locaş, pe treptele din faţa pridvorului, am zărit din nou acea fiinţă minunată. Stătea lângă poartă şi mă privea drept în ochi. N-o vedea nimeni, doar eu! De astă dată, nu mai era vis, ci vedenie curată. Mi-a vorbit, cu glas îngeresc: Ai încredere si du-te la mănăstire. Te voi călăuzi. Tu eşti ales pentru o misiune! Acea măicuţă fără vârstă avea cel mai frumos chip pe care mi-a fost dat să-l privesc. Începând de atunci, am înţeles că este însăşi Măicuţa Domnului”.

Tânărul de 20 de ani urmează cu bucurie misiune şi este, până în 1959, frate la mănăstirea Neamţ, an în care începe prigoana monahilor, prin decretul de alungare a acestora din mănăstiri.

Decrerul prevedea ca aşezămintele fără vechime să fie desfiinţate pur şi simplu, iar mănăstirile istorice, ca Neamţul, să fie păstrate, dar obligate să-şi micşoreze obştea, alungând toţi călugării tineri.

Fratele Gheorghe fuge pe fereastră, dar este prins la scurt timp de comunişti şi condamnat la cincisprezece ani de muncă silnică, în lagărul din Periprava.

Zece ani în sihăstrie

Părintele reuşeşte să fugă din lagăr, cu ajutorul unui brigadier, care îl trimite în Tulcea, iar Maica Domnului îi este din nou alături. Îi spune să se urce într-o maşină, care opreşte ca din senin pe stradă, şi ajunge în Timişul de Sus, de unde urcă pe platoul munţilor Bucegi. Aici petrece zece ani, în post şi rugăciune, ascuns într-o peşteră. Atunci i-a promis Maicii Domnului că îi va ridica o mănăstire, de unde să poată fi privită Crucea de pe Caraiman.

În 1970, părintele se întoarce acasă şi află că mama sa adoptivă îi făcuse mormânt şi slujbe pentru că l-a crezut mort, pentru a doua oară în viaţă. După Revoluţie, părintele slujeşte la Neamţ, în schitul Băiceni şi la Iaşi, unde suferă un accident cerebral.

Maica Domnului i s-a arătat din nou în viziuni şi îi spune să-şi îndeplinească misiunea promisă, aceea de a ridica o mănăstire. În timp ce se recupera la spitalul din Sinaia, Maica Domnului îi spune şi cum trebuie să arate locul căutat pentru construcţia mănăstirii: „Te-am adus aici cu o misiune. Adu-ţi aminte! Trezeşte-te, că nu eşti bolnav!“. Părintele a povestit că, după ce a spus aceste cuvinte de trei ori, Maica Domnului a adăugat: „Vei găsi un brad cu şase ramuri, lângă o apă curgătoare, pe un plai de unde se vede marea Cruce la care te-ai jurat. Acolo să faci mănăstirea!“.

Miraculos, a doua zi, părintele Gherontie se vindecă de paralizia care îl ţinea la pat şi pleacă în căutări. În 1996, părintele a zidit într-o poiană mai întâi o căsuţă din lemn, o bisericuţă şi apoi o mănăstire mare şi frumoasă, Mănăstirea Caraiman, cu hramul Înălţarea Sfintei Cruci, terminată complet în 2007, din curtea căreia se vede, într-adevăr, crucea din Bucegi.

Mănăstirea Caraiman, ridicată de părinte la poalele Bucegilor. 

În mai 2014, după ani întregi petrecuţi într-o chilie simplă din Mănăstirea Caraiman, părintele Gherontie Puiu a trecut la Domnul. La înmormântarea sa, la care au au participat mii de oameni, s-a pornit din senin o ploaie torenţială, deşi toată ziua a fost însorită. Apoi, cerul s-a limpezit, iar credincioşii au fost convinşi că părintele a făcut o rugăciune să alunge norii, aşa cum le-a alungat şi lor suferinţele, de câte ori îl căutau în chilia smerită.

Rugăciunea părintelui Gherontie

Pentru toţi cei care veneau la el cu probleme de sănătate şi suflet, părintele Gherontie îi învăţa să rostească următoarea rugăciune, cu puteri miraculoase: 
“Doamne, întoarce-i la bunătate şi la rugăciune pe toţi vrăjmaşii mei!”. 

Părintele a povestit că această scurtă rugăciune a fost descoperită de părinte într-o noapte, chiar în mâna sa, aşternută pe o bucată de hârtie.

Mai scria acolo că trebuie spusă, cu credinţă, de 30 de ori pe zi, vreme de 40 de zile, şi că îndeplineşte orice dorinţă a celui ce o rosteşte. „Vă rog, toţi cei care aveţi probleme de orice fel, să spuneţi această rugăciune de 30 de ori pe zi, timp de 40 de zile, şi Maica Domnului va face minuni!“, era îndemnul părintelui către cei care ajungeau la el fără speranţă.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...