Se afișează postările cu eticheta Trezire spirituala. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Trezire spirituala. Afișați toate postările

joi, 30 iunie 2022

Sunt zile...


Uneori avem zile ca și ale lui Pavel; în care simțim să scriem scrisori și să încurajăm pe alții.

Alte zile le avem ca și ale lui Petru; în care simțim că vrem să ne îndepărtăm de toți și de toate.

Avem zile când ne simțim ca și Iov; vrem să murim, doar ca să sfârșim durerea și suferința.

În unele zile ne simțim ca și Solomon; când căutăm sfaturi ca să luăm decizii.

Apoi sunt zile în care suntem ca și Iona; când vrem să fugim de responsabilități.

Avem și zile asemănătoare lui Moise; în care nu ne putem controla temperamentul din cauza durerilor și presiunilor venite din partea celor de care ne pasă.

Sunt zile când suntem ca și Sarah; triști din cauză că nu am văzut promisiuni încă împlinite, și am râs crezând că sunt imposibile.

Sunt zile când suntem ca și Bunul Samaritean; vrem să facem bine necondiționat.

Sunt zile când ne simțim puternici precum Iosua și Caleb; pregătiți de război.

Sunt zile când ne simțim precum Ieremia; când inima ne plânge, plină de durere.

Sunt zile când ne simțim asemenea lui Daniel; ne găsim tăria în rugăciune și nimeni nu poate să ne oprească.

Avem zile când ne simțim ca și Ilie; preferăm să ne ascundem în peșteră.

Avem zile când precum David; simțim să săltăm de bucurie.

Avem zile când ne simțim ca și Ana; nici nu vrem să mâncăm, ci doar să ne plângem amarul.

Avem zile când precum Avraam; ne simțim biruitori și de neînvins.

Sunt zile când ne uităm sus și zicem: De unde vine ajutorul nostru?

Nu înseamnă că suntem puternici sau suntem slabi; ci înseamnă că suntem umani și avem limite.

Nu știu cum ne va fi ziua, dar să ne amintim că oricum ar fi ea, Atotputernicul Dumnezeu este cu noi, ASTĂZI, MÂINE și pentru TOTDEAUNA!

sursa: ganduriortodoxe

sâmbătă, 18 aprilie 2020

Hristos a Înviat!

Dragii mei,

Cu ocazia Sărbătorilor Pascale vă urez tuturor zile cât mai liniștite și pline de calm și înțelegere. Chiar dacă trecem printr-o perioadă mai întunecată, îmi doresc ca noi toți să avem puterea de a vedea dincolo de norii cenușii, să ne păstrăm încrederea și speranța, să ne bucurăm de clipa prezentă și să fim recunoscători pentru ceea ce avem, atât pentru momentele frumoase, cât și pentru obstacolele care ne-au făcut să devenim mai puternici și mai înțelepți, care ne-au ajutat să descoperim în interiorul nostru resurse pe care, poate, nu știam că le avem.

Să ne amintim în aceste zile de faptul că, așa cum am depășit până acum momentele dificile ale vieții, tot așa avem capacitatea de a ne ridica și acum deasupra fricilor noastre ori altor sentimente negative care ne încearcă. Să ne amintim că noi deținem puterea asupra felului în care gândim și ne simțim, asupra felului în care reacționăm și, chiar dacă uneori ne simțim deznădăjduiți, să conștientizăm că noi nu suntem totuna cu stările sau gândurile noastre – ele vin și pleacă precum norii pe cer și nu avem de ce să rămânem agățați de ele.

Să descoperim ori să ne regăsim bucuria de a petrece timp în propria companie, dacă anul acesta nu putem fi în compania celor dragi. Să învățăm să avem mai multă grijă de noi înșine, să ne respectăm nevoile corpului și ale minții, să facem tot ce ne stă în putință pentru starea noastră de bine cu ce avem acum la îndemână.

Să căutăm soluții acolo unde există probleme și să mergem mai departe, să nu rămânem blocați în momentele grele. Să fim alături unii de ceilalți și să ne transmitem gândurile noastre bune și vorbe de încurajare.

Și să spunem toți într-un glas, Hristos a Înviat!

de dr. Ursula Sandner

marți, 31 martie 2020

IA, SĂ VEZI CUM E LA SFÂRȘIT!


Trăim în secolul vitezei!
Timpul e tot mai scurt,
și tot mai strâmt.
Nu avem timp!
Nu avem timp!
Cândva oamenii
lucrau pământul cu brațele.
Mereu.
Mult.
Mulți.
Greu.
Făceau pâinea în casă,
spălau rufele manual.
Iar timpul era îndestulător.
Acum pâinea se cumpără,
hainele se spală singure,
pământul nu se mai lucră,
pentru că “nu merită”,
și totuși
“Nu avem! Nu avem timp!”

Dar ce se aude?
Uuups!
“S’a oprit Planeta!”
S’a oprit?!?

Dintr’o dată s’a făcut
LI’NI’ȘTE!
Liniște?
Dintr’o dată avem timp.
Timp?
Atâta timp fără timp,
și de’odată atâta timp!
Nici nu prea mai știi
ce să faci cu el.

Breaking News:
“Ceva invizibil a oprit planeta!
CORONAVIRUS?!?”

Nu v’ați putut imagina
cum s’ar putea opri totul.
Nu’i așa?
Așa!
De’odată!
Cum ar putea să ajungă
săracul egal cu bogatul?
Cum să călătorească amândoi
în aceiași barcă?
Așa!
De’odată!
“Hei, încotro?”
Dintre vălătucii de pâclă
cineva, tușind, răspunde:
“Nu cunoaștem destinația!”
“Nu știm nici măcar dacă mergem...”
“Nu știm unde,
nici dacă,
nici cine va ajunge...
Săracul sau bogatul?”

Importantul serviciu,
indispensabilii bani,
nu mai sunt, iată, priorități.
Păreți legați de mâini și de picioare.
Chiar sunteți!
Nu puteți face nimic!
NIMIC!
Călătoriile, vacanțele?
“Nu, nu ne mai interesează!
Tot ce’am vrea, ar fi să fim sănătoși, să avem ce mânca,
să putem umbla liberi...

Descoperim încet, încet,
dincolo de aparențe,
cât de nesiguri
și de singuri suntem.
Nesiguri și singuri!

Acum avem toți aceiași vacanță!
De 5 stele!
Cum altfel?
ACASĂ!
Unde în altă parte?
Unde sunt mai multe stelele
ca acasă?
CASA pe care mulți,
vai, mult timp,
au folosit’o drept simplu dormitor.
Există o scenă terifiantă în cartea
“Se Întorc Morții Acasă”,
chiar despre aceste lucruri.
Acum există timp.
Atâta timp liber!
Liber?
Plictisitor de mult timp.
Timp, da,
dar nu liber.

"Unde faci Paștile?"
Acasă!
În casă!
“Aștepți musafiri?”
Nu!
Nu e cazul!
O,
nu mai trebuie să ostenim?
Nu mai trebuie să fim fițoși?
Nu ne mai cumpărăm
haine tari și musai noi?
Iepurași? Cadouri? Surprize?
“...Nu, mulțumim!
Nu e nevoie.”

Ce’ar fi ca, anul acesta,
să te pregătești, totuși,
pentru un musafir?
Unul singur.
Sin’gu’rul!
Cel mai mare
și mai important Musafir!
Cel Care ar fi dat sens
oricărei întâmplări.
...Dacă L’am fi primit.

Acum avem timp,
și am avea și toate motivele
să’L asteptăm și să’’L primim...
Cum pe cine?
Pe HRISTOS!
Cel mai potrivit oaspete
într’un așa timp.
Nu?
Plin de modestie,
încărcat, însă,
de tot felul de daruri și surprize,
ar merita un loc
la masa voastră.
Credeți’mă!

Hai, primiți’L anul acesta
cum se cuvine,
fie și experimental.
S’ar putea să vă aducă
tocmai ceea ce așteptați.

Câteva paradoxuri:
combustibilul s’a ieftinit,
dar cui îi pasă?
Nu se circulă, deci, unde să’l pui?
Cu proviziile?
Oricum nici cu ele nu e ușor.

În fața blocului SUV’ul
de 100.000 de € stă parcat
lângă o berlină de 5000 de € .
Cum stau ele, egal parcate,
sub același praf și sub aceeași ploaie.

Vezi tu, prietene,
frate dragă, vezi?
Nu Coronavirus ucide.
Fără cruțare omoară
răutatea, invidia, ura...

Ți’ai închipuit vreodată
că “Universul”, “Natura”,
sau indiferent
cum vrei să’i zici lui Dumnezeu,
va crea așa o egalitate între oameni?
Vedem noi oare?
Vai,
Groapa are aceleași dimensiuni!
Și nimic din cele cu care te’ai fălit
nu vei putea lua cu tine acolo.
Știi asta!
Și tu, și tu, și tu...
Doar păcatele!
Dacă accepți că există,
și dacă știi ce sunt acelea.

Grea palmă am primit.
Toți!
Firesc ar fi să ne fie o mare
și importantă lecție.
Dar ne va fi oare?
Ne vom trezi mâine,
înțelegând că suntem
OAMENI?
Vom deveni mai buni,
mai îngăduitori,
mai generoși,
mai credincioși?
Sau ne vom întoarce
la vechile mărșăluieli,
așteptând poate
un alt virus,
ca un prilej “fastuos”,
în care să ni se argumenteze,
mult mai bine,
că OAMENI fiind,
s’ar cuveni să facem
această dovadă mereu,
neuitând niciodată
acest uriaș “amănunt”!

P.S.
În fine, dacă am înțeles ceva
din povestea asta amară,
hai, să dovedim!
Haideți, ca în noaptea de Înviere,
să ieșim cu toții în balcoane
și/sau la ferestre,
tineri și bătrâni,
laolaltă toți,
oriunde ați fi,
cu lumânările aprinse în mâini,
și să cântăm,
de să răsune cerul și pământul:
HRISTOS A ÎNVIAT!
Ar fi un eveniment,
Ar fi un REVIRIMENT!

Dacă ești “pentru”, trimite’i celui care ți’a trimis mesajul un “da”,
și trimite mesajul mai departe!

Să ne auzim
SĂNĂTOȘI,
cântând o țară întreagă,
arătând că viața
NE ESTE GROZAV
DE DRAGĂ!

Să fiți SĂNĂTOȘI
și la inimă FRUMOȘI!

de Anatolii Basarab

miercuri, 2 octombrie 2019

Când emani lumină – îi deranjezi pe cei care trăiesc în întuneric


„Dacă râsul este contagios, haideți să facem o epidemie”.

Probabil de mai multe ori ați fost în situația când pur și simplu străluciți de fericire, doriți să împărtășiți acest sentiment cu întreaga lume și ca răspuns – primiți doar priviri răutăciose și dezaprobare. De ce lumina ta interioară este atât de deranjantă pentru oamenii care trăiesc în întuneric?

Într-adevăr, acest lucru se întâmplă mereu. În viața noastră există oameni care sunt literalmente plini de lumină și luminează tot ce este în jur, iar cei care „trăiesc în întuneric” îi lovesc cu toxicitatea lor. Cel mai uimitor lucru este că aceste „lămpi” toxice apar exact în momentul în care suntem fericiți și vrem să „îmbrățișăm întreaga lume” – să împărtășim bucuria tuturor. 

„Invidia este de o mie de ori mai rea decât foamea, deoarece este foamea spirituală” – Miguel de Unamuno, filosof spaniol.

Într-adevăr, prietenii adevărați sunt cei care nu numai că își pun umărul în momente dificile și te susțin, dar și împărtășesc bucuria și fericirea cu tine.

Lumina și întunericul fac parte din natura umană. Cineva în suflet e plin de lumină, cineva de întuneric, adică de invidie și mânie. Problema este că trebuie să comunicăm cu acești „purtători ai întunericului” și, din păcate, să le spunem că ne otrăvesc „lumina”.

Cert este că unii oameni trebuie să ia lumina de la tine pentru a se simți mai bine, căci în sufletul lor trăiește răul iar în vene le curge invidia.

Dar dacă o persoană nu este în măsură să ne împărtășească fericirea, atunci ce facem lângă el? Să stingi lumina este foarte ușor, dar oare o vei putea aprinde din nou?

Când inimile noastre sunt pline de bucurie, ne grăbim să împărtășim cu cei pe care îi cunoaștem bine. Fiecare o face în felul său. Cineva scrie o postare pe o rețea de socializare, cineva sună și spune cele mai noi știri, alții scriu poezie … Există o mulțime de moduri, dar esența este aceeași – vrem să împărtășim bucuria cu cineva.

Dar lumina noastră este întâmpinată de întunericul fără speranță. Întunericul invidiei și al răului. Și lumina începe să se estompeze … Ca și cum cineva îi taie aripile în zbor. Emotiile se estompează, bucuria dispare undeva …

Dacă acest lucru se repetă cu prietenul sau persoana iubită – este timpul să vă gândiți la ceea ce faceți de fapt împreună. Fericirea este cu adevărat contagioasă, dar numai pentru cei care strălucesc și din interior.

Pentru „oamenii întunericului” bucuria altcuiva provoacă disconfort și agresivitate. Doar nu credeți că totul este în voi! Nimic personal! Reacția lor nesănătoasă este asociată exclusiv cu complexele lor.

Lumina ta ar trebui să strălucească și să lumineze această lume cu bine și bucurie. Iar oamenii care trăiesc în întuneric nu ar trebui să te încurce. Îndepărtează-te cu îndrăzneală de ei și continuă să te bucuri de viață!

vineri, 27 septembrie 2019

Dumnezeu nu întârzie niciodată – totul se întâmplă așa cum trebuie

El doar trimite lucrurile potrivite la momentul potrivit… 


Nimeni nu poate sti daca prinde ziua urmatoare. Planurile lui Dumnezeu sunt cunoscute numai de El. De fapt, nu ne gandim cu adevarat la aceste probleme, deoarece suntem ocupati sa ne concentram pe propriile dorinte si pe calea pe care ne-am propus noi sa mergem.

Suntem atat de obs3dati de probleme, incat nici macar nu gasim cateva minute pe zi pentru a ne ruga. Avem senzatia ca singuri putem face fata tuturor problemelor.

Cine, daca nu tu, este stapanul vietii tale?

Aceasta este natura omului: cand totul este bine si clar in viata sa, uita de Dumnezeu. Inainte de a merge la culcare, urmareste pozele de pe retelele de socializare, citeste barfe despre vedete si politicieni, dar nu isi gaseste timp pentru cel mai important lucru, RUGACIUNEA.

Dar mai devreme sau mai tarziu tot ne amintim de rugaciune. Cand se intampla ceva pe neasteptate. Cand intelegi ca nu intelegi de fapt si nu stii nimic in viata asta.

O rafala de vant si te sufla in ocean, ca o barca din hartie. Unde sa navighezi, ce sa faci…

Atunci ne intoarcem la Dumnezeu. Il intrebam, solicitam sfaturi si ajutor. De regula, numai atunci cand apar probleme…

De exemplu, atunci cand ni se refuza un loc de munca pe care ni-l doream cu adevarat. Sau daca cei dragi sunt bolnavi. Pot exista multe situatii. Sunt unite de un singur lucru: nu stim ce sa facem in continuare.

Poate din anumite motive a trebuit sa refuzam propunerea, pe care am vrut sa o acceptam cu adevarat. Si acum ne simtim confuzati si plini de indoieli. Am actionat corect, vom regreta si ne vom pocai?

Acceptarea nu este in general o sarcina usoara. La urma urmei, numai cu timpul realizam ca totul se intampla asa cum trebuie.

Prin urmare, in loc sa ne plangem de ceea ce nu s-a materializat, mai bine acceptam si mergem mai departe. Nu va puteti imagina ce sentiment de libertate simtiti in acest moment!

O usurare incredibila, o energie extraordinara. Lumea intreaga este in fata voastra.

In loc sa te grabesti in ceva pentru care nu esti pregatit acum, este mai bine sa ai rabdare si sa ai incredere in Dumnezeu.

Graba si nerabdarea nu fac decat sa faca rau. Nu este mai bine sa te calmezi si sa vezi ce se intampla in continuare?

Ai observat ca oamenii cu adevarat maturi nu se zbat niciodata si nu se enerveaza cand nu obtin ceea ce isi doresc?

Sunt atat de calmi si increzatori, pentru ca inteleg ca Dumnezeu este foarte constient de toate dorintele si obiectivele lor. Nu conteaza cat de religiosi sunt sau cat de des merg la biserica.

Cu totii suntem la fel: cand planurile si proiectele se prabus3sc, incepem sa ne indoim de Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu greseste niciodata.

El doar trimite lucrurile potrivite la momentul potrivit. Indiferent cum incercam sa „potrivim” evenimentele dorite – totul are timpul sau.

Acceptati acest adevar cu tot sufletul, cu toata inima. Totul va fi bine si totul se va realiza.

Acceptati faptul ca nu se va intampla nimic cu exactitatea de 100%, asa cum ati planificat si conceput. Incredeti-va intr-un plan perfect – Dumnezeu.

sursa: internet

duminică, 28 aprilie 2019

Împăcare, Binecuvântare și Lumină să vă fie Paștile, dragii mei!


Hristos a venit la poarta sufletelor noastre, ca să ne dăruiască Învierea. Să îi deschidem, şi să Îl lăsăm să facă lumină în noi - şi din noi! Căci trăim cu adevărat doar când ne călăuzim după Lumină. Îmbrăcați-vă inimile în straie curate și gândurile în țesături limpezi. Așezați-vă apoi sufletele în genunchi să-l cinstiți Învierea, să-I mulțumiți cu recunoștință și Iubire! În rest, iertați și iertați-vă, iubiți și iubiți-vă, bucurați și bucurați-vă! 

Și să rostim cu toții din inimă, într-un glas, Hristos a Înviat! 

Cu iubire și lumină,
Daniela


miercuri, 29 august 2018

Oricât de bun ai fi, oamenii tot îți vor căuta defecte.


Oricât de bun ai fi, oamenii tot îți vor căuta defecte. Iar atunci când nu vor găsi, le vor născoci. 

Întotdeauna vei deranja pe cineva, vei trezi o rană veche și vei atinge o coardă sensibilă. Pentru că unele persoane nu suportă să vadă un suflet mai bun ca al lor....

Totuși, fiecare om pe care îl ierți vindecă o parte din tine! Iertarea este medicamentul sufletului... Când sufletul ne doare, şi trupul ajunge să sufere. Iertarea nu este o atitudine bruscă, rapidă. Iertarea este o călătorie profundă, un proces complex, un travaliu care durează... Puterea sfântă de a ierta este o putere dumnezeiască, căci El în nemărginita Sa iubire este cel dintâi care iartă, iartă și necontenit iartă… Iertarea zguduie ființa omului. Când cineva se așteaptă la pedeapsă și primește iertare, face ca să se umple cerul de sfinți.

Alegi să experimentezi această putere vindecătoare? 

Iartă! Iartă-te!

de Iermonah Hrisostom Filipescu

joi, 22 martie 2018

Binecuvântate fie eșecurile! Lor le datorez tot ce știu.” – Emil Cioran

"Fii Bunătate, fii Iubire, fii Adevăr și fii Lumină!"
 
Toate dorințele noastre călătoresc, cu sau fără de bagaje dar la braț cu tot felul de speranțe – de cele mai multe ori unele mai absurde decât altele. Cum e aceea cu nemurirea, nu? Și cumpărăm aproape în fiecare zi bilete spre nicăieri, plătind fără să crâcnim prețul anticipat pe care viața ni-l prezintă la decontare. Murim încet în toate clipele pe care le traversăm scrutând un orizont tern, lipsit de strălucirea visurilor noastre pline de avânt, de parcă viața ar fi doar închipuirea de a fi binecuvântați cu minime bucurii și cu majore așteptări.

Ne cumpărăm voiaje înspre stele, dar aproape niciodată către miezul lucrurilor, spre centrul universului din noi înșine – deși nu întotdeauna ajungem la înaltul cerului și nu mereu ne atingem cu mâinile sau cu sufletul ținta, țărmul de mare tânjit cu disperare după naufragiul fiecărei Stea a Speranței.

Ți se spune obsedant, clar, pe silabe: “Stai de-par-te! Nu te a-pro-pi-a!”, de parcă visurile de a fi ard, topesc orice materie vie și orice gând, orice pas făcut înspre împlinire. Iar asta e o formă de abuz emoțional, exact ca atunci când oamenii nu-ți sunt nimic mai mult decât ceea ce te fac și cum te fac să te simți, dar pretind de la tine luna de pe cer. Și sfâșiat între neputință și disperare, asculți întocmai îndemnuri care nu fac decât să sporească haosul tău existențial, fără să ajungi oricum să împlinești nici măcar ceea ce ți se cere imperios, darmite ceea ce-și dorește din răsputeri sufletul tău..

Dar cine vine să-ți spună că în drumul către menirea ta, către bunătate, către împlinire, către frumusețe și vis trasformat în realitate ai nevoie fără de tăgadă de adevăr, recunoștință, iubire, lumină și iertare? De sinceritate și dragoste de bine, de înțeleaptă alegere pentru misiunea ta? Nu, nu prea vine nimeni să o facă, pentru că mulți nu știu care este esența divină a trecerii noastre prin viață. Și de cele mai multe ori pentru că oamenii confundă verbul “a fi” cu “a avea”, răspunzând aproape invariabil la întrebarea “Tu cine ești?” cu “Eu am”…

Nu. Nu avem. Nu deținem. Doar suntem. Iar în urma noastră poate rămâne iubire cu o singură condiție: să fim iubire. Să fim adevăr și lumină. Tu ești? Tu cine ești dincolo de zbaterea ta de zi cu zi de a acumula? Câtă iubire, lumină și adevăr îți curge prin vene laolaltă cu sângele? Și de fapt câtă minciună, arivism, trădare, lăcomie și indiferență răspândești în lume, punând o piatră de hotar definitorie între tine și ceea ce va conta odată ajuns la destinație?

Dar atunci când cumperi biletele către nemurire, omule, nu uita că mesajele pe care le trimiți în Univers se vor întoarce precum un bumerang exact la tine, în viața ta. Fii în miezul tău ceea ce-ți dorești să ți se întâmple și vei avea parte de tine multiplicat până la Bine. Astfel nu vei alege să ai, ci să devii.

Nu paria pe calea ușoară, dar îndreaptă-ți toate speranțele și luptă pentru a ajunge pe Calea Adevărului.

Nu alerga după materie, pentru că spiritul se va îndepărta de tine lăsând cât mai mult loc liber bucuriilor de suprafață, lipsite de valoare și profunzime.

Nu te urca într-un carusel de bâlci plin de amețitoare amăgiri, fandoseală, șmecherie și poleială, vei coborî la final într-o viață cu sclipiciul sărit exact în locurile esențiale și care, astfel, va ieși în evidență jenant precum unghiile unor pretinse doamne, gheare scociorâtoare decojite de lacul strălucitor.

Nu apleca urechea la vorbăria plină de viclenie și văicăreala fără cap și fără coadă care ți se insinuează perfid în urechi, viața ta este mai mult decât o bârfă ieftină și o minciună nemiloasă, nerușinată și croită prost.

Nu-ți învrăjbi semenii și nu-i ridica pe unii împotriva celorlalți, pentru că atunci când semeni vânt, nu vei culege decât furtuni care te vor lăsa în urmă devastat și din ce în ce mai singur.

Nu săpa groapa altuia, pentru că, din fericire, pământul e rotund precum roata iar legile fizicii și ale principiilor morale rotesc întâmplările independent de voința ta – asta înseamnă că hăul te va ajunge din urmă mai devreme sau mai târziu și se va căsca fix sub tălpile tale.

Nu-ți așeza pe chip măști făcute să încânte ochi care nu știu cum să privească, negura se va risipi la un moment dat și vălul se va ridica chiar și de pe cea mai încețoșată și naivă privire.

Nu-ți îmbrăca neputințele în straiele urii, nu e nimeni vinovat în afară de tine pentru limitele pe care nu le poți birui, nu te răzbuna pentru tot ceea ce nu ești pe cei care sunt exact ceea ce visezi tu că ai merita să fii.

Nu te erija în Judecătorul Suprem al existenței altora – nu ești decât un bulgăre de tină care și-a uitat apartenența la neant.

Nu-ți trăda aproapele, Iuda, vânzătorul și iubitorul de arginți s-a ascuns bine printre apostoli, dar a sfârșit prin a fi exact cine era în adâncul său: o ființă nedemnă, de ocară peste veacuri.

Nu mai împroșca cu venin înspre cei pe care-i consideri mai slabi și mai lipsiți de noroc decât tine, nu face rău cu bună știință, amintește-ți că cine ridică sabia, de sabie va pieri.

Și mai ales amintește-ți mereu, omule, de legea atracției universale, de faptul demonstrat că întodeauna vei chema înspre tine exact ceea ce trimiți înspre alții, iar biletele către nicăieri pe care ai dat din coate ascuțite ca lamele de pumnal să le obții, nu te vor purta spre libertate ci doar înspre o altă robie, cea a vinovăției fără de sfârșit și fără de iertare, a singurătății sau a falselor prietenii, a îndepărtării de ceea ce ți-a fost dăruit ca misiune: bunătatea sufletească fără de rezerve, iubirea, lumina și adevărul.

“Binele şi răul sunt conceptele pedagogiei lui Dumnezeu faţă de oameni.” – nu ar fi păcat să fi trecut prin viață și să nu fi înțeles nimic din ceea ce ne-a spus Petre Țuțea?

Și atunci fii. Fii Bunătate, fii Iubire, fii Adevăr și fii Lumină. Gândește-te că ești o coală albă, pură, pe care ai libertatea să o așezi în mașinăria de scris a eternității și să tipărești acolo, pe ea, o proclamație despre ființa pe care a plămădit-o Dumnezeu cu tot ce e mai bun și frumos pe lume. Un manifest despre tine.

Nu rupe niciodată puntea dintre tine și El. Altfel te vei trezi condamnat să rămâi un suflet etern rătăcitor, pierdut fără scăpare și fără putința de a zări vreun Far al Bunei Speranțe la orizont. Un călător singur și neiubit printre cei pe care i-a nesocotit, pe care i-a lovit, pe care i-a înșelat, i-a mințit, i-a prigonit, i-a vândut, de care s-a folosit și pe care i-a înjosit cu o aroganță pe care a crezut-o a fi calitate umană, nu blestem.
 
de Carmen Voinea – Răducanu

marți, 13 martie 2018

Oamenii pe care îi iubești nu au termen de comparație decât propria lor viață, iar nu a altora. Dar ca să gândești astfel, nu trebuie să îți pui nădejdea în ei.

"Nu poti compara soarele cu luna"
 
Nu știu de ce unii oameni mă iubesc atât de mult. Nu am găsit un răspuns concret la această frământare. Singurul lucru concret pe care îl știu este că, în momentele mele de cumpănă ale vieții, dragostea acestor oameni mi-a fost deopotrivă acoperământ de necazuri, sânul lui Dumnezeu în care nu mă mai putea atinge nimeni și nimic, hrană pentru sufletul meu hăituit și sprijin tare.

Oameni care m-au iubit pur și simplu, ca făcând parte din firescul naturii lor umane, fără să îmi pună întrebări sau, mai rău de atât, să îmi scoată ochii pentru vreo greșeală a mea plătită scump de ei.

Au apărut ca niște anonimi în întunericul vieții mele, purtând fiecare în spatele sufletului său, pe lângă durere, lumină binefăcătoare și atottămăduitoare de toate rănile pe care alți oameni, în drumul lor spre eternitate, ți le plasează ție pe motivul faptului că tu poți și, har Domnului(!), ai de unde.

Când m-am legat strâns de acești oameni minunați, au început unul câte unul, să dispară în anonimatul din care veniseră, nu pentru că dragostea mea îi obosise, ci pentru că ei îl iubeau mai mult pe Dumnezeu decât pe mine, iar eu, cu toate că îi iubeam nespus, le aduceam neliniște.

Atunci, atât de la ei cât și de la alții asemenea lor, am învățat marea lecție a iubirii: să iubești omul, dar să nu îți pui nădejdea în el, ci în Dumnezeu.

Mi-a fost extraordinar de greu să cred că iubind astfel, nu fac decât să greșesc. Față de Dumnezeu, față de mine și față de ei. Dar este adevărat. Greșesc iubind așa.

Când îți pui nădejdea într-un om, devii posesiv, faci comparații, vezi distorsionat lucrurile și îți pervertești credința într-un "adevăr" care depinde de relația ta cu tine însuți și cu Dumnezeu printr-un simplu om, pe când lucrurile ar trebui să stea altfel: credința ta să fie o realitate construită pe relația dintre tine cu tine însuți, cu aproapele tău, ambele având ca scop uniunea ta cu Dumnezeu, uniune care să nu depindă de oameni, ci de tine. De felul tău de a privi si a trăi viața.

Oamenii pe care îi iubești nu au termen de comparație decât propria lor viață, iar nu a altora. Dar ca să gândești astfel, nu trebuie să îți pui nădejdea în ei. 

Cum nu poti compara soarele cu luna, tocmai pentru faptul că fiecare e altceva, la fel și oamenii. Nu ne punem nădejdea în căldura soarelui sau în lumina blândă a lunii, ci în Cel Care Le-a creat.

Cu toate că am greșit enorm de mult procedând astfel, adică încrezându-mă în totalitate în ființa și darurile unui om care mă îndrăgea, observ că și astăzi sunt o mulțime de oameni care mă iubesc, deși nu am făcut absolut niciun efort sau jertfă ca să merit acest lucru.

Și a nu știu câta oară, mă întreb mirat "De ce?"
 

marți, 13 februarie 2018

„Dumnezeu îţi arată locul comorii, dar tu trebuie să sapi!”


Nu am venit în viaţa asta să plătim facturi, să muncim ca nebunii, să ne certăm din orice prostioară, să colecţionăm cartoane cu multe ştampile, ci să învăţăm să iubim. Nu luăm cu noi decât iubirea dincolo. Nu luăm nici mobila, nici maşina, nici casa, nici… nimic. Sădeşte în suflet multă bucurie ca să ai ce flori să culegi mai târziu. Bucuria nu e ca valurile mării ce trec repede, nici ca floarea ce se ofileşte. Intâlneşte-te cu tine, descoperă-te, acordă-ţi timp conştient şi nu mecanic!

Copiii au deficit de ataşament parental care nu le validează identitatea. Copilul când vrea atenţie sau timp de calitate, ori se îmbolnăveşte ori face o prostie. Ceva face ca să-ţi atragă atenţie. Şi e nevoie de atenţie pozitivă, nu de atenţie negativă. Încredere şi încurajare, şi nu ceartă. Nu suntem maturi emoţional şi adeseori ne comportăm ca nişte copii. Indiferent ce s-a întâmplat există un rost. Fugim de responsabilităţi pentru că nu suntem liberi. Nevoie de libertate versus nevoie de control. Suflete, te iubeşti pe tine? Te-ai acceptat, te-ai iertat? Înţelegi ce se întâmplă în viaţa ta?

Viaţa te izbeşte de toţi pereţii, cu sau fără voia ta. Tu duci valul unde vrei şi poţi fi fericit. Omul e un mecanism care acţionează la diferiţi stimuli. Putem ieşi din orice angrenaj creat de noi sau de cei din jur. Avem nevoie de iubire necondiţionată şi pură. Nu te mai lovi cu acceleratul din tine. Ieşim din programul „maşina de cusut” şi schimbăm vibraţia, energia. Nu ne mai „lovim” unul altuia piticii de pe creier. Inteligenţă raţională, maturitate emoţională.

Blocajul energetic al corpului naşte emoţii negative. Avem nevoie de depolarizare în mişcarea interioară, de sincronizare prin procesul iertării. Un conflict biologic există în fiecare din noi. Inversii psihologice, câştiguri pe care le avem din comportament, autosabotare, sunt schemele în care ne învârtim zilnic, activând sau dezactivând diferite emisfere ale creierului. Ne arătăm că suntem tari pentru a ascunde durerea pe care o avem înăuntru. Nu avem nevoie de cârje sau bastoane exterioare pentru a ne sprijini sufletul şchiop.

Ura intră în noi ca şi iubirea. In fiecare zi te descoperi, în fiecare zi te creezi. Ce descopăr eu îţi împărtăşesc şi ţie. Vocea critică moare şi ne suntem propriul duşman. Ne luptăm cu convenţiile, cu normele, cu regulile, cu standardele, cu canoanele care ne îngrădesc libertatea interioară. Sentiment de neputinţă în fata vieţii. Frica de Dumnezeu ucide si nu iubirea de Dumnezeu. Ne sufocăm fiinţa pentru că nu vrem să fim spontani, veseli şi buni. Orice problemă ai avea, dacă sapi în spatele problemei ajungi la frica de moarte. Criticul intern moare la canalele de iubire interne sau externe. Moartea nu e moarte, ci e naştere, viaţă.

Lacrima este durerea care iese din tine şi de care sufletul vrea să se elibereze. Nimeni nu ne face atâta rău aşa cum ne facem noi. Inţeleg şi empatizez cu fiecare. Excesul de limită generează revoltă pentru că înăbuşă creativitatea, vitalitatea, spontaneitatea, naturaleţea, înţelepciunea. Ni se revelează orice nevoie. Cel mai bun profesor este ultima ta greşeală. Dumnezeu îţi arată locul comorii, dar tu trebuie să sapi!

Am învăţat să ofer, nu fiindcă am prea mult, ci pentru că ştiu cum este să nu ai! Am obosit să caut. M-am oprit şi cred. Mă conduce emoţia şi nu raţiunea. Nu poţi dărui iubire, dacă nu eşti iubire. Lasă-te să curgi, iubirea vine de la sine! Respiri iubire şi eşti fericit!

de Ieromonah Hrisostom Filipescu

Extras din „Puține lacrimi, multă bucurie!”, Ed. PIM, Iași, 2014

joi, 2 noiembrie 2017

Vindecarea începe cu Dumnezeu!

 
Vindecarea începe cu Dumnezeu! Ne îmbolnăvim de iubiri înţelese greşit. Puţin câte puţin, cu zâmbetele mirosind încă a primăvară, ne transformăm în fluturi. Zburăm, de mână cu oameni pe care îi iubim pentru tot ce NU NE DAU.

Îi iubim pentru ce ne aşteptăm să ne ofere, pentru tot ce ne-am dori să fie şi încă nu au devenit. Ne asumăm responsabilităţi pentru schimbările lor, pentru bucuria lor, pentru împlinirea şi deznădejdea lor.

Uităm sau nici nu apucăm să învăţăm că iubirea adevărată nu se trăieşte între pastile şi medici. Nu pe paturi de spitale mirosind a depresii, a suferinţe tăiate cu lama pe vene, ori a sinucideri comise în numele ei…

Ne condamnăm apoi, după despărţiri de care ne facem vinovaţi, pentru eşec. Pentru lipsă de respect faţă de omul căruia nu i-am dat tot ce şi-a dorit. Tot ce a cerut. Uneori absurd, alteori egoist. Şi mereu iubindu-ne pentru ce îi oferim, nu pentru ceea ce suntem: copii de Dumnezeu.

Ne condamnăm plângându-ne vinovăţiile în perne pe care celălalt şi-a odihnit capul, după certuri din care el ieşea mereu învingător. În perne pe care el a visat dorul de altcineva, plecarea abia aşteptată de lângă noi şi coşmarul care se numeşte NOI…

Uneori trec ani. Pentru alţii, mai norocoşi puţin, trec luni. Până ce îngenunchem mutilaţi de suferinţe şi strigăm către Dumnezeu. Acela pe care nu L-am întrebat dacă iubirea înseamnă durere. Nefericire. Acuze. Ţipete. Condamnări. Lovituri. Sinucideri. Pastile. Acela pe care nu L-am întrebat dacă persoana pe care o vedem frumoasă, este şi cea pregătită pentru noi.

Ne jucăm de-a Dumnezeu, apoi, când ne dăm seama că nu suntem, alergăm la El să-I cerem ajutor. Să ne scape din închisori, să ne elibereze de nedreptăţi şi să ne ţină în braţe. Nu merităm nici măcar să ne asculte, şi noi cerem vindecare. De suferinţele pe care singuri ni le-am ales. În schimbul unor iubiri de-o vară, de-un an, de-un fior, de-o noapte…

Şi niciodată de-o viaţă!

M-am vindecat de neiubirea de Dumnezeu. Mi-am cerut iertare pentru iubirile pământeşti, trăite pe paturi de iluzii cusute frumos. Cu aţă de minciună. De promisiuni şi trădări.

Şi într-o zi mi-am făcut curaj să-L rog pe acelaşi Dumnezeu, căruia nu i-am cerut niciodată părerea pentru alegerile mele, să mă salveze. Să-mi dea răbdarea de a aştepta iubirea adevărată, născută din El şi scrisă cu sângele Celui ce a murit ca eu să trăiesc. Curat şi biruitor.

Şi-a venit o zi în care El m-a întrebat:

„Vei spune tu lumii despre iubirea divină?”
 
Da, Doamne, am răspuns, voi spune! Ajută-mă doar să n-o mai pierd niciodată! Căci fără Tine sunt Nimic!
 

duminică, 17 septembrie 2017

Noi ar trebui să trăim cu Dumnezeu așa cum trăiesc doi îndrăgostiți


Scopul rugăciunii, în primul rând, este – nici nu știu pe unde s-o apuc și de-aia ezit cu cuvintele – aș zice [că] este un dialog între om și Dumnezeu. Încep cu omul, pentru că noi ne știm mai bine decât pe Dumnezeu, Care ni se pare că e tare departe. Ar trebui să încep cu Dumnezeu în toate, bineînțeles. În acest dialog noi ar trebui să avem permanent un contact cu Dumnezeu și am încercat să insuflu gândul ăsta de mai multe ori când am spus: să trăncănim cu Dumnezeu despre orișice.

Să nu gândim abstract. De exemplu: „Ce-o să fac mâine, că trebuie să ajung acolo și trebuie înainte să merg dincolo și cum o să ajung?” Pune un „Doamne” și gândul tău a devenit rugăciune: “Doamne, cum să ajung acolo, că trebuie înainte să merg dincolo și nu știu cum o să fac. Ajută-mi, Doamne!“ Și a devenit rugăciune și nu-i mai puțin importantă, nici mai puțin lucrătoare decât ceea ce numim, în general, rugăciune.

Există un moment, pe care ar trebui să-l înțelegem ca un moment privilegiat, când rugăciunea trebuie să fie lepădarea lucrurilor lumii ca să fim în intimitate cu Dumnezeu. Pravila – ca să vorbesc călugărește – și pravila, asa cum și-o poate trăi și aplica ne-călugărul în lume (în general, mult mai puțin). Un student în preajma examenului nu mă aștept să se roage două ceasuri în fiecare noapte și două în fiecare dimineată, sau mai știu eu ce. Are și o nevoie de împlinit, acolo. Dar ceva-ceva rugăciune și cât de cât în ale pocăinței, în dinamica vieții veșnice, vrea să nu piardă contactul cu Dumnezeu total și după examen să se trezească în nu știu ce azimut, departe de Dumnezeu. Și atunci, în măsura în care poate și în felul în care poate pravila s-ar reduce, poate, la puțin – cinci minute sau nu știu ce – dar un moment pe care eu îl ințeleg așa: fie că-i mare, fie că-i mic momentul, fie că-i un ceas, fie că-i cinci minute, să te regăsești în intimitatea ta cu Dumnezeu.

Noi ar trebui, literal și practic, să trăim [cu Dumnezeu] asa cum trăiesc doi îndrăgostiți. Ei nu-și fac o pravilă ca să se întâlneasca zilnic zece minute, de la … până la … Dar dacă se întâlnesc, dacă pot, dar… toată ziua tânjesc unul după altul. Le e dor unul de altul, dacă nu se mai vad, dacă unul pleacă la distanță parcă se rupe ceva în el. Așa ar trebui să simțim noi cu Dumnezeu. Avantajul cu Dumnezeu ar fi că Dumnezeul – [aparent] așa de indepartat – niciodată nu-i departe. Zici „Doamne” și [chiar] înainte să zici este cu noi, pentru că este în noi, [chiar] dacă nu mai putem să Îl descoperim acolo.

Raspuns dat de Parintele Rafail Noica in conferinta „Criza in Biserica” (Alba-Iulia, 2003) 

joi, 14 septembrie 2017

„Crucea Ta, Doamne, viaţă şi înviere este pentru poporul Tău”

„Mântuieşte, Doamne, poporul Tău, şi binecuvântează moştenirea Ta; biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte, şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău”.
 
 
Simbolul credinţei noastre creştine este Sfânta Cruce, mijlocul prin care a fost înfăptuită minunea învierii omului și a vindecării firii omenești supuse stricăciunii. Cinstind-o, Îl cinstim de fapt pe Cel Ce S-a răstignit pe ea, pe Domnul nostru Iisus Hristos. Sfinții Părinți numesc Sfânta Cruce ca fiind „viața noastră”, căci prin intermediul ei am redobândit raiul pierdut prin păcatul lui Adam.

Biserica noastră o cinsteşte în mod deosebit astăzi, când sărbătorim Înălţarea Sfintei Cruci, care ne aminteşte de evenimentul din secolul al IV-lea de la Ierusalim, când a fost scos lemnul Sfintei Cruci spre cinstire înaintea binecredincioşilor creştini. A doua oară în cursul anului bisericesc o cinstim în Duminica a treia din Postul Mare, la jumătatea urcușului către Învierea Domnului, pentru că, după cum în mijlocul raiului era sădit Pomul Vieţii, tot aşa în mijlocul Postului Mare se află Sfânta Cruce, cea de viaţă făcătoare.

Sărbătoarea de astăzi ne aminteşte de evenimentul din anul 335, când Sfântul Împărat Constantin cel Mare a construit la Ierusalim, pe locul unde este Sfântul Mormânt, o biserică închinată Învierii Domnului. Această biserică a fost sfinţită în ziua de 13 septembrie 335, iar a doua zi, pe 14 septembrie, Episcopul Macarie al Ierusalimului a înălţat Sfânta Cruce pe amvonul noii biserici pentru a fi văzută de mulţimea credincioşilor veniţi la acest eveniment. De atunci în această zi sărbătorim Înălţarea Sfintei Cruci şi o facem postind pentru că ea ne aduce aminte de Sfintele Pătimiri și moartea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În această zi sărbătorim şi aducerea sau întoarcerea Sfintei Cruci de la perși, în anul 629, pe timpul împăratului bizantin Heraclius, care a depus-o cu mare cinste în Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, în ziua de 14 septembrie. Sfânta Cruce fusese luată de perşi în timpul invaziei lor în Ţara Sfântă din anul 614. Împăratul Heraclius învingând Imperiul persan a primit, în urma păcii pe care a semnat-o cu ei în anul 628, Sfânta Cruce.

Astăzi, de sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci, cântăm un tropar care ne arată de ce trebuie să cinstim Sfânta Cruce: „Veniţi toţi credincioşii să preamărim lemnul cel de viaţă făcător; pe el a întins Mâinile Sale, de bunăvoie, Hristos, Dumnezeul nostru. El ne-a ridicat fericirea cea dintâi”. Ea este tiparul care ne îngăduie să înţelegem taina lumii şi a vieţii, este cheia prin care dobândim viaţa veşnică. Crucea este semnul dragostei nemărginite a lui Dumnezeu pentru om. De aceea, Mântuitorul a voit să moară pe Cruce, cu braţele întinse, să ne îmbrăţişeze, să ne arate de-a pururea iubirea Sa cea mare pentru noi, cei pe care ne aşteaptă să ne întoarcem la El. Cinstim Sfânta Cruce cea de viaţă dătătoare pentru că în taina ei se vădeşte Învierea lui Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru. Nu putem concepe, noi, creştinii ortodocşi, Sfânta Cruce fără Învierea Domnului, deoarece crucea fără Înviere este doar un element de tortură, iar cu Învierea este lemnul cel de viaţă dătător pentru că prin jertfa Domnului Iisus Hristos de pe ea a fost mântuit neamul omenesc.

Pe Cruce, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a zdrobit cu moartea pe moarte, a biruit moartea prin Învierea Sa din mormânt, Învierea Sa fiind şi arvuna sau pârga învierii noastre proprii. Noi credem şi suntem convinşi că vom învia la Judecata de Apoi, pentru că Iisus Hristos a înviat înaintea noastră. Pârga înseamnă primul sau primele fructe care se coc sau se rumenesc într-un pom. Ele sunt presentimentul şi arvuna că toate celelalte se vor coace şi vor veni după ele şi că întregul pom va da roada cuvenită. Aşa şi Iisus Hristos este numit Pârga învierii noastre.

Crucea este semn omenesc şi dumnezeiesc deopotrivă. Semn omenesc, căci omul de la început a fost plăsmuit în chipul Crucii. Făcând-o unealtă de tortură şi de moarte, Crucea a devenit simbolul suferinţei şi al morţii. Dar de când Hristos S-a răstignit, Crucea a devenit semn dumnezeiesc, semnul Fiului Omului, semn de biruinţă, de bucurie şi de viaţă. De aceea Biserica se bucură cântând: „Crucea Ta, Doamne, viaţă şi înviere este pentru poporul Tău”.

De la naştere până la moarte şi până la învierea cea de obşte, toată viaţa creştinului este umbrită de Sfânta Cruce, care este cheia ce deschide cămara de bunătăţi a harului. Ca semn al Său, Mântuitorul a dat Crucii toată puterea Sa şi a dăruit-o ca pe darul cel mai de preţ ucenicilor Săi, iar prin mărturia lor nouă, tuturor celor care am primit Sfântul Botez. Din momentul naşterii noastre din apa Botezului devenim purtători ai Crucii şi suntem chemați să luăm Crucea lui Hristos fără frică, fără ruşine, bărbăteşte, răbdători. Crucea lui Hristos este sfântă, cinstită şi tare. Este putere a omului credincios şi armă asupra diavolului. Toţi sfinţii Bisericii noastre au îmbrăţişat Crucea de timpuriu, au luat-o cu bucurie, n-au părăsit-o niciodată. Crucea ocupă un loc central în viaţa credincioşilor creştini. Este cel mai sfânt simbol al Bisericii noastre. Toate Sfintele Taine se pecetluiesc cu semnul Sfintei Cruci. Preotul binecuvântează în forma crucii. În biserică toate sunt purtătoare de cruce, în formă de cruce, imprimate cu cruce, închinate cu cruce: sfintele vase, veşmintele preoţeşti, cărţile liturgice.

Creştinul când se roagă şi când începe orice lucrare în cinstea Bunului Dumnezeu se închină cu semnul Sfintei Cruci, pe care îl face cu mâna pe faţa sa, aducându-şi aminte de puterea cea nemăsurată a Celui care a sfinţit Crucea cu scump Sângele Său şi ne-a lăsat-o nouă ca pe o armă nebiruită asupra celui rău, după cum spunem la Taina Sfântului Maslu: „Doamne, armă asupra diavolului, Crucea Ta o ai dat-o nouă; că se îngrozeşte şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei; că morţii i-ai sculat şi moartea o ai surpat, pentru aceasta ne închinăm îngropării Tale şi Învierii”. Când ne însemnăm cu Sfânta Cruce, spunem: În numele Tatălui (la frunte) şi al Fiului (la piept) şi al Sfântului Duh (la ambii umeri), după care, apoi, lăsând mâna în jos, spunem: Amin! Când spunem „în numele Tatălui”, înseamnă că Îl cinstim pe Dumnezeu Tatăl Atotţiitorul, iar când coborâm mâna la piept şi rostim „și al Fiului” Îl preamărim pe Dumnezeu Fiul Care S-a coborât pe pământ pentru mântuirea noastră, iar când ducem mâna la umărul drept şi la cel stâng rostind cuvintele „şi al Sfântului Duh” înseamnă cinstirea pe care o aducem Duhului Sfânt „Domnul de Viaţă Făcătorul”. Astfel, prin însemnarea cu Sfânta Cruce cinstim Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Dumnezeul nostru. De aceea trebuie să ne facem cu evlavie semnul crucii la începutul zilei, al lucrului, trecând pe lângă biserică, intrând în sfântul locaș. Să purtăm crucea pe piept spre ocrotire şi binecuvântare. Să o punem la temelia casei, la capul patului, în automobil, la birou, spre întărire şi apărare, putere şi ocrotire.

Biserica noastră şi noi, toţi creştinii ortodocşi, care suntem mădulare ale ei, nu putem viețui fără Sfânta Cruce şi de aceea în troparul de astăzi Îl rugăm pe Dumnezeu: „Mântuieşte, Doamne, poporul Tău, şi binecuvântează moştenirea Ta; biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte, şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău”.
 

marți, 15 august 2017

Maica Domnului - bucuria și nădejdea noastră

Icoana Maicii Domnului Prodromiţa (adica Înaintemergătoarea) este o icoană făcătoare de minuni „nefăcută de mână omenească”, comoara Schitului Sfântul Ioan Botezătorul - Prodromu de la Sfântul Muntele Athos

Sufletul meu se înfricoşează şi se cutremură când se gândeşte la slava Maicii lui Dumnezeu. Mintea mea este slabă şi inima mea e săracă şi neputincioasă, dar sufletul meu se bucură şi e atras să scrie despre ea măcar un cuvânt. Sufletul meu se înspăimântă de o asemenea îndrăzneală, dar iubirea mă împinge să nu ascund recunoştinţa mea faţă de milostivirea ei.

Maica Domnului nu şi-a aşternut în scris gândurile, nici iubirea ei pentru Dumnezeul şi Fiul ei, nici durerile sufletului ei în vremea răstignirii, pentru că nu le-am fi putut nicicum înţelege, căci iubirea Ei pentru Dumnezeu e mai puternică şi mai arzătoare decât iubirea serafimilor şi a heruvimilor, şi toate puterile cereşti ale îngerilor şi arhanghelilor sunt mute de uimire în faţa ei.

Chiar dacă viaţa Maicii Domnului e ca învăluită într-o tăcere sfântă, Bisericii noastre Ortodoxe Domnul i-a dat să cunoască că iubirea ei îmbrăţişează întreaga lume şi că în Duhul Sfânt, ea vede toate noroadele de pe pământ şi asemenea Fiului ei, îi este milă de toţi şi miluieşte pe toţi.

Ah, dacă am şti cum iubeşte Preasfânta pe toţi cei ce păzesc poruncile lui Hristos şi cât îi este de milă şi se întristează pentru cei ce nu se îndreaptă. Am simţit acest lucru pe mine însumi. Nu mint, spun adevărul înaintea feţei lui Dumnezeu, pe Care sufletul meu îl cunoaşte: cu duhul am cunoscut-o pe Preacurata Fecioară. N-am văzut-o, dar Duhul Sfânt mi-a dat să o cunosc pe ea şi iubirea ei pentru noi. Dacă n-ar fi fost milostivirea ei, aş fi pierit de mult, dar ea a vrut să mă cerceteze şi să mă lumineze să nu mai păcătuiesc. Ea mi-a spus: „Nu-i frumos pentru Mine să mă uit la tine să văd ce faci!” Cuvintele ei erau plăcute, liniştite şi blânde, şi ele au lucrat asupra sufletului meu. Au trecut de atunci mai mult de patruzeci de ani, dar sufletul meu n-a putut uita aceste cuvinte dulci şi nu ştiu ce i-aş putea da în schimb eu, păcătosul, pentru dragostea ei faţă de mine, necuratul, şi cum voi mulţumi bunei şi milostivei Maici a Domnului.

Cu adevărat, ea este Ocrotitoarea noastră la Dumnezeu şi chiar şi numai numele ei bucură sufletul. Or, tot cerul şi tot pământul se bucură de iubirea ei. Lucru minunat şi neînţeles. Ea viază în ceruri şi vede neîncetat slava lui Dumnezeu, dar nu ne uită nici pe noi, sărmanii, şi acoperă cu milostivirea ei tot pământul şi toate noroadele.

Şi pe această Preacurată Maică a Sa Domnul ne-a dat-o nouă. Ea este bucuria şi nădejdea noastră. Ea este Maica noastră după duh şi ca om, e aproape de noi după fire şi tot sufletul creştinesc e atras spre ea cu iubire.

Sf. Siluan Athonitul

joi, 27 iulie 2017

Iubirea Lui Dumnezeu îşi găseşte sieşi mereu o altă cale către inima omului în permanentă schimbare, decât aceea pe care ne-o imaginăm noi.

 
Giganții mei...

Nu am întâlnit mulţi oameni care să mă propulseze în viaţă cu acea forţă extraordinară a bunătăţii fireşti, de care numai un om cernut prin sita binelui şi a răului poate da dovadă în totalitate. Au fost puţini.

Giganţi ai binelui, sub a căror umbră mi-a poposit cu bucurie şi mi s-a odihnit cu folos sufletesc sinele obosit şi amărât de arşiţa vieţii.

Oameni care şi-au transformat durerea în fabrică de pâine pentru muritorii de foame la capitolul speranţă. Oameni care şi-au înţeles pe deplin menirea şi care au acceptat să plătească orice preţ în schimbul vindecării acelora de lângă ei, fără să crâcnească, fără să se vaite, fără să îşi întoarcă privirea spre ceea ce au de pierdut la schimb, ci numai cu privirea aţintită-nainte la ceea ce au de câştigat.

Nu ştiu de ce anume a trebuit să îi întâlnesc tocmai pe ei. Le-am simţit de atâtea ori răsuflarea greoaie sub povara crucii pe care o duceau şi mă simţeam neputincios, nu în a-i ajuta, ci doar privind la acest spectacol fantastic al vieții, care mi se derula în faţa ochilor mei somnoroşi, pas cu pas. Probabil că, în viaţa acestor fiinţe, vor fi fost multe dimineţi mai puţin răcoroase în care singura mângâiere nu putea fi decât lacrima de întristare.

Însă acum, eu îi vedeam zâmbind. Acea bucurie care îţi aşterne lumină pe chip şi devine dătătoare de viaţă oricărui spectator ivit în preajma ta prin cine ştie rânduieli complicate venite de Sus.

M-am gândit de foarte multe ori dacă eu va trebui să ajung asemenea lor şi cum va fi acest lucru, mai ales când nu reuşesc să găsesc nici cea mai mică asemănare între stările mele de spirit şi acea lumină orbitoare a bunătăţii lor.

Chipul de bunic al sfântului Nicolae sau al blândului şi mult mediatizatului Moş Crăciun, ar putea cu uşurinţă să aducă oarece lumină în intunericul minţii celui care încearcă să vizualizeze trăsăturile acestor giganţi ai binelui.

Pot spune despre ei doar atât: nu toţi erau învăţaţi; nu toţi erau bătrâni; nu toţi Îl cunoscuseră pe Dumnezeu din tinereţile lor mult împãtimite; nu toţi aveau mamă şi tată; nu toţi au fost oameni simpli, ci unii celebri, alţii artişti, alţii pedagogi iscusiţi, fiecare cu talantul său.

Dar toţi aveau în comun acelaşi lucru: bucuria cunoaşterii lui Dumnezeu şi fericirea de a-l fi cunoscut în plenitudinea harului mângâierii şi rânduielii Dumnezeieşti.

Unii l-au cunoscut iubind păcatul şi urând virtutea. Alţii invers, iar cei mai mulţi din bucuria şi tristeţea reflectate la intensitate maximă a primelor două categorii de oameni menţionate.

Iubirea Lui Dumnezeu îşi găseşte sieşi mereu o altă cale către inima omului în permanentă schimbare, decât aceea pe care ne-o imaginăm noi.

sursa: https://ochiicapruiblog.wordpress.com/

luni, 10 iulie 2017

Să nu disperi niciodată, orice schimbare începe cu un sfârșit

"Căci în dramele, tragediile, nebuniile, spaimele existenței există un mare vindicator".
 
„Când te opui unui „rău”, răul ți se opune la rândul său. Când te opui unui efect, efectul ți se opune. Sau, cum zice proverbul, „de ce ți-e frică, nu scapi”. A fi perseverent și a învăța că viața este un fel de a o lua mereu de la capăt este unul dintre marile secrete ale succesului. Să nu te apleci în fața nici unui eșec și să nu-i dai bice de aur depresiei, să nu asculți la urechea cea surdă a disperării și să știi mereu că orice schimbare a vieții începe cu un sfârșit. Pentru schimbare este nevoie ca ceva să se sfârșească, ceva să devină altceva. N-ai reușit azi? Perseverează cu inima și cu mintea ta pentru a reuși mâine. Ieși din sistemele de referință ale trecutului, ieși cu mintea, cu inima, cu trupul, cu toate emoțiile tale din sistemele vechi de referință și pliază-te, respiră, învață să te unduiești în ritmul noilor întâmplări. Fixația este aceea care-ți pune piedici de fier la picioare. Din pricina fixației, din cauza obsesiei începi să te înfricoșezi, să clachezi, să înghiți noxele emoționale, care te înfricoșează și te duc către perpetuarea eșecului. Orice s-ar întâmpla, să nu disperi. Căci în dramele, tragediile, nebuniile, spaimele existenței există un mare vindecător. Îl vom putea cunoaște, lăsându-i libertatea de a tăia în carne vie și-l putem descoperi, suportând durerile pe care el ni le aduce. Fixația omenească primordială este căutarea fericirii și evitarea durerii. Cum ele există una prin alta, una după alta, una lângă alta, n-avem decât să știm că durerea se încheie într-o zi. Și, pentru că toate trec, avem motive serioase să găsim în noi puterea de a o lua mereu și mereu de la capăt”.
 
de Maria Timuc
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...