5 lucruri pe care nu trebuie să le faci vreodată pentru a păstra un bărbat în viața ta

Îl vrei alături, vrei să construiești cu acest bărbat o lume a voastră, ești gata să renunți la anumite lucruri de dragul lui. Nu îți pasă ce spun cei din jur sau care este trecutul său, simți că alături de el te regăsești, te simți împlinită.

Uneori, fără să îți dai seama, transformi afecțiunea sinceră în atașament bolnăvicios. Ești pregătită să faci orice de dragul lui, fără să înțelegi că sentimentul nu este reciproc. Dar nu trebuie să renunți la propria demnitate, nu trebuie să accepți aceste lucruri.

1. Să uiți de tine. Nu poți să renunți la tot ce este mai frumos și mai drag, doar pentru a convinge pe cineva să rămână aproape. Mulți oameni toxici îți pot cere să te schimbi, să devii persoana pe care și-o doresc, să lași în urmă emoții care te reprezintă.

Este inutil să încerci să păstrezi sacrificând o parte din sufletul tău, devenind o umbră a femeii fericite de cândva, urmând cu exactitate solicitările unui om egoist, care pur și simplu vrea să profite de sensibilitatea ta.

2. Să te umilești pentru el. Poți să ajungi într-un moment umilitor, când din disperare alegi să cerșești atenție și iubire, cuvinte și gesturi, să fugi din urma lui fără să primești un răspuns. Nu meriți așa ceva, nu este demn să fii o rezervă.

Umilința nu are nimic în comun cu afecțiunea și empatia, cu gesturile sincere și asumate pe care le poți face. Nu accepta să fii folosită de un bărbat indiferent care abia așteaptă să descopere slăbiciunile tale, să controleze lumea ta.

3. Să trăiești iluzia Poți să speri mult timp că lucrurile vor sta diferit, el se va schimba, el va înțelege ce poate pierde, el își va asuma pe deplin această relație. Dar atunci când îți confirmi că nu are rost și că acest om va rămâne indiferent pentru totdeauna, nu cerși emoții.

Să trăiești iluzia înseamnă să înlocuiești realitatea cu visul, să crezi din nou și din nou că iubirea ta va fi îmbrățișată, dorințele tale vor fi ascultate. Dar în tot acest moment viața ta nu mai contează, totul se transformă într-o mocirlă a speranțelor false.

4. Să renunți la limite. Există acele limite sănătoase, care te ajută să oprești orice tentativă de manipulare, orice comportament toxic. Iubind din toată inima, dorind acest om alături, cauți să faci și imposibilul, inclusiv să nu îți pese de limite.

Ajungi atunci să accepți minciuna, suferința și jignirile, ajungi să crezi că reproșurile sunt o normalitate. Trebuie să demonstrezi și mai mult, trebuie să renunți la și mai multe lucruri, doar că în acele momente nu va mai fi vorba despre iubire.

5. Să accepți trădarea. El te amenință că pleacă și atunci ești gata să accepți orice sacrificiu, orice realitate, chiar dacă realitatea este dură: te-a trădat de nenumărate ori, s-a folosit de tine, s-a jucat cu emoțiile tale.

Încrederea și conexiunea emoțională contează mai mult decât orice încercare disperată de a păstra alături. Dacă ajungi să implori atenție, să uiți de tine, să trăiești iluzia, să te umilești pentru acest om, nu mai există iubire între voi.

sursa: © De Vorbă cu Tine

Relațiile-oglindă, iubirea ca reflexie

Suntem imperfecți prin însăși natura noastră umană. Dacă am fi perfecți, ne-am fi întotdeauna autosuficienti. Nu am mai avea nevoie unii de alții. Nu ne-am iubi, nu ne-am urî, nu am interacționa, nu am lega relații. Nu am conta unul pentru altul. Ar fi monoton. Și trist. Și cenușiu. Existăm însă în polaritate, în diversitate, în rău și bine, în diferențe, în contradicții, în relații, în tot ceea ce face natura umană să fie atât de specială și interesantă. Suntem imperfecți. Și diferiți. Ceea ce reprezintă un lucru pozitiv, minunat. Viu. Și colorat.

Evident că naștem în jurul nostru simpatii și antipatii. Uneori fără să vrem. Plăcem o anumită persoană. Ne repugnă o alta. Există adesea în jurul nostru persoane pe care le caracterizăm drept “nesuferite”, “imposibile”, “enervante”,” de neinteles”, persoane care ne calcă pe nervi sau ne scot din sărite orice ar face. Le urîm, le evităm, le respingem. De ce? Din cauza că au anumite trăsături comportamentale sau de caracter care ne determină să îi catalogăm astfel. Pe de altă parte, există adesea în jurul nostru persoane pentru care simțim, încă de când le-am cunoscut, o atracție și o simpatie instantă. Chiar dacă ne rănesc sau ne greșesc, simpatia pentru aceste persoane va persista în timp.

Oricât de absurd, de nerealist sau respingător de adevărat ar părea, în personalitatea acestor oameni regăsim anumite trăsături proprii pe care, la nivel subconștient, încercăm să le reprimăm sau să le ignorăm. Respingem la ceilalți anumite aspecte ale propriei personalități pe care poate nu le conștientizam sau nu dorim să le conștientizăm. Dezvoltăm deseori o atitudine negativă față de o persoană pentru că acea persoană reflectă un anumit aspect pe care îl respingem la noi înșine. Îi judecăm pe ceilalți în funcție de ceea ce suntem, de ceea ce gândim, de cât de mult ne seamănă sau nu, de așteptările pe care le avem de la noi înșine. Ne alegem partenerul de viață și căutăm iubirea în funcție de aceste criterii. Pentru că suntem subiectivi în alegerile noastre…

Suntem de fapt o oglindă în care se reflectă ceilalți, spun psihologii. Ceilalți sunt o oglindă în care ne reflectăm la rândul nostru. Relații pe care le stabilim cu ceilalți reprezintă oglinda a ceea ce avem nevoie. Când ne uităm la ceilalți ne uităm într-o oglindă. Această oglindă ne arată realitatea proprie a necesităților și nevoilor noastre. Uneori ceea ce vedem în oglindă contravine cu ceea ce ne-am dori. De multe ori, ne place ceea ce vedem. Acceptăm reflexia oglinzii. Alteori respingem. Fără să vedem prea obiectiv reflexia. De fapt, suntem cu toții oglinda cuiva. Atragem și respingem oameni. Iar oglinzile ne arată imperfecțiunea relațiilor noastre.

Putem folosi oamenii, lumea din jurul nostru, relațiile pe care le stabilim cu acești oameni ca pe o oglindă. Oglinda ne poate ajuta să identificăm acele aspecte care au nevoie de vindecare. Relațiile noastre cu ceilalți (familie, copii, colegi, prieteni, parteneri de viață) reflectă anumite părți din noi. Felul în care te simți cu o anumită persoană este de obicei un indiciu a ceea ce simți vizavi de partea din tine pe care celălalt o oglindește. Atragem oglinzile în realitatea noastră pentru a ne arăta care sunt acele lucruri de care avem nevoie, ce anume am putea dezvolta și îmbunătăți la noi înșine. Acele aspecte ale personalității celuilalt sunt aspecte ale propriei personalități. Ele trebuie conștientizate, acceptate, integrate.

Se întâmplă însă să atragem și oameni cu trăsături total opuse nouă. Aceste persoane sunt reflexia sinelui pe care încercam să-l renegăm, să-l reducem la tăcere. Persoana care se află în fața oglinzii alimentează o anumită nevoie a personalității tale și îți procură ceea ce îți lipsește. Cu cât sentimentele de ură sau iubire față de o persoană sunt mai puternice și mai intense cu atât probabilitatea ca acea persoană să fie o reflexie puternică și fidelă de-a ta este mai mare.

Există și relații pozitive și relații negative. Există și oglinzi binefăcătoare și oglinzi distrugătoare. Cu toate că drumul lor e diferit și suferința cauzată de oglinda distrugătoare nu este deloc similară binefacerii dată de oglinda benefică, ambele duc în punctul cunoașterii de sine, al conștientizării nevoilor și al afirmării identității. Putem arunca o privire asupra relațiilor noastre cu ceilalți, fie ele pozitive sau negative, pentru a descoperi mai multe despre noi înșine. Putem face acest lucru aplicând oricând principiul oglinzii.

Avem nevoie de mult curaj și iubire de sine pentru a accepta oglinzile existente în interiorul relațiilor noastre de iubire. Avem nevoie de curaj pentru a ne accepta chiar și părțile de neacceptat (scuzați paradoxul), fără a le proiecta în ceilalți. “Persoanele cu care interacționăm sau persoanele care ne sunt parteneri de viață sunt întotdeauna oglinzi ce reflectă propriile convingeri. Simultan, suntem la rândul nostru oglinzi ce reflectă convingerile lor. Dacă ne uităm cinstit la relația noastră, putem vedea atât de multe despre felul în care i-am creat”.

Oamenii pe care îi iubim sau îi admirăm au anumite trăsături ale personalității lor care stârnesc aceste sentimente în noi. Ele există și în noi înșine. Poate nu dezvoltate într-un procent atât de mare, însă există. În mod inconștient suntem atrași de aceste persoane, considerând că, într-un fel, am putea căpăta acele trăsături pe care le admirăm la ei.

Dacă suntem în general caracterizați ca având o personalitate puternică și suntem atrași de de un partener sensibil și vulnerabil, acel partener va reflecta nevoia de recunoaștere și de acceptare a propriei vulnerabilități. Dacă suntem în schimb sensibili și ne aflăm într-o relație cu o persoană puternică este foarte posibil să ne simțim victimizati, controlați, copleșiți de ei până vom putea la rândul nostru să ne conștientizam și să ne acceptăm puterea proprie.

Cu părțile ei negative și pozitive, lumea pe care o experimentăm este o proiecție a conștiintei noastre. Și cu ce te poate ajuta această teorie a oglinzilor? Te poate ajuta în a te accepta pe tine așa cum ești și în a-i accepta pe ceilalți așa cum sunt. Chiar dacă nu ești de acord cu ceea ce face o persoană, poți ajunge să o urăști nu din cauza comportamentului său, ci a personalității sale. Accceptarea celor din jurul tău așa cum sunt îți poate aduce mai multă liniște și împăcare de sine. Îți poate aduce acceptarea de sine, în toată diversitatea, splendoarea și contradicția existentă în tine.

sursa: https://drumuricatretine.wordpress.com/

DACĂ VOIA SĂ FIE CU TINE, ERA! DACĂ TE IUBEA CU ADEVĂRAT, MUTA MUNȚII DIN LOC PENTRU A SALVA DRAGOSTEA VOASTRĂ!

Nu iti mai face rau singura. Nu iti mai pune intrebari dificile la care nici macar el nu are raspunsuri. Daca te iubea cu adevarat, era cu tine. Atat de simplu. Daca nu a ales sa ramana, atunci este clar: el deja a facut o alegere... si acea alegere nu esti tu.

Draga mea, este momentul sa accepti adevarul: daca voia sa fie cu tine, era. Scurt si la obiect.

Nu ii mai gasi scuze. Nu are nevoie de mai mult timp. Nu are teama de angajament. Nu are rani nevindecate. Nu ii este teama sa iubeasca. Stie cine esti tu. Indecizia lui este, de fapt, o decizie. Pentru ca daca nu alege sa fie cu tine, atunci el deja face o alegere... si acea alegere nu esti tu.

Este momentul ca acum sa alegi si tu. Poti sa pleci. Alege-te pe tine. Nu mai permite nimanui sa te puna la pamant. Inceteaza sa mai astepti, sa mai ierti, sa mai suferi. Nu mai cauta scuze unei persoane care nu te merita deloc.

Este momentul sa vezi lucrurile asa cum sunt. Este momentul sa accepti adevarul. Este momentul sa iti dai seama ca tu ai nevoie de altceva. Este momentul sa lasi in spate tot ce s-a intamplat si sa te concentrezi pe tine, pe vindecarea ta, pe iubirea ta si pe viitorul tau.

Stiu cat de mult doare. Stiu ca ai crezut ca el este alesul. Stiu ca ai vazut un potential incredibil in cineva care te-a mintit. Stiu cat de tare suferi. Insa bucura-te ca s-a intamplat acum si nu ai pierdut in continuare timp pretios alaturi de o persoana nepotrivita pentru tine.

In sfarsit, a sunat ceasul, mastile au picat si iluziile frumoase pe care le-ai pictat in mintea ta au disparut.

Te-a dezamagit, insa gandeste-te ca te-a eliberat de o viata ce nu era a ta. O viata plina de durere, de tristete, de neputinta, de frustrari si de falsitate.

Tu meriti altceva. Meriti tot ce este mai bun. Meriti mai mult decat o iubire cu forta. Meriti pe cineva care sa te iubeasca pentru ceea ce esti. Meriti pe cineva care sa fie mandru pentru ca este cu tine. Meriti pe cineva care sa iti spuna in fiecare zi cat de norocos este ca te-a gasiti. Meriti pe cineva care sa te aleaga in fiecare clipa a vietii sale. Meriti pe cineva care sa se bucure alatui de tine in momentele fericite si care sa lupte cot la cot cu tine in vremurile grele. Meriti pe cineva care sa fie acolo si sa te tina de mana... neconditionat... pentru tot restul vietii.

Iubeste-te mai mult decat iubesti sa fii cu cineva. Vrei mai mult pentru tine. Ofera-ti mai multe sanse decat iti ofera el si pleaca astfel incat sa gasesti pe cineva care sa te iubeasca cu adevarat.

sursa: https://www.kudika.ro/

Fuga de responsabilitate

Mai nou aud foarte des discuții despre prieteni cu beneficii, în traducere liberă, “prieteni cu beneficii” înseamnă de fapt doi oameni care fac sex (beneficiul) fără să-și asume și restul implicării într-o relație de cuplu (intimitate emoțională și angajament). Fiecare devine astfel liber să exploreze nenumăratele posibilități ce pot apărea, fără să simtă vreo vinovăție față de partenerul “de beneficii” imediate și gratuite, pentru că spunem “suntem doar prieteni”. Deci zona de libertate a fiecăruia este intactă, în timp ce zona de intimitate nu mai are nici o valoare emoțională.

Și de aici încep problemele: invariabil, după un timp, cineva suferă. Unul din parteneri și-ar dori mai mult: o familie, copii, o relație în care să se simtă valorizat, acceptat și iubit. O relație exclusivă, clasică de cuplu. Dar intră în dificultate, pentru că la urma urmei-a acceptat și el(ea) aranjamentul cu beneficiile. Nu poate spune direct, pentru că riscă să fie respins sau abandonat, dar nici așa nu mai poate continua, pentru că “beneficiile” s-au transformat în suferință, și în senzația că este folosit ca obiect sexual. Iar conflictul interior se transformă în alte forme de manifestare exterioară a suferinței: simptome somatice: (insomnii, lipsa poftei de mâncare, dureri care nu au o cauza medicală, frigiditate/lipsa dorinței sexuale), gânduri care par să o ia razna, atacuri de panică, fugă în activități frenetice sau, dimpotrivă retragerea și izolarea, ca să numesc numai câteva. Depresia e aproape, pândește după colț, în timp ce masca se plimbă prin lume și afișează o mulțumire falsă.

Confuzia între prietenie și relația de cuplu e cea mai evidentă dintre ele. Din fericire, în epoca actuală nu mai aleg părinții partenerii de cuplu ai copiilor pentru a aranja “moștenirile” sau interesele. Deci oamenii se aleg unii pe alții pentru că se iubesc (cel puțin la nivel declarativ). Dar responsabilitatea față de iubire este să te comporți pe măsură iubirii pe care o declari. Ceea ce este greu pentru unii…. Prietenii sunt liberi să iubească pe altcineva, partenerii de cuplu care se iubesc, pur și simplu nu consideră că între ei ar mai fi loc de o altă persoană. Pentru că își iubesc partenerul!

Nu încetează să mă uimească ușurința cu care se spune azi “iubesc!”. Nu trec nici trei zile sau două întâlniri și apare. Mai ales înainte de intrarea în dormitor. Oamenii se întâlnesc, se simt atrași unul de altul și trec la fapte foarte repede. Fac sex ca și cum ar mânca pâine cu unt: o dată de două ori, de ..”n” ori. Dar la perspectiva “n+1” simt că s-au săturat și ies la supermarket, doar rafturile sunt pline de alte bunătăți. Firește, spun că au “iubit”, dar caută nod în papură partenerului pentru că au nevoie de justificări-varianta “soft”. Sau pleacă pur și simplu, fără justificări sau explicații, varianta “hard”. Dorința consumă și se satură. Iubirea îngrijește și păstrează vie dorința, prin dăruire, răbdare, deschidere, respect și multe alte ingrediente pe care nu le găsești pe raft, ci trebuie să le cultivi. E mai greu, mai complicat…

Confuzia între sacrificiu și dedicare se poate pune în termeni economici: “cât dau și cât primesc” sau dacă “beneficiile” sunt pe măsură “investiției”. Sigur, în “prieteniile cu beneficii”, atunci când apare suferința, apare și ideea de sacrificiu. Cel care suferă, simte că oferă prea mult și primește prea puțin. El rămâne în aceeași situație, sperând că partenerul va observa și va aprecia efortul său, la fel ca zeii antici care ofereau ploaia după ce un animal nevinovat era pus pe altar. Dar în cazul “prietenilor cu beneficii” cel care suferă, are de-a face cu un zeu ingrat, care primește ofranda indiferent și rece, ca un “prieten”, fără obligații. În iubire și într-o relație de cuplu, comportamental, oricare din parteneri poate să facă ceea ce se poate vedea din afară ca “sacrificiu", dar el e fericit, nu suferă. O face cu bucurie, din iubirea pe care o poartă celuilalt. Se dedică. Asta e și mai greu, nu?

O relație sănătoasă de cuplu nu este o cușcă aurită. Mulți oameni se tem de intimitate pentru că au impresia că odată ce “eu” devine “noi”, își vor pierde propria libertate. Și atunci o apară și văd în toate nevoile/dorințele partenerului o încercare de a-l domina. De asta varianta “prieteni cu beneficii” sau “relația deschisă” li se pare atât de atractivă: “noi” devine irelevant, iar “eu” poate să facă ce vrea fără să mai ia în considerare ce simte celălalt. Și mai ales, nu mai trebuie să se simtă vinovat în legătură cu libertatea lui. Eticheta îi absolvă. Ei bine… s-ar putea să nu fii de acord cu mine aici (ai dreptul ăsta), dar într-o relație de iubire respecți libertatea celuilalt și ai încredere că nu o va folosi ca să rănească relația. Și dacă “noi” e sigur și bine hrănit emoțional, libertatea fiecăruia îi va spori puterea. Pentru că dacă fiecare “eu” este liber să fie ceea ce este, va aprecia portul sigur din “noi” la care se întoarce de fiecare dată cu bucurie. Asta e greu de tot…

Accepți relația “deschisă” sau “prieteni cu beneficii”. Accepți toate cerințele impuse de partener, accepți libertatea pe care ți-o cere și te sacrifici, pentru că tu nu te bucuri, la rândul tău, de libertatea ta. Ești conștient că suferi, că începi să nu te mai recunoști, că ești tot mai departe de tine însuți. Dar nu poți să te opui. Pur și simplu, accepți orice, pentru că teama de a-l pierde e mai mare decât orice. Intri în adevărul profund al zicalei “rău cu rău, dar mai rău fără” și spui că faci asta din iubire. Nu, asta nu e iubire, ci nevoie. Adică dependență. Aici se complică lucrurile, mai ales dacă nici tu nu poți să-ți dai seama de ce.

Tu ești liber să alegi. Poți să-ți asumi senin, variantele “prieteni cu beneficii” sau “relație deschisă”, dacă așa simți tu că e bine pentru tine. Din fericire, trăim într-o societate care nu te oprește, ai dreptul legal să trăiești așa cum vrei tu, cum îți dictează propria conștiință. Dar… dacă suferi, și mai ales dacă devii conștient de suferință, ai face bine să nu o ocolești, pentru că suferința, în mod paradoxal, te ajută. Dacă o trăiești, dacă ai curajul să o privești în ochi și să o înțelegi, te va ajută să îți dorești să schimbi ceva. Și măsura de prim-ajutor în astfel de situații este să renunți pentru o perioada la “beneficii” și să vezi în ce fel de relație ești de fapt. De obicei, “beneficiile” se petrec la orizontală, de la brâu în jos, și suferința se simte pe verticală, de la brâu în sus. Dacă rămâi vertical, tolerând un anumit grad de frustrare suficient de mult timp încât să observi relația, să vezi ce se întâmplă, să te lămurești ce simți cu adevărat, cine ești și ce vrei de fapt de la viața ta, vei știi ce să faci. Și vei schimba ceea ce e de schimbat.

sursa: https://haihuicumira.blogspot.com/

Lasă-l să plece!

Atunci când un om drag încearcă să ți se smulgă din suflet, lasă-l să plece. Nu insista să-l oprești, nu te opune și nu încerca să-l convingi să rămână, e alegerea sa și atunci lasă-l să plece.

Dacă mângâierile tale nu-l mai alină, lasă-l să plece.

Dacă e nevoie de argumente și de justificări pentru a-l îndupleca să nu te părăsească, dacă trebuie să-l convingi că-l iubești, atunci lasă-l să plece.

Dacă nu mai contează nimic din ce vă unea cândva, dacă s-a transformat din iubitul tău în stăpânul tău, lasă-l să plece.

Dacă nu se mai grăbește să vină la tine, dacă nu mai simte nevoia să-și împartă bucuriile, tristețile și visurile cu tine, lasă-l să plece.

Dacă simți și înțelegi că ai devenit doar un rău necesar pentru el, atunci lasă-l să plece.

Dacă pentru a te iubi trebuie să fii altfel, să devii altcineva, atunci lasă-l să plece.

Dacă trebuie să inventezi jocuri necinstite pentru a-i redeștepta interesul, dacă trebuie să faci pe inabordabila ca să-i captezi din nou atenția fiindcă el e atras doar de răceala ta și de joc, nicidecum de tine, cea adevărată și îndrăgostită, lasă-l să plece.

Dacă trebuie să îi cerșești atenția și mângâierea, dacă nu te mai face să te simți frumoasă și dorită, lasă-l să plece.

Dacă nu te mai privește ca la început, dacă ochii lui au devenit seci și goi când se uită înspre tine, atunci lasă-l să plece.

Dacă durerile tale îi sunt indiferente, dacă nu te mai ascultă, dacă nevoile tale îi par niște poveri, lasă-l să plece.

Dacă trebuie doar chinuit, pus pe jar, fiert și torturat cu artă numai ca să nu i se urce la cap că-l iubești, lasă-l să plece.

Dacă inima lui nu mai bate cu putere în preajma ta, dacă este indiferent că ești lângă el sau departe de el, atunci lasă-l să plece.

Dacă iubește doar iubirea și felul în care poate cuceri femeile, demonstrând doar ce bărbat e el, lasă-l să plece.

Dacă nu-ți mai observă zâmbetul, dacă îl enervează prezența ta, dacă e iritat de lacrimile tale în loc să ți le șteargă cu un sărut, atunci lasă-l să plece.

Dacă nu mai vrea să privească în aceeași direcție cu tine, dacă toate valorile pentru care l-ai iubit la început au dispărut ca prin farmec, lasă-l să plece.

Dacă-ți dă semne că nu te-ar mai dori, dacă ai înțeles deja că în viața lui acum e o altă femeie, atunci lasă-l să plece.

Dacă îți vinde doar speranțe deșarte, dacă nici nu te vrea și nici nu te alungă, lasă-l să plece.

Dacă ți-a spus deja că nu te mai iubește, nu-l implora, nu te agăța de el, chiar lasă-l cu adevărat să plece.

Lasă-l să plece, redă-i libertatea aceea pe care acum crede că a pierdut-o alături de tine, fericirea aceea pe care nu simte că o mai așteaptă în brațele tale. Deschide-i larg ușa casei și a sufletului și condu-l până în prag cu un zâmbet plin de dragostea aceea pe care i-ai dăruit-o mereu cât timp ați fost împreună. Lasă-l să plece și să rămână amintindu-și de tine demnă, caldă și frumoasă, senină și înțeleaptă, așa cum erai atunci când l-ai cucerit. Lasă-l să plece cu amintirea ta în prag urându-i noroc și fericire, surâzătoare și enigmatică, fluturând o batistă. Și după ce ai închis ușa în urma lui, plângi. Plângi atât cât ai nevoie, plângi mult, dar nicio lacrimă în plus peste. Apoi șterge-ți obrajii, limpezește-ți privirea să poți vedea cât mai bine și cât mai departe, îmbracă cele mai frumoase haine, machiază-te subtil și gingaș, apoi ieși în lume zâmbitoare, privind cu încredere înainte, dincolo de orizont. Undeva, cândva, vei întâlni un om cu o inimă frumoasă, iubitoare și caldă, care abia așteaptă să-i deschizi ușa sufletului tău...

Lasă-l să vină!

sursa: https://www.irinab.com/

Mesajul Juliei Roberts: Perfecțiunea este o boală a națiunii.

Azi, am pus o poză fără machiaj. Știu că am riduri, dar vreau să mă vedeți dincolo de asta.

“Perfecțiunea este o boală a națiunii. Ne acoperim fața cu tone de farduri. Ne injectam botox și ne înfometăm ca să avem formele perfecte. Încercam să ne reparam, însă nu poți sa repari ceea ce nu vezi. Sufletul este cel care are nevoie de operație estetică. Este timpul să luam atitudine”, a scris Julia Roberts.

Aceasta a adăugat: „Cum să te aștepți să te iubească cineva dacă tu nu te iubești? Trebuie sa fii fericit cu tine. Nu contează cum arăți pe dinafara, ci contează cum ești pe dinauntru. Azi, am pus o poză fără machiaj. Știu că am riduri, dar vreau să mă vedeți dincolo de asta. Vreau să ma accept așa cum sunt în realitate și vreau și voi să faceți la fel, vreau să vă acceptați așa cum sunteți, să vă iubiți așa cum sunteți”.

"Aaaa, păi tu nu mai ieși cu noi..."

Bineînțeles că în mintea unora am fițe de vedetă și alte aberații.

 

Adevărul este altul: nu-mi mai face plăcere să ies cu oameni absenți, care nu mai știu să trăiască în viața reală și care nu mai pot respira fără telefon, fără să verifice din 5 în 5 minute ce mai e pe facebook! Pentru că m-am săturat să fiu singură între prieteni.

Nu știu dacă vi se întâmplă și vouă, sper că nu, dar eu constat cu tristețe că se împuținează din ce în ce mai mult oamenii cu care pot ieși să ne bucurăm cu adevărat unii de alții. Parcă toți sunt obsedați de facebook! Nu au răbdare nici măcar să ajungă la o destinație, să-și descarce bagajele, că tre' să dea checkin... Nu se pot bucura de o masă, nu poți vorbi ceva cu ei, că auzi doar "stai să văd ce zic ăștia pe fb", "stai să postez poza asta", "hai să facem o poză"... sau îi vezi atenți la telefoane, ignorându-te. Rari mai sunt cei care știu să respecte interlocutorul și să-l privească atunci când acesta vorbește... și nu e plăcut să vorbești cu cineva atent la telefon!

Și atunci, de ce să mai ies cu asemenea persoane? Să pierd timpul și să observ cât de puțin contează prezența mea pentru ei? Eu n-am timp de irosit. Mai bine stau singură și citesc o carte sau mă uit la un film.

Am ajuns să-mi fie lehamite de apucăturile astea care denotă o lipsă gravă de bun simț, respect și considerație. Nu exagerez cu nimic, nu sunt negativă, asta este realitatea. M-am săturat să vorbesc cu nimeni, să mă simt penibil la masă în timp ce toată lumea stă cu ochii pe telefon de parcă am fi străini.

Știu, mulți nu vor recunoaște că au o obsesie pentru facebook, dar au o DEPENDENȚĂ GRAVĂ care, din păcate, îi va lăsa singuri. Așa cum te lasă singur patima alcoolului sau purtarea agresivă.

Regret că și copiii învață aceste proaste obiceiuri de la părinții lor, că nici ei nu mai știu să socializeze, să se joace, să se bucure, pur și simplu, de prezența cuiva și trăiesc doar pentru expunere socială.

Pentru unii totul e doar spectacol social, se laudă că au vizitat un loc, dar nu l-au văzut cu adevărat și nu s-au bucurat cu adevărat de el, deoarece le-a fost de ajuns să facă poze și apoi să stea cu ochii în telefon să posteze și să verifice reacțiie cunoscuților.

 Este foarte trist că nu ne mai acordăm șansa să ne cunoaștem cu adevărat... și ne grăbim să fim prieteni, să ne iubim, ca mai apoi, când realizăm că nu ne cunoaștem deloc să ne grăbim să ne despărțim. Păcat că nu ne mai suntem de ajuns și că tratăm relațiile cu multă superficialitate! Ne amăgim că nu suntem singuri, iar unii au ajuns să se mulțumească doar cu viața virtuală?!

Eu îmi reduc lumea la câțiva oameni cu care încă mai pot vorbi, cu care încă mai pot râde, de la care am ce învăța, cu care mă bucur de un petec de iarbă împărțind o pungă de pufuleți...

de Irina Binder

Cum să ieși dintr-o situație sau dintr-o relație abuzivă?

Nimeni nu are dreptul să abuzeze fizic sau moral alte ființe umane. Nimeni nu trebuie să suporte un tratament abuziv. Suntem, prin naștere, cu toții, egali unii cu alții și liberi. Suntem egali in fața legii și avem cu toții în aceeași masură dreptul la libertate și la fericire, cu condiția să nu atentăm la libertatea și la fericirea altei persoane. Nu contează averea, sexul, poziția socială, etnia, credința religioasă…

Dorința de dominare și de a prelua controlul asupra altei ființe umane prin violență psihică sau fizică este ceva anormal, pervers, în contradicție cu normele etice și religioase și bineînteles in contradicție cu sistemele legislative actuale.

În momentul în care realizezi sau bănuiești că ești victimă a unui abuz, nu este deloc indicat să lași lucrurile să continue tot așa. În general, o atitudine de acceptare și resemnare din partea victimei nu face decât să încurajeze agresorul. Rare, aș zice excepționale, sunt cazurile în care agresorul realizează el singur că ceea ce face nu e bine și în consecință să pună capăt de la sine violențelor fizice sau psihice.

Pe de altă parte, doar victima și numai ea poate să știe cât este dispusă să accepte și care sunt motivațiile ei pentru a rămâne sau nu într-o relație abuzivă. Deciziile nu le poate lua nimeni în locul ei. Dar, după cum am arătat într-un alt articol, consecințele abuzului, fie el fizic ori emoțional, pot fi foarte grave (nu doar rănile de pe corp ci și cele de pe suflet, atât pentru victimă cât și pentru copiii ei…).

Nu toate relațiile abuzive trebuie neapărat să se sfârșească printr-o ruptură definitivă sau printr-un divorț. Dar situația de abuz, adică faptul de a ne simți abuzate și victime, asta, în schimb trebuie cu orice preț să se sfârșească…

În continuare, câteva sfaturi, fără pretenția de a aduce soluții valabile 100% pentru orice situație… Sfaturi pe care fiecare să le adapteze la situația personală, ținând cont bineînțeles de tot ceea ce trăiește și de tot ceea ce simte.

– Ascultă-ți sufletul, cu luciditate. Dacă plângi prea des, dacă te simți prea des abătută, dacă simți că iubirea nu mai e fericire ci mai mult suferință : e semn că sufletul tău îți spune că ceva nu e în regulă. Ține cont de el. Iubește-ți aproapele, dar nu mai mult decât pe tine însuți. Dacă nu te iubești și pe tine, îți agresezi tu singură sufletul. Nu vei avea cum să fii fericită. Nu aștepta fericirea de la cineva din exterior. Ai dreptul la ea ca orice altă ființă, deci găsește curajul de a o (re)aduce în viața ta.

– Cere ajutor din exterior. Cel mai indicat este să te adresezi unui psiholog expert în acest domeniu, care va ști foarte bine să identifice situațiile de abuz și să facă un diagnostic clar. Te va putea ulterior orienta și consilia, de exemplu spre o terapie de cuplu (dacă se poate) sau spre alte structuri specializate cum sunt asociațiile de ajutor sau de adăpost (o listă cu aceste structuri o găsiți într-un post anterior)

– Nu te învinovăți pentru ceea ce se întâmplă. Înțelege că agresorul tău acționează în acest fel pentru că probabil (mai mult ca sigur, de fapt) a fost la rândul lui abuzat sau a crescut într-un mediu cu carențe afective. Nu zic că asta ar scuza un comportament abuziv din partea lui, nici vorbă. Dar încearcă să îți spui că el e violent pentru că în interiorul lui suferă inconștient. Agresivitatea vine din conflictul lui interior. Tu ai doar nenorocul de a te afla în preajma lui. Dacă partenerul tău acceptă să consulte un psiholog, pentru a-și trata acest conflict interior, șansele pentru cuplul vostru cresc simțitor. Dacă nu, nu va fi ușor…

– Nu intra în jocul agresorului. Nu îl provoca și nu răspunde provocărilor lui. Incearcă să îți menții calmul. Nu ridica vocea și nu îi răspune în același fel. Acționând așa, poți chiar evita în unele situații violențele fizice. Abține-te de la orice vorbă grea, jignitoare, acuzatoare. E greu să reziști sentimentelor de furie care apar în aceste momente, dar e bine să fii conștientă că răspunzând cu acceași monedă nu rezolvi nimic. Sub influența furiei nu putem gândi lucid. Mai bine lasă să treacă momentul. Ulterior, dacă va fi posibil, veți rediscuta problema la rece.

– Este preferabil, în momentele în care tensiunea verbală dintre voi crește, să vorbești pe un ton foarte calm, spunându-i că-l înțelegi. Și chiar să încerci să-l înțelegi. Asta nu înseamnă și că ești de acord sau că iei asupra ta totul. Dar, dacă te gândești, așa cum am zis mai sus, că el suferă în interiorul lui, că are un conflict interior nerezolvat, vei putea cu adevărat să înțelegi stările lui de furie. Ulterior, este indicat să discuți cu un psiholog, care îți va putea da sfaturi despre cum să reacționezi și cum să faci ca să rupi cercul vicios al abuzului emoțional.

– Este important, în situațiile în care abuzul este (încă) doar la stadiul psihic-emoțional, să te gândești foarte bine ce vrei să faci. Pune în balanță toți factorii, cei care te leagă dar și cei care te despart de agresor. Nu mai vorbesc aici de iubire pentru că în asemenea cazuri în general nu mai e vorba de iubire ci doar de o formă de atașament, sau dependență (financiară, afectivă etc). Ține cont de gravitatea și frecvența conflictelor, de efectul acestora asupra stării tale sufletești sau asupra copiilor când aceștia sunt prezenți în relație. Incă o dată o spun : ascultă-ți sufletul. Dacă el îți spune că ai fi mai fericită în afara acestei relații, urmează-l ! Ai curajul să lupți pentru independența ta financiară și până la urmă vei vedea că vei reuși. Pentru bani să nu rămâi niciodată, dar niciodată, într-o relație abuzivă.

– Dacă simți că există riscul să apară violențe fizice, e bine să-ți faci din timp un fel de plan de salvare : de exemplu la cine să apelezi în urgență, unde să te pui la adăpost, etc. Ar fi poate util să ai la îndemână un spray lacrimogen, sau să înveți din timp niște tehnici de autoapărare. Un plan de acest fel ar fi bine să fie discutat înainte cu o persoană specializată (psiholog, consilier etc.)

– În cazul în care conflictul degenerează în violențe fizice sau dacă agresorul e sub influența alcolului sau a drogurilor, e urgent să te pui la adăpost, să îți asiguri integritatea fizică. Cere rapid ajutor din exterior, de la rude, de la prieteni de nădejde, de la Poliție (care ar trebui să fie foarte promptă pentru solicitări de acest gen), de la Asociații de ajutor pentru victime.

– Dacă în urma agresiunii ai răni sau vânătăi pe corp (chiar dacă nu foarte grave), du-te la medic pentru ca acesta să te consulte și să îți dea un certificat constatator al leziunilor. Medicul e obligat să îți elibereze la cerere acest certificat. Păstrează-l bine. Cu acesta, în funcție de decizia pe care o iei, poți să mergi direct la Poliție să depui plângere penală. Dar după părerea mea e mai bine să consulți un avocat specializat în așa ceva. Asociațiile de ajutor pentru victime te pot orienta și ajuta in acest sens.

– În cazul violențelor fizice, o separare cel puțin temporară de agresor este în majoritatea cazurilor necesară. Nu ezita să ceri ajutorul rudelor sau persoanelor care îți pot oferi adăpost, și bineînțeles autorităților competente. Dacă intenționezi să te reîntorci la domiciliul comun, o mediere sau consiliere psihologică pentru ambii parteneri este mai mult decât necesară (obligatorie aș zice). E un semn bun dacă partenerul acceptă să fie ajutat de un psiholog și/sau de medic pentru a-și controla stările de furie (sau dependența de alcool, dacă e cazul).

- Dacă partenerul tău violent fizic nu vrea să realizeze răul pe care ți-l face, dacă refuză consilierea psihologică sau tratamentul medical (în cazul dependenței de alcool sau de droguri), viitorul relației voastre e cu mare probabilitate sortit eșecului. Să te intorci într-o relație cu un astfel de partener înseamnă să-ți pui viața in pericol.

Nu uita nici un moment că ai dreptul la viața ta cu tot ceea inseamnă ea: libertate, sănătate, securitate, iubire, respectarea valorilor morale în care crezi, într-un cuvânt dreptul la fericire.

Când acest drept îți este refuzat, ai și tu dreptul să spui NU unei relații care îți aduce suferință!

 

de Monica Berceanu

sursa: https://monicaberceanu.ro/

Iubirea este un act al inteligenţei

“Iubirea este un act al inteligenţei. Numai al inteligenţei. Prostul nu poate iubi” – a spus la un moment dat Alexandru Paleologu.

Am văzut citatul ăsta şi mi s-a părut foarte mişto. “Esenţial în viaţă este iubirea” – exact! Ce poate fi altceva esenţial în viaţă?

Da, sunt de acord. Fără iubire… omul este un deşert, este un robot fără direcţie şi fără sens.

Degeaba eşti capabil să faci bani, să conduci firme etc… dacă emoţional eşti nul.

Chiar mă întreba cineva mai deunăzi – “cum e posibil ca oameni capabili, oameni care produc bani şi au statut, să nu poată să-şi manifeste sentimentele”?

Păi este posibil! De ce? Pentru că sunt lucruri diferite!

Ei se antrenează toată viaţa să fie mai buni… să producă bani şi statut. Ei nu se antrenează să producă simţire, mângâiere, complimente, plăcere… ei se antrenează să producă cifre. Chiar şi copiii pentru ei înseamnă tot cifre.

Aceşti oameni sunt nişte cifre în tabele Excel şi cam atât.

Iar dacă în copilărie au fost privaţi de iubirea părinţilor… sunt roboţii perfecţi – reci şi eficienţi!

Da, sunt de acord cu ideea că prostul nu poate iubi. Prostul nu poate iubi pentru simplul fapt că el vede iubirea ca pe o luptă. Ca să nu mai spun că face o confuzie cumplită – crede că îndrăgostirea este iubire!

Prostul luptă pentru că este mânat de orgolii. Nu poate renunţa la ele. Îi place adrenalina orgoliului, îi place extazul scandalului, îi place valul minciunii… pe care îl crestează mândru. El nu înţelege că iubirea este o apă liniştită, o zonă a orgoliilor stinse.

El nu poate concepe asta. El nu poate concepe o viaţă fără luptă – orgoliul fiind cel care-i dictează viaţa – el nu poate concepe iubirea fără luptă şi deci fără orgoliu.

Nu, el trebuie să controleze, să verifice, să suspecteze, să fie întotdeauna vigilent… Pentru el asta înseamnă iubire! Competiţie, bănuială… şi, de ce nu, duşmănie!

Aş, ce prostie!

Păi tocmai asta nu înseamnă iubire, iar oamenii inteligenţi, oamenii care au ajuns la un anumit nivel de dezvoltare personală, au înţeles asta.

Ei sunt oamenii care preţuiesc cu adevărat iubirea, şi-o doresc şi îi construiesc cu migală şi răbdare fundaţia.

Oamenii inteligenţi ştiu că iubirea înseamnă înţelegere, acceptare şi asumare… în doi!

Oamenii inteligenţi ştiu că iubirea este un dans în doi şi acţionează ca atare, în deplină cunoştinţă de cauză.

În timp ce prostul luptă pentru acea “iubire” iluzorie, omul inteligent construieşte acea iubire durabilă.

Şi se bucură de fiecare pas. De fiecare clipă, de fiecare treaptă urcată.

Da, sunt de acord, “iubirea este un act al inteligenţei… numai al inteligenţei”. Ăsta este şi motivul pentru care o accesează atât de puţini oameni.

Oricine se poate îndrăgosti… însă nu oricine poate construi o iubire frumoasă şi durabilă.

 

de Andrei Vulpescu

sursa: http://www.vulpescu.eu/

Într-o zi vei înțelege că ai rămas singură…

 

Adevărul este că mereu ai fost singură, dar realizezi acest lucru mai târziu. Părinții pleacă pe lumea cealaltă, partenerii ne devin străini; iubiții ne trădează; copiii cresc și tu te schimbi. Ce părea corect ieri, astăzi nu mai funcționează. Singurătatea vine întotdeauna pe la spate, ca și iarna. Dar maturitatea înseamnă a ști cum să fii singur, fără drame și autocompătimire. Cel mai bine e să te pregătești dinainte pentru această perioadă.

Toți oamenii, cu excepția celor apropiați, pot fi înlocuiți. Nimeni nu este unic. Lasă oamenii noi să intre în viața ta, chiar dacă nu înțelegi dacă aveți sau nu o conexiune. Într-o zi, vei înțelege că ești singură și acest lucru îți va salva viața.

Încearcă ceva nou, fie că este vorba de mâncare, haine, filme, cărți, un traseu diferit spre serviciu, achiziționarea unui nou telefon, un nou hobby sau o altă filozofie/religie. Suntem leneși și ușor de mulțumit, prin natură. Cu cât înaintăm în vârstă, cu atât mai mult ne dorim să mergem în aceleași locuri, să facem aceleași lucruri. Obiceiul de a ne abate de pe calea obișnuită dispare. Nu te lăsa prins în aceleași lucruri.

Iartă pe toți pentru ce s-a întâmplat și uită-i pe cei pe care nu-i poți ierta. Ignorarea oamenilor și încercarea de a-i uita definitiv poate fi uneori cea mai aspră pedeapsă, dar și cel mai bun medicament. Nu te obosi certându-te cu ei, nu merită.

Nu grăbi nimic. Tot ce se întâmplă rapid, nu durează foarte mult timp. Dacă dorești ceva, în cele din urmă îl vei primi. Dacă într-un final realizezi că nu mai râvnești un anumit lucru, înseamnă că nu ai avut cu adevărat nevoie de el. Lasă deciziile riscante pentru o altă zi. Dacă nu ești sigur de ceva, riscă doar în cazul în care ai dorit ceva de foarte mult timp.

Dacă există ceva ce-ți dorești, nu renunța. Succesul vine din experiență. Cu cât mai mult încerci, cu atât ești mai aproape de a-l obține. Ceea ce adesea par a fi maniere proaste sau lipsă de respect, este de fapt un semn de experiență. Fermitatea, răbdarea, perseverența, independența în relațiile cu ceilalți se construiesc pe măsură ce te apropii de atingerea scopului dorit.

Viața nu se termină niciodată, chiar dacă uneori pare astfel. Tot ce se întâmplă reprezintă doar o piatră căzută în râu – ar putea tulbura apa, dar nu poate opri fluxul. Amintește-ți acest lucru când ești disperat, când ești în doliu; când citești scrisoarea de adio a iubitului tău. Va veni ziua când vei spune „am reușit să trec peste!”

Mâine ar putea fi ultima ta zi pe Pământ. Sună tragic, dar dacă te gândești la asta, poți fi motivat să faci toate lucrurile din această listă.

Fă ceea ce-ți place, dar ai grijă de tine, astfel consecințele s-ar putea întoarce împotriva ta. Obișnuiește-te să înțelegi de ce are nevoie corpul tău și ce îți spune. Dacă nu ai făcut asta până acum, începe cu lucruri simple: o plimbare, înot sau alt sport. Ca rezultat, grija față de tine va deveni a doua ta natură.

Romantismul, dragostea și pasiunea sunt lucruri minunate. Dar dacă le amesteci cu sexul, s-ar putea să nu le experimentezi o perioadă lungă de timp și asta este dăunător. Poate vrei doar sex. Dar, întotdeauna tinde ca dragostea și romantismul să vină la pachet.

Nu te gândi ce cred alții despre tine. În cea mai mare parte a timpului, oamenii se gândesc la propria lor persoană. Dacă se gândesc la tine, este doar în comparație cu ei. Ca rezultat, nu se gândesc deloc la tine.

Ferește-te de certitudine. Ea este începutul declinului. Trebuie să te îndoiești mereu că ceea ce faci este cel mai bun lucru în viață. Asigură-te că ai opțiunea de a schimba lucrurile sau de a încerca altceva.

Trebuie să păstrezi întotdeauna o legătură cu prietenii tăi. Nu sunt niciodată destui. Într-o zi vei înțelege că ești singur și prietenii vor veni să te vadă în mod neașteptat spunându-ți: „Ești nebună? Ne ai pe noi!” Și este adevărat.

sursa: http://devorbacutine.eu/

Un bărbat adevărat fie este în viața unei femei, fie nu este. Dar niciodată nu stă în prag și blochează trecerea.

 

De multe ori femeile se complică în relații fără capăt, dar și fără viitor și așa reușesc să piardă din ani, dorința și șansa la o viață frumoasă alături de un bărbat potrivit. Asta o fac și bărbații când dau de femei cu interes, dar parcă la ele mai serios se resimte.

De multe ori femeile încearcă să-și promită singure că totul va fi bine, că el se va schimba, că el va fi mai prezent sau că va oferi ceea ce își dorește orice femeie. Uneori au dreptate, de cele mai multe ori nu. Bărbatul de asta e bărbat, să-și simtă prezența, fie când o ține de mână, fie când rezolvă o problemă sau când îi dă un sfat.

Un bărbat adevărat nu e diferit de alt bărbat decât că e la locul potrivit și are alături femeia potrivită. Iar să le reușești pe ambele îți trebuie bărbăție, înțelepciune și curaj uneori. De asta o femeie va aprecia și va susține pe bărbatul care nu se va lăsa rugat sau alintat ca un copil. Dincolo de dulcegării și momente dulci, mai e și atitudinea. Bărbații fără atitudine nu au nici o șansă în fața unei femei cu cap și visuri de viitor. Una e să oferi o floare și ciocolată albă și alta e să decizi pentru doi și să pretinzi că ai putere. Da, uneori bărbatul e obligat să pună umărul, să spună că mai bine așa și nu altfel, că vor merge în direcția aia și nu altundeva. Nu că o femeie nu ar putea singură, dar atunci pentru ce mai este un bărbat alături? Lucrurile frumoase într-o relație fericită se fac cu cap. Iar o femeie dacă vede că singură decide, singură conduce, singură construiește se plictisește și vrea altceva. Și pe altcineva care să îi ofere acel altceva.

Un bărbat adevărat va fi în viața unei femei. Va fi în relație. Va fi alături. Asta înseamnă că atunci când trebuie va ajuta și tot când trebuie, va alinta. Restul sunt povești și gesturi disperate de a părea mai masculin decât cineva este. Firește, contează și ce fel de femeie ai alături. Pentru una indiferentă sau cu interes vei dori să faci mai puțin. Dar pe lângă asta, un bărbat va avea responsabilitatea de a conduce o relație și posibil o viitoare viață în doi. Cei indeciși sau mai reci sau indiferenți nu au treabă cu relațiile de succes. Sau cu femei fericite. Pur și simplu nu ai cum ca femeie să fii fericită lângă un bărbat care atunci când va fi nevoie de el te va privi buimac și cu reproș, de parcă i-ai cere să mute munții. Totul e mult mai simplu. Bărbatul oferă și femeia oferă. Bărbatul conduce și femeia susține. Și ambii decid. Și ambii iubesc. Așa se iubește și așa se construiesc relații de-o viață.

sursa: http://devorbacutine.eu/

Ceea ce faci zi de zi contează mai mult decât ceea ce faci din când în când

 

Este un mesaj pe care l-am văzut pe pagina de Facebook a Institutului Gottman.

Dacă stai bine şi analizezi, dinamica de cuplu este cel puţin haioasă – oamenii abia aşteaptă marile momente, ignorând aproape total micile clipe.

Ei bine, partea proastă este că tocmai micile clipe alimentează marile momente (gesturi).

Da, cei de la Institutul Gottman au dreptate – “ceea ce faci zi de zi contează mai mult decât ceea ce faci din când în când”.

Sigur că şi un buchet de flori contează, sigur că şi o vacanţă îţi umple sufletul de bucurie, sigur că şi un parfum sau un inel reprezintă gesturi frumoase.

Pe de altă parte, toate aceste “mari” momente pălesc în faţa unei priviri pline de iubire, în faţa unei îmbrăţişări din tot sufletul, în faţa unui sărut plin de înţelesuri. Dacă iubirea nu există în celălalt, toate obiectele enumerate mai sus sunt doar obligaţii!

Am senzaţia că uităm să ne privim unul pe celălalt zilnic, am senzaţia că am ajuns să ne programăm fericirea – doar de Sărbători, în perioadele de vacanţe, în week-end-uri şi cu ocazia zilelor de naştere.

În rest, avem tot timpul din lume să ne distrugem reciproc prin ignorare, reproş, cicăleală, control şi sete de putere.

Interesant este că oamenii care nu sunt atenţi la clipă, sunt foarte pretenţioşi cu marile momente. “Ahaaa, nu mi-ai adus şi mie un buchet de flori de nu ştiu cât timp. Nu îţi pasă de mine! Ştiam eu că aşa eşti” – spune ea.

“Da, este adevărat, nu ţi-am adus, dar ţi-am sădit iubire în suflet în fiecare clipă” – ar putea răspunde el.

Nasol este momentul în care oricât te-ai chinui să sădeşti iubire, obţii doar taskuri. Acolo e nasol!

Din păcate, foarte mulţi oameni greşesc în relaţii încercând să impună marile momente! Mi se pare o greşeală fantastică. Iubirea nu este ceva ce fluturi, nu este un inel cu care te dai mare. În definitiv ce este un inel? Un obiect de fală în rândul prietenilor (sau prietenelor) sau o încununare a iubirii dintre doi oameni?

Atunci când iubeşti cu adevărat, chiar nu te mai interesează ce fel de piatră porţi pe deget sau câte carate are inelul. În locul aurului poate fi un tatuaj sau o simplă sfoară.

Iubirea nu poate fi redusă la obiecte.

În schimb, ea este un ocean de clipe şi trăiri… sublime!

Relaţiile nu se strică din cauza absenţei gesturilor mari, ci din cauza ne-grijii vis–a-vis de clipele mici. De acolo se rup.

Aşa că da, oamenii lui John Gottman au dreptate – “ceea ce faci zi de zi contează mai mult decât ceea ce faci din când în când”.

Păcat că mulţi ignoră această lecţie…

 

sursa: http://www.vulpescu.eu/

 

Frumuseţea se regăseşte în sufletul tău, nu în oglindă!

Nimeni şi nimic nu te poate face să suferi până nu-ţi dai tu acordul pentru acest lucru.

Unii văd lucruri minunate în lucrurile simple. Alţii găsesc motive de a se plânge chiar şi în faţa celui mai luminos răsărit de soare.

Toţi încercăm să ne comportăm la fel, fără să înţelegem că tot ceea ce ne face fericiţi pe unii dintre noi, îi poate lăsa plini de indiferenţă pe cei din jur.

Oamenii care pun preţ mai mare pe obiectele cumpărate decât pe experienţele de viaţă acumulate, vor trăi mereu cu un sentiment de gol pe care vor încerca să-l umple tot mai avid cu…lucruri tot mai scumpe.

Îţi mai aduci aminte cât de frumoasă îţi pare lumea atunci când eşti copil? Priveşti lucrurile pentru prima oară, cu fascinaţie. O fascinaţie care te transformă.

Copiii sunt asemenea îndrăgostiţilor. Ei sunt mereu îndrăgostiţi de misterul vieţii.

Cu timpul creştem şi lăsăm în urmă fascinaţia. Devenim orgolioşi şi individualişti.

Devenim plini de concurenţă faţă de toţi cei din jurul nostru. Iar asta ne întăreşte şi mai mult orgoliul!

Învăţăm să ne divizăm…

Ne separăm de tot ceea ce ne înconjoară şi începem să judecăm…

La o anumită perioadă ne dăm seama că ne-am risipit frumuseţea.

Şi încercăm să o refacem cu produse tot mai scumpe care au menirea de a ne reda din nou strălucirea pierdută!

Însă cei mai frumoşi oameni nu sunt cei care stau zilnic în saloanele de cosmetică.

Cei mai frumoşi oameni sunt cei care văd frumuseţea în toţi ceilalţi din jur!

 

de Adrian Cutinov

Satanismul cu perdea sau neopăgânismul diafan

 

Există o fascinație tâmpă, stupidă, nebunească a omului pentru ideea de rău și pentru ceea ce numim evil people, exploatată comercial de cinematografie, de mass-media, dar și de artă...

Această fascinație pentru orice altceva decât pentru ideea de bun și adevărat, de frumos autentic, de frumos firesc al lucrurilor, așa cum au fost create acestea de Dumnezeu, bune foarte...vorbește de la sine despre degradarea și decădera omului din frumusețea cea dintâi și nicidecum de o evoluție spirituală...

Unii oamenii căzuți din grația divină nu mai admiră Divinitatea, ci spiritul luciferic și devin și ei luciferici, adică spirite căzute, care inconștient sau lucid slujesc acestuia...
Dumnezeu nu amestecă lucrurile!

În rânduielile divine nu există confuzie, balans sau mixtură între bine și rău, între lumină și întuneric. între virtute și păcat, între lege și fărădelege...

Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce învoire este între Hristos şi Veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios? Sau ce înţelegere este între templul lui Dumnezeu şi idoli? (2 Cor. 6, 14-16).

Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul va urâ și pe unul va iubi sau de unul se va lipi și pe altul va disprețui...Nu poate omul să slujească și lui Dumnezeu și lui mamona, adică diavolului (Matei 6, 24)

Cu toate acestea mulți sunt amăgiți sau se amăgesc, crezând că pot să împace ceea ce nu este de împăcat: principiile contrare...

Nu poate o vână de izvor să dea și apă dulce și apă amară...Nu poate pom rău să facă roade bune...Au oare cresc struguri în mărăcini sau culeg oamenii smochine din ciulini ?

Doar Dumnezeu dă viață, ca izvor al vieții, iar diavolul seamănă doar moartea, ca un ucigaș de suflete ce a fost și este dintru început...

Și poate oare un mort să dea viață unuia viu? Dar oare poate întunericul să lumineze pe careva? Oare are diavolul vreun bine ca să-l dea cuiva? Dacă bine în el nu este cum oare va da binele pe care nu îl are? Iar dacă are cumva ceva de dat de la el, atunci de bună seamă nu poate fi decât rău și pierzător. Și așa cum aspida când are ceva de dat de la ea, dă veninul pe care îl are din fire spre moarte și pierzanie, așa cum ariciul dacă ar vrea cineva să-l mângâie mai degrabă cel ce se apropie se vatămă de la firea lui decât îl mângâie... Așa și tu, omule, îndemna Sf. Neofit Zăvorâtul: Ieși, zice, și închină-te lui Hristos și primește darurile de la El ! (Cuvînt despre înșelarea demonilor)

Diavolul știind că și-a pierdut frumusețea și toată slava, se ascunde, pentru ca înșelații și naivii să poată fi mințiți în continuare, el fiind tatăl minciunilor ...Stă pitit în spatele unor aparențe de bine, în spatele unor aparențe de frumusețe, singura efuziune a sa provenind din strălucirile păcatelor și din aprinderea poftelor...

Ce sunt aceste aparențe amăgitoare și cum se naște această fascinație a omului față de spiritul luciferic?

Pe de o parte, acest atașament toxic admirativ izvorăște din incultură și din ignoranță.

Cei mai mulți idolatri se nasc ca niște nefârtați din familii de nefârtați, unde n-au primit o educație sănătoasă, curată, luminoasă, decât una care a venit din partea unor părinți degenerați.

A doua cauză este cultura sau mai bine zis incultura acestei lumi care promovează această fascinație a răului, atât în mass-media, căt și prin cinematografie, artă, publicitate sau modă.

Acesta-i trendul acum...E cool să fii... nu very well, ci very hell ...sau into the hell...

Oamenii nu mai caută raiul, ci preferă iadul...

Omul pervertit de semeție și înșelare a mutat interesul de pe subiectul suprem al contemplației - Ființa Divină, care ar fi trebuit adorată, pe creaturile sale, dintre care unele dintre ele fiind cele mai căzute...

Astăzi sunt admirați cu frenezie până la idolatrie și nebunie: artiști, vedete de cinema, staruri creați de media, de publicitate, de modă...și nu sfinții care au fost adevărate modele de bărbați adevărați și de femei adevărate,

A fost înlocuită părtășia cu îngerii în rugăciune, cu meditații spiritualiste și dans cosmic cu demonii, iar închinării creștinești din Biserică i-a luat locul întâlnirea cu lumea, iar comuniunea cu Dumnezeu și cu sfinții a fost substituită de comunicarea cu oamenii și cu demonii...

E fascinant de-a dreptul pentru lumea aceasta să te faci frate cu dracul sau să fii amanta lui și să te prostituezi printr-un fel de melanj ocult cu păcatul...

Există o magie și un infantilism spiritual care promovează un curent de ocultism, demonism în rândul tinerilor care și-au pierdut reperele, valorile, direcția ...rătăcind prin sminteli, eresuri și fantezii psihedelice...

Probabil unii își imaginează că pot să fie cu sufletul la Dumnezeu, iar trupul să și-l aducă jertfă demonilor, printr-un fel de erotism transfigurat păstrând o măsură estetică în desfrâu, altminteri o estetică a urâtului, o estetică ocultă, pătrunsă de neopăgânism...

Astăzi nu mai impresionează un suflet frumos, ci un trup frumos, nu mai încântă pe nimeni un caracter frumos, ci este suficientă o interfață publică prelucrată frumos...

Nu mai au valoare astăzi cuvintele lui Iisus, ci tot felul de vorbe rostite de iluștri anonimi...

Nu mai sunt de preț caracterul, prietenia și dragostea curată, ci doar harisma, relațiile de conjunctură și sexualitatea...

Nu mai au valoare familia, credința și tradițiile sănătoase, ci se preferă concubinajul, legăturile ocazionale, obiceiurile păgânești...

Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer, târând în urma lui a treia parte din stelele cerului şi le-a aruncat pe pământ..., (Luca 10,18), (Apocalipsa 12:7-9.).

Atunci a strigat cu glas de tunet Arhanghelul Mihail: Să stăm bine, să stăm cu frică, să luam aminte!

În zadar, pentru o treime din îngeri, care au ales răzvrătirea și neascultarea...

În zadar, strigă Arhanghelul și în fiecare Liturghie prin glasul preotului: Să stăm bine, să stăm cu frică!

Nu se mai tem slugile lui veliar, căci sunt fascinate de el și-i urmează în cădere și răzvrătire...

Toți servii lui îi urmează în cădere și în strălucire, dar nu o strălucire de stele nemuritoare, cum au fost sfinții pe firmamentul Bisericii, ci de stele căzătoare pe cerul vremelniciei acestei lumi pierdute...

Zic stele, căci strălucesc doar în bezna necredinței lor, în întunericul unei vieții satanizate de închipuirile lor, strălucesc doar în ochii lumii, nu cu adevărat și în ochii lui Dumnezeu.

Toate acestea se întâmplă pentru că nu vor să urmeze cu adevărat lui Dumnezeu, care este Calea Vieții și Lumina lumii, ca fii ai luminii , ci ca fii și fiice ale diavolului și ai întunericului , care este tatăl lor...

Nebunia lor constă în aceea că nu realizează că-și agonisesc moștenire necurată slujind necuratului, moștenid ca și el... blestemul și iadul...

Pr. Alin-Cristian Preotu

Nu da Veşnicia pe nimic!

Contabilitate. Tabeluri Excel. Rentabilitate. Calcul. Profit.Şi dintr-odată, vine o băbuţă care îşi dă ultimii doi bănuţi. Câştigă Veşnicia.

Plus. Să fii mereu pe plus. Reduceri cheltuieli. Bugete. Economie. Rentabilizare costuri. Moderaţie. Echilibru. Împrumuturi. Cheltuieli cu ţârâita. Zgârcenie.

Deodată, vine o desfrânată care Îl unge pe Domnul cu cel mai scump mir. Făcea cât 300 de zile de lucru. Câştigă veşnicia.

Şi de asta Îl iubesc atât de mult pe Domnul. Cifrele lumii îşi pierd sensul obişnuit şi valoarea lumească la El.

Altele sunt valorile Lui...

Numai noi, oamenii, înotăm năclăiţi în contabilităţi. Scoţându-ne ochii pentru un bănuţ. Şantajând. Trădând. Certându-ne pentru sume de nimic. Dând capul lui Ioan Botezătorul pe un dans din buric. Vânzându-ne conştiinţa pe un mititel. Sufletul, pe un apartament. Inima, pentru un certificat de căsătorie şi o maşină. Viaţa, pentru o poziţie. Timpul, pentru un titlu. Vânzându-L pe Cel fără de preţ pentru 30 de arginţi, în condiţiile în care fariseii ar fi plătit Oricât! Pentru că ei ştiu mai bine decât noi, Iude oarbe, că Veşnicia n-are preţ. Că cine Îl are pe Domnul are totul. Că, oricât de mult, e prea puţin...

Lungă e calea de la iadul contabilităţii lui Iuda, unde se înţelege prea târziu preţul corect al veşniciei ‒ până la Raiul Risipei întru Domnul. Până la Înţelepciunea inimii desfrânatei care a învăţat-o pe aceasta că risipa din iubire pentru Domnul duce drept în Rai. Sau până la bănuţul văduvei purtător al singurului lucru care ne-a fost cerut: Inima.

Cea mai bună investiţie pe care poate ar trebui să o deprindem: Investiţia în veşnicie. Să căutăm "piaţa" care nu "cade" niciodată. Să stăm aproape de Asociatul care nu ne va vinde, trăda, înjunghia pe la spate niciodată. Piaţa unde "celui care are i se va da; dar de la cel ce nu are şi ce are i se va lua". Să învăţăm să nu ne mai vindem sufletele pe nimic, când putem avea Totul, copiii Lui fiind. Mâncăm roşcove ca porcii, când ne-ar putea primi înapoi cu ospăţ împărătesc. Stăm fără ulei în candele, alergând bezmetici după realizări lumeşti, iar când vom vrea să intrăm în camera de nuntă ne va spune că nu ne cunoaşte. Investim mii de euro în garderobă, dar oare haina sufletului ne este demnă de Cămara Sa? Ne-am făcut din stomac rege, din trup conducător pe care îl urmăm orbeşte, din patimi şi temeri sfetnici de seamă, când ne-a arătat de atâtea ori cum prin credinţă se pot înmulţi peştii şi pâinile, cum au loc pescuiri minunate, vindecări, învieri şi cum imposibilul devine posibil... pentru că atunci când cauţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu toate celelalte ţi se vor adăuga...

Lungă e calea.... De la Iuda la Nu Da. Veşnicia pe nimic. Să stăm totuşi pe ea! Să îndrăznim să cerem tot ce poate fi al nostru. Zic şi eu... Ca un păcătos care de-abia acum începe să priceapă că poate totuşi lucrurile stau puţin altfel decât se văd într-o societate în care Iuda apare multiplicat, vânzând tot pentru cei 30 de arginţi care îl pot sătura pe moment, fără să vadă hăul din spate, în care se pierde tot. Zic şi eu... Văzând că sunt alţii, cei care nu Îl vând, ci aleg să îi stea alături şi care sunt sătui pentru o Veşnicie căci şi-au câştigat o eternitate fără de foame, fără de lipsuri, de întuneric, de durere. Tinereţe fără de bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Trebuie doar să îndrăznim. Ca fiul de împărat din basmul românesc. La urma urmei, poate că nu e doar un basm. Că doar ne-a zis, cu atâta Iubire...

"Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide. Că oricine cere ia, cel care caută află şi celui ce bate i se va deschide" (Matei 7, 7-8).

de Alexandra Svet

sursa: http://www.floareadinasfalt.ro/

Când nu înţelegi ceva, ai răbdare!

 

Uneori nu înţelegem cum şi de ce se întâmplă un lucru sau cum de ni se întâmplă tocmai nouă. Sau nu înţelegem ce avem de înţeles de acolo. Şi e atât de mare tentaţia de a intra cu totul în povestea lui "de ce?" încât începem să ne învârtim în jurul acestei întrebări, nu pentru că am vrea să găsim răspunsuri, ci mai ales pentru că dorim să stăm în dramă şi luptă. Există o anumită plăcere în a sta acolo şi e ca o esenţă a vieţii pe care vrem să o extragem din centrul problemei. Poate că de aia ne tot adâncim în ea, şi tot săpăm, chipurile pentru a ajunge la adevăr.

Numai că, ce să vezi, cu cât sapi mai mult, cu atât te îndepărtezi de adevăr, pentru că începi să vânezi, de fapt, doar răspunsurile care se potrivesc în şablonul poveştii tale, în definiţiile pe care le-ai dat experienţei, în judecăţile pe care deja le-ai emis şi continui s-o faci despre tine şi cei implicaţi. Practic, cauţi şi permiţi să ajungă la tine doar răspunsurile care-ţi validează durerea, lupta, încrâncenarea, dreptatea pe care vrei să o ai, tiparul în care vrei să stai.

De aceea, în astfel de situaţii, deşi ne simţim pierduţi (şi pe bună dreptate, pentru că ne pierdem de cine putem fi dincolo de problemă), persistăm în situaţia respectivă, croşetând gânduri, plimbându-ne între o judecată şi alta, între dorinţa declarativă de a înţelege şi dorinţa inconştientă de a NU înţelege cu adevărat.

Acesta este unul din modurile în care ne lăsăm distraşi din prezent, din starea naturală a fiinţei de uşurinţă şi graţie. Suntem împotriva curentului şi singurul lucru pe îl avem de acceptat poate fi că, în acel moment, singura soluţie sau cea mai potrivită şi benefică este să avem răbdare.
Da, când nu înţelegi ceva, ai răbdare. Nu scotoci, ci aşteaptă. Nu iscodi, ci priveşte. Nu (te) certa, ci îngăduie să fie ce este. Nu forţa, acceptă.

Viaţa are căile ei prin care ne ajută să înţelegem tot ce avem nevoie. Înţelepciunea nu poate fi grăbită. Fiecare experienţă are anotimpurile ei. Fiecare etapă din viaţă poate fi un pas către un nivel mai înalt de conştiinţă. Orice proiect trece prin nişte anotimpuri. Dacă e în anotimpul îngheţului, degeaba îl forţezi să fie în cel al înfloririi. Degeaba grăbeşti o plantă să crească, rişti s-o omori din prea multă "bună intenţie".

În plus, fiecare cădere este mereu urmată de un salt. Cădere, salt, cădere, salt... nimic nou, nu-i aşa? Diferenţa o face CUM treci PRIN ele. Cât de conştient eşti de importanţa acestora. Şi cât de deschis spre a creşte şi a câştiga înţelepciune prin tot ce apare în viaţa ta.

Până la urmă asta e frumuseţea vieţii, acesta este jocul. Imaginează-ţi, dacă ai avea toate răspunsurile, dacă totul s-ar întâmpla şi crea cât ai pocni din degete, ar mai fi aşa de atractiv/distractiv jocul? Nu şi-ar pierde rostul? Dar dacă toate lucrurile ar arăta instant, exact aşa cum le gândeşti şi le impregnezi cu emoţie? Cum ar arăta viaţa ta? Unii îi mulţumesc Cerului că nu le dă tot ce gândesc şi mai ales după cum gândesc în fiecare moment. Că Universul pare să aibă un delay în a răspunde. De fapt, întârzierea este la noi, ne ia ceva până să ne fie clar. Şi mai ales, ne ia ceva până obosim şi renunţăm la luptă.

Aşadar, când nu înţelegi, ai răbdare! Când te prinzi că ai un "de ce" în cap, sau mai multe, opreşte-te. Ai o cădere? Crezi că ai un blocaj? Aşa, şi?! N-ai mai avut? :)

Ce altceva e posibil? Cu altfel poţi privi? Ce-ar fi dacă ai aştepta, pur şi simplu, să se aşeze totul? Ce-ar fi dacă ai fi atent cu adevărat şi te-ai extrage din "problemă"? Cum ar fi dacă nu te-ai mai scufunda în drame, mai mult sau mai puţin ale tale? Şi ce ai crea dacă ai alege să te dai jos de pe gânduri şi să recunoşti ce vrei cu adevărat?

Poţi să alegi lupta. Sau poţi să alegi pacea. Nici una, nici cealaltă nu e greşită. Doar că...să ştii, e mereu alegerea ta.

de Nicoleta Svârlefus