Terapia prin Culoare

Terapia prin culoare este o modalitate terapeutică complet naturală, capabilă de a reechilibra organismul, mai ales atunci când ne aflăm în condiţii de stres.

Încă din Antichitate, oamenii au sesizat efectele culorilor şi au încercat să vindece bolile cu ajutorul lor.

Culoarea era folosită nu numai în scopul de a vindeca, ci şi de a stimula mentalul şi de a creşte forţa vitală.

Fiecare culoare are o frecvenţă de vibraţie şi emite o undă care, după părerea vechilor chinezi, străbate retina şi ajunge la nervul optic, producând un lanţ de reacţii în organism.

Grecii şi romanii foloseau şi ei, foarte eficient, şi tot ca o formă de cromoterapie, razele ultraviolete. De la indieni ne-au parvenit cunoştinţele despre legăturile care există între culori şi cele şapte chakre (plexurile esenţiale ale organismului uman).

Cunoaştem faptul că chakrele acumulează energii subtile luminoase, colorate diferit, pe care le distribuie apoi în interiorul organismului.

Fiecărei chakre îi corespunde una dintre cele şapte culori de bază ale spectrului luminii albe descompuse prin prismă. Atunci când o anumită chakră este slab energizată, va apărea în organism o proastă funcţionare sau chiar o tulburare.

De obicei este suficient ca în aceste cazuri respectiva chakră să fie dinamizată şi încărcată cât este necesar plexului corespunzător. Acest lucru poate fi făcut prin expunere directă la o radiaţie luminoasă de culoarea corespunzătoare respectivei chakre, din zona plexului afectat.

Roşul

Pentru europeni, culoarea roşie exprimă dragostea, iubirea, pofta de viaţă, pasiunea, extazul.

În Extremul Orient, roşul evocă în general căldura, intensitatea, acţiunea şi trăirea intensă. Roşul este culoarea tendinţei expansive, rajas.

Întruchipare a ardorii şi a năvalnicei tinereţi, roşul este, în tradiţiile irlandeze, culoarea prin excelenţă războinică. În Japonia, culoarea roşie este purtată aproape exclusiv de către femei. Este un simbol al sincerităţii şi fericirii.

Roşul are cea mai joasă frecvenţă de vibraţie şi cea mai mare lungime de undă, fiind o culoare extrem de excitantă.

El stimulează secreţia de adrenalină, aducând un aport de energie şi vitalitate privitorului, creşte presiunea sangvină, măreşte tonusul muscular, activează respiraţia.

Roşul este considerat un stimulent universal. Această culoare are acţiuni binefăcătoare asupra sângelui, facilitează regenerarea celulară, măreşte puterea voinţei şi curajul.

Culoarea roşie, deoarece este considerată a fi un stimulent universal (şi este asociată cu căldura), este indicată în stări de moleşeală, lâncezeală, oboseală, depresie, în tulburări respiratorii, răceală, tuberculoză, bronşită, anemie, gripă, dureri reumatice etc.

Stimulator general, ea excită, irită, provoacă, incită la acţiune îndeosebi în plan psihomotor, este stimulent intelectual, uşor neliniştitoare, facilitează asociaţiile de idei.

Din nefericire, însă, este foarte folosită în toate formele de manipulare vizuală, de la simple reclame şi până la campaniile publicitare.

Galbenul

Pentru europeni, culoarea galbenă reprezintă culoarea orgoliosului, culoarea geloziei; antagonic acesteia, galbenul-auriu reprezintă Divinitatea, sentimentele şi iubirea faţă de Dumnezeu, sfinţenia. În iconografie regăsim acel halou de lumină ce înconjoară capul sfinţilor şi al îngerilor.

În cosmologia mexicană, galbenul-auriu este culoarea pe care o are pământul înainte de înverzire, la începutul anotimpului ploios. Această culoare este deci asociată misterului reînvierii.

Galbenul stimulează creierul, limpezind mintea şi ajutând în luarea deciziilor rapide. Cea mai importantă acţiune a sa este aceea de a ameliora digestia.

Pentru că este o culoare asociată cu astrul zilei şi cu lumina solară în sine, se spune că tot galbenul este cel care ne face mai optimişti. Stimulează de asemenea sistemul limfatic, asigurându-i funcţionarea în condiţii optime. La fel, stimulează nervul optic şi influenţează funcţionarea normală a sistemului cardiovascular.

În plan psihologic înviorează, fiind o culoare caldă, dinamică; cum este culoarea cea mai veselă, stimulează vederea. E folosită drept culoare relaxantă, în calmarea crizelor sau a stărilor de anxietate.

Persoanele care poartă culoarea galbenă în mod excesiv trădează o sensibilitate a meridianului Bilă-Ficat, în general o afecţiune hepatică.

Portocaliul

Pentru europeni, aceasta este culoarea veseliei, a căldurii şi senzualităţii. Este o culoare revitalizantă, care reprezintă energiile solare şi anunţă deschidere către ceilalţi şi sinceritate.

Pentru tibetani şi pentru călugării budişti, în genere, reprezintă evoluţia spirituală şi bucuria iluminării. Să ţinem seama, totuşi, de faptul că pentru a atinge iluminarea se impune renunţarea la tot ceea ce ne constrânge în plan material, evoluţia spirituală neavând nimic în comun cu lumea materială, obţinându-se acea stare de detaşare de tot ceea ce înseamnă griji pământene, necesităţi şi dorinţe materiale, ambiţii.

Pentru lumea arabă, portocaliul înseamnă şi jertfă; să nu uităm că, înainte de a fi sacrificate, victimele anumitor grupări teroriste sunt îmbrăcate într-o cămaşă portocalie, ca simbol al sacrificiului purtat în mod greşit, într-un război al Jihadului ce se doreşte a fi considerat drept sfânt.

Portocaliul este folosit în terapia depresiilor şi este de mare ajutor în revenirea după un şoc emoţional. Are rol în întărirea sistemului imunitar, în special pentru persoanele care pot suferi de pe urma alergiilor, primăvara.

Portocaliul are, de asemenea, un puternic efect benefic asupra sistemului digestiv şi stimulează organele sexuale.

Această culoare contribuie la o circulaţie mai activă a energiei prin canalele corpului energetic subtil şi menţine starea sănătoasă a ţesuturilor pielii şi a mucoaselor.

Purtarea hainelor în diverse nuanţe portocalii vă ajută să scăpaţi de tristeţe şi de spaime, previne căderile nervoase şi ajută la creşterea poftei de mâncare. Fiind o culoare caldă, dezinhibă, conferă optimism, veselie, senzualitate, provoacă stimularea emotivă.

De asemenea, favorizează secreţia gastrică şi îmbunătăţeşte digestia.

Culoarea portocalie este foarte bună împotriva oboselii, decepţiilor, deziluziilor, ipohondriei, stresului, demenţei senile sau se foloseşte în caz de epilepsie, astm cronic, tuse, spasmofilie etc.

Rozul

Ca şi portocaliul, acesta este rezultatul unui amestec de culori, roşu şi alb, culori opuse, dar care se completează foarte bine.

Pentru europeni, culoarea roz reprezintă copilăria fericită, iubirea neprihănită şi inocenţa.

Simbolistic, reprezintă semnul iertării şi al prieteniei. Este o culoare care îl face pe cel ce o poartă să iubească lumea spirituală, fiind deci culoarea iubirii şi totodată cea mai romantică şi afectivă culoare.

Vivacitatea este caracteristica acestei culori, iar dacă apare frecvent în vestimentaţia unei persoane mature, indică dorinţa acesteia de a trăi şi de a se bucura de viaţă.

De asemenea, în cazul copiilor s-a observat că stimulează creativitatea şi sentimentul de protecţie maternă.

Verdele

Este culoarea naturii şi a vieţii; simbolizează pacea, temperarea, primăvara cu un nou început.

Pentru irlandezi, culoarea verde „de smarald” ar spune parcă „sunt liber şi mă bucur de ceea ce văd şi ce simt”, fiind un pic contrastantă cu roşul de rubin.

Verdele are o lungime de undă cu valoare medie, este mediator între rece şi cald, între sus şi jos, este o culoare liniştitoare, răcoritoare, umană.

Culoarea verde este benefică pentru vedere şi pentru sistemul nervos.

Verdele se potriveşte camerelor de odihnă şi relaxare, deoarece oferă sentimente de linişte şi armonie, vindecă şi linişteşte sufletul, elimină tensiunile şi anxietăţile.

Oamenii se simt confortabil când în încăpere există pete de culoare verde, chiar dacă ele nu sunt foarte mari sau foarte deschise; acestea oricum au efect odihnitor asupra ochiului, creând linişte, bună-dispoziţie, relaxare.

Culoarea verde este utilizată în general datorită capacităţii sale de a destinde psihicul şi corpul, în cazuri de dureri de cap, nevralgii, hipertensiune, insomnie, ulcer, tulburări cardiace sau cancer.

Din nou, din nefericire culoarea verde îşi găseşte un loc de cinste în toate formele de exprimare a manipulărilor vizuale, creând dependenţă şi anumite fixaţii cu rol manipulativ.

De asemenea, folosirea în exces a acestei culori poate determina o creştere patologică a activităţii bilei şi poate fi în acelaşi timp cauza apariţiei pietrelor în căile biliare.

Albastrul

În cultura europeană, albastrul defineşte speranţa, crezul, infinitul cerului şi ajutorul divin.

În budismul tibetan, albastrul este culoarea lui Vairochana, a Înţelepciunii transcendente, a cărei posibilă imagine este aceea a imensităţii cerului albastru; Lumina albastră a Înţelepciunii lui Dharmadhatu (conştiinţa originară), cea care deschide Calea Eliberării.

Albastrul este cea mai rece dintre culori şi, în valoarea sa absolută, cea mai pură, în afara vidului total al albului neutru. În psihanaliză, albastrul-deschis este calea reveriei, iar când se întunecă, albastrul devine o cale a visului premonitor, ce transcende dincolo de impulsurile subconştientului.

Această culoare calmează respiraţia şi reduce frecvenţa pulsului. De asemenea, stimulează producţia de melatonină, un hormon care ne ajută să ne relaxăm şi să avem un somn profund. Multă lume care suferă de insomnie nu ştie că, dacă citeşte la o lampă cu abajur albastru, somnul nu va întârzia să apară.

Violetul

Culoarea violet are capacitatea extraordinară de a uşura accesul la stările de meditaţie şi de a accelera evoluţia spirituală; mai este utilă în cazuri de migrene şi stimulează activitatea glandei tiroide.

Spiritual, această culoare este considerată a fi o reflexie a Sfântului Duh.

Violetul este o culoare a moderaţiei, constituită din roşu şi albastru în proporţii identice, reprezintă echilibrul între Cer şi Pământ, simţuri şi raţiune, înţelepciune şi patimă.

Culoarea violet ne hrăneşte şi ne energizează în mod inefabil partea cea mai înaltă a creierului, ajutându-ne să ne extindem orizontul înţelegerii.

Leonardo Da Vinci susţinea că puterea de meditaţie a fiinţei umane poate fi mult mărită dacă medităm într-o cameră cu geamuri violete la ferestre, atunci când soarele este la amiază.

Cristalul de culoare violetă, ametistul, iniţiază înţelepciunea şi înţelegerea superioară; prezenţa sa aduce linişte, armonie, pace interioară, ajută în călătoriile în astral, călăuzeşte mintea spre o înţelegere mai profundă.

Violetul are un efect benefic asupra stării mentale şi este cunoscut drept o culoare care sporeşte încrederea în sine şi forţa spirituală.

La nivel psihic, culoarea violet calmează rapid angoasele, anihilează frica, elimină agresivitatea şi face să dispară gelozia.

Înglobând clarviziunea, sentimentul eternităţii, starea de fuziune şi unitate cu tot ceea ce ne înconjoară, violetul stimulează trăirile spirituale înalte, precum şi simultaneitatea unor stări ca optimismul şi nostalgia.

Negrul

Pentru europeni, negrul este asociat cu suferinţa, cu renunţarea sau pierderea cuiva drag, cu depresia şi singurătatea.

S-a constatat că preferinţa către vestimentaţia de culoare neagră este motivată întotdeauna de starea de spirit a persoanei care o poartă. Ea anunţă dorinţa de singurătate, independenţă, neimplicare şi mai ales perioade de criză morală.

autor Teodor Vasile, ”Cancerul, boala tristetii”

♥ IUBIREA - miezul problemei ♥

Nimeni nu este atât de aspru cu tine aşa cum eşti tu însuţi. Asemeni tuturor fraţilor tăi, suferi de un profund sentiment de imperfecţiune şi nevrednicie. Te urmăreşte sentimentul că ai făcut nişte greşeli teribile pentru care, mai devreme sau mai târziu, vei fi pedepsit de autorităţi umane sau de vreo autoritate abstractă spirituală, cum ar fi Dumnezeu sau legea karmică.

Aceste chestiuni nerezolvate cu privire la autoevaluarea ta reprezintă condiţiile în care se realizează întruparea ta. Cu alte cuvinte, eşti aici pentru a le rezolva. Tu ţi-ai ales părinţii, pentru ca ei să-ţi exacerbeze sentimentul de vinovăţie, în aşa fel încât să poţi deveni conştient de el. Aşadar, a-i învinui pe ei pentru problemele tale, nu te va ajuta să îndepărtezi condiţiile pe care, în mod reciproc, voi le-aţi impus iubirii. Singura cale de ieşire este ca tu să devii tot mai conştient de propria ta vinovăţie şi de credinţele şi tiparele de interacţiune bazate pe frică.

A căuta pe cineva special, care să-ţi furnizeze iubirea pe care părinţii tăi nu au fost în stare să ţi-o ofere, nu este o rezolvare, ci doar va agrava lucrurile. Să nu fii surprins, dacă partenerul sau partenera pe care i-ai ales sunt întruparea perfectă a părintelui cu care ai cele mai multe de vindecat. Nu poţi să nu ajungi faţă în faţă cu propriile tale răni. Părinţii, soţii şi copiii sunt aici ca să te ajute să vezi propria ta nevoie de vindecare - iar tu, la rândul tău, îndeplineşti aceeaşi funcţie în vieţile lor.

Căutarea iubirii necondiţionate într-o lume a condiţiilor este sortită, în mod inevitabil, eşecului. De vreme ce toţi fraţii tăi acţionează conform unor tipare bazate pe ruşine sau vină, ei nu îţi pot oferi iubirea pe care ştii că o meriţi şi nici tu nu le-o poţi oferi lor.

Cel mai bun lucru pe care îl puteţi face este să vă ridicaţi unul altuia starea de conştientă asupra iubirii ce vă este necesară - şi să începeţi să vă asumaţi responsabilitatea de a v-o dărui vouă înşivă.

Dacă nu-ţi asumi responsabilitatea de a aduce iubirea în propriile tale răni, nu vei ieşi din ciclul vicios atac/apărare, vină şi învinuire.

Sentimentele tale de furie, jignire şi trădare - oricât de justificate ar părea ele - nu vor face decât să toarne ulei pe focul conflictului interpersonal şi vor continua să reîntărească credinţa sau convingerea ta sub-conştientă că eşti nevrednic de iubire şi incapabil să iubeşti.

Trebuie să înveţi să vezi cât de departe se întinde propria ta ură de sine. Până ce nu te vei uita în oglindă şi nu vei vedea, reflectate acolo, propriile tale convingeri, îl vei folosi pe fiecare seamăn al tău din cadrul experienţelor tale ca pe o oglindă care să-ţi arate ceea ce crezi despre tine însuţi. Deşi nu e nimic greşit în această practică, ea nu este calea cea mai scurtă sau uşoară spre acasă, întrucât există întotdeauna tendinţa de a gândi că ceea ce vezi este lecţia altuia.

Dacă vrei să ieşi din psihologia vicioasă a lumii, trebuie să opreşti jocul proiecţiei. Acest joc ascunde atracţia ta subconştientă spre moarte, în spatele unei faţade a blamării şi a unei moralităţi condiţionate. E o ironie, într-adevăr, dar - în chiar clipa când îţi declari inocenţa pe socoteala aproapelui tău - tu îţi întăreşti, de asemenea, propriile sentimente de vinovăţie şi inferioritate.

Nu există altă cale de ieşire din cercul vicios al vinei şi învinuirii, alta decât de a înceta să învinuieşti. Dar fii pregătit. Dacă vrei să te dai jos de pe roata suferinţei, s-ar putea să constaţi că nu te bucuri de prea multă popularitate. Cei ce nu participă la jocul lumii - proiecţia - sunt primii care vor fi atacaţi.

Dacă nu ai învăţat nimic din viaţa mea, asta precis ai învăţat-o!

Oricine care îşi recunoaşte propria frică - fără a o proiecta în afara sa - periclitează jocul lumii. Oricine care îşi asumă propriile gânduri ucigaşe şi le caută rădăcinile în propria conştiinţă, ameninţă eşafodajul moral al societăţii. În societatea umană există bine şi rău. Cei care fac ceva bun sunt răsplătiţi, iar cei care fac ceva rău sunt pedepsiţi.

Aşa a fost dintotdeauna.

Învăţătura mea ameninţă acest postulat fundamental. La nivelul cel mai de suprafaţă, ea contestă ideea că răul ar trebui pedepsit. În faţa strigătului pentru plată şi răsplată, m-am situat şi voi continua să mă situez în favoarea iertării.

La un nivel mai profund, învăţătura mea contestă însăşi ideea că cineva ar trebui condamnat din cauza comportamentului său. Dacă cineva acţionează greşit, aceasta se datorează faptului că are gânduri greşite, gânduri false. Dacă el poate să-şi dea seama de neadevărul gândirii sale, îşi poate schimba comportamentul. E în interesul societăţii să-l ajute s-o facă. Dar dacă se aplică o pedeapsă, ideile sale false vor fi reîntărite şi li se va mai adăuga şi povara vinei. Ai auzit zicala: „Din două rele nu iese un lucru bun”. Aceasta este esenţa învăţăturii mele. Toate relele trebuie îndreptate aşa cum trebuie. Altfel, corecţia înseamnă atac. A te opune, a căuta să birui sau să te cerţi cu o idee falsă este echivalent cu a o consolida. Aceasta este calea violenţei. Calea mea, pe de altă parte, este nonviolenţă. Prin modul ei de abordare a problemei, ea demonstrează care este soluţia. Ea aduce iubire, nu atac, celor cuprinşi de durere. Mijloacele sunt compatibile scopului.

A face ceva rău înseamnă a profesa vina şi a perpetua credinţa că durerea şi suferinţa sunt necesare. A face ceva bun înseamnă a profesa iubirea şi a-i demonstra puterea de a depăşi toată suferinţa. Pe scurt, nu ai niciodată dreptate când faci un lucru rău şi nu greşeşti niciodată când faci un lucru bun.

Ca să ai dreptate, fă bine.

Nu poţi iubi într-un mod lipsit de iubire. Nu poţi avea dreptate şi, în acelaşi timp, să ataci ceea ce este rău, deoarece eroarea e cea care trebuie demontată şi, întrucât rădăcina a tot ce înseamnă eroare este frica, numai demontarea fricii va aduce corecţia.

Iubirea este singura reacţie ce demontează frica. Dacă nu crezi asta, încearc-o. Iubeşte orice persoană sau situaţie care îţi evocă în tine frica, şi aceasta va dispărea. Asta este adevărat, nu atât datorită faptului că iubirea e antidotul fricii, ci fiindcă frica este „absenţa iubirii”. De aceea, ori de câte ori iubirea este prezentă - frica nu poate exista.

Cei mai mulţi dintre voi înţeleg foarte multe despre frică, dar foarte puţine despre iubire. Vă este frică de Dumnezeu, vă este frică de mine şi vă este frică unul de celălalt.

De ce vă e frică? Deoarece aveţi convingerea că nu meritaţi să fiţi iubiţi şi nici nu sunteţi capabili să iubiţi pe altcineva.

Această credinţă este singura credinţă ce trebuie schimbată. Toată negativitatea din viaţa voastră se va destrăma, o dată ce demontaţi această credinţă eronată despre voi înşivă. Tu, prietenul meu, nu eşti ceea ce gândeşti că eşti. Nu eşti doar o acumulare a tuturor convingerilor şi faptelor tale negative. Asta este ceea ce crezi tu că eşti, dar nu e ceea ce eşti. Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, la fel ca şi mine. Tot ceea ce este bun şi adevărat despre Dumnezeu, este bun şi adevărat despre tine.

Acceptă acest fapt - fie şi numai pentru o clipă - şi viaţa ta va fi transformată. Acceptă aceasta în privinţa fratelui tău - aproapelui tău - chiar în acest moment şi tot conflictul dintre voi se va termina.

Ceea ce vezi este un rezultat direct a ceea ce crezi. Dacă tu crezi că eşti vinovat, atunci vei vedea o lume vinovată. Iar o lume vinovată va fi pedepsită - şi la fel vei fi şi tu.

„Dumnezeu te va bate. Dumnezeu va nimici lumea. Dumnezeu se va răzbuna.???” Acestea, prietenii mei, sunt gândurile pe care voi le gândiţi. Acestea - deşi sunt blasfemii - sunt ideile absurde pe care vreţi să mi le atribuiţi mie! Din fericire, eu înţeleg că acesta este doar modul vostru - nu prea subtil - de a vă canoni.

Este o manevră de tergiversare. În timp, veţi obosi de ea. Nu va dura mult până ce veţi începe să respingeţi - individual şi colectiv - întreg conceptul vinei şi veţi tânji să veniţi acasă.

Prietenii mei, aştept cu bucurie şi certitudine acest moment al deplinei onestităţi şi responsabilităţi. În acea zi, când veţi vedea binele vostru şi pe cel al semenilor voştri ca fiind unul şi acelaşi, tot ceea ce vă separă de Dumnezeu se va desprinde de voi şi veţi sta alături de mine în toată splendoarea voastră.

♥ Atunci veţi cunoaşte în mod neîndoielnic Iubirea lui Dumnezeu pentru voi.♥

Atunci veţi cunoaşte că El/Ea nu v-a abandonat niciodată, nici chiar în culmea demenţei voastre, când aţi gândit că El/Ea vrea să vă pedepsească şi să vă distrugă lumea.

Atunci veţi cunoaşte puterea minţii voastre de a crea şi atunci veţi alege să creaţi împreună cu Dumnezeu şi nu separat de El/Ea.

Paul Ferrini, IUBIRE FĂRĂ CONDIŢII, Reflecţii ale Minţii Christice

Viata intre ‘Nu este de ajuns’ si ‘Este suficient’

Iata inca o pendulare specifica conditiei umane. Cele doua expresii aflate intre ghilimelele din titlu sunt doua locuri din noi insine care ne pun in contact cu doua stari si doua moduri de a fi. Le cunoastem cu totii foarte bine. Le avem pe ambele in egala masura, doar ca in anumite momente predomina primul, iar in alte momente celalalt.

In anumite momente suntem in contact cu locul de frica din noi care ne spune ca nu suntem de ajuns, nu avem suficient si nu facem suficient si ca, de fapt, nimic de ceea ce-am putea fi, ce am putea face si ce am putea avea nu ne este suficient. Ca ceilalti ne pot lua ce este al nostru si de aceea trebuie sa ne ferim cat putem si sa ne traim viata cocotati pe zidurile de aparare ale cetatii din noi. Ca suntem intr-o eterna competitie din care trebuie sa iesim intotdeauna pe primul loc, pentru a ne demonstra noua insine ca valoram ceva. Si pentru a demonstra si celorlalti ca existenta noastra nu este atat de neinsemnata pe cat cred ei (sau pe cat credem noi?)

Mai exista insa si alte momente, acelea in care incepem sa intuim prezenta unui loc interior profund si linistit precum adancul nemiscat al unui ocean plin de valuri. Cand ne conectam cu acest loc, dintr-o data, realizam ca totul ne este suficient. Ne devenim suficienti noua insine si toate din jur isi capata un loc bine oranduit. Traim cu certitudinea ca fiecare poate avea suficient si poate fi exact ceea ce vrea sa fie. Incepem sa fim siguri de ceea ce ne apartine si sa ne bucuram de ceea ce apartine celorlalti. Stim ca nimeni nu poate lua ce este al nostru. Devenim recunoscatori pentru ceea ce suntem si pentru ceea ce avem. Si atunci dam ci celor din jur locul care li se cuvine. Numai dupa ce ne-am acordat noua insine un loc bun. Atunci stim ca fiecare are locul sau unic si ca este loc pentru toata lumea. Avem suficient. Avem cat ne trebuie.

Ce se afla insa intre cele doua locuri? Cum ajungem de la unul la celalalt? Cred ca fiecare suflet in parte are un timp pentru a face miscarea de pe taramul nesigurantei pe cel al deschiderii totale fata de viata. Este miscarea sufletului catre abundenta vietii. Abundenta care inseamna nu neaparat sa avem bani multi -desi nu exclude acest lucru- ci sa stim ca avem atat cat ne trebuie. Si ca atunci cand avem nevoie de ceva, cu siguranta vom primi.

Cred ca un astfel de moment vine numai dupa ce ne-am zbatut suficient timp, luptandu-ne cu noi insine, in fiecare clipa, pentru mai mult. Numai dupa o zbatere intensa poate veni nevoia de a ne opri. Si dupa ce ne oprim doar pentru o singura clipa si privim cu sinceritate in interiorul nostru, avem sansa sa simtim ca tot ce avem nevoie este deja acolo. Si ca ne este suficient. Ca viata noastra ne este suficienta, ca noi suntem cei potriviti pentru viata noastra si viata noastra este cea potrivita pentru noi.

Si mai cred ca acest minunat moment de realizare a acestui lucru poate poposi in noi tot prin copilul nostru interior, pe care il iubim atat de mult si de care uitam atat de des. El este cel care stie cum e sa simti ca nu-ti lipseste nimic atunci cand, aflat la sanul mamei, are certitudinea ca nimic nu i se poate intampla. Pentru ca el are tot ceea ce ii trebuie. Acolo, in locul sigurantei primoridiale si al dragostei celei dintai putem gasi certitudinea dupa care tanjim atat de mult: aceea ca avem suficient si ca suntem suficient.

Asa ca, intreaba-ti acum copilul interior: “De ce ai nevoie ca sa simti din nou acel loc de liniste si de impacare absoluta?” Si ofera-i ce are nevoie. Fii mama lui pentru cateva clipe. Tine-l la sanul tau si spune-i in soapta:

 “Aici totul este de ajuns. Iar tu esti exact ceea ce trebuie sa fii, faci exact ce trebuie sa faci si ai exact cat trebuie sa ai.”  

Da mai departe.ro

Ganduri pentru Romania

Sa fim, oare, in ochiul furtunii? Sa fim, oare, in situatia de a alege o linie de timp? Ma uit in jurul meu si nu-mi vine sa cred ca nimeni nu simte/vede/stie ca, acum, suntem cu totii supusi unui mare examen - poate examenul final; ca marele test se da acum la vedere si trebuie sa raspundem la o sumedenie de intrebari. Ce alegem: calea mintii si a razboiului, a separarii si divizarii, sau pe cea a bunului simt, a cooperarii, a colaborarii, a pacii si bucuriei? Vrem sa fim Adevar, sau mai suntem inca tributari tiparelor vechi? In ce lume dorim sa traim? Si, daca tot am pus atatea intrebari, sa mai pun una: De cate ori ne amintim ca ne-am nascut, deloc intamplator, intr-un anumit loc? Avem vreun sentiment autentic, profund, de respect si iubire pentru acest minunat crampei al Mamei Pamant, numit Romania?

Citim cu nesat carti – de mare valoare – despre iubire, dar cand suntem in situatia de a ne iubi semenii si tara, uitam tot si ne intoarcem cu zeci de ani in urma, pe vremea cand iubirea era o notiune abstracta, care lega doar mamele de copiii lor – sau, in cel mai fericit caz, mici grupuri de oameni organizati in familii.

Imediat dupa echinoctiu, am primit un mesaj in care mi s-a explicat de catre ghizii mei, ca pana in septembrie avem cu totii, ca tema principala, relatia dintre recunostinta, iertare si iubire. Le-am vorbit despre asta foarte putin, doar celor apropiati mie, pentru ca nu gasesc cuvintele potrivite cu care sa exprim faptul ca, in acest mesaj, nu este vorba despre tot ceea ce am invatat pana acum, legat de aceste concepte, ci e vorba despre un curs al energiilor, prin care trecem constient. Ca sa ajungem la recunostinta aia, in care totul se topeste, mai intai trebuie sa reusim sa disociem mesajul, de mesager – iar asta disloca o uriasa energie, care se numeste iertare. Mai departe, daca ajungem sa trecem acest prag, putem atinge culmile iubirii. Este un proces interior atat de subtil, incat cu greu poate fi exprimat in cuvinte. In Univers nu exista spatii goale. Locul din care pleaca judecata, se umple instantaneu cu iubire. Pana in septembrie, trebuie sa ne dovedim noua insine ca trecem de la stadiul unor idei si concepte, la stadiul simtirii profunde. Cuvintele folosite prea des se demonetizeaza. Recunostinta, iertare, iubire! Am vorbit atat de mult despre ele, dar au ramas la nivelul mintii duale.

Avem impresia ca stim tot ceea ce aceste cuvinte vor sa ne spuna, sa ne invete si, in acelasi timp, nu pierdem ocazia sa judecam. Cu multa usurinta intram in razboi, pentru ca, de atatea ori am facut-o, incat nu mai avem nevoie sa invatam sa o facem. Este asta, oare, Calea pe care dorim sa pasim?

Despre curgerea energiilor – de la recunostinta, la iertare si apoi la iubire – o sa vorbesc cu un alt prilej. Aduc in discutie acest subiect, pentru ca am sentimentul clar ca de aici trebuie sa plecam, ca sa aducem linistea si pacea in societatea noastra, in viata noastra. Sa plecam de la recunostinta si de la recunoasterea acelor valori interioare, care ne conduc spre unitate, pace si armonie. Recunostinta e punctul de plecare spre orice directie, este mult mai mult decat un sentiment, este o stare, care nu poate fi atinsa cand ne aflam in ura si dezbinare, in judecata si negare. Avem nevoie de toleranta si intelepciune, de cooperare si conlucrare, de o reala deschidere spre taramurile inimii. Daca acum dam curs conflictelor, daca ne mai angajam, constient, intr-o energie izvorata din mintea duala – care nu stie sa faca altceva decat sa divida, sa separe si sa judece dupa tiparele ei proprii – nu facem decat sa cream, in continuare, monstri.

Romania este o tara minunata, care merita si trebuie iubita. Este unul dintre motivele pe care l-am avut, atunci cand am ales sa ne intrupam, aici. Este misiunea noastra, acum, sa fim alaturi de ea, sa fim cu ea, sa fim parte din ea.

Cu totii am venit pe Pamant ca sa invatam iubirea, sa fim capabili sa o generam si sa o materializam in lumea infinita a formelor. Mama Pamant, pe care dorim sa o urmam in drumul Ei spre alte dimensiuni ale constiintei, nu vrea decat iubirea noastra – iar noi nu vrem decat iubirea Ei. Romania este o mica parte din trupul Ei. A venit timpul sa recunoastem asta. Nu o putem urma pe Mama Pamant, decat in iubire – si nu o putem iubi, dispretuind o parte din ea. Nu-i putem ingadui cancerului emotional sa o cuprinda.

A venit si randul nostru la examen. Avem o mare oportunitate. Sa o valorificam! Sa-i ingaduim adevarului sa-si faca drum, sa fim constienti de sentimentele si trairile noastre, sa le ingaduim aspectelor superioare ale fiintei noastre sa rasara si sa construiasca o noua lume – o lume a pacii si armoniei.

Am spus toate astea, cu gandul ca hotaram impreuna sa daruim din timpul, priceperea si cunoasterea noastra, pentru a le aduce Romaniei si romanilor, Lumina si Iubire, bucurie si armonie, alegeri intelepte, izvorate din inima. O putem face simplu, fiecare pe calea sa, in felul sau. Atunci cand intram in meditatie, ne formulam clar intentia si lasam tot ceea ce este mai bun si mai frumos din noi, sa creeze. Lasam intuitia, imaginatia creativa, sinele nostru divin sa ne conduca liber, prin lumile interiore - acolo de unde putem aduce spre materializare, tot ce inseamna frumusete, liniste, unitate.

Nu va propun o anumita zi sau ora, dar va propun sa ne unim in fiecare zi in spirit, atat cat isi permite fiecare si sa ne rugam, sa meditam, sa trimitem din Spatiul Sacru al inimii noastre, o raza de Lumina si Iubire pentru fiecare suflet de roman, pentru fiecare coltisor de Romania, pentru fiecare particica din aceste stravechi meleaguri. Doar in Unime putem merge mai departe. Un prieten bun spune, ori de cate ori are ocazia: "Nu subestimati inteligenta orgoliului sau a tiparelor de gandire!" Iar eu adaug: Nu uitati ca in fiecare clipa dam un test. "Multi chemati, putini alesi." A venit vremea sa se aleaga graul de neghina. Ce alegem sa fim: graul sau neghina?

de Elena Cocis

Tehnica de eliminare

Lester Levenson este numele celui care a descoperit intuitiv "tehnica de eliminare", după ce medicul său îi spusese că mai are de trăit două săptămâni. Aflat într-o profundă stare de deprimare timp de câteva zile după primirea diagnosticului, Lester Le­venson a gândit într-un moment ceva diferit: "Încă sunt în viaţă şi aş mai putea face ceva, dar ce anume?", şi-a spus el. "Am început să-mi pun marile întrebări ale vieţii: Cine sunt eu? Ce este această lume? În ce relaţie mă aflu eu cu ea? Ce aştept eu de la ea? Am continuat să-mi fac retrospectiva vieţii. Cu această ocazie mi-am dat seama că singurele momente în care am fost cu adevărat fericit au fost cele în care eu am fost acela care emana iubire, nu cele în care m-am bucurat de iubirea altora. Am realizat astfel că fericirea este consecinţa iubirii pe care o emanăm. Cu alte cuvinte, dacă îmi puteam amplifica iubirea, îmi puteam amplifica simultan şi starea de fericire", a mărturisit Levenson, a cărui "metodă de eli­minare" este descrisă pe larg în cartea lui Lawrence Crane, continuatorul învăţăturilor lui Levenson, "Iubeşte-te pe tine însuţi" (Editura Adevăr Divin).

Cu "toporişca" morţii aţintită dea­su­pra capului, Levenson a înţeles că era bolnav de nefericire, iar neferici­rea lui provenea din neînţelegerea a ceea ce era, de fapt, iubirea. El şi-a re­­capitulat viaţa zile la rând, şi-a adus amin­te diferite incidente din trecut şi, ori de câte ori îşi amintea ceva ce-i tre­­zea sentimente negative, respinge­re, iritare, ură sau orice altă mică stare ne­gativă, el îşi schimba reacţia şi în­locuia negativitatea cu iubirea faţă de persoana cu pricina. Levenson şi-a dat seama că "fericirea, starea de să­nătate, bogăţia şi pacea interioară sunt determinate de capacitatea omului de a iubi", iar asta a fost marea sa revelaţie. El s-a vindecat complet de toatele bolile pe care le-a avut (ceea ce-i pusese viaţa în pericol atunci era un infarct de miocard masiv, al doilea in­farct din viaţa lui – la vremea aceea nu erau nici medicamente, nici transplant de inimă, nici alte tehnici me­dicale pentru a i se salva viaţa), a mai trăit 42 de ani, iar în timpul acesta şi-a dedicat viaţa pentru a-i ajuta pe oameni să scape de resentimentele, ranchiunile şi negativitatea care-i îmbolnăveau.

Tehnica de eliminare propusă de Levenson nu presupune eliminarea duşmanilor, nu ne cere să ne îndepărtăm de oamenii răi din vieţile noastre, nici să ne despărţim de cineva anume. Lui Levenson i s-a revelat faptul că trebuie să eliminăm doar nefericirea din noi înşine. Suferinţa existentă în gâdurile, în sentimentele, în faptele şi-n emoţiile noastre. El a observat că totul se întâmplă în interior, că reacţionăm prin respingere la o mulţime de situaţii, că ne respingem durerile, tristeţile, vinovăţiile, angoasele şi-i respingem şi pe ceilalţi oameni, că respingem chiar simptomele bolilor noastre, deşi ele nu sunt altceva decât "emoţii care trebuie acceptate". Asta-i iubirea divină, dincolo de emoţiile omeneşti obiş­nuite; iubirea pe care o emanăm este natura noastră. Simplul fapt că respingem şi avem negativitate interioară ne deconectează de iubire şi ne face nefericiţi, iar nefericirea este sursa tuturor problemelor vieţii. Putem şi noi să aplicăm metoda de eliminate a lui Levenson, cu atât mai mult cu cât se poate să fim în situaţii mai fericite decât era situaţia lui. Să ne iubim şi duşmanii nu este doar un concept sec şi fără sens, cât miezul vindecării şi expresia unei legi măreţe a existenţei: legea iubirii. Să nu mai eliminăm răul prin respingere, ci prin acceptare emoţională. Să acceptăm, să aprobăm, să-i spunem DA oricărei situaţii de viaţă, inclusiv durerilor fi­zice, să-i spunem "DA" oricărei pro­bleme ce apare în existenţa noastră. Pro­blemele sunt norii grei ai existenţei, aceia ce ascund de noi iubirea şi, o dată cu ea, adevărul şi faptul că putem să nu avem atâtea probleme. Dacă vom face din iubire o alegere continuă, în fiecare situaţie de viaţă, se poate să ne vindecăm şi noi, se poate să ne eliberăm de teroarea Egoului şi se poate... să descoperim în lumea aceasta tristă fericirea pe care o credeam... inexistentă, pierdută sau destinată celor norocoşi. Pentru asta trebuie să eliminăm din propriile trăiri tot ce-i negativ...

de Maria Timuc -Jurnalul National

“Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”

În anumite perioade mai puţin fericite ale vieţii mele mi-am pus întrebarea ce ne facem dacă ne urâm pe noi înşine?

Înlocuind verbul, dintr-o dată porunca biblică dobândeşte o valenţă care ar trebui să ne sperie… Fiind cuprinsi de ură şi dispreţ faţă de propria persoană, am putea oare să ii iubim pe cei de lângă noi ? Aş înclina să cred că nu. Vom fi mereu tentaţi să îl judecăm pe aproapele nostru prin prisma propriilor noastre defecte, îi vom cere inconştient să fie perfect pentru că noi nu suntem şi nu ne considerăm demni de iubire. Iar cum nimeni nu e perfect, nu vom fi capabili nici să iubim. “Probabil adevărata nefericire nu e să nu fii iubit, ci să nu poti iubi” (Caminante). Pe de altă parte, iubirea de sine ridicată la rangul de egocentrism ne va duce şi mai repede la acelaşi rezultat. Ne vom indrăgi prea mult ca să mai aibă loc altcineva în sufletul nostru. Vom trăi golul, cu ideea plinătăţii.

De aceea, aş spune că pentru a putea iubi, avem nevoie uneori să ne contemplăm deşertăciunea interioară, este un pas necesar, cu condiţia să învăţăm din această experienţă şi să nu ne lăsăm înghiţiţi de ea. “Pustiul m-a făcut să înţeleg că nu sunt destul de puternic pentru a nu iubi pe nimeni” (Viaţa pe un peron). Dacă ajungem în acest punct, vor fi momente când ne vom simţi foarte vulnerabili şi vom resimţii dureros de acut absenţa iubirii în viaţa noastră. Vom căuta aproape disperaţi însă mai mult să cerem în loc să oferim, iar lucrurile s-ar putea lăsa aşteptate: “Lucrurile pe care le-am dorit eu, nu le-am putut obţine niciodată cerându-le sau luptându-mă pentru ele. Cum poţi să lupţi pentru tandreţe? Sau pentru duioşie? Cel mult poţi să le aştepţi” (Viaţa pe un peron).

Nu va fi insă momentul cel mai propice pentru aşteptare. Vom simţi poate nevoia mai mult decât oricând de anumiţi “seducători” care să ne ridice din golul interior şi să ne iubească necondiţionat, pentru a putea începe să ne iubim pe noi înşine şi pe cei din jurul nostru. “Cred că dragostea ne ridică în propriii noştri ochi. Şi cât de mult ai vrea să fii aşa cum te vede celălalt! Ai dori, şi chiar încerci, să micşorezi distanţa dintre ceea ce ştii că eşti în realitate şi ceea ce intuieşti că vede în tine cel pe care-l iubeşti” (Autoportet într-o oglindă spartă). Poate vom avea norocul să existe aceşti “seducători” sau poate că nu…

Foarte uşor vom fi tentaţi să închidem din nou fereastra la primul eşec şi vom putea să ne găsim în mod facil zeci de motive care să ne îndreptăţească să facem acest lucru. Vom crede că ne autoprotejam, dar nu vom reuşi decât să îndepărtăm toate lucrurile frumoase din viaţa noastră şi să nu le facem loc la cele care poate ne caută, dar noi nu suntem pregătiţi să le vedem: “Sunt drumuri ce ne caută demult. Şi-ajung la noi când noi suntem plecaţi. În căutarea lor pe alte drumuri ” (O.Paler – Definiţia nenorocului). Sunt convins că dacă nu ne răcim sufletul şi îl păstrăm deschis, aceste lucruri vor veni într-o formă sau alta, poate nu neapărat în cea în care ne aşteptăm: „Nu dispreţui lucrurile mici; o lumânare poate face oricând ceea ce nu poate face soarele niciodată: să lumineze în întuneric” (Scrisori imaginare).

După un proces de introspecţie interioară, cred că omul trebuie să îşi înţeleagă, să-şi accepte şi să-şi ierte mai întâi propriile neputinţe şi limite pentru a fi capabil să poată să îl iubească pe cel de lângă el fără să încerce să îl judece. Şi atunci va putea nu numai să ceară, ci să şi ofere mai întâi, chiar dacă poate se simte secătuit şi crede că nu mai poate sau nu mai are ce oferi “Dăruind lumina pe care nu o ai, o vei dobândi şi tu” (N. Steinhardt – Dăruind vei dobândi). Abia atunci cred ca vom fi pregătiţi să înţelegem şi să primim în noi cel mai important adevăr, indiferent de forma pe care o va îmbrăca el: “Am avut norocul să aflu că dragostea este unicul adevăr important şi absolut, într-o viaţă care nu ne dă decât daruri relative. Şi n-am fost ipocrit. Am iubit şi eu” (Convorbiri cu Octavian Paler).

“Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi“ poate părea o iluzie care stârneşte de multe ori ironii sau zâmbete, dar eu cred în puterea acestor cuvinte. Pentru că, aşa cum spune Octavian Paler “A iubi înseamnă, poate, a lumina partea cea mai frumoasă din noi” (Scrisori imaginare). Mai mult ca sigur că nu ne vom putea ridica la înălţimea lor decât de putine ori… Totuşi, mai cred că de cele mai multe ori complicăm lucrurile, renunţăm din start pentru că ni se pare o utopie irealizabila şi uitam că poate fi îndeplinită cu paşi mici, la îndemâna fiecăruia dintre noi: “Învăţaţi să lăsaţi pe chipul vostru să înflorească un zâmbet. Este darul pe care-l oferiţi aproapelui, este darul pe care-l oferiţi întregului Univers!”.

http://octavianpaler.ro

Impamantarea : poate cea mare descoperire medicala!

V-ati intrebat vreodata de ce simtim o placere aparte atunci cand ne plimbam in picioarele goale prin iarba udata de roua diminetii ? sau atunci cand ne plimbam desculti pe malul marii ? …ei bine se pare ca raspunsul la aceste intrebari este unul care s-ar putea sa schimbe nu numai felul in care facem aceste lucruri dar mai ales frecventa in care o facem.
Daca esti ca majoritatea oamenilor, probabil ca mai tot timpul porti incaltari cu talpi din cauciuc sau din plastic . Si probabil ca nu-ti trece prin minte ca acest simplu lucru poate fi cel mai mare rau pe care il poti face sanatatii tale.
In 1998 Clint Ober,un fost director executiv la o companie TV, pensionat, statea pe o banca intr-un parc in orasul sau natal. In timp ce se uita la turistii care treceau prin fata lui, si-a dat seama ca toti , inclusiv el purtau incaltaminte cu talpa de cauciuc sau de plastic si s-a gandit daca nu cumva aceasta are cumva un impact asupra sanatatii. Intrebarea a venit in capul sau datorita experientei avute in meseria sa in care obisnuia sa izoleze cablurile, avand in minte notiunea ca toate sistemele electrice din casele si birourile noastre sunt stabilizate si protejate de pamant prin impamantare.
Ober s-a intrebat daca nu cumva acest camp energetic ar putea sa protejeze si sanatatea corpurilor noastre. Ceea ce nu a banuit atunci a fost faptul ca aceasta intrebare a sa va pune in miscare ani si ani de experimente si studii iar acestea vor scoate la iveala rezultate incredibile
Desi folosesc o varietate de cuvinte pentru a o descrie, fiecare scoala moderna de medicina alternativa vorbeste despre “energie. Dar ce este aceasta “energie” fundamentala despre care tot auzim?
Pielea ta, in general, este un conductor foarte bun. Poti conecta orice parte a pielii tale la pamant, dar daca vei compara diferite parti exista una care este deosebit de puternica, si care este chiar in mijlocul talpii piciorului; un punct cunoscut de acupuncturisti ca Rinichi 1 (K1) .

Este un punct bine-cunoscut pentru faptul ca din punct de vedere conductiv se conecteaza la toate meridianele de acupunctura si in esenta, se conecteaza la fiecare coltisor al corpului tau.
Interesant este ca impamantarea sau mai degraba lipsa acesteia, are mult de a face cu inmultirea bolilor moderne.
Cand esti conectat cu pamantul (fie ca mergi descult sau ai fost conectat electric pe punctul K1 al piciorului), exista un transfer de electroni liberi din pamant in corpul tau. Acesti electroni liberi sunt, probabil, cei mai puternici antioxidanti cunoscuti de om.
In urma experimentelor facute, s-a demonstrat ca acesti antioxidanti sunt responsabili pentru cateva observatii clinice foarte interesante :

• Schimbari benefice ale frecventei cardiace
• Scaderea rezistentei pielii
• Scaderea nivelului de inflamatie

Pentru a intelege mai bine stiinta din spatele a ce se intampla in timpul in care suntem conectati la pamant si de modul in care aceasta are impact asupra raspunsului inflamator, Dr. Oschman ne explica ceea ce se intampla atunci cand va confruntati cu un traumatism.
Dr. Oschman este expert in domeniul medicinei energetice, cu o diploma de licenta in biofizica si un doctorat in biologie de la Universitatea din Pittsburgh.
Ca autor al unui numar mare de carti, el este recunoscut pe scara larga ca o autoritate in biofizica energiei medicale.
“Chiar si la cea mai mica contuzie, daca te ciocnesti de usa, sistemul imunitar raspunde imediat prin trimiterea de celule albe din sange (neutrofile) la locul impactului …
Neutrofilele secreta specii reactive de oxigen (ROS) … numite radicali liberi. Acestea sunt ca Pac-Man, molecule foarte importante care au misiunea de a distruge.
In cazul in care bacteriile au ajuns prin intermediul pielii in corp, acesti radicali liberi vor distruge bacteriile foarte repede. Daca ai celule deteriorate, radicalii liberi le vor distruge, astfel incat sa existe spatiu pentru celulele sanatoase sa se miste pentru repararea tesuturilor.
Acesta este cunoscut ca raspunsul inflamator.
Ceea ce am descoperit si este cu adevarat profund este aceasta: am inteles acum de ce primim acest raspuns inflamator, care are cinci caracteristici: durere, roseata, caldura, pierderea abilitatii de miscare, si umflarea. Toate acestea sunt cele cinci semnalmente distinctive ale inflamatiei si se dovedeste ca nu este nevoie sa se intample asa.
Inflamatia, care in medicina este considerata o parte importanta a procesului de vindecare, este de fapt un artefact cauzat de lipsa de electroni in tesuturile tale.
Ce se intampla este ca neutrofilele livreaza specii reactive de oxigen (SRO) la locul incidentului, dar procedand astfel, unii dintre acesti radicali liberi se pot scurge in tesutul din jur si ii poate cauza tesutului sanatos daune. Asta este de fapt ceea ce creeaza raspunsul inflamator “.

Cercetarea asupra impamantarii a descoperit acum ca, daca tii picioarele goale pe pamant dupa ce te lovesti sau te accidentezi, electronii vor migra in corpul tau si se vor raspandi prin tesuturi.

Orice radical liber care se scurge in tesutul sanatos va fi imediat neutralizat electric. Acest lucru se intampla deoarece electronii sunt negativi, in timp ce radicalii liberi sunt pozitivi, astfel incat acestia sa anuleaza reciproc.

“Deci, intr-adevar ceea ce se intampla cu impamantarea sau conectarea la pamant este ca va protejati organismul de la – cum le numesc eu, pagubele colaterale,” spune Dr. Oschman.
“Aceste distrugeri nu au fost destinate sa aiba loc, dar au loc pentru ca ne-am deconectat de la pamant prin punerea de cauciuc si de material plastic intre picioarele noastre si pamant.

Pentru a putea adapta impamantarea la nevoile omului modern, specialistii au gasit metode de a aduce energia pamantului direct in casele oamenilor. Astfel au aparut cearceafuri electrice cu ajutorul carora oamenii sunt conectati la pamant in timp ce dorm. Presuri pentru calculator pe care poti sta cu picioarele goale in timp ce lucrezi sau papuci care au in talpa un material conector intre punctul K1 si pamant.
David Wolfe, cunoscuta autoritate in domeniul medicinei alternative si un puternic sustinator al impamantarii, a facut un experiment in direct in timpul unei prezentari pe 20 de indivizi din sala, care au fost conectati la energia pamantului printr-un cablu electric care la un capat era infipt in pamant inafara salii de prezentare. Dupa 80 de minute, participantilor li s-a recoltat sange si li s-au facut analize care au fost apoi proiectate in direct si explicate pe loc. Rezultatele au fost pe masura.

Impamantarea, o strategie impotriva imbatranirii

Una din teoriile dominante privind imbatranirea este teoria radicalilor liberi, conform careia imbatranirea se produce din cauza pagubelor cumulate, cauzate de radicalii liberi. Cand aveti un traumatism sau o inflamatie cronica, prin respiratie si din alimentele pe care le mancam, printre alte lucruri suntem expusi la radicalii liberi.
In timp ce nu poti sa elimini complet toti radicalii liberi, iti doresti sa mentii un echilibru sanatos de electroni antioxidanti in organismul tau pentru a fi sigur ca distrugerile datorate radicalilor liberi nu va scapa de sub control. Conectarea la pamant poate ajuta la realizarea acestui echilibru delicat.

Exista trei tipuri de sub-modele ale procesului de imbatranire cauzate de radicalii liberi :

1. Deteriorarea/mutatia ADN-ului din cauza radicalilor liberi
2. Teoria mitocondriilor. Mitocondriile in fiecare celula din corpul nostru efectueza metabolismul oxidativ si un produs secundar sunt radicalii liberi. In cele din urma mitocondriile se uzeaza sau se autodistrug din cauza excesului de radicali liberi
3. Teoria incrucisarii de proteine, ceea ce explica riduri de pe piele. Proteinele se lipesc una de alta, reducand eficienta enzimelor.

“Am impresia , din studiul meu de biofizica si biologie celulara, ca organismul este proiectat cu o tesatura semi-conductoare care conecteaza totul in organism, inclusiv in interiorul fiecarei celule,” spune Dr. Oschman.
“Ma refer la acest sistem ca la o matrice vie. Electronii, cei care intra in partea de jos a piciorului nostru, se pot muta oriunde in corp.
In orice loc unde se formeaza radicali liberi, exista electroni in apropiere, care ii pot neutraliza si astfel se pot preveni toate aceste procese: leziuni mitocondriale, lipirea proteinelor, si mutatia sau deteriorarea genetica.
Astfel, intreaga structura este in esenta un sistem de aparare antioxidant, care este in fiecare parte a corpului nostru.
Asa ca, daca ati merge descult, veti inmagazina electroni pe corpul ii va stoca, iar acestia vor fi disponibili in orice moment in cazul in care ati putea avea un traumatism, sau in orice punct in cazul in care un radical liber s-ar putea forma ..

Cum impamantarea ne afecteaza sangele

O alta descoperire foarte importanta, si una dintre cele mai recente, este faptul ca impamantarea subtiaza sangele , facandu-l mai putin vascos. Aceasta descoperire poate avea un impact profund asupra bolilor cardiovasculare, care sunt acum numarul unu cauzator de moarte in lume.
Practic, fiecare aspect al bolilor cardiovasculare a fost corelat cu vascozitatea crescuta a sangelui.
Dr. Frank Sinatra a antrenat echipa doctorului Oschman in modul de evaluare a vascozitatii sangelui folosind o metoda numita potentialul zeta. Acesta masoara potentialul celulelelor rosii din sange, prin determinarea vitezei cu care acestea migreaza intr-un camp electric.
Se pare ca atunci cand se produce impamantarea, potentialul zeta creste repede, ceea ce inseamna ca celulele rosii din sange au o incarcatura mai mare pe suprafata lor, care le indeparteaza una de alta. Aceasta actiune face ca sangele sa se subtieze si sa curga mai usor. De asemenea, tensiunea arteriala scade semnificativ..
O alta implicatie evidenta a acestui fapt este ca prin indepartarea reciproca, celulele rosii din sange sunt mai putin inclinate sa ramana impreuna si sa formeze un cheag. Cheagurile de sange nu trebuie sa fie foarte mari pentru a forma o embolie pulmonara care v-ar ucide instantaneu, astfel incat acesta este un beneficiu semnificativ.
In plus, in cazul in care potentialul zeta este ridicat, lucru ce poate fi facilitat de impamantare, nu se va reduce doar riscul de boli de inima, dar, de asemenea, riscul de dementa multi-infarct, in cazul in care incepe sa se piarda tesutului cerebral din cauza micro-coagularilor din creier.

Cele mai bune suprafete pentru impamantare

In mod evident, cel mai simplu mod este sa se mearga descult. Dar ce putem spune despre locuitorii din mediul urban sau oras, care sunt inconjurati de asfalt si beton? Poti sa te conectezi prin acestea? Si care dintre suprafete naturale sunt cele mai eficiente?
Exista intr-adevar, diferente semnificative intre diverse suprafete.
Locul ideal pentru mersul pe jos in picioarele goale este pe plaja, in apropierea sau in apa, pentru ca apa de mare este un conductor foarte bun. Corpul nostru, de asemenea, contine in cea mai mare parte a sa apa, astfel incat se creeaza o conexiune buna.
Iarba, mai ales daca este acoperita cu roua, pe care te-ai putea plimba daca te trezesti dimineata devreme, este o alta suprafata extrem de potrivita. Potrivit dr. Oschman, betonul este un bun conductor, atata timp cat aceasta nu a fost izolat. Picturile pe beton nu permit electronilor sa treaca prin el foarte bine.
Materiale cum ar fi asfaltul, lemnul, si izolatorile tipice cum ar fi din plastic sau cauciuc, nu vor permite deasemenea electronilor sa treaca si sa va ajute in procesul de impamantare.
Modalitati usoare de a incorpora impamantarea in viata de zi cu zi.
Mersul descult in aer liber este una dintre modalitatile cele mai minunate, ieftine si puternice de a ne conecta la pamant si care poate contribui, de asemenea, si accelera refacerea tesuturilor si inlaturarea durerilor musculare in urma exercitiilor extenuante. Deasemenea orice contact direct cu un obiect bun conductor care este in legatura cu pamantul, de la un cablu electric, o teava sau chiar un copac, poate fi o metoda buna de a ne incarca cu electronii negativi.
O alta solutie pe care majoritatea dintre noi o folosim fara sa ne dam seama este dusul. In timp ce facem dus, suntem in contact cu energia pamantului prin apa care curge prin tevile ingropate in pamant, aceasta fiind si una din explicatiile pentru care ne simtim asa de bine la dus si chiar este locul unde avem inspiratie si ne vin tot felul de idei.

Reconectarea la pamant

De-a lungul istoriei umanitatii, civilizatii intregi au onorat pamantul si conexiunea cu acesta. Stilul de viata modern a facut in asa fel incat omul a ajuns sa fie un strain pentru pamantul care ii da viata si il hraneste. Copiii secolului nostru nu se mai joaca in pamant sau in iarba, sunt izolati in apartamente si case de beton.
David Wolfe spune ca atunci cand suntem conectati la pamant suntem practic in contact cu orice fiinta vie conectata la pamant in momentul acela fie ca sunt plante , animale sau alti oameni de la capatul opus al lumii.
Atunci misiunea noastra devine una de a inspira si de a promova reconectarea la energia pamantului ca un mod simplu si natural pentru a face o lume mai sanatoasa si mai buna.
Stai in echilibru, stai conectat, foloseste-te de cea mai puternica forma de antioxidanti anti-inflamatorii din natura. Vindecarea nu trebuie sa provina dintr-o injectie sau un medicament, ea vine direct din pamant, tot ce trebuie sa faci este sa iti dai incaltarile jos!

Scris de catre Alec Blenche 

Mulţumesc...de o sută de ori pe zi

Albert Einstein spunea "mulţumesc" de o sută de ori pe zi. "Îmi amintesc de o sută de ori pe zi că viaţa mea lăuntrică şi cea exterioară depind de munca altor oameni, fie ei vii sau morţi. Acest lucru mă îmbie să fac eforturi mai mari pentru a dărui la rândul meu ceva, răspunzând astfel în aceeaşi măsură pentru tot ce am pri­mit şi pentru tot ce continuu să primesc", a spus ma­rele fizician Albert Einstein, savantul ale cărui idei au schimbat faţa lumii noastre. Am preluat citatul acesta din cartea "The secret; pu­terea", de Rhonda Byrne, tradusă la Editura Adevăr Divin. Autoarea vorbeşte despre pu­terea extraordinară a recunoştinţei, care poate fi exprimată printr-un sincer "mulţumesc". "Cunosc mii de oameni care au reuşit să iasă din cele mai dificile situaţii imaginabile cu ajutorul recunoştinţei. Cunosc cazuri de vindecări miraculoase ale unor boli pe care medicii le credeau fără speranţă de vindecare; recuperări ale unor rinichi blocaţi, vindecări ale unor boli de inimă, regenerarea ochilor şi revenirea vederii, dispariţia unor tumori şi regenerări ale oaselor. Cunosc cazuri ale unor relaţii destrămate care s-au transformat în relaţii solide şi armonioase cu ajutorul recunoştinţei...", spune autoarea menţionată mai înainte.

Aşadar, recunoştinţa pare a fi cheia puterii noastre de a pătrunde într-un univers al iubirii, într-un univers în care ne simţim iubiţi şi iubim. În lumea suferinţei pe care o vedem zi de zi, în lumea deziluziei şi a dezbinării nu-i altceva decât mintea noastră şi puterea ei de a crea toate aceste rezultate. Lumea oamenilor vinovaţi, lumea justiţiei oarbe, lumea răzbunării de tip "ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte", lumea urii şi a deznădejdii pare a fi exact lumea minţii "nerecunoscătoare".
Lumea minţii care nu vede ce primeşte, ci doar ceea ce nu primeşte. Lumea minţii nemulţumite, a minţii continuu pusă pe cârcoteală şi pe vântoare de greşeli este lumea care ne face bolile mai grele, sufletele nefericite şi ne rupe aripile ce pot ajuta să zburăm în viaţa asta către iubirea pe care o putem simţi noi înşine, nu aceea pe care sperăm să ne-o dea altcineva. Mintea nefericită şi răzbunătoare, mintea fixată asupra răului nu poate exersa zborul diafan şi strălucitor către ideile pe care le-a văzut mintea recunoscătoare a lui Einstein. Mintea recunoscătoare apropie sufletul omenesc de puterea lui de a iubi şi-n puterea noastră de a iubi şi a simţi fericirea stă şi sensul vieţii fiecăruia dintre noi. Căci orice am căuta, noi căutăm fericirea. Căutăm trăirea numită fericire şi nu un lucru anume pe care-l investim cu puterea de a ne face fericiţi. Căutând bani, noi căutăm bucuria.

Consecinţa finală a faptului de a avea banii visaţi nu-i altceva decât starea de bucurie, starea de bine, de siguranţă, de iubire ce se iveşte în trăirea noastră prin faptul de a avea bani. Alţii caută fericirea în relaţiile cu sexul opus, unii în jocurile de noroc, alţii în a îngriji grădinile, alţii în mii şi mii de ocupaţii, adesea confuze şi – în cele din urmă – aducătoare de durere. Iată că a spune mulţumesc oricărui lucru, oricărei fiinţe, oricărei situaţii binecuvântate din viaţa noastră ne poate salva din ghearele confuziei minţii, din ghearele căutării fericirii în situaţii dureroase, din mrejele bolii şi ale dezastrului sufletesc.

Recunoştinţa ne ajută să simţim iubirea, să o trăim în noi înşine. Recunoştinţa nu ne duce afară, în lume pentru a căuta să fim iubiţi, ci ne întoarce în interior, în propriul suflet, acolo unde a fost, este şi va fi întotdeauna sursa iubirii, ca şi sursa puterii ce ne dăruieşte inspiraţia lui Einstein, posibilitatea de a ne vindeca atunci când suntem bolnavi, puterea de a ne simţi împliniţi în relaţiile noastre şi ne deschide uşa către lumea frumoasă pe care ne-o refuză mintea omenească, depresia şi răutatea. Dacă Einstein a putut să spună "mulţumesc" de o sută de ori în fiecare zi, de ce n-am încerca şi noi? Dacă cei ce s-au salvat de la distrugere mărturisesc că au făcut-o prin simpla şi continua stare de recunoştinţă, putem să facem şi noi asta.

Miracolele apar din şi prin lucrurile simple, iar a spune mulţumesc cu sinceritate pentru o mie de lucruri din trecut, a le mulţumi oamenilor ce ne ajută în prezent, a le mulţumi celor ce vor veni către noi în viitor poate fi o alegere salvatoare în orice situaţie, cât de dramatică ar părea ea. Formula lui Einstein, să spui "mulţumesc" de o sută de ori pe zi şi să simţi recunoştinţa în inima ta pentru tot ce ai primit în viaţă mi se pare... o pastilă vindecătoare, una care poate îndepărta durerile emoţionale, durerile mentale şi multe dintre durerile vieţii într-un mod miraculos.

de Maria Timuc

Iubind cu inima deschisă

Când inima ne este închisă, iubim omeneşte. Iubim ca oamenii. Iubim condiţionat. Când inima ni se deschide, iubim dumnezeieşte. Cu inima deschisă, iubim, pur şi simplu. Prin ochii inimii deschise nu trec umbre şi nici nu se dezlănţuie furtuni. Ochii inimii deschise strălucesc tocmai pentru că ei pot vedea dincolo de materialitate, dincolo de mânie, de frică, de orgoliu, de fanteziile tulburi ale minţii, dincolo de dramă şi de toate manifestările Egoului. O inimă deschisă înseamnă cu mult mai mult decât ar putea fi spus în cuvinte şi asta pentru că „deschiderea inimii” nu-i o simplă metaforă, nu-i un fel de a spune că ne-am îndrăgostit de un om, nu-i un fel de a ne iubi animalul de companie, copilul sau florile. Inima deschisă iubeşte toate acestea, dar şi pe cele pe care nu le iubeşte inima închisă. Inima deschisă iubeşte tot ce-i bun şi-i frumos, ca şi tot ce-i rău, tot ce-i pare urât sau dezgustător privirii omeneşti. Mai presus de orice, inima deschisă acceptă şi înţelege existenţa şi toate aspectele ei aşa cum sunt. Inima închisă controlează, condiţionează şi respinge ceea ce nu-i plăcut.

„Deschiderea inimii” este un eveniment uman înălţător, care se resimte în conştiinţa noastră, în inima şi în experienţa vieţii ca un eveniment care ne-a schimbat, ne-a transformat, ne-a dus într-un punct în care nu mai recunoaştem în noi omul de până atunci. O nouă stare a conştiinţei umane nu este posibilă fără ca inima să se deschidă. Posibilitatea de a trăi experienţa iubirii pentru tot şi toate, a frumuseţii existenţei, posibilitatea de a accepta experienţele vieţii noastre aşa cum sunt ele se iveşte în trăire atunci când se deschide... inima noastră. Uneori ni se deschide câte-o fereastră a inimii şi atunci spunem că suntem îndrăgostiţi de un om. Se deschide puţin câte-o uşă, câte-un mic drum şi atunci găsim subiecte şi obiecte ale iubirii, dar excludem – în acelaşi timp – posibilitatea ca iubirea aceasta să se extindă asupra existenţei, a tuturor lucrurilor şi a tuturor fiinţelor.

Asta-i iubirea omenească; iubirea exclusivă, condiţio­nată, iubirea pentru un om şi libertatea de a vibra diferit... în relaţia cu restul lumii. Iubirea omenească ex­clude, iubirea inimii deshise in­clude totul; sunt două stări de conştiinţă diferite. Asta-i diferenţa dintre inima închisă şi inima deschisă; suntem limitaţi la nivelul posibilităţii de exprimare a sentimentelor pentru că suntem limitaţi la nivelul trăirii lor. Nu putem vedea cu ochii ome­neşti aceleaşi obiecte – frumoase sau urâte, bune sau rele – în lumina acceptării, a stării de conştiinţă care le înţelege utilitatea, sensul divin şi măreţia prezenţei lor în existenţă.

Iubirea omenească priveşte prin colţul ochiului, pe când iubirea inimii deschise vede cu ochii lăuntrici, în umbra cărora iubirea divină este singura capabilă să ne mântuiască. Fără această iubire a inimii deschise, fără ca ea să ni se dăruiască, fie şi printr-o mică fereastră a inimii, nu mai vrem să trăim. Binecuvântarea divină s-a revărsat asupra noastră şi, mai ales, asupra inconştienţei noastre tocmai pentru că ne-a hărăzit să intrăm în tărâmul inimii deschise prin iubirile noastre pământeşti. Ni s-a arătat calea către destinaţie prin binecuvântatele momente în care ne simţim atraşi către ceilalţi sau în acele momente în care simţim încredere, entuziasm, bucurie sau fericire.

Acestea toate sunt doar ferestrele inimii, dar în calea noastră se aşterne tăcut drumul către inima întreagă. Suntem chemaţi să iubim, suntem chemaţi să atingem în această viaţă starea de conştiinţă prin ochii căreia putem vedea, putem atinge, putem simţi şi putem gândi că iubirea este peste tot. Asta căutăm în lume, prin tot ce facem, prin tot ce suntem, prin tot ce trăim; inima deschisă. Poate părea că suntem în căutarea banilor, a puterii, a prestigiului, a cunoaşterii, a înţelepciunii, dar – dincolo de toate - noi căutăm puterea de a iubi. Numai atunci când inima ni se deschide întru totul, putem trăi, simţi şi accepta, putem înţelege că totul, absolut totul este numai şi numai iubire. Până atunci, însă, fie să putem iubi măcar printr-o fereastră a inimii, măcar printr-un colţişor al ei, căci şi-n asta-i frumuseţea dăruitorului de viaţă! Dar se poate mai mult, asta-i bine să ştim. Se poate să atingem iubirea mântuitoare; cu dorinţă, cu dedicare, cu efort, cu dăruire se poate să ni se deschidă inimile. Iar în materie de inimă deschisă, existenţa nu ţine cont de funcţii, de conturi, de regi sau de slugi; toţi au inimi şi toţi au şansa egală de a ajunge la iubirea inimii deschise.

Îngerii păzitori

"Cheia către rău şi către bine pare să stea în mâinile noastre şi ea este activată prin credinţă" 

"Universul este construit astfel încât să aibă grijă şi să-şi ghideze toate creaturile; păsările au radar, liliecii au sonor, iar noi avem ghizi. Când ne trezim cel de-al şaselea simţ şi în­vă­ţăm cum să ne conectăm la ghizii noştri angelici, vieţile noastre alunecă în mod natural într-un tipar în care to­tul este uşor şi fluent, în care su­fletele noastre evoluează, ne îndepli­nim scopul vieţii şi facem ca timpul petrecut pe Pământ să fie extrem de plăcut", spune Sonia Choquette în cartea "Întreabă-ţi ghizii"( Editura For You). Aşadar, omul nu este pe Pământ ca o trestie în vânt, azvârlită pe valurile înverşunate ale ex­pe­ri­en­ţe­lor umane! Toate fiinţele au "un în­ger păzitor", descris şi acceptat de toa­te religiile lumii. Biserica ortodo­xă îi serbează pe îngeri în fiecare zi de luni a săptămânii, aşa cum am citit într-o carte ortodoxă, care are ca temă chiar "îngerul păzitor".

Autoarea menţionată mai sus spune, între altele, că îngerii sunt singurele fiinţe celeste ce pot lua formă fizică pentru a veni în ajutorul oamenilor. Arhanghelii sunt acceptaţi şi invocaţi ca fiinţe luminoase, puternice şi prezente în viaţa de zi cu zi în forme de care devenim conştienţi sau în forme pe care le intuim ca "spectaculoase", "magice" sau "misterioase". Cartea Soniei Choquette adu­ce indicii nenumărate ale pre­zen­ţei şi intervenţiei îngerilor sau a ghizilor, precum şi indicii despre felul în care am putea să comunicăm şi să fim conştienţi de... ghidarea lor! Noi cre­dem că unul dintre cele mai im­por­tante indicii ale conexiunii minţii şi sufletului omenesc cu ghizii interiori sau cu îngerii rămâne tocmai senti­mentul fluenţei şi al uşurinţei în ori­ce am face. Când ne simţim mintea li­beră de încorsetări şi gânduri nega­tive şi avem sentimentul sufletesc de bine, de mulţumire, de bucurie, de în­credere, corelate cu o curgere uşoa­ră, firească prin evenimentele vieţii de zi cu zi, este semn că urmăm ghidarea di­vină... La polul opus, negativitatea in­te­rioară, gândurile negre şi piedicile nenumărate ce ne apar pe "drum", într-o acţiune sau o anumită situaţie de viaţă, faptul că trebuie să luptăm intens, să ne zbuciumăm prea mult şi să ne petrecem timp îndelungat pentru înlăturarea piedicilor arată că am acţionat în sens invers îndrumării interioare. Dar şi atunci – mai ales în situaţii cu totul grave, deosebite sau grele pentru noi – pot apărea îngeri în forme umane sau îngeri în viziunea noastră interioară, care ne ajută concret, instantaneu şi necondiţionat şi ne îndrumă (se pare că majoritatea omenilor au asemenea experienţe).

O şoaptă interioară, un sfat ce pare să răsară din noi înşine în momentele de pace sau tocmai în cele de zbucium poate fi tocmai şoapta îngerului păzitor sau al unui ghid angelic, pe care-l recunoaştem tocmai pentru că ceea ce auzim se prezintă ca o certitudine absolută. Pur şi simplu, ştim că trebuie să mergem într-un loc, şi nu în altul. Să facem un lucru, şi nu altul. Spunem ceva, şi acel ceva este cu siguranţă ceea ce e bine, deşi nu avem explicaţii şi justificări. Ne trezim că facem cu precizie exact ceea ce trebuie făcut sau ne trezim împiedicaţi să ajungem la un anumit ţel sau într-o anumită situaţie. Mulţi spun că acţiunile inspirate sau cele din cale afară de norocoase nu sunt altceva decât atingeri minunate ale îngerilor şi ghizilor ce ne ajută continuu atunci când credem în ei. Cei care au cercetat lumile îngerilor şi condiţiile de manifestare a lor în vieţile oamenilor au pus în relaţie inocenţa, frumuseţea interioară, iubirea, blândeţea şi încrederea în îngeri cu manifestarea lor. Poate de aceea copiii descriu mai des îngeri care le vorbesc, le sunt prieteni şi îi ajută. A avea încredere în îngerul păzitor poate fi o decizie minunată, căci specialiştii spun că încrederea în înger îl face pe acesta mai puternic. Cei ce cred în îngerul păzitor pot observa o legătură sincronistică a evenimentelor de viaţă, o îmbinare armonioasă a în­tâm­plărilor, un ajutor miraculos în momente de nevoie.

Există o "Rugăciune către Îngerul păzitor", care – spusă zi de zi – ne poate pune în legătură cu dimensiunile nevăzute ale lumilor ce pot convieţui cu noi, dar în dimensiuni imateriale. Să credem în îngerii păzitori, să credem în ajutorul divin înseamnă mai mult decât să credem în puterile răului şi-n îngerii lui. Cheia către rău şi către bine pare să stea în mâinile noastre şi ea este activată prin credinţă. Noi alegem şi, dacă alegem să iubim îngerii, se poate să primim în scurtă vreme şi semne frumoase ale prezenţei lor printre noi.

de Maria Timuc -jurnalul.ro

Iubirea nu limitează, nu pune bariere, nu creează închisori!

Iubirea extinde libertatea. Iubirea autentică îl ajută pe celălalt să evolueze, să-şi depăşească limitele, să-şi îmbogăţească experienţa, să se cunoască în profunzime. Iubirea adevărată nu limitează, nu pune bariere, nu creează închisori. Inchisorile sunt create din frică. Majoritatea sunt invizibile. Controlul nu este iubire! Rădăcina nevoii de control este insecuritatea. Dacă ai fi sigur pe tine, i-ai acorda celuilalt toată libertatea din lume. A iubi necondiţionat este o mare putere! Dacă el sau ea pleacă într-o altă direcţie, tu nu vei fugi după el ca să-ţi exprimi iubirea. Este ca şi cum un trandafir ar alerga după cineva ca sa-i ofere parfumul. Iubirea este parfumul fiinţei tale (când fiinţa a înflorit pe deplin).

Cum se iubeşte fără a fi dependent? Cum să separi iubirea de nevoia de a poseda, teama de abandon, nevoia de control, teama de respingere? Într-un singur fel. Aflând cine eşti! Când ştii cine eşti, la nivelul cel mai profund din tine însuţi, poţi iubi fără condiţii. Când eşti în contact cu Sinele nu mai ai nevoie de nimic de la celălalt şi nici nu te mai aştepţi la ceva de la el. Altfel e ca şi cum i-ai cere să-ţi aprindă o lumânare ziua în amiaza mare. E ridicol. Să-ţi simţi Sinele este o fericire atât de mare încât primul lucru care-ţi vine să-l faci este să o împărţi cu cineva, să o dăruieşti cuiva.

A afla cine eşti şi a-ţi manifesta Sinele este esenţa căutării spirituale. Cei care depind de o altă fiinţă pentru a fi fericiţi sunt undeva pe traseu sau fac primele mişcări de încălzire pentru a pleca la drum. Nimeni din afara ta nu te poate face cu adevărat fericit. Poţi avea momente de bucurie, poţi să te simţi bine perioade mai mari de timp, poţi trăi chiar o viaţă agreabilă. Dar fericit în sensul cel mai înalt eşti doar în contact cu Sinele.

Cum ai putea să te mai agăţi de cineva când trăieşti această fericire? Poţi să te bucuri împreună cu cineva, să împărtăşeşti această fericire cu ea. Dar ea, dacă pleacă, nu pleacă şi cu fericirea ta. Fericirea rămâne cu tine! De aceea nu te cramponezi, de aceea respecţi şi încurajezi libertatea.

Posesivitatea este strâns legată de ignoranţă. Iată în ce fel. Ce faci atunci când încerci să posezi o altă persoană? Ce faci când încerci să pui stăpânire pe partenerul sau partenera ta? Te agăţi de ea. Te agăţi de celălalt, încerci să-l transformi într-un bun personal, deoarece nu ştii cine eşti. Dacă ai şti ce comori deţii înlăuntrul tău, nici prin cap nu ţi-ar trece să încerci să posezi, să controlezi sau să domini o altă persoană. Dar tu nu ştii cine eşti. Crezi că eşti un biet cerşetor care s-a trezit peste noapte cu ceva valoros. De acest ceva ţii cu dinţii. A devenit posesia ta. Nu îi mai dai drumul. Te agăţi cu disperare deoarece relaţia aceasta te face să te simţi un pic mai bine. Aceasta este iubirea, în opinia ta.

Totul este, evident, o iluzie. Iubirea nu ia ostatici. Nu leagă oamenii de piciorul scaunului, şoptindu-le: “Eşti atât de important pentru mine. Te preţuiesc atât de mult.” A iubi înseamnă a dărui. Când iubeşti îi oferi celuilalt ceea ce ai tu mai bun. Nu îi oferi ceea ce nu ai. Îi oferi ceea ce ai. Ceea ce s-ar putea dovedi satisfăcător pentru el/ea. Sau nu. Asta este o altă problemă. Important este că atunci când iubeşti cu adevărat, oferi ceea ce ai de oferit şi nu ceri nimic în schimb. Desigur, primeşti dacă ţi se oferă. Ar fi o nebunie să refuzi. Dar nu pretinzi.

Iubirea nu obligă pe nimeni să facă nimic. În acest sens iubirea este libertate. Acesta e un criteriu cristalin după care poţi şti dacă iubeşti sau nu pe cineva. Dacă iubeşti o persoană îi respecţi libertatea. Mai mult decât atât. Dacă poţi, o ajuţi să-şi extindă libertatea. Hrănită cu iubirea ta, iubita ta devine o persoană din ce în ce mai liberă. Ea se extinde în mai multe direcţii, îşi revelează aspecte noi ale personalităţii, învaţă să-şi protejeze adecvat vulnerabilităţile, transformă ceea ce este grosier.

Tu nu iubeşti pentru că ai nevoie de celălalt. Nu eşti un cerşetor. Eşti un împărat! Nu se pune problema să iei ceva, ci să dăruieşti ceva. Repet: poate că şi celălalt are ceva să-ţi dăruiască. Asta este ceea ce eu numesc o relaţie minunată. Este o relaţie între un împărat şi o împărăteasă. Aristocraţia autentică la nivelul ei cel mai înalt. Doi oameni care îşi oferă reciproc ceva din bucuria, calităţile, energia sau timpul lor, fără să ceară nimic în schimb. Orice altceva nu este o relaţie de iubire reală. Este întâlnirea a doi cerşetori, care din când în când poate mai dau câte ceva şi gratuit.

Când iubeşti cu adevărat te reverşi. Dai pe dinafară. Eşti plin cu energia iubirii şi o împărtăşeşti cu cineva. Este foarte simplu. Iubirea a apărut în tine şi de la tine curge spre altcineva. De aceea nu ceri nimic în schimb. De aceea nu există posesivitate. Dacă cel spre care curge iubirea ta o respinge, asta nu reprezintă nici un fel de problemă pentru tine. Nu apare nici o suferinţă. O orientezi spre altcineva (nu neapărat o persoană). Eşti exact ca o apă curgătoare în calea căreia a apărut un obstacol. Vei înceta să curgi? Nici pomeneală, o să virezi puţin la stânga sau la dreapta şi asta-i tot. Vei continua să curgi.

Există oameni a căror iubire a fost respinsă şi care au hotărât să nu mai curgă. Ei au încercat sau încearcă să blocheze iubirea. Dar iubirea care nu se exprimă naşte monştri interiori! Energia care nu-şi urmează cursul natural se transformă în contrariul ei. Chinezii ştiu asta de foarte mult timp. Excesul de Yin începe să devină Yang excesul de Yang începe să devină Yin. O apă a cărei curgere este blocată ştii ce devine? O mlaştină. Nu cred că ţi-ar plăcea să conţii o mlaştină în interiorul tău.

Iubirii adevărate îi pasă de bucuria celuilalt. Iubirii iluzorii îi pasă de Eu. Reţine acest criteriu: dacă iubirea ta te-a condus la suferinţă, a fost o iubire în mare parte imaginată; în spatele ei nu s-a aflat Sinele, ci Eul. Eul are această particularitate: orice ar face, generează, într-un final, suferinţă.

Revenind mai spre început, aceasta înseamnă că nu ştii cine eşti. Crezi că eşti Eul. Nu eşti! Câtă vreme te vei identifica cu Eul, îţi va fi imposibil să iubeşti cu adevărat. Nu vei putea fi un om fericit. Eul este limitat şi luptă cu toate mijloacele pentru supravieţuire. Esenţa lui este frica. O modalitate de a face faţă acestei frici este încercarea de a acapara. Se agaţă de o persoană şi încearcă să pună stăpânire pe ea. Dar celălalt, în adâncul lui, îşi doreşte să fie liber. Aşa începe lupta! Lupta nu este întotdeauna pe faţă şi consecinţele ei (răni, vătămări grave) nu sunt întotdeauna vizibile. Eul creează suferinţă. Iubirea creează libertate şi bucurie. Dacă simţi că ai eşuat în dragoste, te rog, nu acuza iubirea de asta. Fii cât de lucid poţi şi vezi care este responsabilitatea ta. Poate ai avut anumite aşteptări. Anumite pretenţii. Cereri pe care nu le-ai exprimat niciodată. Dorinţe de care nici tu nu erai conştient. Toate acestea îţi aparţin. Nu au nici o legătură cu iubirea. Îţi aminteşti? Iubirea este dăruire, împărtăşire.

În iubire nu există victime. Victimile există doar în luptă. Dacă stai acum şi plângi, acesta nu e semnul că ai iubit. Este semnul că ai pierdut lupta. Dacă vei continua să visezi că iubeşti, nu vei experimenta niciodată iubirea reală!

de Adrian Nuţă, Inchisorile invizibile

preluat de http://drumuricatretine.wordpress.com

Sensul VIETII

“Oamenii se impart in doua categorii: cei care cauta sensul vietii fara sa-l gaseasca si cei care l-au gasit fara sa-l caute.”(Emil Cioran)

Fiecare dintre noi trece prin momente care ne fac sa ne punem tot felul de intrebari despre noi, despre rostul nostru, despre scopul pe care il are intreaga noastra viata. De multe ori, cand ne punem aceste intrebari, ne simtim goliti si memoria noastra nu reactualizeaza decat evenimentele negative din viata noastra. Cu cat ne intrebam mai mult cu atat realizam cat de putin stim. Cu cat sapam mai adanc pentru raspunsuri cu atat ne adancim si mai mult intr-o stare de neliniste si agonie. In acele momente simtim ca ne pierdem identitatea si parca nu mai suntem noi.

Atunci cand treci prin astfel de momente si iti spui ca nu mai poti, inainte sa cedezi si sa spui “nu mai pot” gandeste-te la cateva lucruri esentiale:

* Viata este cel mai frumos cadou pe care l-ai primit vreodata;

*  Toate lucrurile care ti s-au intamplat pana in prezent, inclusiv cele negative, au avut scopul de a te invata o lectie despre viata;

*  Poti sa fii ceea ce iti doresti, important este sa crezi in tine;

*  Scopul vietii este cel pe care i-l oferi tu;

*  Atunci cand simti ca nu mai ai pentru ce lupta, stabileste-ti obiective noi si lupta pentru a le atinge;

*  Secretul unei vieti frumoase consta in gandirea pozitiva;

*  Oamenii fericiti sunt cei care stiu ce vor de la viata si care lupta neincetat pentru ceea ce isi doresc;

*  Nu uita ca viata este frumoasa pentru fiecare secunda pe care ti-o ofera. Nu o irosi!

*  Ofera intotdeauna un zambet, vei realiza cat de multe poate schimba;

*  Viata este asa cum iti doresti tu sa fie. Alege sa fie frumoasa;

*  Fii recunoscator pentru lucrurile din viata ta.

Intr-un final tot ce conteaza este pozitia ta, cum te pozitionezi tu in raport cu viata ta, cu problemele tale, cu bucuriile tale, cu prietenii tai, cu tine insuti. Modul in care realizezi un anumit lucru te defineste ca si persoana. Poti alege sa faci lucrurile intr-un mod simplu sau poti alege calea cea mai dificila, sau pur si simplu poti alege calea care te defineste pe tine. Cine esti se reflecta in ceea ce faci, iar ceea ce faci iti reflecta personalitatea. Cu totii avem probleme sau trecem prin situatii care ne pun in dificultate. Este important sa nu ne pierdem puterea. Tot ceea ce conteaza este modul in care abordam problemele si cum alegem sa le rezolvam. Nu conteaza adancimea gropilor pe care le intalnim in drumul nostru, ci conteaza daca vrem cu adevarat sa le depasim sau sa ne plangem de situatia in care ne aflam si sa ramanem blocati in acel punct al vietii.

Viata inseamna alegere, inseamna sa alegi sa iti asumi responsabilitatea pentru alegerea ta. Viata inseamna sa traiesti, sa iubesti, sa suferi, sa plangi, sa razi, sa lupti, sa crezi. Viata inseamna tot ce te inconjoara. Ai de invatat mereu cate ceva din fiecare lucru pe care il intalnesti in calea ta, trebuie doar sa privesti.

Viata inseamna sa ii oferi un scop demn si sa lupti pentru ceea ce iti doresti.

de Roxana Baesu – Sensul vietii

FIECARE ZI – UN CÂŞTIG ŞI CÂŞTIGUL DE FIECARE ZI

Nu este mai puţin adevărat, că fiecare zi care trece, e pentru oricare din noi un câştig, în marea bătălie cu viaţa, cu Timpul, cu sfârşitul existenţei. Că unii se gândesc doar la câştigul de fiecare zi, neglijând cu bună ştiinţă aspectul spiritual al problemei, este spre nefericirea lor. Se ştie că nu vor lua nimic cu ei, dincolo.
Am socotit, mai cu seamă în ultimii ani, drept triumph, fiecare zi câştigată, uneori fără să-mi dau seama de acest important lucru.
Bunuri câştigate, pe care nu mi le va putea lua nimeni.
Multă lume, se întreabă, ce-ar face dacă ar şti că aceasta ar fi ultima lor zi terestră? Cum ar petrece-o? Ce-ar prefera?
Majoritatea nu ştiu să răspundă. E o întrebare foarte dificilă, cu multe ecuaţii necunoscute. Cei mai mulţi se rezumă la petrecerea cu prietenii, cu o persoană iubită, cu belşug pe masă şi cu bani în buzunar. Dar, la ce-ar mai folosi toate aceste excentricităţi, dacă a doua zi s-ar alege praful? Cui ar rămâne tot ce-ai agonisit întreaga viaţă, pentru care te-ai luptat cu unghiile şi cu dinţii? Rudelor? Prietenilor? Străinilor? Caselor de binefacere? Ce-ţi mai pasă?
Scriitorii se visează scriind până în ultima clipă. La ce bun? Vor fi cărţile lor mai interesante?
Pictorii se văd în faţa şevaletului.
Muzicienii în faţa unui instrument.
Oamenii mai carnali doresc să-şi petreacă ultimele 24 de ore, iubind cu disperare pe cineva.
Eu cred că, lucrul cel mai important, lucrul din urmă pe care l-am putea face este să dereticăm prin sufletul nostru. Să facem o curăţenie generală, să ne împăcăm cu Cristos, Mirele care ne va pofti la Masa Lui, să ne aprindem candelele şi să aşteptăm să fim invitaţi la Nuntă.
Meditaţia, contemplaţia, bilanţul, socoteala, împăcarea cu cei care ţi-au fost potrivnici, cărora le-ai greşit sau ţi-au greşit cu ceva, îndreptarea răului făcut cu ştiinţă şi cu neştiinţă, rugăciunea, pot contribui la dobândirea păcii interioare, a liniştii necesare pentru a ne pregăti de Marea Călătorie pe care o avem de făcut.
O zi câştigată sau o zi pierdută? Pierdere şi câştig în acelaşi timp. Toate cîştigurile se pot pierde şi invers, pierderile se pot redobîndi. Un echilibru. Devreme, târziu? Toate sunt relative.
Niciodată nu e prea târziu să trăieşti. Niciodată nu e prea devreme să mori. Toate se întâmplă, de fapt, LA TIMP POTRIVIT. Nu e treaba noastră să potrivim timpul.
Un oarecare examen de conştiinţă ar fi absolut necesar. Ca şi căinţa pentru tot ce trebuia făcut şi n-am realizat, pentru cuvintele deşarte, pentru faptele omise, pentru gândurile care au zburat fără să le putem stăpâni, pentru dezordinea din viaţa noastră. E timpul să facem linişte în noi şi să ascultăm şoapta Duhului. El ne va spune ceea ce avem de făcut pentru ca Sfârşitul să nu ni se pară groaznic, dar să fie ca un NOU ÎNCEPUT spre viaţa adevărată.

Cezarina Adamescu-din volumul Samburi de migdale