♥ CE TE DOARE? ♥

Când răneşti, cu cuvinte critice, judecăţi şi reproşuri, ce te doare, de fapt? Când îl priveşti pe celălalt cu superioritate şi infatuare, ce te doare? Când te superi şi întorci spatele celui pe care, de fapt, îl iubeşti, ce te doare? Când alegi să nu ierţi şi să ai dreptate, cine e cel care alege durerea? Când arăţi cu degetul spre cineva, susţinând că greşeşte, ce durere ascunzi? Când cerşeşti atenţie, manipulezi, controlezi, ce durere porţi cu tine? Când strigi, căutând vinovaţi cu disperare, ce te doare atât de rău? Când ceri confirmări, recunoaştere şi iubire, ce durere vrei să acoperi? Când nu spui adevărul, ce durere vrei să eviţi?
Cu toţii purtăm încă dureri în noi. Unii se uită la ele şi aleg să le vindece una câte una, alţii doar le acoperă. Unii sunt conştienţi de ei înşişi şi aleg să îmbrăţişeze atât partea luminoasă din ei, cât şi pe cea întunecată. Alţii continuă să se lupte în ei înşişi şi cu lumea şi se chinuie să pară perfecţi, neatinşi de durere şi întunecime.

Adevărul este că le avem pe toate în noi, absolut toate seminţele oricăror manifestări. Unele sunt în stare latentă, altele se manifestă. Unele sunt conştientizate, altele nu. Unele ne plac, altele nu.
Cu cât suntem mai angajaţi şi dispuşi să ne acceptăm în totalitate, să ne îmbrăţişăm durerea, să o vindecăm, cu atât mai puţin se vor manifesta acele părţi din noi care nu ne plac.
Sunt momente în care eşti tentat să judeci alegerile altora, să invidiezi, să critici, să reproşezi, să te superi, să manipulezi, să controlezi, să şantajezi, să te enervezi, să dai vină. Acestea sunt momentele în care durerea îşi caută o breşă să iasă, să se elibereze. Însă această cale este una reactivă, inconştientă, un fel de vulcan care erupe când nu te aştepţi. Acest gen de reacţii nu fac decât să trădeze o durere interioară nevindecată, o lipsă de acceptare, neiubire de sine.

Când arăţi cu degetul spre cineva, celelalte degete sunt îndreptate spre tine.

Problema ta nu e celălalt. Niciodată. Problemă ta e cu tine. Te doare neputinţa de a fi cine vrei să fii, te doare că te simţi neiubit şi neapreciat sau cine ştie ce altceva. Întotdeauna, chiar dacă aparent ai ceva cu cineva, problema ta e cu tine. Conflictul e cu tine. Pe tine nu te accepţi. Cu tine nu eşti de acord. În tine e lupta şi agresivitatea pe care încerci să le direcţionezi în afară. Şi câtă vreme nu eşti conştient de asta şi nu te abandonezi în durere, câtă vreme nu te uiţi în interior şi pretinzi că exteriorul este cauza suferinţei şi conflictelor tale, nu vei face decât să-ţi hrăneşti neputinţa şi durerea. Câtă vreme nu te respecţi pe tine, nu vei putea să-i respecţi pe alţii şi nici nu te poţi aştepta că ei să te respecte. Căci respectul nu se cere, nu se pretinde. Iubirea nu e ceva ce cumperi, pretinzi, negociezi.

 

Iubirea doar este. Şi e lăsată sau NU să se manifeste.

Când te vei hotărî să îţi iei privirea din afară, orice s-ar întâmpla, şi să o orientezi către tine, totul va deveni mult mai clar. Atunci chiar vei putea schimba ceva. Mai bine zis, chiar te vei putea accepta. Şi îi vei putea accepta mai uşor şi pe alţii.
Cu cât mai conştient vei fi de tine şi de ceea ce creezi în lumea ta, cu atât mai utile îţi vor fi toate experientele. Cu cât mai atent vei fi la răspunsurile din interior şi vei căuta propriul adevăr, cu atât mai multă încredere vei căpăta în drumul tău şi cu atât mai mult respect vei avea pentru drumul şi alegerile celorlalţi.
Fiecare are dreptul să-şi aleagă drumul şi experienţele. Nici mai bune şi nici mai rele ca ale tale. Pur şi simplu, fiecare îşi are procesul său de creştere aici. Acesta nu e bun sau rău. Este ceea ce are nevoie el, iar tu nu-l poţi înţelege cu adevărat niciodată, pentru că nu-i poţi trăi viaţa şi nu-i poţi avea toate experientele. De aceea, e atât de important să-ţi vezi de drumul tău, fără a invalida drumul altuia. Fii de acord sau nu, dar nu judeca. Căci nu ştii ce e bine şi ce e rău. Nu ştii nici pentru tine, de unde să ştii pentru alţii? Fiecare face ce poate mai bine. Toţi îşi doresc să fie cât pot de buni. La asta lucrează toţi oamenii, chiar dacă uneori nu pare. Nu asta îţi doreşti şi tu?

de Nicoleta Svarlefus

http://www.astrocafe.ro/blog/dezvoltare-personala/ce-te-doare/
 

Învaţă să trăieşti !

Experienţa te modelează. Lucrurile care se întâmplă în viaţa ta şi pe care le-ai trăit în trecut te-au făcut ceea ce eşti acum. Fiecare trăire a avut scopul ei. Te-a învârtit pe toate părţile şi te-a şlefuit ca pe un diamant. Te-a curăţat de impurităţi şi a încercat să-ţi scoată la suprafaţă strălucirea. Noi oamenii putem deveni în timp mai frumoşi sau mai urâţi. Depinde cum ne raportăm la ceea ce se întâmplă în viaţa noastră.

Dacă ai fost trădat, vei avea grijă în cine vei mai avea încredere a doua oară. Dacă nu vei învăţa să ai grijă, vei mai fi trădat încă o dată şi încă o dată. Asta până când înveţi să acorzi încrederea. E aşa ca în sport. Practici un exerciţiu până când ajungi să-l faci aproape de perfecţiune. Nu contează că muşchii dor, nu contează că simţi că nu mai poţi sau că nu mai ai aer. Continui. Cât te-ai simţit confortabil… aceea a fost doar încălzirea. Adevărata modelare, ceea ce trebuie să te schimbe începe abia după ce simţi că se lucrează. Schimbarea ta începe când se termină confortul tău. De aceea, cu cât înveţi mai repede, cu atât mai bine. Nu te plânge că doare, nu te plânge că e greu. E experienţa ta. Modelarea ta. Trăirea ta. Dacă vrei, poţi alege să te opreşti. Poţi alege să nu mai fii modelat. Numai că… vei rămâne în stadiul de acum. Nu vei mai creşte. Nu există posibilitatea să devii mai frumos. Rămâi aşa.

În viaţă, oamenii cei mai frumoşi sufleteşte sunt cei care au trecut prin multe. Sunt acei oameni peste care a bătut vântul, li s-a inundat viaţa şi de multe ori li s-au înecat corăbiile. Ei ştiu ce înseamnă să cazi şi să te ridici. Câteodată se spune “Nu lăsa necazul să te schimbe”. Ba lasă-l. Dacă tot treci prin el, lasă-l să te ajute. Lasă-l să te facă frumos. Să străluceşti. Şi tu străduieşte-te să înveţi. Nu pierde lacrimile, ci strânge-le cu folos. Dacă poţi, uită-te în ele pentru că acolo se reflectă imaginea ta. De fapt acesta este farmecul vieţii. Că înveţi. Atunci când te-ai lăsat purtat de val şi ai ajuns undeva prea departe, data viitoare înveţi să iei cu tine şi o ancoră. Când ai zburat prea sus şi coborârea e dureroasă, înveţi să rămâi cu picioarele pe pământ. Uită-te în jurul tău. Cei care au reuşit ceva cu adevărat, sunt cei care nu s-au temut să mai încerce încă o dată şi încă o dată. Au încercat de atâtea ori, încât le-a intrat în obicei. Nu s-au lăsat bătuţi. Începe de azi să priveşti diferit viaţa. Priveşte-o ca pe o provocare. Ia lucrurile bune şi frumoase din ea. Iar când o nouă experienţă apare la orizont, zâmbeşte şi spune un cald “bine ai venit”.

Sursa aici

 

Lumina din noi

“ Sunt oameni care au pe chip o lumină. De parcă Dumnezeu s-ar fi coborât în sufletele lor, iar lumina aceea impalpabilă, imaterială, n-ar mai putea fi pusă sub obroc. Ochii lor sunt calzi, fără acea încrâncenare pe care o ghiceşti în privirea celor mai mulţi. Vorba e domoală, lipsită de patos, ei nu vor să convingă cu orice preţ. Ştiu că fiecare din noi putem să vedem lucrurile diferit. Ei nu vor să impună sau să se impună. Sunt umili, tăcuţi, gata să ofere mereu ceva din ei înşişi celorlalţi - o părticică din sufletul lor, o mâna de ajutor celor ce au nevoie. Sau pur şi simplu o privire blândă, o strângere de mâna, un cuvânt de încurajare. Sunt fericiţi că există şi că sunt parte din această lume, pe care o văd ca pe o încununare a creaţiei divine. Ei sunt "făcători de pace"- cearta, conflictul nu au loc în interiorul şi în exteriorul lor.

Sunt oameni care aduc în sufletele celorlalţi lumina. Ei nu sunt o categorie socială aparte. Există peste tot, neştiuţi, neobservaţi. Îi recunoşti după "dâra" pe care o lasă în urmă.

...Cum ar fi o lume în care toţi oamenii ar fi astfel? În care fiecare l-ar privi pe celălalt cu respect şi cu iubire, ca pe un adevărat frate? În care nu ar exista resentimente, ură, violenţă? În care fiecare ar încerca să-l înţeleagă pe celălalt şi să-l accepte, chiar diferit fiind? În care fiecare ar fi dispus să-i dea o mâna de ajutor celuilalt? Să-l trateze cel puţin ca pe un egal? Pe scurt, să-l iubească. Cum ar fi o asemenea lume? 

Dar... dacă n-am fi cu toţii atât de imperfecţi, atât de preocupaţi de propria noastră persoană, dacă am mai avea ochi şi pentru cei din jur, dacă n-am fi atât de duali, atât de buni şi de rai în acelaşi timp. Dacă am deveni mai conştienţi că nu totul se termină aici, pe acest pământ, că există un "dincolo" unde vom duce cu noi tot ce am "acumulat" aici - nu în plan material, însă. 

Poate... Într-o zi... Peste câteva mii de ani... O lume de copii, o lume de sfinţi... O lume în care sfinţenia nu va mai fi văzută ca o anomalie, în care fiecare va dori să facă ceva pentru binele general. Aspiraţia mai există încă în noi. Câţi n-am dori să redevenim o clipă copii, să mai gustăm o clipă din bucuria paradisului pierdut? Câţi n-am dori să trăim alături cu adevărat, să nu mai existe conflicte, războaie, într-o lume dominată de frumosul interior şi exterior? 

Frumuseţea vine din interior. Dacă vom reuşi să "acumulăm" în noi mai multă "bogăţie" de suflet, mai multă bucurie, mai multă pace, ea se va extinde şi în exteriorul nostru. Şi lumea întreaga va deveni o materializare a frumuseţii divine, o clipă din infinitul dumnezeirii.”

Pentru voi suflete îndumnezeite , care aduceţi lumina voastră în viaţa noastră… Vă iubesc atât de mult şi vă îmbrăţişez cu multă dragoste şi dor..

Daniela

 

Frica de VIATA

Frica de moarte? Sau cumva de viata?

De mici ni se spune ca viata e grea, ca exista competitie, ca trebuie sa ne castigam diverse drepturi in societate, drepturile care se presupune ca le avem din nastere le tot vedem incalcate, vedem oameni care muncesc si tot nu se descurca, nu vedem iubire, nu vedem fericire, si colac peste pupaza vedem batrani care se tem de moarte. Moartea... subiect tabu, rareori pomenit. Un fenomen de care nimeni nu stie nimic, dar de care toti se jura ca se tem deoarece ei prefera viata.

Daca ne vom uita cu atentie, in copilarie ni s-a povestit numai despre viata, i-am vazut pe altii cum “traiesc”, am fost invatati cum sa dam bine si cum sa ne adaptam la viata. Binenteles ca vorbim de “viata”, asa cum o vede societatea astazi: te nasti, esti educat, te angajezi, te casatoresti, te umplii de credite, faci copii, ii educi si intr-un final imbatranesti si mori. Pai asta e viata? De mic copil mi se parea o tampenie, suna a poveste stupida. Si totusi toti primim aceeasi poveste, repetata generatie dupa generatie. Si daca tu te simti altfel si stii ca poti mai mult? Primesti imediat si varianta viata e frumoasa si o vei duce bine: poti sa-ti alegi cariera, partenerul, numarul de copii, cand te vei casatori, daca faci sau nu credit, daca vei lua o casa sau un apartament si o sumedenie de alte maruntisuri care sa te faca sa simti ca existi, ca contezi, sa-ti dea sentimentul importantei si sa te faca un mare smecher in a-i sfatui pe altii. Doar ai experienta, ce mama naibii! Ah, VIATA!!! Si totusi... viata privita ca pe ceva exterior tie, pretios, ce nu trebuie irosit, care necesita pregatire (a se citi educare), ceva ce toti experimenrteaza, unii se jura de ochii lumii ca sunt fericiti, altii crapa de sinceritate si se plang continuu, toti traind intre 4 pereti in majoritatea timpului, ca la sfarsitul anului sa-si fi castigat dreptul la concediu si odihna. Poate imi scapa mie ceva,... probabil VIATA. Culmea, suntem atat de mandri de marea noastra “aventura”, incat de abia asteptam sa facem copii, sa le transmitem si lor “intelepciunea” noastra. Iar cand timpul s-a scurs, ni se face pielea de gaina la gandul ca murim si nu mai avem cum sa experimentam… viata! Oare?

Unde e viata in a sta pe bancile scolii de la 7 ani pana termini facultatea? Sunt minim 15 ani. Si pentru ce? Ca sa iti exersezi memoria, sa stai intr-un mediu concurential, intre 4 pereti, te mai scoli si cu noaptea in cap, ai profesori care nu stiu decat buchia cartii si le e asa draga cartea ca nu se dezlipesc de ea nici la lectie, cand dicteaza cu nerusinare din paginile pe care tie iti pretind sa le inveti pe dinafara. La sfarsit binenteles se incheie cu party, ai marea realizare de a fi terminat, de a primi o foaie de hartie si de a avea capul plin de bazaconii care nu iti vor folosi la nimic. Si ce drama... despartirea de colegi si profesori... colegii cu care ai concurat si profesorii pe care i-ai injurat.

Dar “viata” continua. Acum ti-ai castigat maretul drept de a merge la interviuri, unde altcineva decide daca corespunzi sau nu, iar daca esti “norocos”, vei castiga si dreptul de a te trezi cu ceasul in fiecare dimineata, de a sta peste program la servici, de a nu te descurca cu banii si de a-ti minti prietenii ca esti fericit sau de a le spune adevarul si a admite ca esti un amarat. Si nu se opreste aici... in timpul tau liber te dai cu capul de pereti sa gasesti acea persoana potrivita tie si cat mai repede posibil, timpul trece si doar n-o sa faci copiii la batranete. Cam dupa nunta, sau poate dupa primul copil, o sa iti analizezi si veniturile si cheltuielile si vei constata ca un credit ar fi in ordine, n-ar strica o casa sau o masina. Si asa traiesti tu “fericit” si ocupat o perioada, impartit intre familie, munca, credite, pana cand incep sa apara consecintele maretelor alegeri de viata. Cotizezi si la sistemul medical, doar toata lumea o face. Si dupa zeci de ani de cotizatii primesti bonus: afli ca esti pe moarte. Tocmai tu, care iubesti viata... Si iti e frica de moarte...

Daca mergem inapoi in timp, in copilarie, cand ne-am format viziunea despre viata, oare cat ni s-a vorbit despre moarte? Excluzand ca a murit cineva apropiat sau ai fost norocosul beneficiar al unor bunici care tin pomeni, aproape deloc. Oricum exista povestile frumoase unde toti ajung in ceruri. Desi ne ameninta religia cu iadul, n-am vazut niciun preot si niciun parinte sa-i spuna copilului ca cineva a ajuns acolo.

Dar despre viata cate am auzit? Pe langa vaicarelile parintilor, amenintarile cu “cresti tu si o sa vezi ce greu este”, romanul cu cate ai de facut ca sa corespunzi, regulile, povestile despre concurenta, mai aveai si ocazia sa vezi live, in desfasurare, chiar sub nasul tau, maretele variante de viata. Si zau ca n-ai fi optat pentru vreuna, daca cei din jur nu si-ar fi ascuns amarul sub zambete false si povesti despre avutie. De unde sa ghicesti tu la varsta aia ca exista si credite pe lumea asta?

Adevarul este ca nu stim nimic nici despre viata, nici despre moarte. De ce oare oamenii care afla ca sunt pe moarte fac in ultimele zile ce n-au facut o viata intreaga? Adica traiesc. Excluzand ca au o mareata familie care ii va pune intr-un pat si le va chema un avocat sa le intocmeasca testamentul... deh, familia intai. Sau de ce atunci cand ni se pare ca ne-am distrus iremediabil viata si nu mai vedem nicio cale de iesire, ne gandim imediat la sinucidere? Moartea inca a ramas un fenomen misterios in jurul caruia se spun diverse povesti. Viata? Pe masura ce inaintezi in varsta si te minti ca ce faci tu conteaza, afli la un moment dat ca ai avut reteta gresita. Ce a lipsit? Curajul de a fi TU. Si e foarte greu sa-ti amintesti ce mai inseamna acest TU de sub mormanul de conditionari, frustrari si esecuri. Viata nu e niciodata in afara noastra, VIATA SUNTEM NOI! De ce oare nu s-a gandit nimeni la asta? Viata ta ti-a fost data tie si depinde numai de tine. Deja se stie ca ne cream singuri realitatea prin gandurile si sentimentele noastre. Si totusi ne e atat de greu sa iesim din tipare... Ne este frica de esec, de a fi ridicularizati, de a afla cine suntem noi etc. – intr-un cuvant ne este frica de VIATA! Singura care sparge tiparele cat suntem inca in viata, pare sa fie ideea de moarte – daca tot murim, in timpul ramas am putea sa profitam de viata la maxim, doar nu vom mai suferi mult temutele consecinte, nu vom mai ramane pe aici. Pare chiar eliberator gandul. Dar daca ne-am trai intreaga viata asa? Daca am renunta la frici? Daca am constientiza ca noi suntem morti in viata si inviem de abia cand aflam ca murim? Ca o ultima stradanie pe ultima suta de metri? Batranii nu se tem de moarte, se tem ca n-au aflat ce e viata. Toti cred ca daca si-ar vedea nepotii casatoriti, daca si-ar prinde stranepotii, poate poate si-ar gasi fericirea. Cea dupa care au alergat o viata, dar a naibii a fost mai rapida... Uitati-va bine la voi, la viata voastra, analizati un pic. Nu exista viata proasta, exista alegeri proaste. Dar alegerile nu sunt pe viata, sunt facute numai pana cand veti decide ca vreti altceva si veti face noi alegeri. Viata nu e batuta in cuie. Nu mai asteptati moartea ca sa aflati ce este viata.

sursa aici 

 

DUMNEZEU ESTE UNIC

Am reactualizat această postare pentru o mai bună înţelegere a viziunii mele despre toate căile spirituale şi pentru a NU mai exista divergenţe între "aşa zisele opinii" pe care le am şi ale voastre , dragii mei cititori!

Şi pentru tine, dragul meu Gabriel, cu privire la articolul Paralele - între CREŞTINISM ŞI BUDHISM .http://www.iubiresilumina.com/2012/10/paralele-intre-crestinism-budhism.html

Cu iubire şi lumină ,

Daniela

DUMNEZEU ESTE UNIC, ne iubeste pe toti la fel, INDIFERENT de religie, rasa, credinta, nationalitate, sex, mama , tata....

DUMNEZEU ne IUBESTE ATAT DE MULT incat plange atunci cand vede atata ura si lipsa de toleranta intre sufletele care traiesc pe pamant.

Dumnezeu nu vrea nebuni spirituali, habotnici INCARCERATI IN DOGME, vrea OAMENI FERICITI CARE SA FIE IUBIRE , LUMINA, PACE SI SPERANTA PENTRU CEI CARE au nevoie de speranta., care sa-si invete pruncii CE inseamna ADEVARATA IUBIRE.

IUBIREA trebuie propovaduita...

Religiile sunt doar CAI (rute) de EVOLUTIE SPIRITUALA...

FIECARE SUFLET ARE CALEA LUI....

Suntem UNICI in felul nostru , nu rezonam toti cu aceleasi lucruri , este firesc sa fie asa.

Impartim cu totii ACELASI CER, ACELASI SOARE, ACEEASI LUNA, ACELASI AER.

Important este ca toate caile duc in acelasi loc, la DUMNEZEU .

NU conteaza CE CALE ALEGI... O religie sau un alt mod de evolutie spirituala.

NU CONTEAZA ca esti crestin ,ortodox, catolic, budist, reformat, taoist, hindus, protestant etc....

NU CONTEAZA ce religie esti , CE CULTURA AI, ce scoli ai urmat, ce stele porti pe umar, cate masini si cate ghiuluri ai, TREBUIE DOAR SA FII IUBIREA, ADEVARUL , TOLERANTA ... PACEA , ARMONIA, ZAMBETUL, COMPASIUNEA, FRUMOSUL, RESPECTUL, INTRAJUTORAREA, BUCURIA SI TOT CE-I FRUMOS SI BUN IN UNIVERSUL ASTA. ...adica trebuie sa alegi sa fii exact ca DUMNEZEU in LUMINA Sa.

Pentru ca TU, OMULE , esti creatia LUI , copilul LUI si trebuie sa semeni cu EL.

Indiferent de ce religie esti , FII TOLERANT cu toti cei care au alta credinta decat a ta , bucura-te cand ii vezi , indiferent de religia lor, CA SUNT APROAPE DE DUMNEZEU si le infloreste IUBIREA in suflete !

Bucura-te cu ei, plangi si razi cu ei, SUNT MINUNATI !

SUNT SUFLETE CREATE DE DUMNEZEUL NOSTRU UNIC !

Indiferent de religia in care ati fost crescuti, cititi, informati-va, NU va lasati incarcerati de dogme...LUATI NUMAI CE ESTE BUN DIN TOT..... din toate religiile, luati ce este FRUMOS SI BUN , luati numai ceea ce va ajuta sa va impliniti spiritual , ceea ce va mangaie sufletele, ceea ce va aduce bucurie pe chipurile voastre frumoase.

Lasati razboaiele, lasati sabiile, lasati critica si injuriile, renuntati la judecata sufletelor care sunt OGLINZILE VOASTRE si care va ajuta in evolutia voastra spirituala...

FITI IUBIRE.
Daca vreti sa apartineti unei religii, apoi ACCEPTATI IUBIREA ca SINGURA RELIGIE care aduce impreuna TOATE SUFLETELE FIINTELOR de pe acesta Planeta.

TOTI MARII INTELEPTI AI LUMII , INDIFERENT DE CREDINTA SI RELIGIA LOR, STIU CA TOATE SUFLETELE AJUNG LA TATAL PRIN MAICA SI PRIN IISUS HRISTOS.

de Andreea Cretu

INTERVIU cu Tine, cel care citesti !

TE ROG, RASPUNDE-MI LA INTREBARI :

In viata asta ai fost unde a fost si ea/el ?

Ai vazut viata din unghiul ei/lui ?

Ai idee CE a ales ea/el sa invete in viata asta, CUM a ales sa invete, cu Cine sau in cat timp ?

Ai trecut prin viata asta privind prin ochii ei/lui?

Ai avut aceleasi experiente sexuale, stii ce a ales sa experimenteze in viata asta legat de sexualitate ?

Ai avut acelasi istoric privind starea de sanatate, stii ce cumpene sau experiente a avut de depasit in viata asta ?

Ai infruntat viata sau moartea asa cum a facut-o ea/el?

Ai trait durerea sau bucuria impreuna cu el/ea?

Ai trait viata prin prisma profesiei lui/ei ?

SIGUR CA RASPUNSUL UNIC ESTE NU.

Atunci CUM iti permiti sa IL / O judeci ?

IUBESTE-L , IUBESTE-O EXACT ASA CUM ESTE ! ♥

JUDECATA NU face parte din fisa postului Tau pe Planeta asta.

Dumnezeu are aceasta atributie.

Lasa-L sa-si faca treaba.

Si vezi si ingrijeste intotdeauna de ograda SUFLETULUI TAU .

Cautarea spirituala NU este o cautare in care sa te raportezi la vietile altora.... este o cautare in urma careia TE DESCOPERI PE TINE.... CU AJUTORUL CELOR DIN JUR, care iti sunt OGLINDA PERFECTA.

FII TU INSUTI SCHIMBAREA PE CARE VREI SA O VEZI IN LUME.

Puterea EXEMPLULUI TAU este URIASHA...

TE SCHIMBI TU, SE SCHIMBA LUMEA !

Jung spunea: cel care se raporteaza la lumea din exterior inca viseaza.... cel care SE UITA IN SINE...IN INTERIORUL SAU....se trezeste...

IO, CAND am inteles toate astea... Am INCEPUT SA VAD CE-I RAU IN MINE si sa ma cunosc pe MINE.... asa cum SUNT DE FAPT.... ca sa stiu de ce sa ma lepad...

Pentru ca, a te imbraca cu Hristos inseamna Lepadare de sine (de Ego )...

Asadar... io mi-am facut curatenie in ograda mea... si vad lumea prin OCHII SI SUFLETUL meu CURAT pe care am avut grija sa-l curatz...sa-l scutur bine... si sa-l lustruiesc si sa-l fac sa straluceasca si sa rada in SOARE...

Gratie si binecuvantari divine.... suflet de inger sublim !

« Fii Iubire, fii FERICIRE , daruieste IUBIREA care esti si lasa-ti Lumina si Cascada IUBIRII Divine care curge prin Tine sa straluceasca in fiecare clipa.....pentru ca undeva , la o bataie de inima distanta de inima ta... cineva isi va incalzi sufletul cu ea....♥ »

TE ROG, cand stabilesti o relatie personala REALA cu IISUS HRISTOS si incetezi a -i judeca pe ceilalti, atunci cand ii IUBESTI pe toti la fel si descoperi in ei OGLINDA in care te privesti , atunci cand nu improsti oamenii cu noroi ascunzandu-te in spatele Lui Hristos,atunci putem vorbi despre spiritualitate.

Pana atunci vorbim despre vreme OK?

de Cretu Andreea

Paralele - între CREŞTINISM şi BUDHISM

Pornim de la ideea centrală, comună budhismului si crestinismului: mântuirea. Amândouă religiile întind omului o mână de ajutor, ca să se mântuiască de sub stăpânirea întunericului si a răului. În scopul acesta crestinismul oferă omului luminile revelatiei divine, comunicările pe care spiritul suveran le-a făcut spiritului uman în curs de mai multe veacuri, prin oameni alesi, a căror serie s-a încheiat cu Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Budhismul nu poate oferi neamului omenesc o revelatie, o Biblie în felul celei crestine. Învătătura lui Budha si a ucenicilor lui, cuprinsă în Trodipika, este plină de elemente fantastice, de povestiri mitologice, cu neputintă de a satisface exigentele unei critici istorice si criteriile unei revelatii adevărate.

Crestinismul e religie descoperită de Dumnezeu, budhismul e opera unui întelept. Crestinul crede într-un Dumnezeu personal. Budhismul nu are în crezul său pe Dumnezeu; nu-L neagă si nu-L afirmă în locul hazardului orb, crestinismul admite providenta divină; budhismul, cauzalitatea oarbă. Crestinismul are un cler si un cult religios, prin care sufletele se purifică si se înaltă spre Dumnezeu; budhismul a înlocuit rugâciunea cu meditatia si cerul cu nirvana. Crestinismul e teocentric; budhismul e antropocentric. După crestinism lumea e creată cu scopul de a ne pregăti pentru viata si fericirea vesnică; pentru budhism lumea e vesnică, un lant nesfârsit de mizerii si dureri de care trebuie să scăpam cât mai degrabă. După crestinism lumea e bună (Fac. 1,31; Ps. 103,25; 1 Tim. 4, 4), pentru că e opera lui Dumnezeu, în care se oglindeste iubirea si puterea Creatorului; iar răul din lume a izvorât din vointa liberă a creaturilor rationale; de asa ceva budhismul nu are cunostintă.

Crestinismul este o antropologie, o învătătură despre facerea omului din trup muritor si suflet nemuritor. Budhismul nu stie nimic nici despre creatia omului, nici despre nemurirea sufletului. Crestinismul are o învătătură despre libertatea si căderea omului, despre originea si transmiterea păcatului, a răului metafizic, moral si fizic. In budhism lipseste ideea de libertate, cădere si păcat. Budha vrea să mântuiască lumea de boală, suferintă, bătrânete si moarte, adică de răul fizic, nu de răul etic, din care se naste cel fizic; el vrea sa scape lumea de existentă, nu de impuritatea păcatului. El urmăreste nimicirea existentei, nu vindecarea naturii căzute, pe când ''Fiul Omului a venit să caute si să mântuiască pe cel pierdut'' (Luca 19,10), să-si dea sufletul Său răscumpărare pentru păcătosi (Matei 20,28), să mantuiască poporul de păcate (Matei 1, 21).

In crestinism mântuirea e realizată prin Iisus Hristos si se înfaptuieste prin harul Sfântului Duh, prin rugăciune, credintă dreaptă si fapte bune. In budhism omul e cu totul singur în lume si singur la mântuire. In crestinism omul e cu Dumnezeu oricând si oriunde ar fi. In budhism tinta vietii e nimicirea existentei; în crestinism tocmai invers: mântuirea sufletului si asigurarea vietii vesnice.

Crestinismul are un asezământ al mântuirii, o organizatie social-comunitară; Biserica. Pentru budhism viata ideală este celibatară, trăită în singuratate, în linistea pădurilor, ca ascet si cersetor. Monahismul crestin e o exceptie care întăreste regula. Cel budhist este o regulă care vrea să generalizeze exceptia. Monahismul crestin aduce folos culturii morale si vietii de obste; cel budhist e steril si constituie o povară pe umerii vietii sociale.

Crestinismul are o învătătură despre nemurirea sufletului (eshatologie) si despre viata vesnică; budhismul nu are. Admite si budhismul lumi si vieti viitoare, dar toate pline de suferinte. Crestinismul e optimist; budhismul e pesimist, subiectiv, arbitrar, vede viata numai prin ochelari negri, ca si când nasterea, copilăria, tineretea, bătrânetea n-ar avea parte de nici o lumină si nici o bucurie, ci numai de întuneric, durere si întristare. Crestinismul ne îndreaptă privirile si actiunile spre viata etemă, spre un cer nou (2 Petru 3,13). Budhismul ne îndreaptă spre nirvana, spre repaosul absolut, spre linistea eternă a noptii nesfârsite. Pentru crestini răul e trecător; pentru budhism, răul e suveran. In crestinism binele e triumfător; în budhism răul nu se stinge decât prin atingerea existentei în odihna eternă din noaptea nirvanei. In crestinism suferinta are un rol educativ si mântuitor, pentru că aurul în foc se lămureste si omul în suferintă se înnobilează. In budhism crucea nu are nici un sens viata e răstignire si răstignire lipsită de bucuria învierii si de fericirea nemuririi. Budhismul e iremediabil pesimist pentru că nu stie nimic despre cauza primară, nici de rolul lumii si al vietii, nici despre tinta lor finală .Crestinismul ne învată să iubim viata, budhismul să o uram. Idealul crestin este desăvârsirea vietii; al budhismului mortificarea, înfrânarea si suprimarea ei.

Are budhismul o morală demnă de urmat: opreste furtul, omorul... si propagă iubirea nu numai între oameni dar si fată de animale?... Biblia le are mai demult în decalog, si mai complete. Morala evanghelică, desi nu cuprinde norme pentru iubirea animalelor, e neasemănat mai umană, mai ratională si superioară fată de cea budhistă. Morala budhistă, desi se referă si la animale e o morala naturală, rămasă mult în urma moralei crestine. Morala crestină e o morală pozitivă, te obligă să faci binele, nu numai să nu faci răul: Să iubesti dezinteresat pe Dumnezeu si pe aproapele; cea budhistă e negativă, interesată, vagă, poate chiar egoistă, după axioma- Trebuiesc iubite toate fiintele, cum o mamă îsi iubeste copiii''. Budhismul nu urăste; crestinismul iubeste. In budhism iubirea e simpatie si compătimire; în crestinism e virtute activă si lucrare caritativă. Budhismul e cvietist si static; crestinismul e factor dinamic, etic progresist cultural. Budhismul e steril pentru viata practică, talant ingropat în pământ; crestinismul e activ, încurajează, mangâie, zideste, înmulteste talantii darurilor naturale. Crestinismul nu are spitale pentru animale, dar are ii schimb spitale si azile pentru oameni (si pentru animale, veterinari). După etica si filosofia budhistă munca e o povară nedemnă de un ascet pentru care se recomandă cersetoria. In crestinism munca e o virtute morală si o datorie profesională, sfântă si obligatorie pentru toti oamenii: ''Cine nu lucrează nici să nu mănânce'' (11 Tes.3,10).

Budhismul nu are nici o întelegere pentru viata familială. Conceptia budhistă despre familie e nenaturală, iar despre femeie este mai aproape de conceptia primitivilor, decat cea a civilizatilor. Budha a tolerat poligamia si in acelasi timp a recomandat ferirea de femeie, ''ca de un sarpe veninos''. Textele budhiste spun că femeile sunt ''crude si rele'', ''nesătioase ca ciorile'' si ''nestatornice ca nisipul''. ''Desfrânarea se tine de femeie ca murdăria...'' dacă budhismul propagă o astfel de conceptie despre muncă si femeie, nu e de mirare că a fost definit ''religia lenei'' (Hellsald), ''religia cimitirelor'' (Sf. Diamandi), asemenea unui sistem planetar din care lipseste soarele Dumnezeirii, o ''sinucidere vie''. Crestinismul si în privinta aceasta e antipodul budhismului. Munca si familia crestină sunt modele în omenirea întreagă.

Mai izbitoare sunt deosebirile dintre Iisus si Budha. Iisus e Unul: întruparea Fiului; Budha e reîncarnarea unui alt Budha, al 24-lea, după 550 de renasteri (spunea el). In unele temple budhiste se adoră si Budha cel viitor. Budha are antecesori si succesori; Iisus nu are. Iisus S-a născut dintr-o fecioară modestă si curată, în sărăcia unui staul de vite. Budha s-a născut dintr-o familie regală, în luxul unui palat împărătesc. In copilărie si tinerete Iisus munceste si vizitează templul; Budha se distrează si petrece. Iisus e întru totul desăvârsit; Budha numai după saturatie si după dezgustul de plăceri cugetă la suferinte si remediile de mantuire. Iisus stie ce vrea de la începutul activitătii Sale publice; Budha numai după câtva ani de ucenicie si de alergări pe la asceti. Iisus lucrează la mântuirea omenirii din cea mai curată milă si din cea mai dezinteresată iubire de oameni; Budha din cel mai mare dezgust de plăceri si din pur egoism. Iisus e demofil; Budha e aristocrat. Iisus luptă cu păcatul; Budha nu-l cunoaste. Iisus parăseste cerul, mama si toate rudeniile ca să propage Evanghelia si să întemeieze Biserica. Budha părăseste, după cum însusi declară ''domeniul cel larg al plăcerilor si miile de femei frumoase, ca să afle cunoasterea cea mai înaltă, cea mai perfectă'', si ca să întemeieze o comunitate de călugări. Evanghelia lui Iisus e istorisire naturală, simplă si cuceritoare. Scrierile budhiste sunt fantastice, extraordinare, de necrezut. Iisus anuntă că religia Lui va dura până la sfârsitul veacurilor; Budha pune religiei sale un termen de 500 de ani. Iisus a murit răstignit la 33 de ani; Budha moare intoxicat, pentru că la 80 de ani a mâncat lacom o farfurie de carne de porc afumată si cu orez. Iisus înviază si triumfă; Budha moare înfrânt de dorinta lăcomiei, ironie a sortii fată de un întelept care a predicat mântuirea numai pentru sine însusi!... Toate aceste premize ne duc logic la concluzia că Iisus e Dumnezeu, iar Budha întru toate e numai om. Crestinismul e divin; budhismul e uman. Aderentii si ucenicii lui Iisus muncesc, se roagă, trăiesc în comuniune de iubire si viată cu Dumnezeu; aderentii si ucenicii lui Budha meditează si nu au simt pentru muncă, nici pentru rugăciune. Din astfel de pricini vedem câtă deosebire este între crestinism si budhism numai în privinta mântuirii. Tot asa sunt si deosebiri esentiale între nasterea supranaturală a lui Iisus din Fecioara Maria si povestirile fantastice despre antecedentele zămisliri si nasteri ale lui Budha; între nasterea si copilăria lui Iisus, si ale lui Budha; între ispitirea lui Iisus, prin pâine, prin slava lumii si preaîncrederea în Dumnezeu, si cea a lui Budha, prin aur si cohorte de femei; între ucenicii lui Iisus si ai lui Budha; între învătăturile, minunile si profetiile lui Iisus, si invătăturile, minunile si prezicerile lui Budha; între transfigurarea lui Iisus si iluminarea lui Budha, între moartea lui Iisus si a lui Budha... Sunt ici-colo comune, dar cu obiecte diferite, ireductibile.

Dacă la toate aceste deosebiri fundamentale, adăugăm si schimbările si adaosurile care s-au făcut budhismului originar: cultul unei mari multimi de zei, ingeri si demoni, idolatria si hagiolatria, tolerarea haremurilor, a poligamiei si poliandriei, credintele politeiste si superstitiile populare, ne încredintăm că religia budhistă fată de cea crestină nu poate avea trecere decât într-o lume primitivă sau decadentă, care se complace în scepticism, indeferentism si pesimism; nicidecum în lumea optimismului crestin: robust, luptător si progresist.

Budhismul are o latură filosofică, serioasă si sinceră, care se rezumă la: ateism, metempsihoză, pesimism, celibat, sărăcie si renuntare (la pofte, plăceri, căsătorie si avere; cu alte cuvinte la moartea civilizatiei si a progresului). Există si al doilea budhism, popular, politeist, superstitios, idolatru. Sub ambele forme, budhismul ''e un spiritualism fără suflet, o virtute fără datorie, o morală fără Dumnezeu'' (Barthelemy Saint Hilaire).

Tot ce e bun în budhism avem multiplicat în crestinism; tot ce lipseste în budhism, avem din belsug în crestinism; toate contradictiile budhismului: pretentiile de a propaga o religie fără Dumnezeu, o morală fără libertate, o evolutie fără creatie, o liniste si fericire absolută fără viată vesnică, toate constituie un omagiu pretios, pe care erorile îl aduc adevărului si religiile inferioare unicei si adevăratei religii.

Crestinismul este divin, pentru că întemeietorul lui este divin: lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Ceilalti întemeietori de religii sunt oameni si numai oameni. Iisus este om desăvârsit si mai mult decât omul: e Fiul lui Dumnezeu, care dispune de aceleasi atribute si puteri ca si Tatăl. Ceea ce nici unul dintre întemeietorii de religii n-a pretins si n-a putut pretinde, Iisus Hristos pretinde ca si Tatăl: cult religios si credintă în autoritatea Sa infailibilă: ''Toti să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl...'' (Ioan 5, 23). Crestinismul se întemeiază pe viata, învătătura, faptele, moartea si invierea lui Iisus--singurul întemeietor de religie Care-si dă viata ca mărturie a divinitătii Sale si a operei Sale mântuitoare.

De personalitatea exceptională a lui Iisus Hristos e legată prin urmare superioritatea crestinismului fată de celelalte religii si filosofii: bunătatea crestinismului de bunătatea lui Iisus, perfectiunea crestinismului de perfectiunea lui Iisus, dumnezeirea crestinismului de dumnezeirea Mântuitorului. Noi pe acestea le mărturisim, cu credintă si cu dragoste, până la moarte.

''Incolo fratilor, bucurati-vă, desăvârsiti-vă, mângâiati-vă, uniti-vă în cuget, trăiti în pace si Dumnezeul dragostei si al păcii va fi cu voi'' (2 Corinteni 13, 11)

(Extras din ''Religia Iubirii'' de Ilarion V. Felea, Arad 1946, Ed. Diecezana). 

Din înțelepciunea Părintelui Arsenie Boca

 

Până nu-L găsesti pe Dumnezeu, nu te afli nici pe tine, nu-ți găsesti nici sensul tău, nici sensul lumii.Poziţia omului în creaţie e unică, suntem făpturile lui Dumnezeu, dar suntem şi realizarea noastră.

Pe Dumnezeu Il ai sădit, „inoculat”, latent, in structura ta spirituală. Tu eşti altoit cu un Om-Dumnezeu, absolut superior condiţiei tale pămanteşti. Prin aceasta şi tu eşti fiu al lui Dumnezeu. (…) Ne-a dat şi nouă puterea să fim fiii lui Dumnezeu. Dacă cineva e conştient şi trăieşte această evidenţă interioară şi pe celălalt plan al existenţei, unuia ca acela nici un rău nu i se mai poate intampla. Nici omoraţi nu pot fi, pentru că in ei prezenţa divină e forţă care face deşartă orice zvarcolire a răului asupra lor.

Incercările şi neliniştile vremii au şi ele un rost: ne provoacă la găsirea sensului ce-l avem in Dumnezeu, ca ultim reazim etern al liniştii, iar pe de altă parte ne conduc la găsirea de noi inşine, ca făpturi renăscute in Dumnezeu şi ajunse la libertatea spiritului.

Cand ajungem la cunoştinţa a ceea ce suntem de fapt, că avem o inrudire cu Dumnezeu, că locuieşte chiar in structura noastră spirituală, că suntem in pragul liberei alegeri a unei concepţii de viaţă de care să ne ţină, chiar de n-om fi pe placul lumii, atunci Dumnezeu aprinde candela şi luminează toată viaţa noastră cu concepţia creştină despre lume şi viaţă.

Să nu vă gândiţi niciodată că după moarte veţi moşteni împărăţia pe care n-aţi trăit-o încă de pe pământ.

Când dai, la început dai din ceea ce ai, apoi, de la un moment dat, dai din ceea ce ești.

Dumnezeu nu ne cere minuni. Acelea le face El.
Omul bun îi vede pe toţi oamenii buni, iar cel rău şi viclean învinuieşte, osândeşte şi vorbeşte de rău nu numai pe cei ce merg strâmb, ci şi pe cei ce merg drept.

Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu.

Dumnezeu nu uită de om cum uită omul de Dumnezeu.

Calea cea mai lungă pe pămant e de la urechi la inimă, incat ani de zile nu ajung, ca să-i dai de capăt.

Omul se roagă de Dumnezeu să-l scape de necazuri şi Dumnezeu se roagă de om să-şi schimbe purtările. Socotiţi acum, care de cine să asculte mai intai?

Un suflet trist este un suflet cu luminile stinse.

Fapta bună este bună numai dacă este acoperită de smerenie.

Nu poţi propovădui împărăţia Cerurilor cu plumbii materiei pe aripi.

Mântuirea se lucrează numai pe ruinele egoismului.

Păstrarea capacităţii de incadrare in disciplină a unui suflet face dovada armoniei şi valorii sale.

Cine vrea să biruie lumea e dator să ia arma rar folosită a iertării, oricâte necazuri ar pătimi de la oamenii lumii acesteia, ca unul ce vede că fraţii săi stau legaţi intr-o robie străină, in intunericul necunoştinţei de Dumnezeu şi de ei înşişi.

Până nu te-ai lepădat de tine, eşti o fântână seacă; iar dacă te-ai lepădat de tine şi te-ai dedicat lui Iisus, El te-a schimbat în izvor de apă vie. Numai aşa poate sufletul să ajungă la sine însuşi, la El – cel adevărat, lepădându-se de sine şi strămutându-se în Dumnezeu. Nu ştiu pe lume o biruinţă mai mare ca aceea de a te lepăda de tine şi a ajunge liber; e trăirea libertăţii duhului: “Adevărul vă va face liberi”. Deci, înţele­gem că fără (să plătim) această vamă a făpturii noas­tre vechi stăteam în minciună, încolţiţi de iluzii şi striviţi de roţile necesităţii fără ieşire, strânşi în acest cleşte. De aici ne scoate numai Iisus. Când se petrece aceasta? Când îl cunoaştem pe Iisus ca inimă a inimii noastre, ca suflet al sufletului nostru, îl putem cunoaşte numai în iubirea şi bucuria pe care o simţim când renunţăm la Eul nostru şi ne aflăm faţă către faţă cu Dânsul.

Omul se desăvârşeşte şi ajunge expresie supremă, când sufletul lui se recunoaşte în veşnicie, în infinit! – ceea ce e propria sa revelaţie. Adevărata restrişte a omului stă în faptul că nu izbuteşte pe deplin să-şi aducă la expresia supremă propria-i fiinţă, că e tulburat de eul său şi îşi pierde vremea cu lucruri de nimic.

Cuvintele sunt ființe vii capabile să facă treaba la care au fost trimise.

Fii mai presus de cuvintele oamenilor: să nu te atingă nici lăuda, nici ocara din ele.

În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă.

Starea sufletului dincolo de mormânt este continuarea stării sale pământeşti, fie de viaţă, fie de moarte.

In necazuri se vede iubirea omului de Dumnezeu si de oameni.

Nimeni pe lume nu este absolut necesar pentru nimic. Vei fi sau nu, vei interveni sau ba, progresul, lumina tot se va face, cu tine sau fără tine. Există o energie ascunsă care mână lucrurile înainte. Să nu-ţi închipui, sărmană făptură pieritoare, oricât de bine ai fi înzestrat, că dacă nu eşti tu lucrurile n-au să meargă înainte. Lumina se face şi fără tine, pe deasupra capului tău. Poţi fi folositor; dar absolut trebuitor nu eşti pentru nimic.

Prin urmare, la ce străduinţa? Oricum vor sta lucrurile, tu îndeplineşte-ţi înainte menirea pe care o simţi, dacă o simţi. Câtă vreme auzi în tine glasul unei misiuni, continuă-ţi calea mai departe, oricâtă experienţă brutală ar fi venit să-ţi arate că ţelul crezut al străduinţei tale s-ar putea lipsi de munca ta. Ţi-a fost rănită prezumţia pe care ai avut-o? Poate că nu mai înţelegi rostul încordării, ci sensul utilităţii tale? Nu înceta să fii ceea ce ai fost. Isprăveşte ceea ce făceai ca şi cum n-ai fi încercat nici o dezamăgire.

Poate că, fără ştiinţa noastră, noi slujim vreunui scop al naturii, un scop care-i prea mare ca să-l înţelegem, prea vast ca să ni-l închipuim şi pentru care Dumnezeu ne-a pus în suflet impulsia oarbă pentru noi, dar luminată pentru El. Soldatul nu pricepe planul generalului, dar fără să-l priceapă îl aduce la îndeplinire. Întocmai aşa sună cuvântul Scripturii din Vechiul Testament: “Ori pricep, ori nu pricep, ori ascultă, ori nu ascultă, tu spune-le cuvântul Meu“

Arsenie Boca