Secretul fericirii

Cu mulţi ani in urmă, a trăit în India un înţelept care se spune că păzea într-un cufăr încântător un mare secret care l-a făcut să fie învingător în toate aspectele vieţii sale şi care, pentru aceasta, se considera cel mai fericit om din lume.

Mulţi regi invidioşi i-au oferit putere şi bani şi au încercat să-l jefuiască pentru a-i lua cufărul, dar totul a fost în zadar.

Şi cu cât încercau mai mult, cu atât erau mai nefericiţi, pentru că invidia nu le dădea pace. Aşa au trecut anii şi înţeleptul era în fiecare zi mai fericit.

Într-o zi a venit la el un copil şi i-a spus:

- Domnule, la fel ca şi tine, vreau şi eu să fiu foarte fericit. De ce nu mă înveţi şi pe mine ce trebuie să fac pentru a reuşi?

Înţeleptul, văzând simplitatea şi puritatea copilului, i-a zis:

- Pe tine te voi învăţa secretul pentru a fi fericit. Vino cu mine şi fii foarte atent.

În realitate sunt două cufere în care păstrez secretul pentru a fi fericit şi acestea sunt: mintea mea şi inima mea şi marele secret nu este altceva decât o serie de paşi pe care trebuie să-i faci de-a lungul vieţii:

Primul pas este să ştii că Dumnezeu există în toate lucrurile din viaţă şi, pentru aceasta, trebuie să-l iubeşti şi să-i fii recunoscător pentru toate lucrurile pe care le ai şi pentru toate lucrurile care ţi se întâmplă.

Al doilea pas este să te iubeşti pe tine însuţi şi în fiecare zi, când te trezeşti şi înainte să adormi, trebuie să spui: „Sunt important, am valoare, sunt în stare, sunt inteligent, sunt iubitor, aştept mult de la mine, nu există obstacol pe care să nu-l pot învinge.” Acest pas se cheamă autostimă ridicată.

Al treilea pas este să pui în practică tot ceea ce spui că eşti şi, dacă tu gândeşti că eşti inteligent, acţionează inteligent; dacă tu gândeşti că eşti în stare, fă ceea ce îţi propui; dacă tu gândeşti că eşti iubitor, exprimă-ţi iubirea; dacă gândeşti că nu există obstacol pe care să nu-l poţi învinge, atunci propune-ţi scopuri în viaţă şi luptă pentru ele până când le vei obţine. Acest pas se cheamă motivare.

Al patrulea pas este să nu invidiezi pe nimeni pentru ceea ce are sau pentru ceea ce este; ei vor obţine partea lor, tu o vei dobândi pe a ta.

Al cincilea pas este să nu păstrezi în inima ta ranchiună împotriva nimănui; acest sentiment nu te va lăsa să fii fericit; trebuie să-l laşi pe Dumnezeu să facă dreptate şi tu… iartă şi uită! Ştiu că e greu, dar nu imposibil.

Al şaselea pas este să nu iei lucrurile care nu-ţi aparţin, aminteşte-ţi că, potrivit legilor nescrise ale naturii, mâine vei pierde ceva de mai mare valoare.

Al şaptelea pas este că nu trebuie să faci pe nimeni să sufere; toate fiinţele pământului au dreptul să fie respectate şi iubite.

Al optulea şi ultimul pas: trezeşte-te întotdeauna cu un surâs pe buze şi observă împrejurul tău, căutând să descoperi în fiecare lucru partea lui bună şi frumoasă; ajută-i pe cei care au nevoie, fără să te gândeşti că nu vei primi nimic în schimb; când priveşti pe cineva, descoperă-i calităţile sale.

Secretul fericirii se află în fiecare, caută-l în interiorul tău şi-l vei descoperi!

sursa http://www.ozibuna.net/

Să creștem în toate privințele!

Continuând să fim o materie primă a schimbărilor uităm că de fapt viaţa trebuie să fie o căutare. O experienţă prin care maturizandu`ne, să conştientizăm sensul pentru care am fost creaţi. Maturizandu`te poţi pătrunde clipă de clipă tot mai adânc în princiipile vieţii. Fiecare dintre noi ne`am născut inocenţi, fără să putem deosebi ce este bine de ce este rău. Dar orice copil născut devine bătrân după trecerea timpului. Însă, bătrâneţea nu garantează maturitatea. Maturitatea vine din conştientizare. Şi nu poţi ajunge la cea mai ascuţită inteligentă plonjând de la o vârstă fragedă în momentul prezent. Creşterea se face treptat. Şi nu experienţa de viaţă caracterizează această creştere. Ţine mai mult de călătoria lăuntrică, de experienţele interiorului. Ajuns acolo în interiorul tău, descoperindu`te, maturitatea începe să dea graţie tuturor acţiunilor tale. Tot ce faci te exprimă, purtând semnătura ta. Începi să îţi dai seama că nu exişti doar ca să trăieşti îmbătrânind. Omul matur nu ţine seamă de alţii şi nu depinde de părerile lor. Tot ce face este autentic şi reuşeşte să transmită ceea ce vrea să spună. Niciodată nu spune ce vor alţii să audă.

Omul matur nu creşte doar fizic – el creşte în toate privinţele.

Atunci când creşterea este una sănătoasă, poţi să te hrăneşti din “hrană tare” – hrană ce este pentru oamenii mari. Pentru aceia a cărora judecată s`a desprins prin întrebuinţare, să deosebească binele şi râul. “Copiii” într`adevăr plutesc şi sunt purtaţi de orice val de învăţătură. Dar nici cine a crescut şi s`a dezvoltat nu se poate lăuda că ştie deja totul. Maturizarea urmează procesul unei călătorii. Pe măsură ce te apropii de locul destinaţiei, capacitatea de cunostientizare creşte inevitabil, iar bucuria ţi`e tot mai mare. Scopul nu este doar să călătoreşti, ci să ajungi acolo la destinaţia Adevărului.
Nimeni nu a fost creat pentru o viaţă mediocră, obişnuită sau fără importantă. Dimpotrivă, fiecare suntem scopul unei existenţe ce acceptă doar originalul. Dar există o singură direcţie pe care o putem alege dacă nu dorim să fim doar nişte adulţi dizolvaţi în copii – adulţi care se află într`o lume competitivă , unde dorinţa de putere este totul şi ideea de a fi cineva important domină întreaga lor fiinţă – exemplul absolut. Maturitatea nu caută şi nu îşi doreşte aşa ceva. Este imponderabilă. Asemenea florii de lotus – este pe apă, dar apa nu o atinge. Omul matur rămâne în lume, dar lumea nu mai are niciun impact asupra lui. Ba mai mult, viaţa lui poate să influenţeze lumea. El va părea acelaşi, dar nu va fi acelaşi. Va fi în lume, dar nu lumea va fi în el. Doar un om matur poate alege să nu se bucure de toate plăcerile oferite de lume. El croieşte cărări drepte cu picioarele lui, iar pentru bucuria ce îi stă înainte, reuşeşte să îşi păstreze ochii aţintiţi spre răsplătire. Ştie că depărtandu`se de Adevăr, ar merge după lucruri de nimic, care nu aduc niciun folos. Ai nevoie de contrast ca să poţi face diferenţa între lucruri. Este dureros să creşti. Dar durerea aduce agerime. Cu cât plăteşti mai mult, cu atât ai mai mult de câştigat. Iar dacă ţi`ai putea risca toată viaţa dorindu`ţi să creşti din ce în ce mai mult, în toate privinţele, ajungând la Cel ce este Capătul, realizarea ta va fi răsplătită.

Îmbătrânirea înseamnă irosire – Creşterea înseamnă conştientizare!

sursa e-mail

 

Prezentul tău este perfect!

Trebuie să mă schimb?

Tu crezi că este ceva în neregulă cu tine. Atunci când auzi în jurul tău că trebuie să te schimbi, fugi de asta. De ce? Pentru că, încă din copilărie, ţi s-a spus că tu nu eşti de ajuns, că ceva este în neregulă cu tine şi că trebuie să te schimbi. Tu trebuie să laşi ceva în urmă şi să preiei un rol pe care să ţi-l însuşeşti şi să-l joci din ce în ce mai bine.

De aceea, astăzi, când afli că iar trebuie să te schimbi ca să fii fericit, echilibrat, iubit, tu o iei razna. În tine se creează aceeaşi opoziţie ca în trecut. Ufff, iar trebuie să mă schimb? Şi acum trebuie să aleg eu? Eii, eu m-am cam săturat de atâtea schimbări!

Te-ai săturat de atâtea schimbări, de roluri, de măşti care ţi se îndeasă pe faţă, eu înţeleg asta. Te-ai săturat ca alţii să-ţi sugereze că nu eşti complet, destul, astfel încât să trăieşti fericit, liniştit şi împăcat cu tine.

Te înţeleg. Şi eu mă săturasem. Şi eu obosisem. Şi eu începeam să fiu din ce în ce mai reticentă la o autoritate exterioară, indiferent ce îmi cerea. Unde mai eram eu? Între atâtea “dă-te mai încolo, fă aia, fă ailaltă”?

Eu eram undeva în trecut sau în viitor. În prezent eram doar revoltată şi sătulă de toate. Nu mai aveam energie să fac nicio schimbare, să mai accept niciun rol. Mă simţeam neputincioasă, neîndreptăţită, mincinoasă, laşă… Nu eram deajuns, indiferent ce aş fi făcut, nu eram deajuns ca să fiu acceptată, recompensată, validată, crezută, iubită.

În oceanul atâtor frustrări care aş fi vrut să se termine, dar eu nu ştiam cum, viaţa mi-a oferit un “colac de salvare”: a făcut apa oceanului fierbinte… Umor negru? Pedeapsă? Nicidecum. Dacă mi-ar fi oferit un colac de salvare, m-aş fi închinat la colacul ăla şi l-aş fi numit “norocul chior al vieţii mele”. El ar fi devenit următoarea autoritate care avea să-mi spună cum să-mi trăiesc viaţa. Era salvatorul care trebuia gratificat ca doar îi datoram viaţa mea.

Făcând apa oceanului fierbinte, mi-a dat motivaţia necesară ca eu să aleg odată pentru totdeauna să părăsesc acel ocean de neputinţă. Dar cum? Aici e frumuseţea: prin propriile forţe. O da, cât este de frumos să-ţi recapeţi propriile forţe, propria unicitate şi iubire de sine. Şi cum altfel să le capeţi decât în lupta propriei salvări?

Înţelegi tu de ce eşti perfect aşa cum eşti? Înţelegi de ce eşti în momentul potrivit al evoluţiei tale? Indiferent dacă eşti acum în oceanul neputinţei, indiferent dacă apa oceanului a devenit foarte fierbinte, indiferent dacă acum îţi faci planul de scăpare sau chiar dacă acum ajungi la mal…dragul meu, draga mea, tu eşti exact acolo unde trebuie să fii.

Iubesc viaţa că a făcut fierbinte apa oceanului de neputinţă pe care pluteam în derivă. Altfel nu aş fi ştiut niciodată cât sunt de puternică!

Binecuvântez viaţa şi pe noi exact aşa cum suntem!

Roxana Ilea - Vorbitor Motivaţional.
sursa : ozibuna.net

Momentul Prezent şi Călătoria Vieţii

Atunci când porneşti într-o călătorie, e foarte bine să te uiţi la o hartă rutieră. Aceasta este o invenţie intelectuală, care te ajută să capeţi o idee generală despre modul în care trebuie să procedezi. Dar ea nu este şi nu poate fi niciodată o adevărată descriere a drumului.

Nimeni nu-ţi poate spune cum va arăta acel drum. Numai experienţa ta poate face acest lucru. În orice situaţie apare un moment în care iau sfârşit pregătirile şi începe experienţa. Faptul că ştii,că te-ai pregătit bine, îţi poate da convingerea că totul va fi în regulă, dar reuşita apare numai atunci când te bizui pe tine însuţi. Convingerea este un lucrul important, la care trebuie să renunţi în cadrul experienţei. În felul acesta, faci un salt uriaş înspre credinţă.

Cu timpul, toată lumea trebuie să pună harta jos şi să fie prezentă în cadrul experienţei. Pe parcursul călătoriei apar întâmplări neaşteptate, abateri din drum, schimbare de vreme. A conduce o maşină este cu totul altceva decât a te uita pe o hartă.

Cel mai bun lucru pe care această gândire lineară şi secvenţială ţi-l poate da este o hartă a experienţei tale potenţiale. Dar ea nu te poate conduce pe parcursul acestei experienţe. Atunci când te afli în mijlocul experienţei, există semne care te ajută. Indicatorul de ocolire îţi spune că trebuie să schimbi direcţia. Indicatoarele de pe autostradă îţi spun cum s-o iei pe banda care trebuie, sau când să faci la stânga. Există indicatoare care-ţi arată unde se află locuri în care poţi să mănânci, să dormi sau să găseşti benzină. Dacă nu citeşti aceste indicatoare, nu poţi avea o experienţă reuşită. Indicatoarele vin din interfaţa dintre realitatea exterioară şi cea interioară. Ele sunt create prin conexiunea noastră intuitivă cu viaţa.

Indicatoarele ne apar numai în momentul prezent. Nu găseşti unul care să-ţi spună „Mâine sau, cândva, luna viitoare, mergi drept înainte”. Indicatorul îţi spune să mergi drept înainte acum, sau foarte curând. El îţi arată cum să procedezi, aici şi acum. Indicatoarele sunt extrem de folositoare şi importante. Din nefericire, ele sunt aproape complet nebăgate în seamă de către emisfera stângă a creierului – mintea lineară.

Atunci când porneşti într-o călătorie, o hartă îţi poate fi de mare ajutor. Informaţia emisferei stângi a creierului te poate ajuta să te pregăteşti. Dar, o dată pornit, indicatoarele sunt absolut necesare. Dai tu oare atenţie indicatoarelor ce apar în viaţa ta, sau încerci să-ţi organizezi viaţa, folosind numai harta?

Fiecare dintre voi are acces la îndrumarea aflată la un nivel emoţional profund. Dacă „vei fi împreună” cu experienţa ta, vei simţi indicatoarele care apar. Ele îţi pot spune simplu că „asta e în regulă” sau ..nu e bine ce faci” – iar aceasta este, adesea, singura informaţie de care ai nevoie. Pentru a primi îndrumare nu e nevoie să ai viziunea unui sfânt. Îndrumarea este marele tău aliat în viaţă. Atunci când te bazezi pe ea, poţi să mergi înainte cu un minim de planificare. Dar atunci când o ignori, oricât ai planifica, tot nu ajungi acasă.

Atunci când ştii unde vrei să mergi, te poţi baza pe îndrumarea din tine care te ajută să ajungi acolo. A încerca să-ţi dai seama pe plan intelectual „cum să ajungi acolo” este un exerciţiu inutil. Pur şi simplu, nu poţi să ştii dinainte. Dar, atunci când te vei afla în decursul experienţei, indicatoarele vor apare şi vei şti încotro să o apuci.

Cu cât ai mai mare încredere în îndrumările din tine, cu atât viaţa îţi devine mai spontană. Planurile sunt întotdeauna tentative care permit provocări şi daruri neanticipate. Dar aceasta nu înseamnă că nu eşti pe deplin implicat. În realitate, poţi să iei hotărâri plecând dintr-un loc mult mai profund. Iar când te implici total, o faci fără nici un fel de sacrificiu.

Schimbarea direcţiei

Adesea, pe parcursul vieţii, trebuie revizuit modul de implicare. Faci un plan pentru viitor, iar acesta nu se materializează. Oricât de tare te străduieşti să-l urmezi, el nu se împlineşte. Acesta e un indiciu că trebuie să te repliezi, să renunţi la ceea ce te aşteptai în funcţie de trecut şi să te deschizi spre ceea ce vrea să se întâmple în acest moment.

Renegocierea implicărilor nu este un semn de slăbiciune sau de inconsecvenţă, decât dacă se întâmplă în permanenţă. Atunci când ceva pare că nu iese aşa cum vrei, cel mai bun lucru de făcut este să spui adevărul celorlalţi oameni implicaţi. Cel mai adesea vei descoperi că ceilalţi au propriile lor rezerve în privinţa acelui plan. Prin urmare, revizuirea lui se face în interesul tuturor părţilor.

Uneori, e posibil să ceri o schimbare care nu va fi acceptată de către ceilalţi. Atunci, va trebui să te adaptezi lor şi să decizi dacă această schimbare este cu adevărat importantă pentru tine. Este oare realizarea planului cu adevărat importantă pentru cealaltă persoană? Poţi tu să faci ce ţi-ai propus – şi să-ţi păstrezi totuşi demnitatea? De obicei, dacă intenţia ta este să te respecţi pe tine însuţi şi pe ceilalţi, se poate găsi o soluţie reciproc acceptabilă. Menţinerea în permanenţă a ideii că binele tău cel mai mare nu intră în conflict cu binele cel mai mare al altora, facilitează descoperirea soluţiilor care îi respectă pe toţi în mod egal.

Abuzurile şi trădarea apar atunci când ţii cu dinţii de un plan sau, din cauza fricii, încalci înţelegeri. Dacă îţi asumi o obligaţie şi nu te simţi bine respectând-o, trebuie să comunici acest lucru persoanelor implicate. Important în acest caz nu este dacă se ţine o promisiune, ci dacă este comunicată modificarea ce s-a petrecut în inima ta, sau în hotărârea pe care ai luat-o. Întotdeauna îi respecţi cel mai bine pe ceilalţi, spunându-le adevărul despre propria ta experienţă.

Trădarea apare din cauza reacţiei celorlalţi. Se creează frică, iar aceasta nu este recunoscută şi nici comunicată. Comportamentul bazat pe frică, ce apare ca rezultat, este un atac împotriva altora. Alternativa e o comunicare cinstită. Când spui altuia „simt că mi-e frică şi nu sunt sigur că-mi pot ţine promisiunea”, ai respectat atât pe cealaltă persoană, cât şi pe tine însuţi. Dar dacă nu spui nimic şi te retragi din cauza fricii, sau acţionezi într-un mod ostil, pur şi simplu adânceşti frica pe care o trăieşti (şi pe care, probabil, o trăieşte şi cealaltă persoană).

Problema implicării reprezintă una dintre cele mai grave probleme cu care se confruntă fiinţele umane. Frica de a fi controlat, abandonat şi trădat se manifestă pretutindeni. Cei care pretind dragoste de la alţii sau cedează în faţa acelor pretenţii sunt, în cele din urmă, abandonaţi sau trădaţi. Acest lucru se întâmplă, deoarece ei se trădează pe ei înşişi. A spune DA sau NU unei alte persoane, reprezintă o comunicare clară. Dar a spune „nu”, atunci când vrei să spui da şi a spune „da”, atunci când vrei să spui nu, creează condiţii pentru abuzuri.

A înţelege că ai spus „da” – şi a şti că acum nu te simţi în largul tău în această privinţă – este primul pas înspre a te respecta pe tine însuţi. A-i spune partenerului tău – este al doilea pas. În cele din urmă, nimeni nu trebuie să ţină o altă persoană legată de o promisiune pe care a facut-o în trecut şi în privinţa căreia nu se mai simte în largul ei în prezent. Dacă nu poţi să dezlegi o altă persoană de trecut, cum te poţi dezlega pe tine însuţi? Ceea ce contează nu este faptul că sunteţi împreună sau despărţiţi, ci dacă faceţi acest lucru într-un mod plin de corectitudine şi de respect mutual. Aceasta este cheia.

Extras din “Linistea inimii” de Paul Ferrini

http://www.ursula-sandner.com

Suprema Libertate

Suprema libertate este acel ceva ce izvorăşte din interior atunci când, în sfârşit, reuşeşti să te desprinzi de frică, durere, vinovăţie, gelozie şi resentimente. 

Cea mai bună cale spre a învăţa cum să te desprinzi de toate acestea este să te detaşezi de raţionalizări, justificări, explicaţii şi judecăţi.

Parcă te aud spunând…:”-uşor de zis, greu de făcut!”

Acestea, (raţionalizările, justificările,explicaţiile şi judecăţile) sunt însă mult mai aproape de propria voinţă şi este mult mai uşor să alegi în mod conştient să te desprinzi de ele. În plus, ele sunt, de fapt, rădăcina celor enumerate anterior.

Acceptă-i pe ceilalţi aşa cum sunt!
Nu privi un lucru ca fiind „mai bun”sau „mai rău”decât un altul. Nu clasifica pe cineva ca fiind „bun”sau „rău”, ci înţelege că fiecare persoană face alegerea pe care o consideră ca fiind cea mai potrivită sau, poate, singura pe care o consideră valabilă. Fii asemeni unui copil, nerăbdător să experimentezi totul pentru întâia dată, fără a face distincţia între bine şi rău. Doreşte-ţi ca lucrurile să fie aşa cum sunt şi doreşte-ţi ceea ce ai! Savurează ceea ce este deja al tău!

Abandonează-te, cu încredere şi inocenţă. Nu fii egoist. Nu te justifica, nu te apăra, şi acceptă părerile celorlalţi. Fii fascinat şi nu iritat. Nu încerca să te consideri important şi nu încerca din răsputeri să placi. De asemenea, nu încerca să te crezi mai mult sau mai puţin decât eşti cu adevărat. Ci doar îmbunătăţeşte încetişor şi treptat câte ceva, puţin câte puţin în fiecare zi, şi continuă să te dezvolţi, căci ceea ce încetează a mai creşte, în timp este sortit morţii.

Fii tu însuţi în propriul univers!
Eşti un copil al acestui univers, ai dreptul să fii aici, şi nu datorezi nimic nimănui. Relaxează-te şi doar există în linişte în acel spaţiu pe care ţi-l doreşti. Dacă încerci să fii ceea ce alţii se aşteaptă de la tine, nu faci altceva decât să te simţi inconfortabil şi nervos, ceea ce îi va determină şi pe ei să se simtă la fel.

Găseşte-ţi propriul univers şi rămâi în interiorul lui. Dacă faci aceasta, vei radia în jurul tău energie pozitivă, ceea ce îi va determina şi pe ceilalţi să se simtă bine. Viaţa e minunată atunci când şi cei din jurul tău se simt bine. Ai trăit deja sentimente negative, ai avut gânduri negative. La ce bun să le reexperimentezi?

Dreptatea înseamnă întuneric!
Ai cântărit şi argumentat toate lucrurile triste, dureroase, din jurul tău şi ai descoperit că aceasta nu aduce nici un fel de îmbunătăţire. Nu ai făcut decât să te simţi şi mai rău şi să multiplici durerea. De fiecare dată când proiectezi la nivel mental, retrăieşti. Şi, pentru ce?

Ieşi din întuneric şi disperare, şi păşeşte spre lumină, bucurie şi umor. Fă-o! „Dreptatea, judecata…înseamnă întuneric”, iată cea mai mare capcană. Crezând că ţi s-a făcut o nedreptate, vei gândi, vei simţi şi vei alimenta starea de rău. În numele integrităţii, onestităţii şi dragostei, te retragi în ură şi condamnare, urând şi condamnând pe cei ce urăsc şi condamnă! Ridicol, nu-i aşa?

Dacă te gândeşti sau discuţi despre toate acele lucruri negative pe care consideri că ţi le fac alţii, negativul, de fapt, creşte în interiorul tău. Nu faci altceva decât să îl cultivi şi să îl răspândeşti. Suferi şi te îmbolnăveşti. Contemplând acest rău, te vei simţi rău, şi, toate acestea, în numele dreptăţii…

Nu hărţui şarpele veninos după ce te-a muşcat, nu ridica armele împotriva soldatului. Încercând să învingi răul cu rău nu vei face decât să îl cultivi în interiorul tău. Te vei simţi rău, vei fi nervos, deprimat şi indignat, ceea ce îţi va produce mai mult rău decât însăşi ofensa iniţială. Şi asta, pe timp îndelungat.

Suntem actori pe scena vieţii!
Pe scena vieţii tale, oamenii sunt simpli actori. Tot ceea ce primeşti din partea lor sunt imaginile pe care ochii tăi vor să le vadă şi sunetele pe care urechile tale vor să le audă. Creierul tău dă semnificaţiile pe care tu le alegi. Astfel, trăieşti cu ceea ce ai ales, indiferent care ar fi această alegere. Experienţa ta de viaţă se conturează în funcţie de semnificaţiile pe care le dai oamenilor şi evenimentelor din jurul tău.

Dacă îi percepi pe ceilalţi într-o lumină proastă, indiferent din ce motiv, le vei transmite antipatie şi intoleranţă. Şi tu, la rândul tău, percepi semnalele altora de antipatie şi intoleranţă şi răspunzi în consecinţă. Aşa şi ceilalţi vor răspunde în mod negativ semnalelor pe care le emiţi. În acest fel ia naştere mediul care te înconjoară. Practic, tu îi înveţi pe cei din jur cum să se comporte cu tine!

Alege… viaţa pe care ţi-o doreşti!
Alege să oferi acceptare, să nu judeci, alege să iubeşti, alege lumina şi umorul, vis a vis de fiecare -că acesta merită sau nu- şi îţi vei oferi darul cel mai de preţ pe care viaţa ţi-l poate da. Iubeşte oamenii, iar ei, la randu-le, te vor iubi. Crează-ţi scena pe care o doreşti şi joacă-ţi rolul. Depinde în totalitate de tine. Această lume este locul tău de joacă, câmpul tău de bătălie, scena ta, iar tu îţi poţi crea viaţa pe care o doreşti.

de Terri Ann Laws

Adevărata dăruire înseamnă o revărsare a iubirii tale

Atunci când dăruieşti în acest fel, nu simţi că eşti sleit de puteri. De fapt, te simţi energizat, pentru că iubirea pe care o dărui se întoarce la tine, prin recunoştinţa oamenilor pe care i-ai atins. Nu face greşeala de a crede că nu ai nici un dar de făcut. Fiecare dintre noi are ceva de dăruit. Darul tău aduce bucurie – ţie şi celorlalţi. El te ajută să păşeşti înainte şi să te exprimi pe tine însuţi. El înlătură barierele separării, te ajută să te conectezi cu ceilalţi şi să le permiţi celorlalţi să afle cine eşti tu cu adevărat.

Poţi da numai ceea ce crezi că ai şi poţi primi numai ceea ce crezi că meriţi. Dacă încerci să dai ceva ceea ce nu crezi că ai, ceilalţi vor simţi că darul tău nu este sincer şi nu vor dori să-l accepte. Dacă încerci să primeşti ceea ce nu crezi că meriţi, vei încărca darul cu atât de multe condiţii, încât celorlalţi le va fi imposibil să ţi-l dea.

Astfel de încercări eşuate de a da şi a primi pot fi epuizante din punct de vedere emoţional. De asemenea, ele îţi pot slăbi încrederea în sine, în aşa fel încât, atunci când păşeşti în următoarea experienţă, te poţi aştepta la un eşec. Este mai bine să o iei mai încet şi să fii cinstit cu tine însuţi. După aceea, poţi fi cinstit şi cu ceilalţi.

Dacă nu crezi că ai darul, nu încerca să-l dai. Dacă nu crezi că meriţi darul, nu încerca să-l primeşti. Aşteaptă până când eşti gata să dai darul şi să-l primeşti – şi vei avea o şansă mult mai mare de a reuşi.

Poate credem că suntem generoşi faţă de ceilalţi – dar, atunci când ne displace faptul că ei nu şi-au exprimat recunoştinţa, sau că nu ne-au făcut şi ei daruri, trebuie să punem sub semnul întrebării propriile noastre motive. Am dat noi oare în mod necondiţionat, sau am dat pentru a obţine ceva în schimb? Ne-am simţit bine dăruind, sau am simţit că facem un sacrificiu?

Numai sinceritatea cu care răspundem la aceste întrebări ne poate spune dacă darul nostru a fost sau nu autentic. Dacă a fost, nu vom regreta. Dacă regretăm, e mai mult ca sigur că darul nu a fost dat cu inima deschisă.

de Paul Ferrini

 

Cât de importantă este rugăciunea de dimineaţă !

Mântuitorul, ca Dumnezeu, nu avea nevoie să se retragă la linişte şi în singurătate pentru a se ruga Tatălui ceresc, căci El vedea şi vorbea faţă către faţă cu Tatăl. Dar obişnuia uneori să ...se roage singur, mai ales noaptea, precum făcea de obicei pe Muntele Taborului şi în Grădina Ghetsimani, ca să ne înveţe şi pe noi a iubi mai mult rugăciunea în linişte şi cea din timpul nopţii decît cea din timpul zilei. Sfinţii Părinţi numesc rugăciunea de noapte "de aur" pentru că noaptea mintea se poate ruga fără gânduri şi imaginaţii. În schimb, rugăciunea de dimineaţă o numesc "de argint" fiind amestecată cu oarecare griji şi gânduri, iar cea din timpul zilei o numesc "de aramă" pentru mulţimea grijilor şi a gândurilor pământeşti care slăbesc mult puterea rugăciunii.” (Părintele Cleopa)

Tot Părintele Cleopa spunea la un moment dat ca atunci când ai făcut ochi dimineaţă să faci repede semnul crucii, apoi să dai cu puţină apă pe ochi şi apoi imediat să mergi în faţa icoanelor la rugăciune. În felul acesta vei putea să te rogi netulburat de gândurile care încep să-şi facă loc în mintea ta imediat cum ai deschis ochii.

Somnul este asemănat uneori de sfinţii părinţi cu moartea, iar trezirea de dimineaţă cu învierea. Mi s-a întâmplat să mă trezesc, şi pentru câteva secunde să nu ştiu unde sunt, ce trebuie să fac, ce zi este, eram total buimac. De obicei imediat ce văd lumina zilei încep să mă gândesc ce am de făcut pe parcursul zilei, astfel că până să ajung la rugăciune mintea e oarecum tulburată de grijile şi problemele pe care trebuie să le rezolv.

În plus de asta visele din timpul nopţii ne pot şi ele influenţa începutul zilei prin felul în care îşi pun amprenta pe starea noastră duhovnicească. Unele ne pot bine-dispune şi însufleţi lăsându-ne o bucurie în suflet pe care o punem la temelia stării noastre mentale cu care vom aborda evenimentele din timpul zile. Dar în acelaşi fel visele ne pot tulbura pornind în treburile de zi cu zi întristaţi şi fără chef de viaţă, cu atitudine pesimistă care uneori se apropie de deznădejde.

Vremea de afară este un alt factor care ne poate schimba starea pe care o vom avea dimineaţa. Sfinţii părinţi spun că pe cei încă plini de patimi starea vremii îi poate influienţa, dar pe cei nepatimaşi, plin de Duhul Sfânt, nimeni şi nimic nu le poate lua bucuria apropierii de Dumnezeu.

Se poate ca uneori să fim treziţi de un telefon sau de cineva care sună la uşă iar toate aceste interacţiuni cu persoanele care ne-au trezit îşi pun amprenta în bine sau în rău asupra nostră. Se poate ca uneori să ne trezim cu dureri de cap sau de spate, sau să ne trezim la fel de obosiţi pentru că am dormit prea puţin sau prea zbuciumaţi de griji.

Aşa stând lucrurile vedem că sunt o mulţime de factori care dimineaţa ne pot schimba starea noastră duhovnicească (starea psihologică) şi implicit felul în care ne vom comporta cu cei din jur pe parcursul zilei şi modul în care vom rezolva problemele pe care le întâmpinăm. Există o expresie în popor la noi care este atribuită celor morocănoşi: “ce-ai făcut dimineaţă, te-ai trezit cu faţa la cearceaf?”

Indiferent de vârsta şi viaţa pe care o avem scopul nostru în fiecare zi stă în porunca dată de Domnul Iisus Hristos: “Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul.” (Ioan 13, 34).

Patimile noastre şi ispitele de la diavol ne vor împiedica mereu să împlinim această poruncă de-alungul zilei. Din acest motiv avem mare nevoie Dumnezeu în fiecare dimineaţă, El fiind singurul care poate schimba grijile noastre în probleme deja rezolvate, supărarea în bucurie, deznădejdea în speranţă, întunericul din sufletul nostru în lumină.

Rugaţi-vă mereu dimineaţa, aruncaţi-vă grijile în faţa lui Dumnezeu! Spuneţi: “Doamne am de rezolvat cutare lucru dar mi-e frică că n-o să reuşesc.. se pot întâmpla multe care să mă împiedice să reuşesc...ajută-mă!”.

Rugaţi-vă în faţa Lui zicând rugăciunile începătoare (Împărate Ceresc...; Sfinte Dumnezeule...; Prea Sfântă Treime...; Tatăl nostru...) apoi spuneţi rugăciunile de umilinţă (Milueşte-ne pe noi Doamne....; Doamne milueşt-ne pe noi că în Tine am nădăjduit...; Uşa milostivirii Tale deschide-o nou binecuvântată Născătoare de Dumnezeu...) apoi Crezul (Cred într-Unul Dumnezeu...) apoi psalmul 50 (Milueşte-mă Dumnezeule după mare mila Ta...), căntaţi “Apărătoare Doamnă...” şi acum în această perioadă cântaţi şi “Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi...”.

Dacă aveţi vreme şi v-aţi trezit din timp făceţi-vă canonul de rugăciune pe care vi l-a rânduit părintele duhovnic, pentru că seara veţi fi obosiţi şi-l veţi face cu greu.

Citiţi din Sfânta Evanghelie măcar câteva pasaje sau un capitol întreg, căci multă bucurie şi nădejde vă va da. Veţi simţi cum vă va lumina Dumnezeu descoperindu-vă înţelesuri adânci ale cuvintelor Sale, care vă vor călăuzi pe tot parcursul zilei. Citiţi şi din Vechiul Testament şi din cel Nou, pentru că orice cuvânt al Scripturii e plin de har şi de adevăr.

Faceţi câteva mătănii sau mai multe în faţa icoanei Mântuitorului, pe măsura puterilor şi ziceţi: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu milueşte-mă pe mine păcătosul (păcătoasa)!”. Faceţi mătănii şi la icoana Maicii Domnului şi la icoanele sfinţilor ocrotitori ai casei sau căsniciei voastre.

Cereţi-i lui Dumnezeu ajutor pentru tot ce veţi face în timpul zilei şi vă veţi minuna de micile minuni pe care le veţi trăi până seara.

Nu plecaţi de acasă fără brăţara cu mătănii pe care s-o ţineţi mereu în mână rotind-o bobiţă cu bobiţă şi zicând în gând la fiecare: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu milueşte-mă pe mine păcătosul (păcătoasa)!”.

În drum spre şcoală, spre servici sau către locul în care mergeţi rugaţi-vă în gând pentru cei pe care-i întâlniţi. Nu judecaţi pe nimeni! Osândiţi-vă în toate pe voi şi pe ceilalţi priviţi-i ca pe oameni curaţi şi fără vină. Daţi milostenie celor care vă cer, şi nu vă întoarceţi faţa de la nimeni care întinde mâna, aşa cum Dumnezeu niciodată nu-şi întoarce faţa de la noi chiar dacă nu merităm să primim mila Sa.

Aşa făcând vom pune început bun fiecărei zile şi fiind împreună cu Dumnezeu nu ne vom teme de nimic. Oriunde aţi fi, orice aţi face, dacă nu vă descurcaţi, cereţi ajutorul lui Dumnezeu în gând, iar dacă totul vă merge bine mulţumiţi-i clipă de clipă.

Priviţi fotografia de mai sus. Aşa cum razele soarelui pătrund în desişul pădurii, tot aşa să lăsăm şi noi ca dimineaţa, prin rugăciune, harul lui Dumnezeu să pătrundă în desişul inimii noastre.

sursa:ortodoxiatinerilor.ro

Câte iniţieri şi cum?

"Am spus Lumina? Pardon! E in Intuneric pur de fapt, si nu-si da seama!"

Este important sa abordez subiectul initierilor si acordajelor pentru ca observ anumite aspecte care trebuie luate la modul foarte serios. Sunt aspecte pe care le-am constatat de-a lungul anilor si care m-au pus putin pe ganduri. Scopul meu nu este sa critic, ci sa atrag atentia omului ce doreste sa porneasca pe drumul cunoasterii spirituale, pe drumul evolutiei, pe drumul constientizarii de sine. Asa ca am sa fac profilul celui ce a intrat in sfera initierilor si a devenit mai confuz si mai neinitiat decat la momentul inceputului.

Din dorinta de a se regasi, de a-si afla scopul vietii si de a-si descoperi misiunea personala omul cauta toate mijloacele necesare care-i pot fi de folos. Isi da seama ca spiritualitatea este importanta, ca nu poate fi ocolita si simtindu-se incomplet, incepe sa caute. Si unde sa caute prima data? Evident, in religia in care a fost botezat! Citeste, se informeaza, isi practica religia si spera ca se va simti mai bine. De cele mai multe ori se izbeste de manipularea prin teama, constata ca a fost judecat prea aspru de catre preot, se plictiseste de canoane, pentru ca nu simte iubire, si in cele din urma renunta la a fi un credincios practicant. Isi spune, in mintea lui, ca Dumnezeu este in interior si ca nu are nevoie de intermediari. Perfect, aceasta este concluzia la care ajung unii spiritualisti dupa ani de zile. Diferenta e ca omul ce se afla la inceput de drum isi spune ca nu are nevoie de intermediari, pentru ca s-a simtit ofensat de dogme, si atunci prin Ego a hotarat, in capul lui, ceva de genul: " Lasa ca ma descurc eu si singur, nu-mi trebuie un popa sa gasesc Divinul din mine!". E un inceput bun chiar daca e doar la nivel de mental.

Dezamagit, cautatorul incepe sa studieze si alte religii dar descopera si in acestea dogme si reguli clare, reguli ce nu-i convin; nu vrea sa le aplice. Si asta pentru ca omul, la nivel inconstient, stie ca el de fapt cauta Iubirea si Acceptarea. Vrea sa le primeasca neconditionat. Si intr-adevar Dumnezeu iubeste si accepta neconditionat, insa pana sa simti asta in tine ai cale lunga de strabatut. Bun, si studiind religiile cautatorul afla de cunoastere energetica, intelege ca totul e de fapt energie si ca viata e traita intai la nivel subtil si apoi in planul materializarii concrete. In momentul asta cautatorul simte ca se lumineaza si zice: "Asta e, am gasit, trebuie sa invat si sa inteleg cum e cu energiile astea!".

 Si atunci face un pas decisiv: se duce la Reiki! Perfect, tocmai a deschis prima usa spre constientizarea Luminii printr-o tehnica de acces facila tuturor. Cautatorul intra in lumea maestrilor si invata. Primeste acces la energie si lucreaza cu ea. Ii place ce se intampla, deoarece chiar simte pe pielea lui ca energia e importanta, si parca nu mai e asa de suparat pe experientele cu preotii. Nu mai e suparat dar nu-i iarta! De ce sa ierte cand el e acum stapan pe viata lui si cu primele grade de Reiki face minuni? Si uite asa Ego-ul creste, in loc sa scada, si evident singur singurel cautatorul parca nu mai are asa de mare succes in joaca cu energia. Sta si se gandeste si realizeaza ca nu are suficiente initieri. Deci e clar, trebuie sa mearga la zeci de maestrii si sa primeasca acordaje. Si de aici incepe nebunia!

Cautatorul bate din usa in usa temeinic si primeste sute de initieri. Evident ca omul simte energia, insa crescand-i Ego-ul el pierde usor accesul la Lumina si in loc sa se gandeasca unde a gresit aduna initieri si tehnici pana e buimac de cap. Dupa ce termina cu cateva zeci de sisteme Reiki trece la radiestezie si inforenergetica. Tocmai a auzit ca aceste sisteme ii dau mult control si capacitate de influentare. Si se straduieste sa inteleaga alte principii si tehnici noi cu care spera sa faca ce vrea in Univers. Afla de atacuri energetice, de entitati malefice si de programe si spatii energetice trimise de la distanta, iar de aici incepe circul. I se pare ca e urmarit si ca e atacat de hoarde intregi de demoni si nu mai iese din casa pana nu masoara vreo zece parametri. Daca un singur parametru nu-i iese corect bineinteles ca sta in casa pana are penalizari la facturi. Nu e nici o problema, isi spune ca are karma pe bani si asta e. In general da vina pe karma pentru orice. Interesanta forma de acceptare nu? Apoi descopera ca familia lui e de trei lei, ca toti prietenii lui sunt pe interes si se indeparteaza de toata lumea. A masurat totul cu ansa inainte de a actiona si a iesit ca asa trebuie sa faca!

Ramane un neinteles, singurii cu care mai poate sa comunice sunt cei din domeniu. Asa ca din nou cauta initieri si noi forme de cunoastere. Isi cumpara zeci de cristale pe care le informeaza cu tot felul de algoritmi, invata mantre, vorbeste cu ingerii, curata energetic orase intregi, devine abstinent, tine posturi negre dure, mediteaza, face Reiki, masoara cu ansa absolut totul, opreste atacuri psihotronice si calamitati naturale, isi zugraveste casa in anumite culori, merge in pelerinaje, isi cumpara multe icoane si obiecte de cult, vorbeste cu Sfintii si chiar la un moment dat se identifica cu personaje importante din religie. Citeste sute de carti despre spiritualitate, face regresii in vieti anterioare, unde evident ca a fost un mare preot sau un rege ceva, si e convins ca are o misiune foarte importanta in viata actuala. De aceea continua sa se scoleasca si isi activeaza Mer-ka-ba, merge la Constelatii familiale, la Reconectare, la Hoponopopno, la Tai Chi, la Chi-kung, ba chiar ajunge si in Peru, unde evident bea ayahuasca sa-si infranga demonii. Cautatorul e plin de informatii, stie metafizica, hermetism, fizica cuantica, are un Torser in buzunar, e doxa in explicarea functionalitatii Universului, are o varsta astrala uriasa, este imposibil de atacat energetic, pentru ca are Protectie Divina mare si tot ceea ce face este Voia Domnului. Normal ca face Voia Divina daca e initiat si in Preotia lui Melchizedek nu? Iar pe langa acestea descopra prin numerologie si astrologie ca este un favorizat al sortii si ca are un destin special. Evident ca nu aprofundeaza si partile la care are de lucrat, parti expuse clar prin astrologie si numerologie. Pe langa visele fantastice pe care le primeste noapte dupa noapte, cautatorul si-a descoperit si clarviziunea, clarauditia, clarsimtirea si clarcunoasterea. Nu are nici un dubiu ca a fost candva un Atlant de seama, unul dintre ucenicii lui Hristos, un rosacrucian, iar in viata asta este ca sigur trebuie sa schimbe lumea! Si toate entitatile il ajuta in marea misiune nefiinnd exclusi elfii, gnomii, spiridusii si egoticele zane. Ii mai lipseste un toiag cu care sa izbeasca in pamant si sa predice un sfarsit apocaliptic iminent.

Numai ca de fapt viata lui este o mare varza, ajunge uneori sa piarda contactul cu realitatea si isi creeaza o lume separata din care nu mai poate sa iasa decat mergand la psihiatru. Dar nu va merge la psihiatru pentru ca el considera ca e trezit spiritual si ca medicul e un involuat care habar nu are ce inseamna sa fiintezi in Lumina; intr-adevar unii chiar nu au habar. Cautatorul constata ca este un mare nefericit iar toata cunoasterea pe care o are nu ii este de folos. De ce oare? Cum sa se intample asta cand el e in Lumina? Am spus Lumina? Pardon! E in Intuneric pur de fapt, si nu-si da seama!

Are toate informatiile invalmasite in cap, nu mai stie de unde a inceput, dar e convins ca a ajuns "departe", e foarte speriat de ceea ce i se intampla si nu are puterea sa o recunoasca. Evident ca nu poti sa-l contrazici pentru ca detine Adevarul. Nu poate sa se mai roage pentru ca nu mai stie cum si la ce sa se roage. La un preot nu se poate intoarce pentru ca preotul e sub nivelul lui de cunoastere si nu are cum sa-i inteleaga ascensiunea. Si nu trece mult pana nimeni nu-l mai poate intelege, pana si maestrii de la care a primit cunoasterea ii sunt inferiori. I-a depasit demult.

Evident ca am exagerat putin in expunerea mea, dar am facut-o cu un scop bun. Ceea ce vreau sa subliniez, este ca omul, in cautarea iubirii, ajunge sa intreprinda anumite actiuni total iresponsabil. El crede ca spiritualitatea este o cale sigura si ca nu i se poate intampla nimic. Din contra, este o cale plina de capcane, este un "joc" intre trup, minte, suflet si spirit, joc pe care e posibil sa-l pierzi daca nu esti atent.  

************

Fragment 
de Adrian Valerian Antonovici - parapsiholog

Lumea este oglinda în care ne privim

Serghei Nicolaevici Lazarev,un bio-energoterapeut rus care a raportat multiple vindecări prin rugăciune şi schimbarea atitudinii interioare a omului, spune – între altele – că “evenimentele sînt provocate de subconştientul omului....

Tot ce se întîmplă în jurul unui om corespunde în totalitate cu starea lui emoţională.
În jurul nostru nu se poate întîmpla nimic agresiv dacă în sufletul nostru nu există agresivitate”.

Iar atunci cînd recunoaştem agresivitatea sau slăbiciunea, de orice natură ar fi ea, facem un pas uriaş către noi înşine, dar puţin mai întregi, puţin mai curaţi şi puţin mai buni.

Să-ţi înţelegi slăbiciunea şi s-o recunoşti deschide porţile de aur ale adevărului interior, prin care ţi se schimbă automat energia.

Căci slăbiciunea, nefericirea, suferinţa, durerea, disperarea ori ura reprimate se pot ivi năstruşnic, ori violent din lumea evenimentelor.

Şi, chit că ele nu-s altceva decît un fel al oglinzii de a ne arăta monstruoasele riduri ale minţii ori ale sufletelor, noi nu ne rugăm pentru iertare şi nu ne recunoaştem în ele.
Dar ne luptăm cu ele ca şi cum ar aparţine altcuiva.

Sîntem precum un personaj înconjurat de oglinzi, care atacă propriile gesturi, propriile frici, propriile violenţe şi strîmbăciuni atacînd oglinzile!

Oamenii din jurul nostru ne reflectă.

Evenimentele ne povestesc pe noi nouă înşine şi ne aduc cu acurateţe, cu înţelepciune, cu putere şi cu întreaga îndrăzneală a legilor universale în faţa “umbrei” proprii.

Ceea ce nu vrem să fim ne apare cu întreaga claritate în chipul celor ce ne displac total.
Ce vrem să ascundem ni se arată în lumină, prin oamenii care se comportă cu noi în aşa fel încît ne determină să aducem la suprafaţa conştiinţei răul reprimat.

Şi, cum nimeni nu are scutire divină de la “umbra sa”, cu toţii ne întîlnim cu imaginile minţii şi ale sufletului în lumea ce ne înconjoară.

De aceea viaţa de zi cu zi devine un proces vindecător şi unul de autoconştientizare profundă pentru aceia ce pot privi în afară ca spre ei înşişi.

Căci afară este “şi sufletul reprimat”.
Afară poate fi ”mintea reprimată”.
Afară, în fiinţele toate, în animale, în pietre, în lacrimi, în frumuseţe ori în bucurie sîntem noi aşa cum nu vrem sau ne este teamă să fim.

Şi, să nu credeţi că fiinţa umană aşterne în umbra conştiinţei doar răul, doar ura, doar mînia şi urîţenia.

Unii dintre noi ascund o LUMINA FASTUOASA, extraordinară, o dragoste incomparabilă cu ceva din lumea aceasta!

Unii îşi pitesc lumina, nu vor să ştie că ea este a lor, în ei, pentru ca ea să se ivească de afară, din lume, în forma unor fiinţe care-i atrag fascinant.

În forma unor iubiri “înfricoşătoare”!
Da, omul ascunde lumina şi iubirea mai mult decît întunericul.
Şi o face pentru că undeva, în experienţele trecute, lumina i-a fost rănită.
Inima i-a fost sfîşiată de suferinţă.
Manifestarea iubirii i-a adus un soi de crucificare.
Un soi de durere imposibilă.

Iubirea reprimată de frica suferinţei este, poate, una dintre cele mai puternice şi mai importante vindecări pe care le datorăm sufletelor noastre.

Pentru că sîntem buni, dar am uitat.
Şi aceasta trebuie să ne amintim pentru a ne reda pe noi nouă înşine.”

MICUL SUFLET

Dupa Neale Donald Walsch - The Little Soul and The Sun

O dată ca niciodată, a existat un Suflet Mic care i-a declarat lui Dumnezeu:
- Ştiu cine sunt!
Si Dumnezeu a răspuns:
- Ce-mi spui e minunat! Si cine esti tu?
Sufletelul a strigat :
- Eu sunt Lumina!
Dumnezeu a zambit cu drag:
- Ai dreptate! Esti, intr-adevar, Lumina.
Micul Suflet era extrem de fericit; tocmai deslusise misterul pe care intreg Regatul dorea sa-l descopere.
- Oau ! spunea Micul Suflet, “asta e grozav!”
Dar curand, doar a sti nu i-a mai fost suficient. Micul Suflet a inceput sa-si doreasca sa fie ceea ce tocmai descoperise ca este. Si astfel, Micul Suflet a mers din nou la Dumnezeu (ceea ce nu e deloc o idee rea pentru sufletelele care-si doresc sa fie Ceea ce Sunt cu Adevarat) si i-a spus :
- Acum ca stiu ce sunt, pot sa si fiu ceea ce sunt ?
- Adica vrei sa FII Ceea ce ESTI cu Adevarat? il intreba Dumnezeu.
- Pai, raspunse Sufletelul, una este sa stiu ce sunt, si cu totul alta e sa fiu ceea ce sunt. Vreau sa simt cum e sa fiu Lumina.
- Dar tu chiar Esti Lumina! ii raspunse Dumnezeu cu un zambet larg.
- Intr-adevar! Dar eu chiar vreau sa simt cum e sa fii lumina, se tot plangea Micul Suflet.
- Asa deci ? raspunse Dumnezeu razand in barba-i, ar fi trebuit sa-mi dau seama de asta mai devreme, mereu ai fost un spirit aventuros.
Atunci privirea lui Dumnezeu se schimba :
- Ar fi totusi un lucru…
- Ce? intreba Sufletelul.
- Pai, exista doar Lumina. Vezi tu, am creat doar ceea ce esti tu, si astfel, nu exista nici o modalitate prin care tu sa experimentezi Ceea ce Esti atata vreme cat nu exista opusul a ceea ce esti.
- Adica ? intraba confuz Micul Suflet.
- Hai sa ne gandim in felul urmator, ii spuse Dumnezeu: tu esti ca o lumanare in Soare. Esti acolo impreuna cu alte milioane, miliarde de lumanari pentru a crea Soarele. Si Soarele nu ar fi el insusi fara de tine; el nu ar fi Soarele fara una din lumanarile sale… si fara tine el nu ar mai fi Soarele, pentru ca nu ar mai straluci la fel de puternic. Deci, cum ai putea sa te cunosti pe tine insuti ca fiind Lumina cand tu esti in Lumina?
- Pai, ii raspunse Sufletelul, tu esti Dumnezeul, gandeste-te la o solutie…
Dumnezeu zambi din nou si-i spuse :
- Am gasit deja solutia. Pentru ca nu te poti vedea ca fiind Lumina atata vreme cat tu esti in Lumina, atunci te vom inconjura cu intuneric.
- Ce este intunericul ? intreba Micul Suflet.
- Este ceea ce tu nu esti.
- Imi va fi frica de intuneric ? intreba Micul Suflet.
- Doar daca alegi tu sa-ti fie frica. Nu are, de fapt, de ce sa-ti fie teama, decat daca tu decizi asta. Vezi tu, noi ne jucam ; doar ne prefacem ca e intuneric .
- Aaa ! exclama Micul Suflet, deja m-am linistit.
Apoi Dumnezeu ii explica faptul ca pentru a putea experimenta ceva anume, exact opusul starii respective va trebui sa apara :
- Si asta este un mare dar, pentru ca fara aceasta nu ai putea afla cum sunt toate de fapt. Nu ai putea sa cunosti Caldura fara ajutorul Frigului, Sus fara Jos, Rapid fara Incet, Stanga fara Dreapta, Aici fara Acolo, Acum fara Atunci. Si astfel, incheie Dumnezeu, sa nu ridici pumnul ori vocea impotriva intunericului, nici sa nu-l blestemi. In schimb fi Lumina in Intuneric, si nu te intrista din cauza lui. Atunci vei stii Cine Esti cu Adevarat si toti ceilalti vor sti asta. Lasa-ti Lumina sa straluceasca pentru a afla si ceilalti cat de special esti.
- Vrei sa spui ca e in regula sa-i las pe cei din jurul meu sa vada cat de special sunt? intreba Micul Suflet.
- Bine-nteles! raspunse Dumnezeu razand; este perfect in regula! Dar aminteste-ti, “special” nu inseamna “mai bun”. Totii sunt speciali, fiecare in felul sau. Desi multi dintre ei au uitat lucrul acesta. Isi vor da seama ca este in ordine sa se considere si ei speciali la randul lor doar atunci cand tu vei reusi sa accepti ca esti special.
- Minunat ! radea Micul Suflet sarind in sus de bucurie, pot sa fiu oricat de special imi doresc!
- Si poti sa incepi lucrul acesta chiar acum! ii mai spuse Dumnezeu, care dansa de bucurie impreuna cu Micul Suflet. Apoi, il intreba :
- In ce mod iti doresti tu sa fii special ?
- Nu inteleg… raspunse Micul Suflet.
- Pai, a fi Lumina inseamna a fi special, si a fi special are multe aspecte. Este special sa fii bun. Este special sa fii bland. Este special sa fii creativ. Este special sa fii rabdator. Poti sa-mi spui in ce fel ai mai putea sa fii special?
Micul Suflet a ramas tacut pentru un moment :
- Ma pot gandi la multe feluri de a fi special! exclama Micul Suflet. Este special sa fii de ajutor. Este special sa fii darnic. Este special sa fii prietenos. Este special sa fii bun fata de altii.
- Intr-adevar, ii raspunse Dumnezeu, iar tu poti sa fii toate acestea, sau orice parte iti doresti, oricand! Asta inseamna sa fii Lumina.
- Stiu! Stiu! Stiu ce vreau sa fiu! striga Micul Suflet cu mult entuziasm, vreau sa fiu special fiind iertator. E special sa fii iertator?
- O da! e foarte special.
- Ce bine! Asta vreau sa fiu! Vreau sa fiu iertator! Vreau sa experimentez ce inseamna sa fii iertator.
- Bun, spuse Dumnezeu, dar inainte ar trebui sa stii ceva.
Micul Suflet devenea putin nerabdator. Parea ca mereu apar unele complicatii.
- Ce anume ar trebui sa stiu ? ofta Micul Suflet.
- Nu ai pe cine sa ierti…
- Nimeni? Micul Suflet abia putea crede asta.
- Nimeni! raspunse Dumnezeu. Tot ce am creat este perfect. Nu exista nici macar un suflet in toata creatia care sa fie mai putin decat perfect. Uita-te in jurul tau!
Abia atunci observa Micul Suflet marea multime ce se adunase in jur. O multime de suflete venisera din toata imparatia, pentru ca se raspandise vorba cum ca Micul Suflet purta aceasta conversatie cu Dumnezeu si cu totii erau curiosi sa o auda. Privind in jurul lui, Micul Suflet a trebuit sa-i dea dreptate: nu exista nimeni mai putin minunat, mai putin magnific, mai putin perfect decat el insusi.
Atat de minunata si stralucitoare era multimea din jur incat Micul Suflet abia o putea privi.
- Atunci pe cine ai putea ierta ? intreba Dumnezeu.
- Of! Nu va mai fi deloc distractiv, se imbufna Micul Suflet. Imi doream sa experimentez iertarea. Doream sa aflu cat e de special sa fii iertator.
Si astfel Micul Suflet tocmai aflase cum e sa fii trist.
Dar chiar atunci un Suflet Prietenos iesi din multime si se apropie.
- Nu te intrista Suflet Micut, ii spuse Sufletul cel Prietenos, te voi ajuta eu.
- Da ?!? se lumina Micul Suflet, dar cum?
- Iti voi aduce pe cineva pe care sa ierti.
- Poti face tu acest lucru ?
- Cu siguranta! ciripi Sufletul cel Prietenos, pot sa apar in viata ta urmatoare si sa ma comport in asa fel incat tu sa ai pe cine ierta.

- Dar de ce? De ce ai face lucrul acesta? intreba Micul Suflet.
Tu, care esti o fiinta perfecta!
Tu, care vibrezi atat de puternic incat abia te pot privi.
Ce te-ar putea face sa vrei sa-ti incetinesti vibratia atat de mult incat Lumina ce-o radiezi acum sa se transforme intr-un Intuneric dens ?

Ce te-ar putea face, pe tine - care esti atat de usor incat dansezi deaspura stelelor si te misti prin imparatie cu viteza gandului – sa apari in viata mea si sa comiti astfel de lucruri ?

Micul Suflet fu suprins de raspuns.

- Nu fi atat de mirat, spuse Sufletul cel Prietenos, si tu ai facut acelasi lucru pentru mine.
Nu-ti amintesti?

Ohooo, am dansat de multe ori impreuna, NOI DOI.
Am dansat impreuna de-a lungul veacurilor.
Ne-am jucat impreuna de multe ori si in multe locuri.
Tu doar nu-ti amintesti. Am fost amandoi un TOT (SFERA PRIMORDIALA).

Impreuna am fost Sus-ul si Jos-ul, Stanga si Dreapta, Aici si Acolo, Acum si Atunci.

Am fost FEMEIA si BARBATUL, Bunul si Raul, am fost amandoi si Victima si Asupritorul.

Astfel ne-am intalnit de nenumarate ori, noi doi, fiecare aducandu-i celuilalt exact ceea ce avea nevoie pentru a putea experimenta Ceea ce Suntem cu Adevarat.

Sufletul cel Prietenos explica mai departe :
Voi veni in viata ta urmatoare si voi fi «cel rau» de data asta.

Iti voi face niste lucruri groaznice, si abia atunci tu vei putea experimenta cum e sa fii Cel care Iarta.

- Dar ce anume imi vei face de va fi atat de inspaimantator? intreba Micul Suflet putin speriat.
- Pai, ne vom gândi noi împreuna la ceva, răspunse Sufletul cel Prietenos făcându-i un semn cu ochiul.

Sufletul cel Prietenos devenise deodată SERIOS si spuse cu o voce slaba :
- Ai avut dreptate înainte, sa ştii.
- La ce te referi ?
- Va trebui sa-mi încetinesc vibraţiile si sa devin violent pentru a putea face toate aceste lucruri nu prea plăcute…

Va trebui sa mă prefac ca sunt cineva foarte diferit de ceea ce sunt de fapt.
As avea O FAVOARE sa-ti cer.
- Cere-mi orice! striga Micul Suflet, incepand sa danseze si sa cante:

Voi putea fi Iertator! Voi putea fi Iertator! Tzup , Tzup !

Atunci Micul Suflet observa ca Sufletul cel Prietenos ramase foarte tacut.
- Ce anume doresti sa-mi ceri? Ce as putea sa fac pentru tine?
Esti un inger sa faci toate acestea pentru mine…

- Bine-nteles ca Sufletul cel Prietenos este un inger, interveni Dumnezeu. Toti sunt ingeri.
Aminteste-ti asta mereu: Eu va trimit doar ingeri.

Si atunci Micul Suflet nu-si dorui nimic mai mult decat sa indeplineasca dorinta prietenului sau:

- CE POT SA FAC IO PENTRU TINE?

Sufletul cel Prietenos raspunse:

- Atunci cand te voi lovi si te voi izbi… in momentele in care iti voi face cele mai groaznice lucruri pe care ai putea sa ti le imaginezi, in chiar acel moment… AMINTESTE-TI, TE ROOOOG, Cine Sunt cu ADEVARAT.

- Oooo, imi voi aminti! plangea Micul Suflet, ITI PROMIT !
Mi te voi aminti exact asa cum esti acum, aici.

- Bine, raspunse Prietenul sau, pentru ca, vezi tu, eu ma voi preface atat de bine, incat voi uita si eu la randul meu.

Si daca nu iti vei aminti tu cine Sunt cu Adevarat, s-ar putea sa nu mai fiu in stare sa-mi reamintesc pentru o perioada lunga de timp.
Si daca uit Cine Sunt, s-ar putea ca si tu sa uiti Cine Esti.
Si astfel vom fi amandoi pierduti.

Va fi nevoie ca un ALT SUFLET sa vina si sa ne aminteasca amandurora Cine Suntem.

- Nu, nu vom uita, ii promise Micul Suflet, iti voi reaminti eu.

Si iti voi multumi ca mi-ai adus acest dar - sansa de a experimenta Cine Sunt cu Adevarat.

Si astfel cei doi cazusera de ACORD.

Micul Suflet isi incepuse noua viata, emotionat sa fie Lumina, ceea ce era foarte special, si entuziasmat sa faca parte din acel ceva foarte special numit Iertare.

Micul Suflet astepta cu nerabdare sa fie in stare sa traiasca experienta Iertarii, si sa multumeasca oricarui suflet care facea acest lucru posibil. Si ori de cate ori un nou suflet aparea in preajma lui, chiar daca acel nou suflet ii aducea bucurie ori tristete – dar mai ales daca ii aducea tristete – Micul Suflet isi amintea ce-i spusese Dumnezeu :
- Adu-ti aminte, EU VA TRIMIT DOAR INGERI !...

SUFLETELE isi fac planuri inca dinainte sa vina aici, planuri in care EL nu se amesteca pentru ca ISI IUBESTE COPIII si ii lasa sa isi invete exact lectiile pentru care au venit pe Pamant.......

 

Într-un fel, suntem copaci…

Motto: Sunt ramură de jad a gând de copac fremătând în rădăcinile pe care le aud crescând în tine…când degetele fi-mi-vor crengi de smarald speranţă verde de dragoste arzândă întrupându-se din dorinţa de a te simţi întru atingere. 

Mă gândesc la oameni ca la copaci; creştem în lăuntrul nostru, îi auzim pe alţii cum cresc în noi, suflete întrupate în visurile noastre, gânduri…rădăcini din dorurile noastre nestrăbătute…uneori îi smulgem din fiinţa noastră şi o facem cu pământ cu tot; o vreme dor crăpăturile, când pe acolo se strecoară amintirile…altădată îi simţim pe ei cum se desţelenesc pentru că nu le-a fost dat să fie împământenire; nu a fost să fie…îi poartă vântul a vânare…suflete călătoare străbătând alte suflete a şuier, a vaiet tânguitor, negăsindu-şi vreodată gândul în care să rămână…paşi de nesfârşit drum cât mai departe de freamăt…nu lasă urme; nu îndeajuns încât să devină amprentă după care să îi recunoşti că le-ai fi aparţinut cândva; mor şi reînvie din fărâmele ce au mai rămas din ei.

Suntem drumuri din înăuntrul nostru spre înafară; ne şoptim în lăuntrul nostru şi vrem să ne răzbată tăcerea pe dinafară, rostindu-l pe celălalt…şi în sanctuarul sufletului nostru îngenunchem şi ne împreunăm palmele a rugă de noi şi de alţii; la fel ca noi, copaci ai drumului spre ei înşişi…şi împreună alcătuim păduri; suntem alcătuirile sufletelor arborilor oameni pe crengile cărora creştem a verde speranţă…şi uneori veştede visuri ne sfârşim, dureri gârbove…şi în pădurile adânci de înţelesuri ne pierdem şi în ele ne rătăcim de gânduri deşarte şi ne căutăm sălaş al uitării de locurile pe care le simţim ale nereîntoarcerilor noastre…

…acolo, în pădurile noastre devenim sacre mistere ascunse în umbra nopţii, în care întunericul întâlneşte răsăritul, atingându-i lumina, simţindu-l cum îl pătrunde, îngemănându-se cu el sub mângâiere de praf de stele, învăluitor veşmânt a taină.

Acolo, în pădurile tale, departe de dezlănţuirile lumii, este locul în care nu te află nimeni…acolo uneori te regăseşti când te-ai îndepărtat prea tare de tine însuţi; te întorci în pădurea ta; în sieşi…locul doar de tine ştiut; o amintire…un gând neîmpărtăşit nimănui, rostit doar în şoaptă…un vis din care nu ai mai vrea să te trezeşti, iar când ţi se întâmplă ai impresia că totul a fost atât de real încât, întinzând mâna, ai senzaţia că l-ai putea atinge…o dorinţă pe care ţi-ai pus-o suflând într-o lumânare care apoi s-a stins…şi tu ai tot aşteptat ca acea dorinţă să ţi se împlinească, crezând în întruchiparea ei aşa cum ai crede în tine…căci pentru asta sunt dorinţele, nu?…ca să se împlinească…şi tu tot acolo eşti, tot aşteptând şi sperând şi crezând…

O speranţă, chiar dacă e fragilă şi nu îndrăzneşte prea tare , dar s-a ivit timid…ţi s-a întruchipat, nu e vânare de vânt, nu e iluzie, nu e himeră, nu e părere de nisip…deşi efemeră îţi pare şi îţi este teamă să o atingi…o lacrimă pe care o simţi că nu ai mai putea-o stăpâni şi atunci o laşi să curgă înspre pământ..şi nu e nimeni care să o culeagă…o atingere a unei mâini, împletindu-ţi degetele de degetele mâinii celeilalte şi lăsând fiorul să îţi pătrundă în trupul tremurând; închide ochii şi ascultă cum pătrunde în tine mângâierea…o privire, chiar dacă ţi-e privirea din oglindă şi chiar de oglinda îţi pare spartă în sfărâme caleidoscopice şi îţi reflectă răvăşirea din suflet…Câteodată îmi pare că nu noi trecem prin viaţă, şi că viaţa trece prin noi.

Ne scurgem în fiecare clipă a ei…ne prelingem în câte o lacrimă…ne pierdem în rătăciri…sau ne pierdem în iubiri… uităm unde ne-am pus…sau uităm de noi înşine în extazul pierderii în contopirea unor trupuri dezlănţuite a pasiune…ne afirmăm ca definiţii…ne interzicem a constrângeri autoimpuse…ne exilăm câteodată în noi şi ne uităm acolo astfel încât intoarcerea la înşine devine câteodată cu neputinţă…ne închidem în noi, aruncând cheia atât de departe încât nimeni să nu o mai poată găsi vreodată, pentru că nu vrem ca să mai deschidem cuiva uşa sufletului nostru…ne înconjurăm de ziduri de apărare…ne însingurăm în castele de fildeş, la înălţime şi la depărtare de tot ce ne-ar putea atinge şi ne-ar întina imaculatul alb…ne agăţăm de pai, cu disperarea înecatului…ne amăgim fără să fim legaţi la ochi…oftăm de multe ori a dor şi plângem a durere în interiorul nostru, acolo unde nu ne vede nimeni…Iubim.

Înainte de a fi drumuri înspre înfară suntem călătorii pe dinăuntru…înlăuntrul nostru.

Înainte ca cel care creşte în noi - auzindu-ne cum zvâcnim în el a rădăcină, cum îi pulsăm în tâmplele sufletului şi apoi simţim cum începe să ne curgă prin vene şi devenim o singură culoare şi ni se pare că altă culoare nu ar putea avea decât cea a sângelui nostru – să ne fie palmă; să poată primi în ea vis de om… ne este călătorie în interiorul nostru prin labirintul de noi înşine.

Şi uneori ni se întâmplă să vrem să uităm drumul înapoi; spre cenzura de dinainte de ei…acei ce cresc în noi copaci din rădăcinile noastre pe care le simt în ei.

A dragoste.


Superb text !
Mulţumiri autorului necunoscut ,fie el binecuvântat cu iubire şi lumină!
sursa facebook

Viaţa, pe locul întâi

Dacă am privi către suferinţă ca spre un înţelept care nu ne face concesii, ci ne întoarce, precum oglinda, reflecţia greşelilor noastre, vom înţelege că vinovaţii pe care-i arătăm cu degetul de-a lungul şi de-a latul lumii trebuie abandonaţi. Asta nu pentru că n-ar fi cu adevărat oameni care fac rău, nu pentru că lumea n-ar fi populată cu ură şi atât de multă suferinţă, ci pentru că a privi către vinovaţii din lume înseamnă a ne perpetua suferinţa, oricare ar fi ea. Cons­tiinta de victimă nu pleacă singură din vieţile noastre, iar agresorii nu dispar din realitate atâta vreme cât luptăm cu agresorii din oglindă şi nu cu cei aflaţi în propria noastră conştiinţă.

A scăpa de victima din noi înşine ar putea fi un prim pas către însănătoşire sufletească, men­tală, fizică şi chiar către însănătoşirea mediului nostru de viaţă. Este un pas pe care Ceryl Canfild l-a practicat continuu şi l-a aplicat, in­diferent ce anume a făcut pentru propria vindecare.

Cum anume poţi să scapi de victima din tine însuşi? Cum să simţi că nu deteşti un om care te neîndreptăţeşte? Cum să ierţi pe cineva care şi-a luat ce aveai mai scump, cum să accepţi că un om iubit te-a abandonat, cum să treci peste o mie şi una de situaţii dureroase şi grele, absolut reale ale vieţii, când în tine se ivesc resentimente şi iritări, supărări şi furii în momente banale şi din pricini cât se poate de mărunte? Cum să ierţi şi cum să iubeşti un duşman, cum să vezi în el un învăţător, un maestru sau o binecuvântare, de vreme ce el te trosneşte – parcă iremediabil, voluntar şi fără pic de milă – acolo unde te doare mai rău? Cum să scapi de conştiinţa de victimă, care – odată întreţinută – nu face decât să te scufunde mai adânc, mai intens şi mai grav în starea reală de victimă?

Cum să revenim, oare, la conştiinţa responsabilă şi la credinţă sau la acea percepţie lăuntrică a unei realităţi mai puternice decât orice altceva din lumea exterioară? Căci aici pare a fi esenţa remediului unei boli terminale, în victoria spiritului asupra umanului.

Pentru asta, avem de acceptat faptul că nici o experienţă de viaţă nu vine la noi din întâmplare, iar dacă ea este dureroasă, dacă ne trezeşte fiori, dacă ne face să ne simţim rău, prin orice fel de emoţie negativă ne-ar trezi, să ne amintim că experienţa ne învaţă ceva. Poa­te am uitat să iertăm, să înţelegem, să acceptăm, să iubim, să tolerăm, să gândim binele, dar – mai ales – propria noastră emo­ţie negativă ne aminteşte că am ui­tat să ne dorim binele nouă în­şine.

Dacă înţelegem că n-avem ce face cu nimic din lume în lipsa vieţii, devenim capabili să inver­săm priorităţile, aşa încât cauzele de supărare, amărăciune şi suferinţă (aceleaşi care ne transformă în victime) să se risipească, şi viaţa să-şi reia în sufletul nostru locul ce i se cuvine: locul întâi.

de Maria Timuc

Binecuvântare

 

Fie ca binecuvântarea luminii divine să fie asupra ta;lumină pe dinafară, lumină pe dinăuntru.
Cu lumina lui Dumnezeu strălucind peste tine,

Fie ca inima ta să strălucească cu caldură,ca un foc de tabără care-i salută pe prieteni şi pe străini deopotrivă.

Fie ca lumina Domnului să strălucească din ochii tăi,ca o lumânare în fereastră, salutând călătorul obosit.

Fie ca binecuvântarea ploii lui Dumnezeu să fie peste tine,curgându-ţi lin pe creştet şi revigorându-ţi sufletul cu dulceaţa florilor mici, abia înflorite.

Fie ca puterea vânturilor cerului să te binecuvânteze, să aducă ploaia care să-şi spele sufletul, strălucitor în lumina soarelui.

Fie ca binecuvântarea pământului lui Dumnezeu să fie peste tine, şi ca în umblarea ta pe drumurile vieţii, să ai întotdeauna o vorbă bună pentru cei pe care-i întâlneşti.

Fie ca să-nţelegi tăria şi puterea Domnului în furtunile iernii, în frumuseţea senină a creaţiei, şi în calmul apusului de soare vara.
Şi fie să-nţelegi că, oricât de nesemnificativ poţi părea în acest univers măreţ, tu eşti o parte importantă a planului lui Dumnezeu.

Fie ca El să vegheze asupra ta, şi să te ferească de rău.

 

Amin!