Iubeşte-te aşa cum îngerul tău păzitor te iubeşte

  
Îngerul păzitor este trimis de Dumnezeu să aibă grijă de noi şi este unic pentru fiecare persoană. În Scriptură, în Psalmul 91, este scris: "Îmi voi trimite îngerii în jurul vostru să vă protejeze în tot ce faceţi". Ei ne veghează plini de dragoste de la naştere şi până la părăsirea corpului fizic prin aşa zisa moarte, când ne conduc înapoi în cer.

Este cu adevărat un miracol faptul că avem cu toţii lângă noi acel reprezentant al Divinului care să ne însoţească toată viaţa, şi în momentele noastre bune şi în cele dificile. Sarcina acestei făpturi angelice este specială, pentru că ea acţionează numai din iubire. Responsabilitatea sa este de a păstra mereu sufletul omului unit cu Dumnezeu. Până la o anumită limită, nu contează cât de mult se va scufunda omul în întuneric, nu contează cât de închisă poate să-i devină inima, îngerul este întotdeauna acolo, aşteptând cu încredere momentul când omul va începe să caute o apropiere mai mare de Dumnezeu.

El nu-ţi răneşte niciodată sufletul pentru a-ţi salva imaginea. El nu te îndeamnă să fii descurajat – tocmai pentru că îţi cunoaşte infinita comoară lăuntrică. Nu-ţi şopteşte niciodată că eşti neputincios, întrucât ştie că el – şi multe legiuni de îngeri – sunt mereu gata să vină în ajutorul celor care-l cer cu umilinţă şi credinţă. Nu te ameninţă că nu te va mai iubi din cauză că ai greşit; pentru el este evident că, atât timp cât vei exista separat, vei continua să greşeşti. Şi de altfel multe realizări minunate au fost obţinute “din greşeală”… El nu te va privi tolerant cum perseverezi în greşeală – aceasta riscă să devină o cale fără întoarcere. El nu te amăgeşte niciodată că meriţi iubire pentru că eşti “mai presus decât alţii”, căci ştie cu siguranţă că în această lume nici măcar un grăunte de nisip nu ar putea să existe fără iubirea Lui Dumnezeu. 

Dovezi de iubire pe care le primeşti de la tine însuţi atunci când te iubeşti cu adevărat sunt :  
A face pace cu tine însuţi, într-un mod plin de luciditate şi dragoste, este primul pas către veritabila cunoaştere de sine care aduce simultan la suprafaţă culmile cele mai sublime ale personalităţii, dar şi abisurile cele mai întunecate. Dacă nu te iubeşti cu adevărat, nu vei avea niciodată tăria să te priveşti în faţă, exact aşa cum eşti, OM – supus greşelii, tentaţiilor, căderilor, dar totodată capabil să oglindeşti în inima ta măreţia Totului.

Sunt convinsă că fiecare dintre voi ştiţi să vă chemaţi în ajutor îngerul păzitor atunci când aveţi nevoie de o protecţie specială, sau pur şi simplu la culcare, pentru a vă veghea somnul cu grijă, adresându-vă lui cu această rugaciune:

Înger, îngeraşul meu

Înger, îngeraşul meu,
ce mi te-a dat Dumnezeu,
Totdeauna fii cu mine
şi mă învaţă să fac bine!
Eu sunt mic,
Tu fă-mă mare,
Eu sunt slab,
Tu fă-mă tare,
În tot locul mă-nsoţeste
şi de rele mă fereşte!
Doamne, îngeraşii tăi
fie păzitorii mei,
şi în zi şi în noapte,
până-n ceasul cel de moarte.
Amin!

Cu iubire şi lumină,

Daniela

Frumuseţea dispare când este analizată.

Viaţa trebuie trăită în totalitatea sa, viaţa trebuie sărbătorită. Viaţa trebuie pătrunsă – aceasta este singura modalitate de a o cunoaşte. Secretele sale nu pot fi scoase la iveală în laborator, prin disecarea celulelor, prin analizarea elementelor sale; aceia sunt compuşi ai vieţii, iar viaţa este mai mult decât suma totală a laturilor sale.

Cineva cântă la chitară un cântec minunat. Oamenii de ştiinţă vor deveni interesaţi de chitară, nu de muzica produsă de ea. Ei se vor gândi: „De unde vine sunetul?“ Este posibil ca degetele muzicianului şi instrumentul să devină puncte de interes pentru oamenii de ştiinţă. Ei vor analiza instrumentul muzical şi vor descoperi lemn, coarde şi alte elemente care compun chitara, dar nu vor găsi muzica! Iar, dacă vor trece la analizarea degetelor, vor găsi sânge, oase, piele, dar nu vor găsi muzica! Muzica este ceva mai mult. Mâinile muzicianului şi chitara sunt numai o oportunitate pentru ca aceea ce este dincolo să coboare pe pământ.

Frumuseţea unui trandafir… să fie oare numai o totalitate a părţilor sale componente? Ar trebui să fie, după spusele matematicienilor obişnuiţi, dar, cu toate acestea, nu este. Frumuseţea este ceva mai mult. Combinarea elementelor apă, pământ, aer şi orice altceva formează o floare – se va obţine o floare, dar frumuseţea sa nu se va ivi. Frumuseţea este ceva mai mult, de aceea dispare atunci când este analizată.

Dacă te vei duce la un chimist ori la un om de ştiinţă pentru a descoperi frumuseţea trandafirului, aceştia vor analiza floarea. Analiza este o metodă aplicată de ştiinţă. A analiza înseamnă a descompune în părţi un lucru pentru a şti din ce este format. Dar, în clipa în care acel lucru este desfăcut, este rupt în bucăţi, dispare ceea ce este invizibil. Ceea ce este invizibil există în compusul organic, nu-l poţi analiza. Este sinteză, este totalitate.

Acelaşi adevăr se aplică tuturor celorlalte valori înalte. O poezie frumoasă nu reprezintă numai cuvintele care o compun, este ceva mai mult. Altfel, oricine ar putea folosi cuvinte cu rimă şi să devină Shakespeare, Kalidasa, Milton ori Shelley. Atunci, orice lingvist sau gramatician ar putea să devină un mare poet. Acest lucru nu se poate întâmpla. Este posibil să ştii toată gramatica unei limbi şi toate cuvintele care o compun şi, cu toate acestea, a fi poet reprezintă cu totul alt fenomen. Poezia vine prima, apoi vin cuvintele, nu invers – nu este posibil ca tu să aranjezi cuvintele şi apoi să se nască poezia.

TU ești Minunat/ă!

Acest moment, chiar ACUM, este tot ceea ce poţi să cunoşti cu adevărat. Indiferent de ceea ce poate că ai făcut în trecut, sau care sunt temerile tale în ceea ce priveşte viitorul, fii recunoscător că te afli aici acum.

Eşti minunat şi meriţi să ştii cât eşti de preţios pentru lumea din care faci parte. Onorează greşelile pe care le-ai făcut, pentru că toată lumea face greşeli, însă caută în ele lecţiile pe care poate că ţi le oferă.

Există doar un singur TU.

Nu contează cu câţi oameni te compari, sau cât de mult încerci să-i mulţumeşti pe ceilalţi, nimeni nu poate vreodată să fie cine eşti tu, aşa cum nici tu nu poţi să fii cine sunt ei.

Onorează drumul pe care l-ai parcurs, fii mândru/ă de persoana ta chiar în acest moment şi fii recunoscător pentru că ai oportunitatea de a trăi o nouă zi.

Viaţa ta poate că nu va fi una uşoară, vei fi rănit, îi vei pierde pe cei pe care îi iubeşti… starea ta materială, relaţiile, serviciul, casa în care locuieşti şi aspectul tău fizic – toate se vor schimba în timp.

Nu contează ce se va întâmpla în viaţa ta, bine sau mai puţin bine, fii conştient de faptul că totul face parte din binele superior al planului pentru care te afli aici.

Fiecare dintre noi este creat în propria sa perfecţiune, exact aşa cum suntem. Nu suntem la fel şi nu vom fi niciodată la fel. Adevărul meu poate că nu este şi al tău, iar adevărul tău poate că nu este şi al meu. Respectă-ţi convingerile, însă respectă şi credinţele celorlalţi.

Învaţă să apreciezi diferenţele pe care le observi la ceilalţi şi preţuieşte ceea ce poate că te învaţă despre tine.

Dacă ai un vis, urmează-l, pentru că un vis rămâne doar un vis dacă nu este urmat. Eşti demn de măreţie, însă aceasta poate fi atinsă doar dacă acţionezi pentru a o obţine. Nu lăsa niciodată pe nimeni să-ţi spună că “nu poţi face asta”.

Fii curat în intenţiile tale. Fă fapte bune pentru că asta te face să te simţi bine, nu pentru că societatea se aşteaptă că tu să le faci.

Fă lucrurile care te pasionează.

Petrece timp în natură.

Iartă-i pe cei care te-au rănit, dar prima dată învaţă să te ierţi pe tine însuţi/însăţi.

Fii bun cu tine însuţi/însăţi şi fii bun şi cu ceilalţi.

Mai presus de toate acestea, întreabă-te ce ai dori să auzi sau ce ai dori să le împărtăşeşti celorlalţi dacă această ar fi ultima ta zi pe acest pământ.

În această zi, şi în cele care urmează, fie că tu să vezi perfecţiunea din persoana ta şi fie ca spiritul vieţii să-ţi umple inima cu pace şi bucurie!

Eşti minunat/ă!

Mulțumiri autorului necunoscut

 

Un pic de Pace

 

Lumea se face şi se desface în jurul nostru şi noi nu ştim exact ce se întamplă căci încă nu suntem conştienţi de valoarea şi puterea gândurilor de care ne lăsăm locuiţi mai tot timpul. Trăim doar cu consecinţa acestor gânduri, care generează atitudini şi sentimente capabile să dea formă şi consistenţă realităţii înconjurătoare. Nu putem avea linişte durabilă interioară până nu înţelegem şi nu ne asumăm acest lucru, oricât de mult vom încerca. Veţi spune că este greu să te linişteşti când devii conştient că toate nenorocirile lumii într-un fel sau altul au plecat sau ....s-au hrănit din gândurile tale, că este greu să îţi asumi catastrofe, calamităţi, crime, că lucrurile acestea de fapt nu ţin de noi şi de stările noastre interioare. Da, conştiinţa de sine nu este uşor de dus, dar nu a spus nimeni că este uşor. Este poate de preferat dulcea inconştienţă a celui care nu ştie că nu ştie şi care are impresia că nu are legatură decât cu caţiva oameni din viaţa lui şi cam atât.

În starea aceasta de inconstienţă inconştientă, măcar avem scuza că am trăit ca somnambulii. Doar ca dragi si drage, divinitatea nu ne vrea somnambuli, ne vrea chip şi asemănare, vrea să sporim darurile şi harurile cu care am venit în lume şi asta nu se întamplă decât când suntem conştienţi cine suntem, ce avem de făcut, care ne este menirea şi impactul în lume, care ne sunt puterile din cuvânt, gând şi faptă. Dar pentru asta avem nevoie de un pic de pace, avem nevoie să ne aşezăm într-un colţ de noi înşine, să ne domolim respiraţia şi torentul gândurilor şi să ajungem în punctul în care este linişte şi pace, în care trăim clipa cu fiecare respiraţie, în care să simţim nu că mintea ţine gândurile departe, ci gândurile nu mai recunosc mintea, trecând pe langă ea fără să îi tulbure liniştea. Fără momentul acesta suspendat în timp şi spaţiu în care să ne dăm seama de natura iluzorie a realităţii create de gânduri, nu prea putem deveni conştienţi de noi şi menirea noastră în lume. Avem nevoie să inţelegem că nu suntem nici trupul, dar nici mintea noastră, că atât trupul cât şi mintea sunt nişte costume de astronauţi cu care venim pe lume pentru a putea lucra Voia Divina. Cândva vom înţelege din ce aluat de stele suntem alcătuiţi, vom înţelege că suntem fiinţe de lumină care se hrănesc cu lumină, că suntem un fel de plante celeste care nu au nevoie de nimic pentru a fi.

Dar până atunci dragi şi drage… să încercăm să judecăm mai puţin şi să iubim mai mult, să ne agităm mai puţin că ceilalţi nu fac lucrurile aşa cum trebuie şi să ne preocupăm mai mult de conştientizarea faptului că tot răul din viaţa noastră este doar un bine deghizat!

Un pic de pace vă doresc azi… măcar un pic, un strop de eternitate veşnică… în care să fiţi Lumina CONŞTIENTĂ!

sursa : http://www.astrosofia.ro/
 

Ură şi iertare!

Oricare ar fi cauza urii, îndreptăţită sau nu, ea trebuie privită ca un program autodistructiv pe care îl menţinem în minte, în suflet şi în trup, un program prin care ne facem rău singuri. Energia urii ne întemniţează mai grozav decât gratiile de fier, căci – dacă avem aşteptarea de a ieşi de după gratiile omeneşti de îndată ce se scurge vremea pedepsei, din propria ură, din propriile trăiri negative, din propriile programe autodistructive nu putem ieşi decât muncind asiduu cu noi înşine. Toate emoţiile negative rămân în noi atâta vreme cât nu facem nimic să le schimbăm. E îndeajuns să te laşi pradă unei reacţii negative de câteva ori pentru ca apoi ea să devină…automată. Programul subconştient se întrupează uşor, dar – spre nenorocul nostru – se destructurează prin eforturi colosale, printr-o istovitoare şi continuă focalizare a minţii, a sufletului şi a faptelor către ”bine”. Iar dacă noi ne dorim să ne facem un bine nouă înşine, unul adevărat şi puternic, nu trebuie să ne dăm voie să urâm pe nimeni şi nimic. Ura este un program care-l distruge pe acela ce urăşte. Supărarea, iritarea, nemulţumirea, nefericirea, sentimentul neputinţei, angoasa, neliniştea, toate au la bază gândirea negativă, care – este demonstrat ştiinţific – aduce daune usturătoare sănătăţii noastre. Creierul emană substanţe cauzatoare de stres, iar efectele lor sunt o continuă destabilizare a sănătăţii corpului nostru.

Existenţa nu alege, nu glumeşte, nu are preferaţi şi nici nu închide ochii în faţa celor puternici, a prestigiului, a importanţei sociale sau a altor valori stărălucitoare ale lumii. Dacă urâm pe cineva, oricâtă dreptate, oricât adevăr vedem în gândurile care ne stimulează această emoţie distructivă, legea divină înregistrează emoţia urii în propriul subconştient. Ura devine un program, pe care-l hrănim cu mai multă energie, pe măsură ce ne dăm voie să urâm şi găsim că suntem îndreptăţiţi să simţim ură. Programul urii ne intoxică încetul cu încetul, la fel ca oricare alt program negativ. Iertarea şterge ura; ea e singura stare care poate distruge răul din noi înşine, e singura putere pe care o avem la îndemână, ca remediu pentru răul ce ne macină lăuntric şi, adesea, ne macină cu ajutorul unor oameni, situaţii sau evenimente, asupra cărora proiectăm lipsa noastră de iertare. Nu degeaba iertarea este un concept pe care-l regăsim în singura rugăciune pe care ne-a lăsat-o însuşi Mântuitorul, ”Tatăl Nostru”. Rugăciunea ne spune explicit că ”ne iertăm pe noi aşa cum îi iertăm pe alţii” şi acesta este un adevăr pe care trebuie să ni-l însuşim pentru a trăi într-o lume lăuntrică (dar şi exterioară) frumoasă.

Iertarea nu-i aşa de simplă pe cât credem; iertarea nu-i doar o afirmaţie, un cuvânt rostit cu gura, pentru ca inima şi mintea să rămână pline de venin. Iertarea e un proces, e o insistenţă în bunătate, e o predispoziţie continuă de a înţelege comportamentul şi reacţiile omeneşti şi acceptarea faptului simplu că orice poate fi iertat, dar – mai ales – că orice trebuie iertat. Pentru binele nostru, pentru accesul sufletului şi al minţii la adevăr, la înţelepciune, la înţelegere şi la iubire, trebuie să iertăm orice, cât de imposibil ar părea. A ierta e un proces, nu un gând, nu o idee. Iertarea poate lua mult timp, căci ea nu destructurează un program subconştient de ură dintr-o privire; ea înseamnă să accepţi, să înţelegi, să cunoşti, să vezi şi să fii, în cele din urmă, un alt om, unul transformat, un om liber şi bun.

Autor: Maria Timuc
sursa: jurnalul.ro

 

 

Izvorul iubirii

 

"Ne aflăm într-unul din cele mai propice momente pentru a ne deschide inimile, pentru a le goli de rămăşiţele trecutului, de resentimente, de tot ce nu am putut ierta sau schimba şi pentru a le umple cu prospeţimea iubirii.

Şi inima are nevoie de minunatul schimb al respiraţiei pentru a simţi că trăieşte, cu deosebirea că în loc de aer are nevoie de iubire pentru a supravieţui…

Nu ştiu cum se face, dar iubirea nu îmbătrâneşte niciodată, nu moare niciodată, e precum apa unui izvor care nu seacă niciodată… Omul însă are această putere de a astupa izvorul şi de a pretinde apoi că acesta nu există. Dar e păcat să nu lăsăm această „apă vie” să se reverse, să curgă şi să curgă, în ritmul bătăilor inimii, formându-şi făgaşul ei.

Omul e muntele care adăposeşte un astfel de izvor pe care dacă nu-l lasă să curgă va simţi o durere adâncă, clocotind precum lava unui vulcan care strigă a disperare. Nici un izvor care iese la suprafaţă nu va avea un făgaş făcut dinainte. Doar pentru că n-ai găsit omul potrivit pentru a iubi, doar pentru că nu ai făgaş format deja nu înseamnă că trebuie să-ţi opreşti izvorul.

Aşa că nu-ţi rămâne decât să dai piatra la o parte şi să permiţi apei să curgă, aceasta înseamnă de fapt să nu mai ai o piatră pe inimă. Te vei simţi uşor ca un fulg şi vei avea mereu senzaţia că pluteşti, că sufletului tău i-au crescut aripi şi că viaţa te-a luat prin surprindere.

Apoi, odată ce a ieşit la lumină, izvorul tău îşi va crea singur locul sau locurile prin care să curgă, cu alte cuvinte iubirea din tine îşi va găsi oamenii şi faptele prin care să se manifeste, fără ca tu să forţezi acest lucru să se întâmple.

Un izvor nu aşteaptă niciodată ca alt izvor să-i furnizeze apă, mulţumeşte ploii atunci când primeşte apă de sus şi mulţumeşte pâmântului şi pietrelor care îl susţin. Dacă alt izvor va dori să i se alăture, atunci probabil că amândouă izvoarele vor creşte contopindu-se în aceeaşi apă, pe acelaşi făgaş.

Îndemnul meu este să revii la izvorul din tine cât de des poţi, să-ţi potoleşti setea de iubire a sufletului în apa acestuia şi să nu uiţi că totul porneşte din tine, nu din afara ta."

sursa:http://www.ozibuna.net/
 

Iubirea nemărginită

Una dintre cele mai frumoase părţi ale Lui Dumnezeu este că nu oboseşte niciodată iertând și așteptând. Iertând nepăsarea, răutatea și decăderile noastre. Așteptând puțină considerație, recunoștință, iubire…

Că nu refuză niciodată un om care vrea să-l iubească şi că îi înţelege pe aceia care îl caută mai târziu... Și mai ales că pentru El niciodată nu este prea târziu. 

Că nu reproşează indiferența noastră şi uită de îndată orice greşeală recunoscută cu sinceritate. 

Că nu se simte folosit atunci când doar cerem fără a oferi și nici jignit atunci când îl acuzăm de toate nedreptățile lumii...

Că deși trec zile în șir fără ca noi să-i mulțumim, nu trece nicio zi fără ca El să ne ofere măcar o bucurie, o șansă, o reușită, un vis, iubire... 

Că deși îi întoarcem spatele adeseori, El ne primește mereu înapoi cu brațele deschise. 

Că ne iubește necondiționat, fără a ne obliga să Îl iubim...

www.irinab.com

Facă-se Voia Ta!

Cu toţii am trecut prin momente în care deşi ne-am dorit să schimbăm ceva în viaţa noastră, ne-a lipsit voinţa. Voinţa e cea care canalizează energia noastră pentru a atinge ceea ce ne dorim.
Astfel omul trece de la simpla dorinţă la voinţă, de la revoluţie la evoluţie. E important să constientizăm că o credinţă însoţită de voinţă puternică poate muta şi munţii.
Voinţa are putere creatoare, lucru pe care ni-l arată şi Geneza. Dumnezeu nu a stat pe gânduri când a zis „Să se facă lumină”.
Ne-a înzestrat pe toţi cu această mare putere de a crea, de a ne modela propria viaţă, de a ne re-crea pe noi înşine pentru a ne desăvârşi. E păcat să nu ne dăm seama de această putere pe care o avem „după chipul şi asemănarea Sa”.
Dar dacă puterea voinţei este aşa de mare înseamnă că e indicat să ştim foarte bine ce vrem conform principiului “Ai grijă ce-ţi doreşti că s-ar putea să se şi întâmple.”
Însă nu întotdeauna voinţa noastră duce la rezultatul dorit, pentru că nu întotdeauna ne dorim sau facem ce e mai bine pentru noi. Şi în astfel de momente apare suferinţa şi nu întelegem de ce trecem prin aşa ceva, dar continuăm să persistăm în aceeaşi greşeală. Poate că în aceste momente ar trebui să ne amintim că în rugăciunea Tatăl Nostru noi cerem mereu „Facă-se voia Ta” conform principiului că „Ce nu este cu putinţă la om este cu putinţă la Dumnezeu.”
Aceste cuvinte atât de puternice ne amintesc că noi facem parte din această minunată creaţie şi dacă încă din primele luni de viaţă o Forţă Superioară ne-a purtat de grijă să ne fie bine, de ce nu s-ar întâmpla acelaşi lucru şi acum?
Dacă suferi, dacă nu ştii încotro să te îndrepţi, dacă ceea ce ţi-ai propus nu se împlineste şi nu întelegi de ce, aminteşte-ţi de aceste cuvinte care coboară Cerul peste tine: „Facă-se voia Ta”.
Renunţă la ideea că tu poţi controla totul şi lasă totul să meargă de la sine. Asta nu înseamnă să te complaci într-o stare de inerţie. Continuă să acţionezi în direcţia dorită, dar abandonează-te cu inima Celui care a avut mereu grijă de tine. Dacă direcţia e greşită, cu siguranţă vei întelege acest lucru.
Şi ce dacă lecţiile vieţii sunt dure? Continuă să înveţi din ele, altfel se vor repeta la nesfârşit. Voia Sa va fi mereu spre binele tău, chiar dacă pe moment nu întelegi de ce se întâmplă aşa.
Imaginează-ţi că Sursa divină e un râu care curge prin tine. Nu te opune cursului apei pentru că rişti să te îneci, lasă-l să curgă şi ascultă-i susurul. Fă-ţi din credinţă o barcă şi înaintează odată cu apa, fără teamă.
Sau îţi poţi imagina că eşti un şef stresat cu prea multe responsabilităţi pe cap şi nu mai faci faţă pentru că vrei că tu să controlezi totul. Ce-ar fi să delegi o parte din atribuţiile care te copleşesc Administratorului?
Lasă-i loc Lui Dumnezeu în viaţa ta, nu-i subestima puterea. Acceptă că nu le poţi face tu pe toate, altfel te îmbolnăveşti. Deleagă-i din atribuţiile tale.
Roagă-te pentru ceea ce-ţi doreşti, dar acceptă că nu e treaba ta să ştii cum se va împlini. Continuă să crezi, iar atunci când s-a împlinit, nu-ţi atribui ţie sau altora reuşita. Dumnezeu lucrează prin noi toţi, să nu uităm să-i mulţumim.
 
Articol de Adela Moldovan

De ziua celei mai frumoase flori..."Femeia"

Seminţe de înţelepciune pentru Sufletul Femeii

1. Iubeşte-i pe cei de lângă tine aşa cum ai vrea să fii tu iubită. Fii generoasă în iubire, în căldura sufletească şi atinge inima cuiva drag astăzi printr-un lucru simplu, dar profund. Nu te mai gândi la ce primeşti tu din asta, întreabă-te întotdeauna: "Ce pot oferi eu astăzi?", "Cu ce îl pot ajuta pe cel de lângă mine?"

2. Lasă loc imprevizibilului să îţi însoţească viaţa. Acolo unde raţiunea nu planifică totul după propriile reguli, Divinitatea are posibilitatea să îţi susţină paşii, astfel încât viaţa ta să fie îmbălsămată în împrejurări frumoase. Fă loc, permite-i Graţiei Divine să coboare!

3. Nu trebuie să se întâmple ceva pentru a fi pe calea ta. Nu trebuie să ajungi undeva pentru a-ţi urma destinul. Nu trebuie să aştepţi nimic pentru a trăi ceea ce trebuie să trăieşti, tot ceea ce simţi şi experimentezi.
Acum face parte din desăvârşirea ta. Doar fă linişte şi ascultă. Şi devino conştientă de miracolul clipei de Acum. Atunci vei înţelege că totul este potrivit exact aşa cum este şi că nu trebuie să fie niciodată în alt mod pentru a fi bine sau corect.

4. Iubeşte ca şi când nu ai fi trăit dezamăgirea niciodată. Aruncă-te în braţele iubirii şi las-o să te învăluie în puritate, naturaleţe şi abandon. Uită de ceea ce crezi tu că eşti şi ai trăit până acum, comunică şi trăieşte de la suflet la suflet ca şi când nu ar exista o lume a contrastelor. Totul este iubire, lumină şi înţelegere în jurul tău!

5. Întotdeauna deciziile îţi aparţin. Dar ţine minte că deciziile luate cu mintea sunt total diferite de deciziile luate cu inima. Diferenţa este că atunci când iei decizii cu mintea, devii rigidă şi te limitezi doar la ceea ce mintea ta poate concepe.
În schimb, când îţi deschizi inima şi faci linişte să asculţi cu adevărat, atunci Divinitatea îţi vorbeşte prin intermediul Sufletului tău. Atunci ştii că n-ai cum să dai greş niciodată şi ştii că decizia luată este cea mai potrivită pentru toţi cei implicaţi.
Mintea ta nu poate să vadă ce e dincolo de aparenţe, însă sufletul tău este mesagerul cel mai de încredere al Divinităţii, ce vede Esenţa de dincolo de tot ceea ce se vede în exterior.

6. Soluţiile există tot timpul când ai nevoie de ele. Când vei deschide cu adevărat Ochii, atunci le vei vedea. Învaţă doar să priveşti prin ochii potriviţi, aceia ai Inimii şi ai Iubirii. Relaxează-te, binecuvântează viaţa şi fă din această călătorie o oportunitate divină prin care te redescoperi în milioane de forme.
Fiecare formă este la fel de minunată şi fiecare situaţie are o soluţie potrivită. Când vei renunţa la a te mai îngrijora, atunci o vei găsi şi tot atunci vei redobândi şi bucuria pentru viaţă. Iubeşte, trăieşte şi priveşte cu Inima!

7. Devino o inspiraţie divină pentru cei din jurul tău. Nu mai aştepta de la ceilalţi să facă lucrurile care ţie îţi fac plăcere, ci fă-le tu singură şi inspiră-i şi pe ceilalţi să înceapă să facă lucruri care le aduc bucurie şi împlinire în suflet. Poţi face lumea mai frumoasă exact acolo unde te afli, cu puţinul pe care îl ai. Tot ceea ce ai nevoie este doar o inima deschisă şi un zâmbet larg.

8. Ieşi în lume şi urmează-ţi calea. Fă ceea ce simţi că ai de făcut. Nu-ţi fă niciodată probleme la cum vei rezolva tot ceea ce ai de rezolvat. Atâta timp cât singurul tău scop este acela de a-ţi urma calea pe care o simţi în adâncul inimii tale, de a face ceea ce ştii că ai de făcut (ca şi cum ai simţi că Dumnezeu te-a pus acolo, pentru că stă în puterea ta să faci ceea ce ai de făcut în acel moment, în acel loc), nu-ţi fă niciodată probleme cu privire la situaţia materială sau la cum anume vei reuşi să duci la bun sfârşit ceea ce ţi-ai propus.
Tu fă primul pas. Dumnezeu îţi va lumina drumul şi îţi va aduce în cale tot ceea ce îţi este necesar că tu să finalizezi ceea ce ai de finalizat. Mergi cu încredere şi bucurie. Fă-ţi partea, pentru că şi Dumnezeu îşi va face partea Sa.

9. Învaţă să îi apreciezi pe oamenii din viaţa ta pentru rolul lor minunat pe care şi-l fac în reamintirea Ta despre Cine Eşti cu Adevărat. Fii aproape cu inima de ei şi mângâie-i cu vorbe calde, pline de iubire şi de recunoştinţă. Şi fă întotdeauna acest lucru cu sinceritate.
Chiar dacă acum prezenţa unei persoane în viaţa ta îţi provoacă nesiguranţă sau disconfort, va veni o vreme în care vei înţelege de ce această persoană a trebuit să existe în viaţa ta. Nu te comporta niciodată urât cu o persoană, pentru că nu ştii ce binecuvântare se ascunde în spatele prezenţei sale în viaţa ta.

10. Îndrăgosteşte-te de tine însăţi. Opreşte-te din agitaţie şi porneşte ori de câte ori poţi în explorarea Sinelui tău Adevărat. Tu ştii că eşti mai mult decât o prezenţă fizică. Bucură-te de momentele petrecute în solitudine pentru a te cunoaşte mai bine.
Descătuşează comoara ascunsă şi nu îţi fie teamă de ce vei descoperi. Coboară chiar şi acolo unde, poate, cu ani în urmă ai pus sigiliu. Revarsă-ţi, dacă e nevoie, lacrimile reţinute şi eliberează-te de iluzia suferinţei. Dincolo, se află privelişti verzi de împăcare şi linişte. Fii curajoasă!

11. Nu uita niciodată ce important este să trăieşti cu bucurie desăvârşită. Nu trece niciodată cu vederea frumuseţea din tot ceea ce există. Fiecare clipă este un dar special prin care Universul îţi arată cât de mult te iubeşte. Bucură-te de aceste daruri minunate. Rămâi centrată în profunzimea inimii tale şi bucură-te de tot ceea ce trăieşti. Universul va avea grijă de restul.

12. Închide ochii şi respiră profund. Uită pentru moment de toate grijile şi îndoielile care te apasă. Lasă-ţi deoparte toate gândurile, toate fricile, toate aşteptările şi toate resentimentele. Ascultă doar. Ascultă acea voce suavă şi caldă din interiorul tău. Rămâi pentru câteva momente în tăcere şi în splendida contemplare a fiinţei tale divine.
Celebrează Adevărul ce se lasă descoperit în urma acestei scurte meditaţii şi lasă starea de pace ce s-a aşternut asupra ta, să te ghideze întreaga zi.

13. Învaţă să faci din amabilitate şi din generozitate două virtuţi trainice ale inimii tale. Amabilitatea este o virtute ce calmează şi regenerează, iar generozitatea este dăruirea sufletului. Ce poate fi mai frumos decât o persoană blândă şi calmă, ce dăruieşte necondiţionat iubirea şi frumuseţea ei întregii lumi?

14. Învaţă să dai drumul lucrurilor din viaţa ta. Cu cât vei învăţa să faci acest lucru mai des, cu atât mai frumoasă va deveni viaţa ta. În spatele acestei practici se afla de fapt o încredere profundă că totul în viaţă se desfăşoară întotdeauna exact aşa cum trebuie, iar tu eşti împăcată cu tot ceea ce vine în experienţa ta de viaţă.
Cu cât vei da mai mult drumul lucrurilor din viaţa ta, cu atât mai mult vei face loc lucrurilor noi şi minunate să-ţi apară în cale şi să te îmbogăţească. Nu rămâne angrenată în trecut, nu ţine cu dinţii de nişte amintiri dureroase, nu încerca să îi obligi pe oamenii din viaţa ta să-ţi rămână alături, dacă ei simt că altul este drumul lor.
Găseşte-ţi iubirea, fericirea şi încrederea în sufletul tău şi oferă-le tuturor libertatea de a face exact ceea ce simt ei să facă, iar tu eliberează-te de lucrurile şi de sentimentele care îţi fac rău.

15. Învaţă să ai încredere în Divinitate. Nu mai încerca să cauţi milioane de motive logice şi raţionale care să-ţi argumenteze dacă ceea ce simţi e bine. Urmează-ţi inima şi ai încredere că paşii îţi sunt ghidaţi spre cel mai mare bine. Nu poţi descoperi uniunea divină şi iubirea adevărată prin minte. Toate acestea depăşesc cu mult concepţia umană.

16. Teama este o simplă iluzie. Ea nu există. Teama înseamnă lipsa recunoaşterii iubirii în sufletul tău. Tot timpul când resimţi teamă cu privire la orice lucru din viaţa ta, întreabă-te în felul următor: "Ce-ar face iubirea acum?" şi vei găsi imediat răspunsul.

17. Nu te învinovăţi niciodată pentru o reacţie pe care ai avut-o. Constientizeaz-o, preia-ţi lecţia şi mergi mai departe cu bucurie şi înţelepciune. Nu a fost decât o altă oportunitate minunată prin care să-ţi mai reaminteşti câte ceva despre tine. Fii recunoscătoare şi continuă-ţi călătoria cu graţie şi cu iubire.

18. Atunci când eşti mult prea obosită, pierzi din intensitatea şi profunzimea legăturii pe care o ai cu Ceea Ce eşti Tu cu Adevărat. Atunci nu te onorezi pe tine aşa cum meriţi şi nici nu îţi respecţi şi apreciezi corpul aşa cum acesta merită.
De aici, intervine apoi frustrarea, nemulţumirea şi începi să ai din ce în ce mai puţină claritate cu privire la ceea ce faci. Aşa că, relaxează-te, oferă-ţi timp pentru linişte interioară. Odihneşte-te îndeajuns de mult încât să te simţi proaspătă, energică şi profund conectată la Nivelul Inimii.

19. Atunci când ceri răspunsuri şi ghidare de la Divinitate, învaţă să ai răbdare şi să-ţi păstrezi echilibrul interior, bucurandu-te de fiecare etapă a călătoriei.
Din momentul în care alegi să te asculţi şi să urmezi înţelepciunea divină ce îţi este redată în urma ascultării, vei vedea că sufletul tău începe să te ghideze în direcţia misiunii tale, în direcţia împlinirii propriului destin. Învaţă doar să ai răbdare, să trăieşti mai mult din pace şi din încrederea faptului că totul este perfect exact aşa cum este.

20. Oricât de zgomotoasă ar fi lumea ta exterioară, în momentul în care îţi aminteşti să respiri, să zâmbeşti din toată inima şi să te bucuri de momentul de Acum, o stare profundă de pace şi de recunoştinţă se va aşterne în Sufletul Tău. Nu te priva de acest sentiment grandios. 

Rămâi în Pace! La mulți ani!

Cu nesfârşită iubire şi lumină,
Daniela 

sursa: http://initiativafeminina.wordpress.com/tag/tania-tita/ 

Trenul vieții

 

În viaţa mea eu tot am mers
Chiar dacă n-am avut de-ales
În trenul vieţii, ca fiecare,
În orice staţie am oprit, oricare...
Ele au fost nenumărate
Cu bucurii, durere, presărate,
Am poposit dar am luptat
Şi n-a contat c-am îndurat…
Am căutat o staţie a fericirii
A dragostei şi a iubirii
Mereu dacă acolo am fi
Esenţa vieţii poate că am şti…
C-aşa e trenul cel al vieţii
Călătorind din zorii dimineţii
Tot încercăm ca să ne fie bine
Şi să ne bucurăm de astă lume.
Cea mai frumoasă staţie
Ce este, a fost şi o să fie
E staţia iubirii cea măreaţă
Ce-aduce împlinire în a ta viaţă
De nu o cauţi şi de n-o găseşti
Degeaba atunci călătoreşti…
În ea,norocul este împletit,
Dacă iubeşti, la randu-ţi eşti iubit.
Atâta dor şi bucurii…
Acum iubeşti, ce fericit poţi fi!
Cu flori şi sentimente-i construită
În fiinţa-ţi ce se vrea iubită
Şi vrei să dăruieşti ce ai mai bun
Uitând de greul întâmpinat pe drum.
Iubindu-te pe tine, deodat’am înţeles
C-a mea călătorie a căpătat un sens
Voi mege pân’ la capăt şi nu mă voi abate
Acolo vom ajunge, indiferent ce-am face.
Esenţialul este dacă însă am iubit
Şi cu speranţă-n suflet de am călătorit…
Căci trenul vieţii merge înainte
De coboram, urcăm, în jur să luăm aminte.
Când calea lui de-i lungă şi anevoioasă
Întotdeauna s-arăţi că ţie mult îţi pasă,
Viaţa e numai una, călătorind prin ea,
Să laşi numai de bine privind în urma ta.
La capăt să ieşim cu amintiri frumoase
Cu fruntea noastră-n sus şi suflete duioase,
Valiza de valoare cu sârg alcătuită
Călătoria-n timp să fie aşa plăcută…

Mai devreme sau mai târziu toţi vom coborî din trenul vieţii…important este cum am călătorit…şi dacă am ştiut să ne bucurăm de această călătorie…

 

 

sursa: http://corina-roth.blogspot.ro/

 

Uităm...

Viaţa pare lungă, dar de fapt, e extrem de scurtă. Iar noi pierdem timp preţios. Îl pierdem stând ancoraţi în ce-am lăsat în urmă. Ne împiedicăm de nimicuri şi uităm să trăim.

Pierdem timp pentru că suntem supăraţi, pentru că ne e lene, pentru că regretăm, pentru că ne certăm, pentru că suntem egoişti, geloşi, invidioşi, pentru că uităm să ne bucurăm.

Uităm să ne bucurăm de o dimineaţă însorită şi de o cafea proaspătă, uităm să trimitem un mesaj frumos de bună dimineaţa sau de noapte bună, uităm să spunem “te iubesc”, “te rog”, “mulţumesc”, “iartă-mă”.

Uităm să apreciem, să respectăm, să mângâiem, să îmbrăţişăm, să iubim. Uităm să arătăm.

Uităm să ne bucurăm de ce avem şi vrem mereu mai mult.

Uităm să privim oamenii fără să-i judecăm, uităm să îi înţelegem.

Uităm să ascultăm mai mult şi să vorbim mai puţin.

Uităm să ne descreţim frunţile, să zâmbim mai des.

Uităm? Sau doar luăm tot ce avem ca pe ceva garantat, ceva pentru care nu trebuie să luptăm, ceva ce avem dreptul să avem?

Vedem, dar nu privim. Mirosim, dar nu savurăm. Simţim, dar nu arătăm.

Ia o pauză. Respiră adânc. Închide ochii. Gândeşte-te.

Gândeşte-te mai mult la ce ai şi apreciază. Lasă puţin deoparte gândurile legate de ce ai vrea să ai şi nu ai. Spune-i persoanei de lângă tine, părinţilor, prietenilor, bunicilor că îi iubeşti. Mulţumeşte-le că există în viaţa ta şi că o fac mai frumoasă.

Cere iertare pentru ce ai greşit şi lasă mândria şi orgoliul la o parte.

Respectă dacă vrei să fii tratat cu respect.

Bucură-te că atunci când deschizi ochii dimineaţa poţi vedea soarele.

Închide televizorul, calculatorul, şi citeşte o carte. Îndeamnă-i şi pe alţii să facă acelaşi lucru.

Visează. Speră. Ai încredere. Fii politicos. Apreciază. Mulţumeşte. Zâmbeşte mai des. Înţelege. Ascultă. Taci. Îmbrăţişează. Iubeşte. Trăieşte!

Iustina T. ©http://momenteinviata.ro/

Dimineaţa înţelepciunii

Este suficient să nu te mai grăbeşti, să nu mai goneşti secundele forţându-le să ţină ritmul cu ambiţiile tale şi cu planurile pe care mintea le ţese, minţindu-te că sunt importante, vitale chiar pentru tine şi pentru întreaga umanitate. Atunci când nu te mai grăbeşti, timpul se destramă în faţa ta, ca orice iluzie cu timp de viaţă cam cât a unui balon de săpun… abia atunci îţi dai seama că, cu cât te grăbeşti mai mult, cu atât ai mai puţin timp, şi cu atâta reuşeşti să faci mai puţine lucruri din cele propuse. Viaţa nu este o cursă contra cronometru, viaţa nici măcar nu este o cursă… este o curgere, precum apa din care suntem făcuţi şi pe care ne este atât de teamă să o bem, de teamă să nu ne cureţe de gândurile întunecate şi de frici.

Apa este cel mai mare profesor pe care îl avem pe această planetă, ea dintru început, ia forma vasului în care este turnată, nu păcătuieşte prin gusturi şi mirosuri care să gratifice papilele gustative sau nasurile pretenţioase, dar dizolvă tot, spală tot, conduce informaţia vie, acumulează şi stochează tot ce este nevoie vieţii, alcătuieşte tot, adăposteşte tot şi ce este mai magic este că alcătuieşte agregate moleculare… adică forţa ei nu constă în faptul că este o moleculă singulară şi egoistă, ci că se alipeşte de alte molecule similare şi împreună… mută munţii la propriu. Apa este astfel elementul de la care avem atât de multe de învăţat şi prima lecţie ar fi curgerea… Ea nu se grăbeşte niciodată… nici măcar când valuri imense se formează şi mătură totul în cale… în adâncuri… apa e linişte… căci ea este atât de multă… şi de puternică… încât nu are nevoie să se agite…

Aşa este şi apa din noi… atât de puternică şi de mare… atât de atoate primitoare şi creatoare… încât nu e nevoie să ne agităm… Dar pentru asta e nevoie să părăsim regatul rece şi calculat al minţii, să lăsăm deoparte aşteptările şi judecăţile şi să facem saltul în oceanul de iubire al inimii… acolo unde veşnicul răsărit al singurei emoţii creatoare din univers este pregătit să ne încânte, să ne aducă aminte cine suntem, de ce din toate câte ştim… noi oamenii am fost aleşi să iubim!

În dimineaţa asta… putem opri timpul, putem să îl destrămăm… oprindu-ne înainte de a face o acţiune… preţ de 7 respiraţii complete şi eliberatoare… înainte de a apăsa grăbiţi pe clanţa uşii care ne desparte de lume, înainte de a duce la buze prima ceaşcă de cafea, înainte de a trezi copiii sau de a spune bună dimineaţa fiinţei cu care am împărţit perna, înainte de a trece în revistă miile de lucruri pe care credem că le avem de făcut… înainte de a ne îngrijora că şi azi lumea s-ar putea sfârşi sau mai rău, ar putea dăinui încă o veşnicie… înainte de toate astea… să respirăm de şapte ori, conştient, la fiecare respiraţie să creeam în mintea inimii ţărmul unui ocean liniştit, cu o apă abia respirândă, şi un cer atât de tihnit… încât să simţim cu fiecare fibră că totul e iubire… cu ultima dintre cele 7 respiraţii să mulţumim Creatorului pentru desăvârşirea cu care a alcătuit totul! Vă garantăm că abia atunci veţi putea spune că v-aţi trezit cu adevărat!

Şi dacă tot aţi reuşit să vă deschideţi adevăraţii ochi… beţi şi un pahar mare cu apă… căci apă sunteţi… O apă înţeleaptă şi puternică, ce dizolvă orice şi mută munţii… o apă ce înseamnă viaţă!

O săptămână liniştită vă doresc!

 

sursa: astrosofia.ro 

Cum poate invidia să ne conducă spre recunoştinţă?

Din nefericire, majoritatea persoanelor se consideră ca fiind rele pentru că au sentimente de invidie şi încearcă să fugă de ele, crezând că astfel scapă de patimă. Dar în momentul în care încercăm să fugim, observăm că se întâmplă ceva straniu: acestea vin după noi. Aşa cum luna merge cu noi oriunde ne-am deplasa, aşa cum se ţine umbra de noi, tot aşa se ţine şi invidia. Ca realitate a fiinţei noastre, invidia este o trăsătură greu de dus, pentru că, spre deosebire de celelalte patimi, care pot fi măcar în parte satisfăcute şi aduc şi plăcere, invidia aduce numai tulburare sufletului. Sfântul Ciprian spune: „Cel cu sufletul bolnav de invidie nu găseşte nicio plăcere, nici în mâncare, nici în băutură, mereu suspină, geme şi suferă“. Cum să nu vrem să scăpăm de o asemenea greutate? Vedem însă că este atât de profund înrădăcinată în noi, încât orice am face pare fără folos. Când ne simţeam şi noi mai liniştiţi, deodată vedem cum ţâşneşte un gând care ne sfredeleşte sufletul, aşa, pe nepusă masă: „De ce-ar fi el/ea mai presus decât mine?“ Şi vedem că am uitat de tot gândul bun pe care-l pusesem.

De ce oare se întâmplă aşa? Unul dintre motive ar fi acela că la început invidia e o mişcare a sufletului. Mai înainte de a ajunge la gânduri şi la observaţii de genul „unora le merge totul strună!“, în primul rând se întâmplă în sufletul nostru o reacţie aproape imperceptibilă la vederea acelui lucru ori situaţie pe care ni le-am dori şi noi. Şi fiind mişcare a sufletului, aceasta nu poate fi anihilată, cel puţin nu la nivel raţional. Nu ne putem propune să nu mai simţim, pentru că nu ne propunem nici să simţim. Această primă mişcare a sufletului în direcţia invidiei nu vine din dorinţa noastră de a fi răi, îndărătnici ori trufaşi (căci cine şi-ar dori asta?!?), ci tocmai din dorinţa de a fi buni. De a fi mai buni decât suntem, într-un anume domeniu, fie el şi material. Şi ştim ce înseamnă acest „mai buni“ privind la aproapele. Vedem că el are ceva - material sau spiritual - ce noi nu avem, dar ne dorim să avem. Şi când observăm asta, putem încerca o nouă abordare.

Ce-ar fi să ne uităm pur şi simplu la invidie, să vedem ce vrea să ne spună?

În continuare, vă sugerez o abordare practică. Priviţi o situaţie în care v-aţi simţit invidia şi vedeţi ce anume invidiaţi? Va fi destul de greu să o faceţi, pentru că veţi întâlni mai întâi un zid de durere, apoi altul de frică şi încă unul de vinovăţie. Toate acestea întunecă vederea şi vă fac de multe ori să nu acceptaţi că există invidie în voi, ori să ridicaţi piatra împotriva voastră înşivă pentru că puteţi nutri (încă) astfel de sentimente. Apoi, rezistaţi tentaţiei de a vă plânge de milă că după atâta timp de mers la biserică, spovedit, împărtăşit, tot acolo, ba chiar mai rău sunteţi. Acestea sunt vălurile care vă împiedică să vedeţi ce se ascunde în spatele invidiei. Pentru că invidia, oricât de blamabilă ar fi, ascunde un secret important pentru voi. Secretul este acela că vă place un anumit lucru: vă place maşina prietenului cel mai bun, vă place să fiţi căsătorit/ă şi vedeţi că alţii deja sunt, vă place să arătaţi bine, să aveţi serviciu, poziţie socială şi lista poate continua la nesfârşit. Veţi întreba de ce este atât de important să observaţi că vă place, pentru că asta ştiaţi deja. E important, pentru că astfel veţi putea observa şi faptul că vă doriţi nu ceea ce are aproapele, ci o anumită stare. Doriţi starea sufletească pe care credeţi că o veţi trăi obţinând acel lucru. Aşa cum cei care cumpără produse pentru slăbit în urma unei reclame la teleshoping cred că îşi cumpără şi kilogramele minus împreună cu produsul şi vor arăta aşa cum arată actorii din reclamă şi se vor simţi extraordinar. Dacă ar fi să simbolizăm într-un fel - şi vă invit să faceţi acest exerciţiu, alegând un obiect care să reprezinte lucrul invidiat, un alt obiect starea pe care credem că am trăi-o şi un alt obiect să fie lucrul persoanei invidiate - am vedea că lucrul dorit e diferit de starea dorită şi mai ales e diferit de lucrul pe care îl are aproapele. Şi atunci, care mai e obiectul invidiei? Am realiza atunci că sub invidie era o dorinţă şi că ce avem de făcut e să lucrăm pentru a o împlini…. Şi mai ales că persoana respectivă nu are nicio legătură cu sentimentul nostru de invidie. Noi suntem dispuşi să facem cele necesare pentru a ne îndeplini dorinţa? Suntem dispuşi să facem jertfele necesare - de timp, de efort, de bani? Suntem dispuşi să învăţăm care sunt paşii care trebuie urmaţi pentru a ne împlini dorinţa? Să mergem acum pe ceea ce credem că simte persoana - iar la o analiză sumară vom vedea că ar semăna cu bucuria. Dacă aţi făcut exerciţiul propus mai sus, aţi văzut deja că acea stare e diferită şi de obiectul dorinţei, şi de persoană. Şi răspundeţi şi aici la întrebarea: sunteţi dispuşi să faceţi ceea ce e necesar pentru a trăi în bucurie, indiferent dacă vă îndepliniţi dorinţa şi indiferent dacă între timp vecinul îşi mai ia încă trei maşini, spre exemplu?

În noi se află deja ceea ce invidiem

Cele scrise mai sus se referă la situaţii concrete, palpabile, în care ştim exact ce ne dorim. Şi să presupunem că deja am învăţat să lucrăm la acest nivel. Şi iată că întâlnim situaţii în care ne trezim că invidiem ceva la care nici nu ne-am fi gândit vreodată. Un discurs frumos. Un schimb de priviri între două persoane. O trăsătură de caracter a cuiva. „Ce mi-ar fi plăcut şi mie să am curajul acestuia!“ - spunem privind cu desconsideraţie la noi înşine, fricoşi de când ne ştim. Iată că din nou invidia ne comunică. Ce anume? Faptul că în noi se află deja ceea ce invidiem, doar că în stare neexersată încă. Şi ştim sigur că există, pentru că în caz contrar nu am fi văzut nici la celălalt. Nu am fi putut recunoaşte curajul, dacă nu i-am fi ştiut definiţia din noi înşine. Nu am fi putut recunoaşte tandreţea, dacă nu ar fi fost şi în noi. Informaţia pe care ne-o aduce invidia în acest caz este că în noi se află ceva de care avem nevoie, dar este neexplorat încă, nefolosit, neexersat.

Iată cum, în cele din urmă, invidia ne poate conduce spre recunoştinţă. Să mulţumim lui Dumnezeu, pentru ceea ce a pus în noi, să-i mulţumim aproapelui, pentru că ne ajută să descoperim, şi nouă - pentru că am ajuns să putem lucra la asta, chiar dacă încă nu vedem.

sursa: http://www.doxologia.ro

RELAȚIA : o provocare permanentă!

Să ne facem bine înţeleşi : iubirea nu înseamnă doar fericirea aia haotică şi "fluturi în stomac" .
Ea mai aduce din când în când şi tristeţe şi lacrimi, nesiguranţă, şi da, multe, atât de multe întrebări !!
Dar nu înseamnă că se duce, că dispare ca fumul.
Odată născută, foarte greu este să o mai renegi . Asta e viaţa ...

Ce e însă foarte important în iubire, este să rămână mereu, Sinceritatea . În toate formele ei . Cu toate riscurile pe care le implică. Fără sinceritate, nu mai avem dreptul să susţinem că iubim. Nu avem dreptul să iubim , minţind. Nu putem respecta, minţind. Nu există viitor fără corectitudine .

Se poate întâmpla ca unele lucruri cărora noi nu le dăm importanţă, în ochii celui iubit să se reflecte ca fiind o greşeală din partea noastră . Situaţii frecvente de altfel , pentru că noi suntem fiinţe cu personalitate diferită, gândire distinctă, caractere formate independent de ceilalţi, percepţii personalizate .
Însă consider că, atâta timp cât există sinceritate şi deschidere din partea amândurora către comunicare şi puterea de a privi şi prin ochii celuilalt, multe dintre problemele care de fapt, există doar în aparenţă, pot fi rezolvate. Asta ţine de maturitate şi flexibilitate .
Eu personal, consider că nu există " conflicte " ireconciliabile. Ci doar refuz .

De asemenea, sunt situaţii în care unul dintre cei doi poate comite o greşeală . ( NU mă refer la infidelităţi, care sunt de neiertat !!! ) Este necesar ca, pentru a păstra armonia de cuplu, să găsim în noi puterea de a o recunoaşte nu doar faţă de noi înşine ci şi faţă de partener . O altă formă a respectului . În egală măsură sunt de părere că partenerul nu este îndreptăţit însă, să reproşeze ulterior, iar şi iar, această greşeală. Odată încheiată, discuţia nu trebuie reluată ca picătura chinezească . Altfel, inevitabil, va conduce către erodarea relaţiei .

O relaţie este greu de menţinut şi dezvoltat, în timp. Dacă la început totul pare uşor, prin faptul că ambii au acei mii de fluturaşi în stomac şi văd totul în roz, ea este extrem de complicată prin diversele situaţii care se ivesc. Împrejurări care pun la încercare cuplul, pun la încercare trăinicia sentimentelor şi, mai ales, dorinţa de a fi împreună pe termen lung . Trebuie să se înveţe unul pe altul, trebuie să se iubească nu doar cu acele minunate calităţi care i-au încântat ci, în primul rând, să îşi accepte, unul altuia, imperfecţiunile. Apoi să ştie cum să înveţe unul de la celălalt. Pentru că, într-o relaţie, întotdeauna există lecţii şi ambii trebuie să ştie cum să înveţe de la partener .

Se poate întâmpla ca partenerul să ne arate că principiile sau obiceiurile noastre nu erau chiar aşa 'sănătoase' pe cât le considerăm noi. Nu este o ruşine şi nici nu ne umilim în faţa lui, dacă învăţăm de la el cum să le schimbăm în aşa fel încât să coincidă cu interesele comune şi, în acelaşi timp, să nu ne îngrădească pe noi înşine, ca persoană.

Nu susţin schimbări de esenţă ci cred că oricine poate să aibă lecţii învăţate corect pentru o anumită etapă a vieţii sale, însă incorecte pentru o altă etapă viitoare din viaţă. Şi atunci se impune a fi schimbate, sau măcar puse în concordanţă cu "noul ", cu prezentul .
E corect să le avem în vedere, până la urmă înţelepciunea noastră din istoria personală ne-o construim, însă este greşit să formăm etaloane prin care să privim, apoi, toată viaţa .

Eu cam aşa văd o relaţie, în câteva cuvinte ... O relaţie, cu istoria mea dusă, ca pe un geamantan, în mână, peste tot .
Ca să ajung să gândesc în acest fel, am căscat bine ochii nu numai la mine ci şi la tot ce a fost în jurul meu, de-a lungul anilor .

Poate greşesc .. ? ... :) ...

de HElena ...(facebook)

Cu drag de mărțișor

În alb şi roşu îmbrăcaţi-vă sufletele! E rândul primăverii şi e rândul vostru la Lumina ei! Fiţi Oameni, fiţi mai blânzi ca florile ce se lasă atinse de aripile albinelor, fiţi răbdători ca apa ce ştie că amprenta ei nu va fi niciodată ştearsă de pe pietrele pe care le mângâie la trecerea ei, fiţi dornici să călăuziţi copiii spre speranţă!
Fiţi albi, fiţi roşii, fiţi IUBIRE!
O primăvară dreaptă, cu împliniri şi râsete curate în suflet şi pe chip, vă doresc vouă tuturor deopotrivă, femei, bărbaţi şi copii.

La mulţi ani!

Primăvară, primăvară
pentru-a nu ştiu câta oară
adu-le fetelor dor
iubire în mărţişor

iar în mândri ghiocei
aşa cum e-n obicei
dragoste nouă de viaţă
fericire şi speranţă

în buchet de viorele
pe aripi de rândunele
pune-le în inimioare
gânduri de mărgăritare

chipuri dragi ca Făt-Frumos
cu părul de abanos
ochi albaştri de cicoare
ca şi valurile-n mare

în buchetul cu zambile
pune-le zile senine
să le fure-un zburător
când vor fi noaptea în somn

să le ducă-n fericire
în visare şi iubire
să le stingă dorul lor
sub lumina stelelor

iar în şnur cu alb și rosu
adu-le la toate coșu’
cu copii frumoşi pe lume
să devină mame bune

să se bucure sub soare
pe a lumilor cărare
şi să fie fericite
dezmierdate şi iubite

primăvară, primăvară
pentru-a nu ştiu câta oară
dă la fete mărţişoare
dragoste în inimioare

bucuria de-a trăi
şi puterea de-a iubi
cum sunt zânele celeste
dintr-o magică poveste

sursa: http://reteaualiterara.ning.com/
 

Povestea curcubeului

Cu mult timp în urmă, la începutul timpurilor, culorile lumii s-au certat. Fiecare dintre ele pretindea că era cea mai bună, cea mai frumoasă, cea mai importantă, cea mai folositoare, cea mai iubită.

Verdele spuse: “Uitaţi-vă la iarbă, frunze şi copaci. În mod evident vedeţi şi voi că sunt cea mai importantă culoare. Sunt culoarea vieţii şi a speranţei. Uitaţi-vă în jur şi o să vedeţi că sunt peste tot”.

Albastrul l-a întrerupt şi exclamă: “Gândiţi-vă la cer şi la mare. Apa stă la baza vieţii şi fără mine nu ar exista cerul albastru. Fără mine nu ar exista nimic!”

Galbenul râse: “Eu sunt luminos şi cald, iar tu eşti atât de serios. De fiecare dată când te uiţi la o narcisă galbenă sau la o floarea-soarelui zâmbeşti. Soarele, luna şi stelele sunt galbene, frumuseţea mea este atât de evidentă încât oricine mă vede rămâne uimit.”

Portocaliul începu să se laude: ” Eu sunt culoarea mâncărurilor sănătoase ce dau putere. Morcovul, portocala şi dovleacul au multe vitamine. Şi atunci când portocaliul umple cerul, la răsărit sau la apus, frumuseţea mea este atât de evidentă încât toţi cei ce mă văd se opresc să mă privească cu admiraţie şi uimire.”

Ei bine, roşul începu să strige: “Eu sunt conducătorul întregii vieţi. Sângele este roşu şi sângele înseamnă viaţă. Eu sunt culoarea pasiunii şi a iubirii.”

Violetul se ridică în picioare şi era foarte înalt. El vorbi dând foarte multă importanţă spuselor sale: “Eu sunt culoarea imperială şi a regilor. Oamenii puternici întotdeauna m-au ales pe mine deoarece eu sunt culoarea puterii şi a înţelepciunii.”

La sfârşit, cu o voce joasă şi timidă, Indigoul spuse: “Cu greu mă observaţi, însă deşi sunt tăcut, fără mine nu aţi fi nimic. Aveţi nevoie de mine pentru echilibru şi contrast şi pentru linişte interioară.”

Argumentările au continuat, fiecare culoare în parte laudându-se, ridicându-se în slăvi şi certându-se. Fiecare în parte considera că este perfecţiunea întruchipată. În timp ce se certau din ce în ce mai tare, un fulger puternic lumină cerul. Începu să tune şi să plouă cu găleata. Culorile tremurară de frică şi se strânseră în braţe pentru a se linişti şi proteja una pe alta.

Apoi ploaia începu să vorbească: “Voi, culorilor, sunteţi atât de nesăbuite. Vă certaţi care este cea mai bună, fiecare încercând să fie deasupra celorlalte. Nu înţelegeţi că fiecare în parte aţi fost făcute cu un scop special, fiecare este unică şi diferită? Luaţi-vă de mâini şi urmaţi-mă!”

Făcând ce le spuse ploaia, culorile se apropiară şi se luară de mâini. “De acum încolo”, zise ploaia, “când plouă, fiecare dintre voi se va întinde de-a lungul cerului într-un superb semicerc colorat. Curcubeul va fi un semn al păcii şi al speranţei.”

Astfel, oameni buni, de fiecare dată când ploaia curăţă pământul, căutaţi un curcubeu pe întinsul cerului.

Când apare, ţineţi minte că fiecare dintre voi este special.

Lăsaţi culorile curcubeului să vă reamintească să vă apreciaţi pe voi înşivă şi pe cei din jur!

autor necunoscut
sursa http://momenteinviata.ro/

Temperatura sufletului tău

 

Ştii acel sentiment de bine, linişte şi calm care se extinde în tot corpul tău? Timpul parcă stă în loc, orice tensiune dispare, grijile se risipesc, iar tu…, tu eşti atât de aproape de ceea ce este esenţa ta. Eşti atât de mulţumit, atât de încrezător. Radiezi fericire. 

Tu îţi mai aduci aminte când ai experimentat ultima dată această stare atât de minunată?

Ei bine, aceasta e starea de echilibru a sufletului nostru. La fel cum corpul nostru e făcut să aibă o temperatură constantă, şi sufletul are nevoie de acest echilibru. Ia gândeşte-te puţin. Ce se întâmplă când ţi-e frig sau cald? Organimsul tău instant declaşează mecanisme prin care urmăreşte să readucă temperatura la valoarea normală. De multe ori însă el nu poate face acest lucru fără ajutorul nostru. Fie că trebuie să ne îmbrăcăm mai gros, să dăm drumul la căldură, sau, după caz, să punem comprese sau să luăm medicamente, trebuie să intervenim pentru a-l sprijini. Cu toţii suntem conştienţi că e absolut vital pentru noi ca el să revină la temperatura normală şi, cu siguranţă, nu neglijăm acest aspect.

Dar ştii ceva, şi sufletul nostru e la fel. Uneori fierbe, alteori e sloi de gheaţă. Din păcate nu s-a inventat termometru cu care să-i putem lua acestuia temperatura. Şi cum credem că nu avem ceva palpabil pe post de semnal de alarmă, ignorăm suferinţa sufletului, zbuciumul lui de a reveni la acea stare binecuvântată de echilibru.

Dar ne înşelăm. Dacă suntem atenţi, emoţiile noastre ne avertizează de fiecare dată când sufletului îi lipseşte ceva. Şi nu doar atât, cu toţii avem mereu la dispoziţie 3 căi de a regla imediat temperatura sufletului nostru.

Indiferent de experienţele prin care trecem, putem să readucem echilibrul sufletului practicând - RECUNOŞTINŢA - GEREROZITATEA - IUBIREA NECONDIŢIONATĂ.

Însă acestea trebuie practicate într-un anumit fel pentru a da rezultate maxime. Trebuie practicate cu consecvenţă şi cu rigurozitate, nu doar când suntem la ananghie.

Şi nu superficial, ci să le simţim în toată fiinţa noastră. Ele sunt şi vitamine şi medicamente pentru sufletul nostru. Ele îi reglează acestuia temperatura. Îl încălzeşte atunci când e ca un sloi de gheaţă şi nu mai simte nimic. Îl temperează atunci când clocoteşte şi e atât de răzvrătit. Da, ce ni se întâmplă, ce facem sau nu putem face, ce avem sau nu avem influenţează temperatura sufletului nostru. Să nu uităm însă că avem mereu la îndemână cele 3 metode.

Eu îţi doresc să te bucuri de acel echilibru sufletesc care ne face zilele mai bune. Exersează mereu generozitatea, recunoştinţa şi iubirea necondiţionată. Simte-le cum îţi transformă sufletul. Sunt 3 prietene de nădejde de care te poţi bucura la bine şi la greu

 

http://www.ozibuna.net/

 

 

Spune “Da” vieții!

 

Atunci când viaţa noastră se derulează conform planului bine stabilit de către noi, ne este uşor să zâmbim şi să îmbrăţişăm acele aspecte care ne compun zilele, săptămânile şi anii. Atunci trăim un “Da” continuu pentru că ştim că este ceea ce ne dorim şi ne sprijinim liniştea pe o oarecare certitudine, chiar dacă aceasta este, de obicei, iluzorie, noi vrem şi ţinem neapărat să credem în ea, pentru că ne aduce siguranţă, securitate, echilibru. Dar de câte ori sau cât de dese sunt cazurile în care viaţa chiar merge conform unui plan bine pus la punct?

În complexitatea acestei lumi, neprevăzutul pândeşte întotdeauna după colţ şi ameninţă tot timpul această siguranţă fabricată de către minte. În acele clipe ne dăm seama că echilibrul construit undeva înafara noastră, care se sprijină pe aspectele manifeste ale vieţii de zi cu zi, aspecte care ţin de mediul exterior, defapt nu există, pentru că sunt prea multe elemente ale cotidianului asupra cărora chiar nu avem control. Avem control doar asupra propriei noastre persoane şi singurul echilibru solid care poate atinge acel stadiu în care nu mai poate fi dărâmat, este echilibrul nostru interior.

În momentul în care începem măcar să ne construim acest echilibru sufletesc şi emoţional, se întâmplă un fenomen puţin spus interesant. Necunoscutul, care până mai ieri părea să ne ameninţe integritatea planurilor bine calculate, poate, dintr-o dată, să capete valenţa de oportunitate. În momentul în care ştim să privim la acest “necunoscut” cu interes şi curiozitate, vom avea surpriza să observăm că “noul” deschide, de foarte multe ori, noi drumuri în viaţa noastră, noi ferestre, noi perspective ce ne îmbogăţesc cunoaşterea, experienţa şi realitatea pe care o trăim.

A trăi tot timpul după o serie de coordonate fixe şi a ne pierde cumpătul atunci când lucrurile nu merg aşa cum ne-am fi dorit, în schimb, ne ţine într-o falsă impresie de siguranţă, iar un eventual “eşec” ne poate duce la o dezamăgire mult mai mare decât cea provocată uneori de apariţia unui neprevăzut îmbrăţişat şi acceptat.

Ce înseamnă să spunem “da” vieţii?

Înseamnă să ne deschidem cu încredere, curiozitate şi interes, noului care pătrunde în viaţa noastră. Într-o zi, fără să vrem, traficul este blocat pe arterele pe care circulăm de obicei şi suntem constrânşi să luăm un alt drum sau un prieten cu care trebuia să ne vedem ne propune să ne întâlnim undeva în oraş, dar odată ajunşi acolo primim un telefon prin care acesta ne anunţă că nu mai poate veni, şeful nostru decide că nu mai poate susţine un număr “n” de angajaţi şi ne pomenim pe lista de disponibilizări sau pizzeria la care obişnuiam să ne petrecem câteva ore de relaxare cu prietenii este închisă pe timp nelimitat.

Neprevăzutul despre care vorbim poate fi mai mult sau mai puţin “grav”, să afecteze cursul vieţii noastre într-o măsură mai mare sau mai mică, dar aproape întotdeauna, în faţa unei situaţii de acest gen, tindem să manifestăm o oarecare reacţie de iritare. Şi totuşi… poate că drumul cel nou pe care am fost “forţaţi de împrejurări” să păşim ne aduce la cunoştinţă deschiderea unei noi galerii de artă, poate că, dat fiind că prietenul care trebuia să ne ţină companie nu a mai putut onora întâlnirea, avem câteva ore pentru noi şi ne permitem să facem acea plimbare liniştită pe care ne-o doream de ceva timp, poate că serviciul la care tocmai a trebuit să renunţăm face loc în viaţa noastră unei noi aventuri, ne forţează cumva să ne reevaluăm priorităţile, să decidem care este domeniul în care ne-am dori cu adevărat să activăm şi poate că o nouă oportunitate ni se va deschide exact în această direcţie, poate că tocmai pentru că pizzeria noastră preferată este acum închisă, descoperim o cafenea sau un nou loc simpatic şi plăcut în care să ne petrecem acele câteva ore, diversificandu-ne în acest fel opţiunile.

Viaţa ne poate oferi un număr infinit de experienţe.

Cu toate acestea, de obicei tindem să parcurgem mereu acelaşi drum pe care l-am bătătorit deja de sute de ori. Este şi aceasta o formă de limitare, care ne face să pierdem, cu preţul unei siguranţe iluzorii, o gamă variată de conjuncturi, culori, nuanţe, oportunităţi, persoane şi situaţii care ne-ar putea îmbogăţi realitatea, cunoaşterea, înţelegerea.

Aşadar, ori de câte ori poţi, caută să-ţi construieşti echilibrul în interior şi lasă viaţa să ţi se dezvăluie aşa cum curge pentru că, curgerea clipelor în forma în care ele se succed în mod natural, acceptată fără a opune atâta rezistenţă, poate aduce cu sine surprize extrem de plăcute! Alege să trăieşti cât mai multe dintre aspectele pe care viaţa ţi le oferă şi, cu măsură şi cumpătare, adună din toate aceste experienţe darurile nepreţuite care îţi parvin. Aminteşte-ţi că tu participi în permanenţă la crearea propriei realităţi iar o anumită situaţie neprevăzută, poate să fi fost creată sau atrasă chiar de tine, la nivel inconştient sau la niveluri subtile, tocmai pentru a te apropia de darul sau lecţia de care aveai nevoie în acel moment.

 

sursa :e-mail
 

Dragostea, iubirea, fericirea

Poate că mulţi vor considera că vreau să scriu despre lucruri demodate sau care şi-au pierdut sensul astăzi, însă cred şi mărturisesc că toţi ne dorim să trăim stările sufleteşti la o intensitate înălţătoare; nicidecum nu vrem să rămânem săraci în sentimente sau privaţi de o explicaţie ce poate transforma clipa în veşnicie, dragostea în iubire sau comunicarea în trăire…

Dacă aş încerca să definesc fericirea, o fac prin nişte cuvinte foarte sărace în a exprima esenţa ei: fericirea este starea pe care o trăieşte omul atunci când a simţit că iubirea îi este împărtăşită şi de cealaltă jumătate a lui. Deci, condiţia primordială a omului ca să fie fericit, este să iubească şi să fie iubit!... Fericirea pe acest pământ nu este decât o pregustare a bucuriei din Rai.

Puţini sunt cei care trăiesc această stare, dar cei mai mulţi o caută şi o vor căuta până când o vor găsi. Pentru a înţelege de ce nu suntem cu adevărat fericiţi chiar atunci când credem că iubim, voi încerca să evidenţiez diferenţa dintre "a iubi" şi "sunt îndrăgostit". (Nu ştiu de ce s-a pus accentuat în cultura noastră cuvântul "dragoste" - chiar şi în imnul dragostei scris de Sf. Ap. Pavel - când şi în Noul Testament se vorbeşte numai de "iubire" şi nu de "dragoste", în textul din limba greacă este scris numai "αγάπη"= iubire…) Probabil că "dragoste" exprimă o stare lumească, iar "iubire" pe cea dumnezeiască.

Iubirea înseamnă libertate, pe când dragostea înseamnă dependenţă.

De aceea mulţi sunt distruşi din toate punctele de vedere după o despărţire, suferă şi cel ce iubeşte, însă se retrage pentru binele celuilalt. Este firesc ca fiecare relaţie să înceapă când te simţi legat de celălalt, te simţi atras de ceea ce-ţi place, dar iubirea este sinceră şi onestă; pe când dragostea este ipocrită, încearcă să folosească orice mijloc spre a-şi atinge scopul!

Iubire înseamnă jertfă! Se jertfeşte fără să simtă că faceun sacrificiu, este gest firesc atunci când iubeşti; dragostea cere celuilalt să se jertfească. ("seamănă cu devorare de oameni", spunea un scriitor celebru).

"Am cucerit, deţin, folosesc tot felul de strategii, spionez, am forţat, încerc să manipulez, încalc spaţiul" sunt cele mai obişnuite cuvinte prin care descriem o "relaţie" … Sunt în acelaşi timp expresii de războinic, descriu lupta şi dorinţa de stăpânire! Sf. Ap. Pavel spune: "Iubirea nu caută la ale sale" (1 Cor. 13,5)

Iubirea nu are limite, însă dragostea - conştient sau inconştient - condiţionează trăind cu gândul: "te iubesc dacă mă iubeşti, dacă nu mă iubeşti, te urăsc!". Dragostea este pretenţioasă, mereu nemulţumită; în iubire şi cel mai mic lucru sau gest oferit, este cel mai mare dar. În dragoste este obişnuit sentimentul golului, a lipsei; însă atunci când iubeşti te simţi împlinit, pentru simplul fapt "că iubesc!"

Iubirea cuprinde tot ce o înconjoară, dragostea "vede" doar ce-i lipseşte. În limba greacă "iubesc" se spune"Α Γ Α Π Α Ω" (agapao), deci numai când iubesc ajung să cuprind în fiinţa mea pe Hristos care este "A" şi "Ω".

Iubirea este curată, simplă şi totală. "Iubirea îndelung rabdă, este binevoitoare, nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu se aprinde la mânie, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate… toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă", Scria Sf. Ap. Pavel în Imnul Iubirii.

Iubirea trăieşte în veşnicie, pe când dragostea are termen de valabilitate. Atunci când iubeşti nu mai eşti supus legilor lumeşti, evadezi şi te înalţi cu puterea ce ţi se dăruieşte. Este la fel de necesară ca aerul, este piatra de temelie a unei căsnicii ce va învinge toate ispitele şi greutăţile întâmpinate. Este începutul şi pregustarea relaţiei ce trebuie să existe între noi şi Hristos, căci nu putem trăi altfel plinătatea iubirii Lui pe acest pământ.

Iubirea este pentru toţi, se revarsă ca o ploaie binecuvântată ce cade peste toţi, vrednici sau nevrednici. Dragostea cere exclusivitate şi într-un sfârşit se tranformă într-o gelozie sufocantă.

"Iubeşte!" este chemarea omului de a se lupta cu cel mai mare duşman şi cea mai periculoasă idolatrie: mândria! Niciodată nu este mai alimentat egoismul nostru, ca atunci când suntem doar îndrăgostiţi.

"Te iubesc!" înseamnă cum caut prilejul în a-ţi împlini dorinţele şi nu vreau, folosindu-mă de tine, să-mi acopăr nevoile mele. Numai dragostea care are puterea de a se transforma în iubire va învinge: timpul (Tristan şi Isolda au fost doi tineri ce pur şi simplu s-au iubit, n-au făcut nimic deosebit), egoismul (nu mă mai gândesc la mine, ci la tine), nevoia mea; şi trăieşte veşnic fericită…

Nu există lucru mai firesc şi mai înălţător ca "a iubi", căci iubirea înseamnă plinătate, frumuseţe şi viaţă la superlativ. Creaţi am fost din iubire şi ne desăvârşim în iubire. Nu este păcat să iubesc, ci să nu iubesc! Dar trebuie să iubesc omul, nu fapta sau dorinţa; ci frumuseţea, gingăşia sufletului ce-şi doreşte să fie iubit. Aşa încep să-mi vin în fire şi "nu cele ce se fac după fire sunt păcate, ci cele rele după alegerea cu voia" (Sf. Antonie cel Mare).

de Arhim. Siluan Visan