Facă-se Voia Ta!

Concluzie: de fiecare dată când suntem credincioşi adevărului nostru, de fiecare dată când ne ascultăm nevoile şi le comunicăm cu iubire, de fiecare dată când ne suntem credincioşi nouă înşine şi facem şi spunem EXACT ceea ce simţim, totul curge.

CURGE.Cu fiecare respiraţie a Lui Dumnezeu, a Universului, a Vieţii.Curge.

Şi fiecare se află în spaţiul lui propriu.

Eu în al meu. El în al lui. Fiecare în spaţiul său propriu. Fiecare în locul lui de la Dumnezeu.

Şi ne putem întâlni cu toţii la mijloc, simţind iubire şi respirând iubire, dăruind iubire şi primind iubire, creând fericire şi frumos şi bun.

Pentru că aşa nu există frustrări, nu există trădări, nu există minciună, există doar EU SUNT ASTA şi mă accept şi mă iubesc în totalitate aşa cum sunt şi îmi urmez drumul şi chemarea şi calea mea de la Dumnezeu dată.

Şi de fiecare dată când ne trădăm pe noi înşine ca să îi facem altuia pe plac, de fiecare dată când totul din NOI ne spune una, şi noi facem alta – de frică, de ruşine, din dorinţa de a fi acceptaţi, de groază că ne judecă societatea, mama, tata, Dumnezeu, tata mare, de groază şi mai mare că nu o să ne mai iubească nimeni, de teamă că o să se supere el sau ea sau cineva sau oricine – de fiecare dată când suntem mai puţin decât adevărul nostru şi de fiecare dată când nu ne iubim şi nu ne respectăm pe noi înşine… de fiecare dată ordinea Universului se strică şi totul se împiedică şi mai devreme sau mai târziu totul devine minciună şi se depărtează de iubire şi de adevăr şi de integritate.

Şi ne punem piedică nouă şi celor de lângă noi, pentru că totul e legat şi totul funcţionează împreună şi pentru că o bătaie de aripă de fluture în colţul ăsta de lume chiar creează o furtună în celălalt colţ şi pentru că fiecare din noi e o cărămidă cu locul ei în imensa construcţie a Universului şi de fiecare dată când nu ne ascultăm şi ne trădăm se cheamă că nu ne facem treaba. Că ne băgăm noi în seamă aiurea.

Şi totul ar fi mereu atât de simplu dacă am FI ceea ce SUNTEM, mereu, mereu, fără ezitare, fără abatere, fără teamă, frumoşi şi plini de credinţă şi încrezători în Tot Ceea Ce Este.

A fi credincioşi şi a ne urma fiecare adevărul său este cea mai mare dovadă de iubire şi de respect faţă de noi înşine şi faţă de cei cu care dăm nas în nas în fiecare zi.

Facă-se voia Ta, şi nu a mea. Ăsta e Adevărul meu de la o vreme încoace. Facă-se voia Ta, şi nu a mea.

Inspiraţie. Intuiţie. Creativitate. Iubire. Lumină!

Facă-se voia Ta. Te iubesc. Îţi mulţumesc.

de Laura Câmpean

Bărbatul ideal

 

“Bărbatul tău e ideal pentru că ți-a venit în întâmpinare cu tot ce a cerut sufletul tău.

Bărbatul tău ți-a ieșit în cale cu pâinea și cu sarea vieții, îmbrățișarea lui are exact forma zâmbetului tău, iar în ochii lui se vede norocul de a te fi întâlnit.

Lui nu trebuie să-i ceri nimic pentru că îți dă totul.

Pe el nu trebuie să-l minți cu nimic, pentru că înțelege orice.

Lângă el nu ți-e frică de nimeni, pentru că ești cel mai de preț bun al lui și nu va risca nimic ca să te piardă.

Acolo unde începe slăbiciunea lui, apare subtil forța ta, iar situația inversă e motorul fericirii tale.

Bărbatul ideal e liber pentru că te-ai îndrăgostit și de aripile lui, iar umărul lui e locul tău de spovedanie, de răsfăț sau de alint. Lângă el, lumea e un spațiu mult mai prietenos, iar e ploaia e mereu caldă.

Fiecare mișcare a lui e spectacolul tău preferat, iar grija pentru el e cea mai dragă îndeletnicire a existenței tale.

Bărbatului tău ideal îi zâmbești și în somn, pentru că iubirea ta nu adoarme nicicând, iar respirația lui te sincronizează cu universul în care ți-a fost dat să trăiești.

Bărbatul ideal, după care ești nebună, te învață să fii femeie, să-ți arăți interiorul cu aceeași grație cu care mâinile tale îi cuceresc obrajii și ochii, buzele și gâtul…

Pe buzele tale ai mereu un sărut de rezervă, astfel încât să nu sufere nici una din părțile implicate în îmbrățișarea vieții în doi…

Bărbatul tău e ideal pentru că l-ai întâlnit exact în momentul în care nu mai visai la el și va rămâne ideal câtă vreme îți va ține sufletul în palme.

Dacă sufletul tău nu e negru, ci atât de luminos încât să înțeleagă că iubirea înseamnă TOTUL, bărbatul ideal va fi mereu cel de lângă tine, și nu cel de pe trotuarul de vizavi, de la brațul altei femei, de pe ecran sau din cărți…

Bărbatul ideal nu se caută după o schemă anume, nu trăiește într-o climă aparte și nu răspunde doar la semnale specifice.

Poate că trece în momentul asta pe sub fereastra ta sau prin biroul tău, poate mâine va traversa strada odată cu tine…

Ridică ochii și vei ști…€“ nu mă întreba cum…

Poate că nu are ochii albaștri, 1,90 m și mușchi de oțel, dar poate că are exact ce-ți lipsește ție.

Dacă răzbim și-l găsim [ bărbatul ideal] , propun să-l iubim și gata.

Restul ar fi pierdere de timp.

Și de șansă…

Și de tinerețe….

Și de idealuri…”

* fragment din cartea Despre lucrurile simple, de Mihaela Rădulescu
Cartea poate fi găsită aici.

 

Remediu homeopatic pentru...mintea noastră!

Poate că există în viaţa ta acum o situaţie sau o relaţie care te agasează, te stresează, te înnebuneşte, îţi crează frică sau nemulţumire, enervare sau îndoială continuă. Poate că ceva merge cu dificultate, poate că ţi se pare că ceva este fără ieşire sau că altceva nu poate fi niciodată schimbat.

Oricare ar fi situaţia ta, efectul constant este acesta; "te necăjeşte, te stoarce de energie, te pune la colţul vieţii şi te face să dormi cu un singur ochi închis”...Dacă ţi se întîmplă ceva de genul acesta, începe prin a vedea exact în omul sau situaţia dificilă pastila cea mai puternică pentru vindecarea ta. Ea îţi cere să schimbi exact ceea ce simţi în acel moment. Ceea ce gîndeşti şi ceea ce crezi că te înspăimîntă. Pastila pe care ne-o furnizează experienţa de viaţă este ca şi un remediu homeopatic; o doză mică de supărare care izvorăşte dintr-o situaţie de viaţă trezeşte în noi un program amplu de supărare.

Momentul în care facem din ţînţar armăsar este şi momentul simbolic al înghiţirii pastilei vindecătoare. Esenţa pastilei numită situaţie dificilă de viaţă constă în momentul în care devenim conştienţi de faptul că ne descrie cauza bolii. Cauza situaţiei pe care o trăim.

Puterea de vindecare se află la îndemîna noastră şi constă în schimbarea conştientă a gîndurilor prin care definim situaţia noastră.

Dacă suntem certaţi cu o fiinţă apropiată, iubită, vom fi tentaţi să gîndim cît este ea de vinovată pentru nefericirea pe care o simţim în acel moment. Ne amintim din istoria antică a experienţei despre cum a spart farfuria la nuntă şi despre cum ne-a spus nu ştiu ce cuvînt în public. Mintea ne înghionteşte să-i creăm celuilalt o imagine prin care ne arată că..avem dreptate. Celălalt este vinovat. Sau noi suntem vinovaţi...

Ceea ce gîndim în timpul derulării situaţiei dificile de viaţă trebuie să fie în atenţia noastră, dar nu pentru a găsi argumente care să ne confirme dreptatea, cît pentru a ne modifica modul de a vedea persoana, situaţia sau pe noi înşine. Căci gîndurile şi sentimentele negative care evoluează în interiorul nostru în timpul oricărui eveniment de viaţă descriu precis gîndurile şi sentimentele care au creat evenimentul...

Dacă - de exemplu – ne plîngem continuu în sinea noastră că nu avem bani, iar situaţia noastră materială este aceasta cu adevărat – pastila se ascunde chiar în boala însăşi, ca şi cauza bolii. Plînsul nostru este cauza lipsurilor financiare, iar remediul este acela de a înceta din plîns.

A observa ce anume avem, a ne mulţumi cu ce avem, a ne comporta, apoi, ca şi cum am avea...Vindecarea la acest nivel este un proces, nu o pastiluţă fermecată. Procesul constă în a exersa zi de zi schimbarea noastră la nivel mental, iar rugăciunea “Dă-mi, Doamne, gînduri curate pentru acest om sau pentru mine însumi” poate face minuni.

Schimbarea afirmaţiilor mentale, în primul rînd prin apelul la rugăciune (iar în situaţiile foarte dificile acest apel este esenţial) ajută, pansează şi modifică starea noastră interioară, dar şi pe aceea exterioară. Poate nu se întîmplă imediat, dar nici pastilele nu …iau durerea imediat. Munca noastră cu propria minte devine, însă, o pastilă homeopatică viguroasă şi vindecătoare, cu acţiune mai lentă, dar puternică şi fără efecte adverse sau secundare.

În mintea noastră şi-n trăirile interioare pozitive se află marele secret al vindecării pe toate dimensiunile omeneşti; fizic, mental, emoţional, dar şi în viaţa de zi cu zi. 

de Maria Timuc
 

Șotronul din Inima Ta

 

Astăzi e timpul să-ţi aminteşti.

 
E timpul să laşi deoparte mintea şi poveştile vieţii tale, şi să-ţi aduci aminte că totul e atât de simplu precum o joacă de copil. Dacă ne abandonăm cu totul jocului şi permitem curgerea lui. Dacă ne deplasăm înspre a fi şi-l înlocuim pe a face, măcar pentru o zi.

A-ţi complica viaţa inutil este o artă care aparţine prin excelenţă adultului din noi. Dacă simţi că această artă nu a dat roade prea bune în viaţa ta de până acum, abandonează-te astăzi în faţa copilului tău interior! Întreabă-l ce-şi doreşte şi cum poţi să faci ca totul să fie din nou simplu, ca atunci când aveai 4 ani? Întreabă-l cum poţi să-l faci să se simtă bine şi fă ceva pentru el astăzi.

Fă acel lucru după care sufletul tău de copil tânjeşte de atâta timp! Ai avut până acum naivitatea să crezi că-l vei putea reduce la tăcere, ca să nu te mai încurce atunci când tu ai treburi serioase de făcut.

Treburi atât de importante, de care “îţi depinde viaţa”. Însă astăzi copilul din tine urlă şi va veni o zi, dacă nu a venit deja, în care nu vei mai putea să-l ignori. Şi vei vedea că viaţa nu depinde atât de mult de treburile serioase pe care le îndeplineşti tu acum cu ardoare, şi nu poate fi împlinită fără lucrurile mult mai simple pentru care nu-ţi găseşti niciodată timp.

Ascultă-ţi urletul din urechi şi simte dorul din inimă! De ce îţi este cel mai tare dor? Ce vrea copilul din tine să facă? Să se zbenguie prin parc, să chiulească câteva ore de la serviciu, să mănânce o îngheţată, să se plimbe cu rolele sau să se uite la desene animate? Să se joace cu un căţeluş, să mângâie o pisică, să se plimbe cu bicicleta?

Sau poate să-şi deseneze un şotron pe asfalt? Şotron, da! Ce joc minunat e acest şotron pentru tine, copile…

Desenează-ţi astăzi un şotron, în minte şi în suflet, şi bucură-te de paşii mici pe care îi faci, bucură-te când arunci piatra în locul potrivit, bucură-te când greşeşti şi stai o tură pe margine şi bucură-te atunci când totul este la locul potrivit şi poţi să simţi bucuria saltului făcut înspre următoarea căsuţă.

Bucură-te în fiecare moment, pentru că şotronul e la fel ca viaţa, şi nu e despre a fi perfect la fiecare mişcare! Nu e despre a fi rigid şi serios, ci despre a fi flexibil şi a te bucura de fiecare dată când încerci să păşeşti în următorul loc desenat de tine, pentru tine.

Desenează-ţi fiecare căsuţă a şotronului cu dragoste şi cu certitudinea că vei păşi într-o bună zi în ea. Nu contează cât îţi va lua, pentru că nimeni nu joacă şotron cu ochii pe ceas şi nimeni nu nimereşte la rând toate căsuţele desenate. Dragostea faţă de joc ne permite să ne bucurăm când piatra pică alături sau când călcăm cu piciorul pe linie. Şi dacă e momentul să facem loc altcuiva să păşească în căsuţe, atunci putem să ne bucurăm alături de el şi el se va bucura alături de noi. Pentru că este o curgere firească a bucuriei în acest joc şi în această viaţă.

Astăzi, copilului din tine, nu-i doresc decât să-şi găsească bucuria sub forma unui şotron!



Învinge tristeţea, alege să-ţi întăreşti credinţa, nu-ţi mai hrăni frica, scapă de convingerile false

 

Dacă am şti că suntem binecuvântate prin simplul fapt că respirăm şi că putem iubi, că putem dărui, nu am mai spune că suntem singure, că suntem neajutorate.

Momentele neplăcute tot timpul or să agite spiritele, sunt cel mai adesea sesizate şi le dăm mai multă importanţă decât lucrurilor bune din viaţa noastră şi oamenilor minunaţi care ne apar în cale.

Încearcă să faci o listă cu lucrurile bune din viaţa ta; câteodată nici măcar nu o să ştii la ce te gândeşti, or să ţi se pară atât de insignifiante şi invizibile, şi asta doar pentru că ţi-e mai uşor să spui : “sunt nefericită, singură şi deprimată; uite câte lucruri rele mi se întâmplă, uite cât de mult mă fac oamenii să sufăr, cât de puţin le pasă;“

Ne luăm responsabilitatea de a ne lupta cu viaţa, de a porni un război cu noi înşine şi cu ceilalţi, ajungând să devenim victime ale propriei noastre imaginaţii şi ajungând să ne supunem problemelor şi dezamăgirilor, în loc să ne bucurăm de frumuseţea vieţii, de pace şi de libertatea de a fi şi de a lua decizii.

Pentru că în cele din urmă, când în sfârşit credem că am găsit o soluţie, să devenim nişte problem solvers – avem impresia că viaţa noastră se rezumă la a ţine în frâu problemele, la a le rezolva, probleme, probleme, probleme; şi ne facem probleme pentru problemele noastre şi câteodată şi pentru problemele altora.

Dacă vezi totul în jurul tău raportandu-te la micile probleme şi neînţelegeri pe care le ai din când în când, toată viaţa ta o să se transforme într-o mare problemă fantomă, şi tot timpul o să trăieşti cu impresia că există o problemă şi tot timpul o să fi tristă şi nefericită din cauza acesteia.

Cu toţii avem şi momente bune şi momente rele, este firesc, trebuie să ne obişnuim că viaţa ne şi supune unor încercări.

NU mai fi îngrijorată, cu cât o să fii mai îngrijorată, cu atât o să atragi exact ce gândeşti, adică probleme şi motive că să fii într-adevăr îngrijorată. Îngrijorarea = frica că lucrurile nu vor ieşi aşa cum doreşti tu, că eforturile tale vor fi în zadar, că sigur e o pierdere de timp;

Gândindu-te la toate aceste lucruri, nu faci decât să te secătuieşti.

•Gândeşte-te la probleme ca la nişte provocări ce te ajută să devii mai bună, să înveţi ceva nou, să afli mai multe despre tine, fiind pusă în diverse situaţii neaşteptate.

•Schimbă-ţi modul de a gândi. Sunt atâtea lucruri frumoase pe care încă nu le-ai descoperit. Trebuie doar să te gândeşti că viaţa te va surprinde şi cu altceva, nu doar cu probleme.

PENTRU CĂ TU EŞTI CAPABILĂ DE LUCRURI EXTRAORDINARE ŞI TU EŞTI CEA CARE VA PRIMI IUBIREA, ÎNŢELEGEREA ŞI PACEA INTERIOARĂ ODATĂ CE VEI CONŞTIENTIZA CĂ EXTRAORDINARUL ESTE DEJA ÎN TINE.

de Tania Tița

http://initiativafeminina.wordpress.com/

 

 

Iubeşte-te aşa cum îngerul tău păzitor te iubeşte

  
Îngerul păzitor este trimis de Dumnezeu să aibă grijă de noi şi este unic pentru fiecare persoană. În Scriptură, în Psalmul 91, este scris: "Îmi voi trimite îngerii în jurul vostru să vă protejeze în tot ce faceţi". Ei ne veghează plini de dragoste de la naştere şi până la părăsirea corpului fizic prin aşa zisa moarte, când ne conduc înapoi în cer.

Este cu adevărat un miracol faptul că avem cu toţii lângă noi acel reprezentant al Divinului care să ne însoţească toată viaţa, şi în momentele noastre bune şi în cele dificile. Sarcina acestei făpturi angelice este specială, pentru că ea acţionează numai din iubire. Responsabilitatea sa este de a păstra mereu sufletul omului unit cu Dumnezeu. Până la o anumită limită, nu contează cât de mult se va scufunda omul în întuneric, nu contează cât de închisă poate să-i devină inima, îngerul este întotdeauna acolo, aşteptând cu încredere momentul când omul va începe să caute o apropiere mai mare de Dumnezeu.

El nu-ţi răneşte niciodată sufletul pentru a-ţi salva imaginea. El nu te îndeamnă să fii descurajat – tocmai pentru că îţi cunoaşte infinita comoară lăuntrică. Nu-ţi şopteşte niciodată că eşti neputincios, întrucât ştie că el – şi multe legiuni de îngeri – sunt mereu gata să vină în ajutorul celor care-l cer cu umilinţă şi credinţă. Nu te ameninţă că nu te va mai iubi din cauză că ai greşit; pentru el este evident că, atât timp cât vei exista separat, vei continua să greşeşti. Şi de altfel multe realizări minunate au fost obţinute “din greşeală”… El nu te va privi tolerant cum perseverezi în greşeală – aceasta riscă să devină o cale fără întoarcere. El nu te amăgeşte niciodată că meriţi iubire pentru că eşti “mai presus decât alţii”, căci ştie cu siguranţă că în această lume nici măcar un grăunte de nisip nu ar putea să existe fără iubirea Lui Dumnezeu. 

Dovezi de iubire pe care le primeşti de la tine însuţi atunci când te iubeşti cu adevărat sunt :  
A face pace cu tine însuţi, într-un mod plin de luciditate şi dragoste, este primul pas către veritabila cunoaştere de sine care aduce simultan la suprafaţă culmile cele mai sublime ale personalităţii, dar şi abisurile cele mai întunecate. Dacă nu te iubeşti cu adevărat, nu vei avea niciodată tăria să te priveşti în faţă, exact aşa cum eşti, OM – supus greşelii, tentaţiilor, căderilor, dar totodată capabil să oglindeşti în inima ta măreţia Totului.

Sunt convinsă că fiecare dintre voi ştiţi să vă chemaţi în ajutor îngerul păzitor atunci când aveţi nevoie de o protecţie specială, sau pur şi simplu la culcare, pentru a vă veghea somnul cu grijă, adresându-vă lui cu această rugaciune:

Înger, îngeraşul meu

Înger, îngeraşul meu,
ce mi te-a dat Dumnezeu,
Totdeauna fii cu mine
şi mă învaţă să fac bine!
Eu sunt mic,
Tu fă-mă mare,
Eu sunt slab,
Tu fă-mă tare,
În tot locul mă-nsoţeste
şi de rele mă fereşte!
Doamne, îngeraşii tăi
fie păzitorii mei,
şi în zi şi în noapte,
până-n ceasul cel de moarte.
Amin!

Cu iubire şi lumină,

Daniela

Frumuseţea dispare când este analizată.

Viaţa trebuie trăită în totalitatea sa, viaţa trebuie sărbătorită. Viaţa trebuie pătrunsă – aceasta este singura modalitate de a o cunoaşte. Secretele sale nu pot fi scoase la iveală în laborator, prin disecarea celulelor, prin analizarea elementelor sale; aceia sunt compuşi ai vieţii, iar viaţa este mai mult decât suma totală a laturilor sale.

Cineva cântă la chitară un cântec minunat. Oamenii de ştiinţă vor deveni interesaţi de chitară, nu de muzica produsă de ea. Ei se vor gândi: „De unde vine sunetul?“ Este posibil ca degetele muzicianului şi instrumentul să devină puncte de interes pentru oamenii de ştiinţă. Ei vor analiza instrumentul muzical şi vor descoperi lemn, coarde şi alte elemente care compun chitara, dar nu vor găsi muzica! Iar, dacă vor trece la analizarea degetelor, vor găsi sânge, oase, piele, dar nu vor găsi muzica! Muzica este ceva mai mult. Mâinile muzicianului şi chitara sunt numai o oportunitate pentru ca aceea ce este dincolo să coboare pe pământ.

Frumuseţea unui trandafir… să fie oare numai o totalitate a părţilor sale componente? Ar trebui să fie, după spusele matematicienilor obişnuiţi, dar, cu toate acestea, nu este. Frumuseţea este ceva mai mult. Combinarea elementelor apă, pământ, aer şi orice altceva formează o floare – se va obţine o floare, dar frumuseţea sa nu se va ivi. Frumuseţea este ceva mai mult, de aceea dispare atunci când este analizată.

Dacă te vei duce la un chimist ori la un om de ştiinţă pentru a descoperi frumuseţea trandafirului, aceştia vor analiza floarea. Analiza este o metodă aplicată de ştiinţă. A analiza înseamnă a descompune în părţi un lucru pentru a şti din ce este format. Dar, în clipa în care acel lucru este desfăcut, este rupt în bucăţi, dispare ceea ce este invizibil. Ceea ce este invizibil există în compusul organic, nu-l poţi analiza. Este sinteză, este totalitate.

Acelaşi adevăr se aplică tuturor celorlalte valori înalte. O poezie frumoasă nu reprezintă numai cuvintele care o compun, este ceva mai mult. Altfel, oricine ar putea folosi cuvinte cu rimă şi să devină Shakespeare, Kalidasa, Milton ori Shelley. Atunci, orice lingvist sau gramatician ar putea să devină un mare poet. Acest lucru nu se poate întâmpla. Este posibil să ştii toată gramatica unei limbi şi toate cuvintele care o compun şi, cu toate acestea, a fi poet reprezintă cu totul alt fenomen. Poezia vine prima, apoi vin cuvintele, nu invers – nu este posibil ca tu să aranjezi cuvintele şi apoi să se nască poezia.

TU ești Minunat/ă!

Acest moment, chiar ACUM, este tot ceea ce poţi să cunoşti cu adevărat. Indiferent de ceea ce poate că ai făcut în trecut, sau care sunt temerile tale în ceea ce priveşte viitorul, fii recunoscător că te afli aici acum.

Eşti minunat şi meriţi să ştii cât eşti de preţios pentru lumea din care faci parte. Onorează greşelile pe care le-ai făcut, pentru că toată lumea face greşeli, însă caută în ele lecţiile pe care poate că ţi le oferă.

Există doar un singur TU.

Nu contează cu câţi oameni te compari, sau cât de mult încerci să-i mulţumeşti pe ceilalţi, nimeni nu poate vreodată să fie cine eşti tu, aşa cum nici tu nu poţi să fii cine sunt ei.

Onorează drumul pe care l-ai parcurs, fii mândru/ă de persoana ta chiar în acest moment şi fii recunoscător pentru că ai oportunitatea de a trăi o nouă zi.

Viaţa ta poate că nu va fi una uşoară, vei fi rănit, îi vei pierde pe cei pe care îi iubeşti… starea ta materială, relaţiile, serviciul, casa în care locuieşti şi aspectul tău fizic – toate se vor schimba în timp.

Nu contează ce se va întâmpla în viaţa ta, bine sau mai puţin bine, fii conştient de faptul că totul face parte din binele superior al planului pentru care te afli aici.

Fiecare dintre noi este creat în propria sa perfecţiune, exact aşa cum suntem. Nu suntem la fel şi nu vom fi niciodată la fel. Adevărul meu poate că nu este şi al tău, iar adevărul tău poate că nu este şi al meu. Respectă-ţi convingerile, însă respectă şi credinţele celorlalţi.

Învaţă să apreciezi diferenţele pe care le observi la ceilalţi şi preţuieşte ceea ce poate că te învaţă despre tine.

Dacă ai un vis, urmează-l, pentru că un vis rămâne doar un vis dacă nu este urmat. Eşti demn de măreţie, însă aceasta poate fi atinsă doar dacă acţionezi pentru a o obţine. Nu lăsa niciodată pe nimeni să-ţi spună că “nu poţi face asta”.

Fii curat în intenţiile tale. Fă fapte bune pentru că asta te face să te simţi bine, nu pentru că societatea se aşteaptă că tu să le faci.

Fă lucrurile care te pasionează.

Petrece timp în natură.

Iartă-i pe cei care te-au rănit, dar prima dată învaţă să te ierţi pe tine însuţi/însăţi.

Fii bun cu tine însuţi/însăţi şi fii bun şi cu ceilalţi.

Mai presus de toate acestea, întreabă-te ce ai dori să auzi sau ce ai dori să le împărtăşeşti celorlalţi dacă această ar fi ultima ta zi pe acest pământ.

În această zi, şi în cele care urmează, fie că tu să vezi perfecţiunea din persoana ta şi fie ca spiritul vieţii să-ţi umple inima cu pace şi bucurie!

Eşti minunat/ă!

Mulțumiri autorului necunoscut

 

Un pic de Pace

 

Lumea se face şi se desface în jurul nostru şi noi nu ştim exact ce se întamplă căci încă nu suntem conştienţi de valoarea şi puterea gândurilor de care ne lăsăm locuiţi mai tot timpul. Trăim doar cu consecinţa acestor gânduri, care generează atitudini şi sentimente capabile să dea formă şi consistenţă realităţii înconjurătoare. Nu putem avea linişte durabilă interioară până nu înţelegem şi nu ne asumăm acest lucru, oricât de mult vom încerca. Veţi spune că este greu să te linişteşti când devii conştient că toate nenorocirile lumii într-un fel sau altul au plecat sau ....s-au hrănit din gândurile tale, că este greu să îţi asumi catastrofe, calamităţi, crime, că lucrurile acestea de fapt nu ţin de noi şi de stările noastre interioare. Da, conştiinţa de sine nu este uşor de dus, dar nu a spus nimeni că este uşor. Este poate de preferat dulcea inconştienţă a celui care nu ştie că nu ştie şi care are impresia că nu are legatură decât cu caţiva oameni din viaţa lui şi cam atât.

În starea aceasta de inconstienţă inconştientă, măcar avem scuza că am trăit ca somnambulii. Doar ca dragi si drage, divinitatea nu ne vrea somnambuli, ne vrea chip şi asemănare, vrea să sporim darurile şi harurile cu care am venit în lume şi asta nu se întamplă decât când suntem conştienţi cine suntem, ce avem de făcut, care ne este menirea şi impactul în lume, care ne sunt puterile din cuvânt, gând şi faptă. Dar pentru asta avem nevoie de un pic de pace, avem nevoie să ne aşezăm într-un colţ de noi înşine, să ne domolim respiraţia şi torentul gândurilor şi să ajungem în punctul în care este linişte şi pace, în care trăim clipa cu fiecare respiraţie, în care să simţim nu că mintea ţine gândurile departe, ci gândurile nu mai recunosc mintea, trecând pe langă ea fără să îi tulbure liniştea. Fără momentul acesta suspendat în timp şi spaţiu în care să ne dăm seama de natura iluzorie a realităţii create de gânduri, nu prea putem deveni conştienţi de noi şi menirea noastră în lume. Avem nevoie să inţelegem că nu suntem nici trupul, dar nici mintea noastră, că atât trupul cât şi mintea sunt nişte costume de astronauţi cu care venim pe lume pentru a putea lucra Voia Divina. Cândva vom înţelege din ce aluat de stele suntem alcătuiţi, vom înţelege că suntem fiinţe de lumină care se hrănesc cu lumină, că suntem un fel de plante celeste care nu au nevoie de nimic pentru a fi.

Dar până atunci dragi şi drage… să încercăm să judecăm mai puţin şi să iubim mai mult, să ne agităm mai puţin că ceilalţi nu fac lucrurile aşa cum trebuie şi să ne preocupăm mai mult de conştientizarea faptului că tot răul din viaţa noastră este doar un bine deghizat!

Un pic de pace vă doresc azi… măcar un pic, un strop de eternitate veşnică… în care să fiţi Lumina CONŞTIENTĂ!

sursa : http://www.astrosofia.ro/
 

Ură şi iertare!

Oricare ar fi cauza urii, îndreptăţită sau nu, ea trebuie privită ca un program autodistructiv pe care îl menţinem în minte, în suflet şi în trup, un program prin care ne facem rău singuri. Energia urii ne întemniţează mai grozav decât gratiile de fier, căci – dacă avem aşteptarea de a ieşi de după gratiile omeneşti de îndată ce se scurge vremea pedepsei, din propria ură, din propriile trăiri negative, din propriile programe autodistructive nu putem ieşi decât muncind asiduu cu noi înşine. Toate emoţiile negative rămân în noi atâta vreme cât nu facem nimic să le schimbăm. E îndeajuns să te laşi pradă unei reacţii negative de câteva ori pentru ca apoi ea să devină…automată. Programul subconştient se întrupează uşor, dar – spre nenorocul nostru – se destructurează prin eforturi colosale, printr-o istovitoare şi continuă focalizare a minţii, a sufletului şi a faptelor către ”bine”. Iar dacă noi ne dorim să ne facem un bine nouă înşine, unul adevărat şi puternic, nu trebuie să ne dăm voie să urâm pe nimeni şi nimic. Ura este un program care-l distruge pe acela ce urăşte. Supărarea, iritarea, nemulţumirea, nefericirea, sentimentul neputinţei, angoasa, neliniştea, toate au la bază gândirea negativă, care – este demonstrat ştiinţific – aduce daune usturătoare sănătăţii noastre. Creierul emană substanţe cauzatoare de stres, iar efectele lor sunt o continuă destabilizare a sănătăţii corpului nostru.

Existenţa nu alege, nu glumeşte, nu are preferaţi şi nici nu închide ochii în faţa celor puternici, a prestigiului, a importanţei sociale sau a altor valori stărălucitoare ale lumii. Dacă urâm pe cineva, oricâtă dreptate, oricât adevăr vedem în gândurile care ne stimulează această emoţie distructivă, legea divină înregistrează emoţia urii în propriul subconştient. Ura devine un program, pe care-l hrănim cu mai multă energie, pe măsură ce ne dăm voie să urâm şi găsim că suntem îndreptăţiţi să simţim ură. Programul urii ne intoxică încetul cu încetul, la fel ca oricare alt program negativ. Iertarea şterge ura; ea e singura stare care poate distruge răul din noi înşine, e singura putere pe care o avem la îndemână, ca remediu pentru răul ce ne macină lăuntric şi, adesea, ne macină cu ajutorul unor oameni, situaţii sau evenimente, asupra cărora proiectăm lipsa noastră de iertare. Nu degeaba iertarea este un concept pe care-l regăsim în singura rugăciune pe care ne-a lăsat-o însuşi Mântuitorul, ”Tatăl Nostru”. Rugăciunea ne spune explicit că ”ne iertăm pe noi aşa cum îi iertăm pe alţii” şi acesta este un adevăr pe care trebuie să ni-l însuşim pentru a trăi într-o lume lăuntrică (dar şi exterioară) frumoasă.

Iertarea nu-i aşa de simplă pe cât credem; iertarea nu-i doar o afirmaţie, un cuvânt rostit cu gura, pentru ca inima şi mintea să rămână pline de venin. Iertarea e un proces, e o insistenţă în bunătate, e o predispoziţie continuă de a înţelege comportamentul şi reacţiile omeneşti şi acceptarea faptului simplu că orice poate fi iertat, dar – mai ales – că orice trebuie iertat. Pentru binele nostru, pentru accesul sufletului şi al minţii la adevăr, la înţelepciune, la înţelegere şi la iubire, trebuie să iertăm orice, cât de imposibil ar părea. A ierta e un proces, nu un gând, nu o idee. Iertarea poate lua mult timp, căci ea nu destructurează un program subconştient de ură dintr-o privire; ea înseamnă să accepţi, să înţelegi, să cunoşti, să vezi şi să fii, în cele din urmă, un alt om, unul transformat, un om liber şi bun.

Autor: Maria Timuc
sursa: jurnalul.ro

 

 

Izvorul iubirii

 

"Ne aflăm într-unul din cele mai propice momente pentru a ne deschide inimile, pentru a le goli de rămăşiţele trecutului, de resentimente, de tot ce nu am putut ierta sau schimba şi pentru a le umple cu prospeţimea iubirii.

Şi inima are nevoie de minunatul schimb al respiraţiei pentru a simţi că trăieşte, cu deosebirea că în loc de aer are nevoie de iubire pentru a supravieţui…

Nu ştiu cum se face, dar iubirea nu îmbătrâneşte niciodată, nu moare niciodată, e precum apa unui izvor care nu seacă niciodată… Omul însă are această putere de a astupa izvorul şi de a pretinde apoi că acesta nu există. Dar e păcat să nu lăsăm această „apă vie” să se reverse, să curgă şi să curgă, în ritmul bătăilor inimii, formându-şi făgaşul ei.

Omul e muntele care adăposeşte un astfel de izvor pe care dacă nu-l lasă să curgă va simţi o durere adâncă, clocotind precum lava unui vulcan care strigă a disperare. Nici un izvor care iese la suprafaţă nu va avea un făgaş făcut dinainte. Doar pentru că n-ai găsit omul potrivit pentru a iubi, doar pentru că nu ai făgaş format deja nu înseamnă că trebuie să-ţi opreşti izvorul.

Aşa că nu-ţi rămâne decât să dai piatra la o parte şi să permiţi apei să curgă, aceasta înseamnă de fapt să nu mai ai o piatră pe inimă. Te vei simţi uşor ca un fulg şi vei avea mereu senzaţia că pluteşti, că sufletului tău i-au crescut aripi şi că viaţa te-a luat prin surprindere.

Apoi, odată ce a ieşit la lumină, izvorul tău îşi va crea singur locul sau locurile prin care să curgă, cu alte cuvinte iubirea din tine îşi va găsi oamenii şi faptele prin care să se manifeste, fără ca tu să forţezi acest lucru să se întâmple.

Un izvor nu aşteaptă niciodată ca alt izvor să-i furnizeze apă, mulţumeşte ploii atunci când primeşte apă de sus şi mulţumeşte pâmântului şi pietrelor care îl susţin. Dacă alt izvor va dori să i se alăture, atunci probabil că amândouă izvoarele vor creşte contopindu-se în aceeaşi apă, pe acelaşi făgaş.

Îndemnul meu este să revii la izvorul din tine cât de des poţi, să-ţi potoleşti setea de iubire a sufletului în apa acestuia şi să nu uiţi că totul porneşte din tine, nu din afara ta."

sursa:http://www.ozibuna.net/
 

Iubirea nemărginită

Una dintre cele mai frumoase părţi ale Lui Dumnezeu este că nu oboseşte niciodată iertând și așteptând. Iertând nepăsarea, răutatea și decăderile noastre. Așteptând puțină considerație, recunoștință, iubire…

Că nu refuză niciodată un om care vrea să-l iubească şi că îi înţelege pe aceia care îl caută mai târziu... Și mai ales că pentru El niciodată nu este prea târziu. 

Că nu reproşează indiferența noastră şi uită de îndată orice greşeală recunoscută cu sinceritate. 

Că nu se simte folosit atunci când doar cerem fără a oferi și nici jignit atunci când îl acuzăm de toate nedreptățile lumii...

Că deși trec zile în șir fără ca noi să-i mulțumim, nu trece nicio zi fără ca El să ne ofere măcar o bucurie, o șansă, o reușită, un vis, iubire... 

Că deși îi întoarcem spatele adeseori, El ne primește mereu înapoi cu brațele deschise. 

Că ne iubește necondiționat, fără a ne obliga să Îl iubim...

www.irinab.com

Facă-se Voia Ta!

Cu toţii am trecut prin momente în care deşi ne-am dorit să schimbăm ceva în viaţa noastră, ne-a lipsit voinţa. Voinţa e cea care canalizează energia noastră pentru a atinge ceea ce ne dorim.
Astfel omul trece de la simpla dorinţă la voinţă, de la revoluţie la evoluţie. E important să constientizăm că o credinţă însoţită de voinţă puternică poate muta şi munţii.
Voinţa are putere creatoare, lucru pe care ni-l arată şi Geneza. Dumnezeu nu a stat pe gânduri când a zis „Să se facă lumină”.
Ne-a înzestrat pe toţi cu această mare putere de a crea, de a ne modela propria viaţă, de a ne re-crea pe noi înşine pentru a ne desăvârşi. E păcat să nu ne dăm seama de această putere pe care o avem „după chipul şi asemănarea Sa”.
Dar dacă puterea voinţei este aşa de mare înseamnă că e indicat să ştim foarte bine ce vrem conform principiului “Ai grijă ce-ţi doreşti că s-ar putea să se şi întâmple.”
Însă nu întotdeauna voinţa noastră duce la rezultatul dorit, pentru că nu întotdeauna ne dorim sau facem ce e mai bine pentru noi. Şi în astfel de momente apare suferinţa şi nu întelegem de ce trecem prin aşa ceva, dar continuăm să persistăm în aceeaşi greşeală. Poate că în aceste momente ar trebui să ne amintim că în rugăciunea Tatăl Nostru noi cerem mereu „Facă-se voia Ta” conform principiului că „Ce nu este cu putinţă la om este cu putinţă la Dumnezeu.”
Aceste cuvinte atât de puternice ne amintesc că noi facem parte din această minunată creaţie şi dacă încă din primele luni de viaţă o Forţă Superioară ne-a purtat de grijă să ne fie bine, de ce nu s-ar întâmpla acelaşi lucru şi acum?
Dacă suferi, dacă nu ştii încotro să te îndrepţi, dacă ceea ce ţi-ai propus nu se împlineste şi nu întelegi de ce, aminteşte-ţi de aceste cuvinte care coboară Cerul peste tine: „Facă-se voia Ta”.
Renunţă la ideea că tu poţi controla totul şi lasă totul să meargă de la sine. Asta nu înseamnă să te complaci într-o stare de inerţie. Continuă să acţionezi în direcţia dorită, dar abandonează-te cu inima Celui care a avut mereu grijă de tine. Dacă direcţia e greşită, cu siguranţă vei întelege acest lucru.
Şi ce dacă lecţiile vieţii sunt dure? Continuă să înveţi din ele, altfel se vor repeta la nesfârşit. Voia Sa va fi mereu spre binele tău, chiar dacă pe moment nu întelegi de ce se întâmplă aşa.
Imaginează-ţi că Sursa divină e un râu care curge prin tine. Nu te opune cursului apei pentru că rişti să te îneci, lasă-l să curgă şi ascultă-i susurul. Fă-ţi din credinţă o barcă şi înaintează odată cu apa, fără teamă.
Sau îţi poţi imagina că eşti un şef stresat cu prea multe responsabilităţi pe cap şi nu mai faci faţă pentru că vrei că tu să controlezi totul. Ce-ar fi să delegi o parte din atribuţiile care te copleşesc Administratorului?
Lasă-i loc Lui Dumnezeu în viaţa ta, nu-i subestima puterea. Acceptă că nu le poţi face tu pe toate, altfel te îmbolnăveşti. Deleagă-i din atribuţiile tale.
Roagă-te pentru ceea ce-ţi doreşti, dar acceptă că nu e treaba ta să ştii cum se va împlini. Continuă să crezi, iar atunci când s-a împlinit, nu-ţi atribui ţie sau altora reuşita. Dumnezeu lucrează prin noi toţi, să nu uităm să-i mulţumim.
 
Articol de Adela Moldovan

De ziua celei mai frumoase flori..."Femeia"

Seminţe de înţelepciune pentru Sufletul Femeii

1. Iubeşte-i pe cei de lângă tine aşa cum ai vrea să fii tu iubită. Fii generoasă în iubire, în căldura sufletească şi atinge inima cuiva drag astăzi printr-un lucru simplu, dar profund. Nu te mai gândi la ce primeşti tu din asta, întreabă-te întotdeauna: "Ce pot oferi eu astăzi?", "Cu ce îl pot ajuta pe cel de lângă mine?"

2. Lasă loc imprevizibilului să îţi însoţească viaţa. Acolo unde raţiunea nu planifică totul după propriile reguli, Divinitatea are posibilitatea să îţi susţină paşii, astfel încât viaţa ta să fie îmbălsămată în împrejurări frumoase. Fă loc, permite-i Graţiei Divine să coboare!

3. Nu trebuie să se întâmple ceva pentru a fi pe calea ta. Nu trebuie să ajungi undeva pentru a-ţi urma destinul. Nu trebuie să aştepţi nimic pentru a trăi ceea ce trebuie să trăieşti, tot ceea ce simţi şi experimentezi.
Acum face parte din desăvârşirea ta. Doar fă linişte şi ascultă. Şi devino conştientă de miracolul clipei de Acum. Atunci vei înţelege că totul este potrivit exact aşa cum este şi că nu trebuie să fie niciodată în alt mod pentru a fi bine sau corect.

4. Iubeşte ca şi când nu ai fi trăit dezamăgirea niciodată. Aruncă-te în braţele iubirii şi las-o să te învăluie în puritate, naturaleţe şi abandon. Uită de ceea ce crezi tu că eşti şi ai trăit până acum, comunică şi trăieşte de la suflet la suflet ca şi când nu ar exista o lume a contrastelor. Totul este iubire, lumină şi înţelegere în jurul tău!

5. Întotdeauna deciziile îţi aparţin. Dar ţine minte că deciziile luate cu mintea sunt total diferite de deciziile luate cu inima. Diferenţa este că atunci când iei decizii cu mintea, devii rigidă şi te limitezi doar la ceea ce mintea ta poate concepe.
În schimb, când îţi deschizi inima şi faci linişte să asculţi cu adevărat, atunci Divinitatea îţi vorbeşte prin intermediul Sufletului tău. Atunci ştii că n-ai cum să dai greş niciodată şi ştii că decizia luată este cea mai potrivită pentru toţi cei implicaţi.
Mintea ta nu poate să vadă ce e dincolo de aparenţe, însă sufletul tău este mesagerul cel mai de încredere al Divinităţii, ce vede Esenţa de dincolo de tot ceea ce se vede în exterior.

6. Soluţiile există tot timpul când ai nevoie de ele. Când vei deschide cu adevărat Ochii, atunci le vei vedea. Învaţă doar să priveşti prin ochii potriviţi, aceia ai Inimii şi ai Iubirii. Relaxează-te, binecuvântează viaţa şi fă din această călătorie o oportunitate divină prin care te redescoperi în milioane de forme.
Fiecare formă este la fel de minunată şi fiecare situaţie are o soluţie potrivită. Când vei renunţa la a te mai îngrijora, atunci o vei găsi şi tot atunci vei redobândi şi bucuria pentru viaţă. Iubeşte, trăieşte şi priveşte cu Inima!

7. Devino o inspiraţie divină pentru cei din jurul tău. Nu mai aştepta de la ceilalţi să facă lucrurile care ţie îţi fac plăcere, ci fă-le tu singură şi inspiră-i şi pe ceilalţi să înceapă să facă lucruri care le aduc bucurie şi împlinire în suflet. Poţi face lumea mai frumoasă exact acolo unde te afli, cu puţinul pe care îl ai. Tot ceea ce ai nevoie este doar o inima deschisă şi un zâmbet larg.

8. Ieşi în lume şi urmează-ţi calea. Fă ceea ce simţi că ai de făcut. Nu-ţi fă niciodată probleme la cum vei rezolva tot ceea ce ai de rezolvat. Atâta timp cât singurul tău scop este acela de a-ţi urma calea pe care o simţi în adâncul inimii tale, de a face ceea ce ştii că ai de făcut (ca şi cum ai simţi că Dumnezeu te-a pus acolo, pentru că stă în puterea ta să faci ceea ce ai de făcut în acel moment, în acel loc), nu-ţi fă niciodată probleme cu privire la situaţia materială sau la cum anume vei reuşi să duci la bun sfârşit ceea ce ţi-ai propus.
Tu fă primul pas. Dumnezeu îţi va lumina drumul şi îţi va aduce în cale tot ceea ce îţi este necesar că tu să finalizezi ceea ce ai de finalizat. Mergi cu încredere şi bucurie. Fă-ţi partea, pentru că şi Dumnezeu îşi va face partea Sa.

9. Învaţă să îi apreciezi pe oamenii din viaţa ta pentru rolul lor minunat pe care şi-l fac în reamintirea Ta despre Cine Eşti cu Adevărat. Fii aproape cu inima de ei şi mângâie-i cu vorbe calde, pline de iubire şi de recunoştinţă. Şi fă întotdeauna acest lucru cu sinceritate.
Chiar dacă acum prezenţa unei persoane în viaţa ta îţi provoacă nesiguranţă sau disconfort, va veni o vreme în care vei înţelege de ce această persoană a trebuit să existe în viaţa ta. Nu te comporta niciodată urât cu o persoană, pentru că nu ştii ce binecuvântare se ascunde în spatele prezenţei sale în viaţa ta.

10. Îndrăgosteşte-te de tine însăţi. Opreşte-te din agitaţie şi porneşte ori de câte ori poţi în explorarea Sinelui tău Adevărat. Tu ştii că eşti mai mult decât o prezenţă fizică. Bucură-te de momentele petrecute în solitudine pentru a te cunoaşte mai bine.
Descătuşează comoara ascunsă şi nu îţi fie teamă de ce vei descoperi. Coboară chiar şi acolo unde, poate, cu ani în urmă ai pus sigiliu. Revarsă-ţi, dacă e nevoie, lacrimile reţinute şi eliberează-te de iluzia suferinţei. Dincolo, se află privelişti verzi de împăcare şi linişte. Fii curajoasă!

11. Nu uita niciodată ce important este să trăieşti cu bucurie desăvârşită. Nu trece niciodată cu vederea frumuseţea din tot ceea ce există. Fiecare clipă este un dar special prin care Universul îţi arată cât de mult te iubeşte. Bucură-te de aceste daruri minunate. Rămâi centrată în profunzimea inimii tale şi bucură-te de tot ceea ce trăieşti. Universul va avea grijă de restul.

12. Închide ochii şi respiră profund. Uită pentru moment de toate grijile şi îndoielile care te apasă. Lasă-ţi deoparte toate gândurile, toate fricile, toate aşteptările şi toate resentimentele. Ascultă doar. Ascultă acea voce suavă şi caldă din interiorul tău. Rămâi pentru câteva momente în tăcere şi în splendida contemplare a fiinţei tale divine.
Celebrează Adevărul ce se lasă descoperit în urma acestei scurte meditaţii şi lasă starea de pace ce s-a aşternut asupra ta, să te ghideze întreaga zi.

13. Învaţă să faci din amabilitate şi din generozitate două virtuţi trainice ale inimii tale. Amabilitatea este o virtute ce calmează şi regenerează, iar generozitatea este dăruirea sufletului. Ce poate fi mai frumos decât o persoană blândă şi calmă, ce dăruieşte necondiţionat iubirea şi frumuseţea ei întregii lumi?

14. Învaţă să dai drumul lucrurilor din viaţa ta. Cu cât vei învăţa să faci acest lucru mai des, cu atât mai frumoasă va deveni viaţa ta. În spatele acestei practici se afla de fapt o încredere profundă că totul în viaţă se desfăşoară întotdeauna exact aşa cum trebuie, iar tu eşti împăcată cu tot ceea ce vine în experienţa ta de viaţă.
Cu cât vei da mai mult drumul lucrurilor din viaţa ta, cu atât mai mult vei face loc lucrurilor noi şi minunate să-ţi apară în cale şi să te îmbogăţească. Nu rămâne angrenată în trecut, nu ţine cu dinţii de nişte amintiri dureroase, nu încerca să îi obligi pe oamenii din viaţa ta să-ţi rămână alături, dacă ei simt că altul este drumul lor.
Găseşte-ţi iubirea, fericirea şi încrederea în sufletul tău şi oferă-le tuturor libertatea de a face exact ceea ce simt ei să facă, iar tu eliberează-te de lucrurile şi de sentimentele care îţi fac rău.

15. Învaţă să ai încredere în Divinitate. Nu mai încerca să cauţi milioane de motive logice şi raţionale care să-ţi argumenteze dacă ceea ce simţi e bine. Urmează-ţi inima şi ai încredere că paşii îţi sunt ghidaţi spre cel mai mare bine. Nu poţi descoperi uniunea divină şi iubirea adevărată prin minte. Toate acestea depăşesc cu mult concepţia umană.

16. Teama este o simplă iluzie. Ea nu există. Teama înseamnă lipsa recunoaşterii iubirii în sufletul tău. Tot timpul când resimţi teamă cu privire la orice lucru din viaţa ta, întreabă-te în felul următor: "Ce-ar face iubirea acum?" şi vei găsi imediat răspunsul.

17. Nu te învinovăţi niciodată pentru o reacţie pe care ai avut-o. Constientizeaz-o, preia-ţi lecţia şi mergi mai departe cu bucurie şi înţelepciune. Nu a fost decât o altă oportunitate minunată prin care să-ţi mai reaminteşti câte ceva despre tine. Fii recunoscătoare şi continuă-ţi călătoria cu graţie şi cu iubire.

18. Atunci când eşti mult prea obosită, pierzi din intensitatea şi profunzimea legăturii pe care o ai cu Ceea Ce eşti Tu cu Adevărat. Atunci nu te onorezi pe tine aşa cum meriţi şi nici nu îţi respecţi şi apreciezi corpul aşa cum acesta merită.
De aici, intervine apoi frustrarea, nemulţumirea şi începi să ai din ce în ce mai puţină claritate cu privire la ceea ce faci. Aşa că, relaxează-te, oferă-ţi timp pentru linişte interioară. Odihneşte-te îndeajuns de mult încât să te simţi proaspătă, energică şi profund conectată la Nivelul Inimii.

19. Atunci când ceri răspunsuri şi ghidare de la Divinitate, învaţă să ai răbdare şi să-ţi păstrezi echilibrul interior, bucurandu-te de fiecare etapă a călătoriei.
Din momentul în care alegi să te asculţi şi să urmezi înţelepciunea divină ce îţi este redată în urma ascultării, vei vedea că sufletul tău începe să te ghideze în direcţia misiunii tale, în direcţia împlinirii propriului destin. Învaţă doar să ai răbdare, să trăieşti mai mult din pace şi din încrederea faptului că totul este perfect exact aşa cum este.

20. Oricât de zgomotoasă ar fi lumea ta exterioară, în momentul în care îţi aminteşti să respiri, să zâmbeşti din toată inima şi să te bucuri de momentul de Acum, o stare profundă de pace şi de recunoştinţă se va aşterne în Sufletul Tău. Nu te priva de acest sentiment grandios. 

Rămâi în Pace! La mulți ani!

Cu nesfârşită iubire şi lumină,
Daniela 

sursa: http://initiativafeminina.wordpress.com/tag/tania-tita/ 

Trenul vieții

 

În viaţa mea eu tot am mers
Chiar dacă n-am avut de-ales
În trenul vieţii, ca fiecare,
În orice staţie am oprit, oricare...
Ele au fost nenumărate
Cu bucurii, durere, presărate,
Am poposit dar am luptat
Şi n-a contat c-am îndurat…
Am căutat o staţie a fericirii
A dragostei şi a iubirii
Mereu dacă acolo am fi
Esenţa vieţii poate că am şti…
C-aşa e trenul cel al vieţii
Călătorind din zorii dimineţii
Tot încercăm ca să ne fie bine
Şi să ne bucurăm de astă lume.
Cea mai frumoasă staţie
Ce este, a fost şi o să fie
E staţia iubirii cea măreaţă
Ce-aduce împlinire în a ta viaţă
De nu o cauţi şi de n-o găseşti
Degeaba atunci călătoreşti…
În ea,norocul este împletit,
Dacă iubeşti, la randu-ţi eşti iubit.
Atâta dor şi bucurii…
Acum iubeşti, ce fericit poţi fi!
Cu flori şi sentimente-i construită
În fiinţa-ţi ce se vrea iubită
Şi vrei să dăruieşti ce ai mai bun
Uitând de greul întâmpinat pe drum.
Iubindu-te pe tine, deodat’am înţeles
C-a mea călătorie a căpătat un sens
Voi mege pân’ la capăt şi nu mă voi abate
Acolo vom ajunge, indiferent ce-am face.
Esenţialul este dacă însă am iubit
Şi cu speranţă-n suflet de am călătorit…
Căci trenul vieţii merge înainte
De coboram, urcăm, în jur să luăm aminte.
Când calea lui de-i lungă şi anevoioasă
Întotdeauna s-arăţi că ţie mult îţi pasă,
Viaţa e numai una, călătorind prin ea,
Să laşi numai de bine privind în urma ta.
La capăt să ieşim cu amintiri frumoase
Cu fruntea noastră-n sus şi suflete duioase,
Valiza de valoare cu sârg alcătuită
Călătoria-n timp să fie aşa plăcută…

Mai devreme sau mai târziu toţi vom coborî din trenul vieţii…important este cum am călătorit…şi dacă am ştiut să ne bucurăm de această călătorie…

 

 

sursa: http://corina-roth.blogspot.ro/

 

Uităm...

Viaţa pare lungă, dar de fapt, e extrem de scurtă. Iar noi pierdem timp preţios. Îl pierdem stând ancoraţi în ce-am lăsat în urmă. Ne împiedicăm de nimicuri şi uităm să trăim.

Pierdem timp pentru că suntem supăraţi, pentru că ne e lene, pentru că regretăm, pentru că ne certăm, pentru că suntem egoişti, geloşi, invidioşi, pentru că uităm să ne bucurăm.

Uităm să ne bucurăm de o dimineaţă însorită şi de o cafea proaspătă, uităm să trimitem un mesaj frumos de bună dimineaţa sau de noapte bună, uităm să spunem “te iubesc”, “te rog”, “mulţumesc”, “iartă-mă”.

Uităm să apreciem, să respectăm, să mângâiem, să îmbrăţişăm, să iubim. Uităm să arătăm.

Uităm să ne bucurăm de ce avem şi vrem mereu mai mult.

Uităm să privim oamenii fără să-i judecăm, uităm să îi înţelegem.

Uităm să ascultăm mai mult şi să vorbim mai puţin.

Uităm să ne descreţim frunţile, să zâmbim mai des.

Uităm? Sau doar luăm tot ce avem ca pe ceva garantat, ceva pentru care nu trebuie să luptăm, ceva ce avem dreptul să avem?

Vedem, dar nu privim. Mirosim, dar nu savurăm. Simţim, dar nu arătăm.

Ia o pauză. Respiră adânc. Închide ochii. Gândeşte-te.

Gândeşte-te mai mult la ce ai şi apreciază. Lasă puţin deoparte gândurile legate de ce ai vrea să ai şi nu ai. Spune-i persoanei de lângă tine, părinţilor, prietenilor, bunicilor că îi iubeşti. Mulţumeşte-le că există în viaţa ta şi că o fac mai frumoasă.

Cere iertare pentru ce ai greşit şi lasă mândria şi orgoliul la o parte.

Respectă dacă vrei să fii tratat cu respect.

Bucură-te că atunci când deschizi ochii dimineaţa poţi vedea soarele.

Închide televizorul, calculatorul, şi citeşte o carte. Îndeamnă-i şi pe alţii să facă acelaşi lucru.

Visează. Speră. Ai încredere. Fii politicos. Apreciază. Mulţumeşte. Zâmbeşte mai des. Înţelege. Ascultă. Taci. Îmbrăţişează. Iubeşte. Trăieşte!

Iustina T. ©http://momenteinviata.ro/

Dimineaţa înţelepciunii

Este suficient să nu te mai grăbeşti, să nu mai goneşti secundele forţându-le să ţină ritmul cu ambiţiile tale şi cu planurile pe care mintea le ţese, minţindu-te că sunt importante, vitale chiar pentru tine şi pentru întreaga umanitate. Atunci când nu te mai grăbeşti, timpul se destramă în faţa ta, ca orice iluzie cu timp de viaţă cam cât a unui balon de săpun… abia atunci îţi dai seama că, cu cât te grăbeşti mai mult, cu atât ai mai puţin timp, şi cu atâta reuşeşti să faci mai puţine lucruri din cele propuse. Viaţa nu este o cursă contra cronometru, viaţa nici măcar nu este o cursă… este o curgere, precum apa din care suntem făcuţi şi pe care ne este atât de teamă să o bem, de teamă să nu ne cureţe de gândurile întunecate şi de frici.

Apa este cel mai mare profesor pe care îl avem pe această planetă, ea dintru început, ia forma vasului în care este turnată, nu păcătuieşte prin gusturi şi mirosuri care să gratifice papilele gustative sau nasurile pretenţioase, dar dizolvă tot, spală tot, conduce informaţia vie, acumulează şi stochează tot ce este nevoie vieţii, alcătuieşte tot, adăposteşte tot şi ce este mai magic este că alcătuieşte agregate moleculare… adică forţa ei nu constă în faptul că este o moleculă singulară şi egoistă, ci că se alipeşte de alte molecule similare şi împreună… mută munţii la propriu. Apa este astfel elementul de la care avem atât de multe de învăţat şi prima lecţie ar fi curgerea… Ea nu se grăbeşte niciodată… nici măcar când valuri imense se formează şi mătură totul în cale… în adâncuri… apa e linişte… căci ea este atât de multă… şi de puternică… încât nu are nevoie să se agite…

Aşa este şi apa din noi… atât de puternică şi de mare… atât de atoate primitoare şi creatoare… încât nu e nevoie să ne agităm… Dar pentru asta e nevoie să părăsim regatul rece şi calculat al minţii, să lăsăm deoparte aşteptările şi judecăţile şi să facem saltul în oceanul de iubire al inimii… acolo unde veşnicul răsărit al singurei emoţii creatoare din univers este pregătit să ne încânte, să ne aducă aminte cine suntem, de ce din toate câte ştim… noi oamenii am fost aleşi să iubim!

În dimineaţa asta… putem opri timpul, putem să îl destrămăm… oprindu-ne înainte de a face o acţiune… preţ de 7 respiraţii complete şi eliberatoare… înainte de a apăsa grăbiţi pe clanţa uşii care ne desparte de lume, înainte de a duce la buze prima ceaşcă de cafea, înainte de a trezi copiii sau de a spune bună dimineaţa fiinţei cu care am împărţit perna, înainte de a trece în revistă miile de lucruri pe care credem că le avem de făcut… înainte de a ne îngrijora că şi azi lumea s-ar putea sfârşi sau mai rău, ar putea dăinui încă o veşnicie… înainte de toate astea… să respirăm de şapte ori, conştient, la fiecare respiraţie să creeam în mintea inimii ţărmul unui ocean liniştit, cu o apă abia respirândă, şi un cer atât de tihnit… încât să simţim cu fiecare fibră că totul e iubire… cu ultima dintre cele 7 respiraţii să mulţumim Creatorului pentru desăvârşirea cu care a alcătuit totul! Vă garantăm că abia atunci veţi putea spune că v-aţi trezit cu adevărat!

Şi dacă tot aţi reuşit să vă deschideţi adevăraţii ochi… beţi şi un pahar mare cu apă… căci apă sunteţi… O apă înţeleaptă şi puternică, ce dizolvă orice şi mută munţii… o apă ce înseamnă viaţă!

O săptămână liniştită vă doresc!

 

sursa: astrosofia.ro 

Cum poate invidia să ne conducă spre recunoştinţă?

Din nefericire, majoritatea persoanelor se consideră ca fiind rele pentru că au sentimente de invidie şi încearcă să fugă de ele, crezând că astfel scapă de patimă. Dar în momentul în care încercăm să fugim, observăm că se întâmplă ceva straniu: acestea vin după noi. Aşa cum luna merge cu noi oriunde ne-am deplasa, aşa cum se ţine umbra de noi, tot aşa se ţine şi invidia. Ca realitate a fiinţei noastre, invidia este o trăsătură greu de dus, pentru că, spre deosebire de celelalte patimi, care pot fi măcar în parte satisfăcute şi aduc şi plăcere, invidia aduce numai tulburare sufletului. Sfântul Ciprian spune: „Cel cu sufletul bolnav de invidie nu găseşte nicio plăcere, nici în mâncare, nici în băutură, mereu suspină, geme şi suferă“. Cum să nu vrem să scăpăm de o asemenea greutate? Vedem însă că este atât de profund înrădăcinată în noi, încât orice am face pare fără folos. Când ne simţeam şi noi mai liniştiţi, deodată vedem cum ţâşneşte un gând care ne sfredeleşte sufletul, aşa, pe nepusă masă: „De ce-ar fi el/ea mai presus decât mine?“ Şi vedem că am uitat de tot gândul bun pe care-l pusesem.

De ce oare se întâmplă aşa? Unul dintre motive ar fi acela că la început invidia e o mişcare a sufletului. Mai înainte de a ajunge la gânduri şi la observaţii de genul „unora le merge totul strună!“, în primul rând se întâmplă în sufletul nostru o reacţie aproape imperceptibilă la vederea acelui lucru ori situaţie pe care ni le-am dori şi noi. Şi fiind mişcare a sufletului, aceasta nu poate fi anihilată, cel puţin nu la nivel raţional. Nu ne putem propune să nu mai simţim, pentru că nu ne propunem nici să simţim. Această primă mişcare a sufletului în direcţia invidiei nu vine din dorinţa noastră de a fi răi, îndărătnici ori trufaşi (căci cine şi-ar dori asta?!?), ci tocmai din dorinţa de a fi buni. De a fi mai buni decât suntem, într-un anume domeniu, fie el şi material. Şi ştim ce înseamnă acest „mai buni“ privind la aproapele. Vedem că el are ceva - material sau spiritual - ce noi nu avem, dar ne dorim să avem. Şi când observăm asta, putem încerca o nouă abordare.

Ce-ar fi să ne uităm pur şi simplu la invidie, să vedem ce vrea să ne spună?

În continuare, vă sugerez o abordare practică. Priviţi o situaţie în care v-aţi simţit invidia şi vedeţi ce anume invidiaţi? Va fi destul de greu să o faceţi, pentru că veţi întâlni mai întâi un zid de durere, apoi altul de frică şi încă unul de vinovăţie. Toate acestea întunecă vederea şi vă fac de multe ori să nu acceptaţi că există invidie în voi, ori să ridicaţi piatra împotriva voastră înşivă pentru că puteţi nutri (încă) astfel de sentimente. Apoi, rezistaţi tentaţiei de a vă plânge de milă că după atâta timp de mers la biserică, spovedit, împărtăşit, tot acolo, ba chiar mai rău sunteţi. Acestea sunt vălurile care vă împiedică să vedeţi ce se ascunde în spatele invidiei. Pentru că invidia, oricât de blamabilă ar fi, ascunde un secret important pentru voi. Secretul este acela că vă place un anumit lucru: vă place maşina prietenului cel mai bun, vă place să fiţi căsătorit/ă şi vedeţi că alţii deja sunt, vă place să arătaţi bine, să aveţi serviciu, poziţie socială şi lista poate continua la nesfârşit. Veţi întreba de ce este atât de important să observaţi că vă place, pentru că asta ştiaţi deja. E important, pentru că astfel veţi putea observa şi faptul că vă doriţi nu ceea ce are aproapele, ci o anumită stare. Doriţi starea sufletească pe care credeţi că o veţi trăi obţinând acel lucru. Aşa cum cei care cumpără produse pentru slăbit în urma unei reclame la teleshoping cred că îşi cumpără şi kilogramele minus împreună cu produsul şi vor arăta aşa cum arată actorii din reclamă şi se vor simţi extraordinar. Dacă ar fi să simbolizăm într-un fel - şi vă invit să faceţi acest exerciţiu, alegând un obiect care să reprezinte lucrul invidiat, un alt obiect starea pe care credem că am trăi-o şi un alt obiect să fie lucrul persoanei invidiate - am vedea că lucrul dorit e diferit de starea dorită şi mai ales e diferit de lucrul pe care îl are aproapele. Şi atunci, care mai e obiectul invidiei? Am realiza atunci că sub invidie era o dorinţă şi că ce avem de făcut e să lucrăm pentru a o împlini…. Şi mai ales că persoana respectivă nu are nicio legătură cu sentimentul nostru de invidie. Noi suntem dispuşi să facem cele necesare pentru a ne îndeplini dorinţa? Suntem dispuşi să facem jertfele necesare - de timp, de efort, de bani? Suntem dispuşi să învăţăm care sunt paşii care trebuie urmaţi pentru a ne împlini dorinţa? Să mergem acum pe ceea ce credem că simte persoana - iar la o analiză sumară vom vedea că ar semăna cu bucuria. Dacă aţi făcut exerciţiul propus mai sus, aţi văzut deja că acea stare e diferită şi de obiectul dorinţei, şi de persoană. Şi răspundeţi şi aici la întrebarea: sunteţi dispuşi să faceţi ceea ce e necesar pentru a trăi în bucurie, indiferent dacă vă îndepliniţi dorinţa şi indiferent dacă între timp vecinul îşi mai ia încă trei maşini, spre exemplu?

În noi se află deja ceea ce invidiem

Cele scrise mai sus se referă la situaţii concrete, palpabile, în care ştim exact ce ne dorim. Şi să presupunem că deja am învăţat să lucrăm la acest nivel. Şi iată că întâlnim situaţii în care ne trezim că invidiem ceva la care nici nu ne-am fi gândit vreodată. Un discurs frumos. Un schimb de priviri între două persoane. O trăsătură de caracter a cuiva. „Ce mi-ar fi plăcut şi mie să am curajul acestuia!“ - spunem privind cu desconsideraţie la noi înşine, fricoşi de când ne ştim. Iată că din nou invidia ne comunică. Ce anume? Faptul că în noi se află deja ceea ce invidiem, doar că în stare neexersată încă. Şi ştim sigur că există, pentru că în caz contrar nu am fi văzut nici la celălalt. Nu am fi putut recunoaşte curajul, dacă nu i-am fi ştiut definiţia din noi înşine. Nu am fi putut recunoaşte tandreţea, dacă nu ar fi fost şi în noi. Informaţia pe care ne-o aduce invidia în acest caz este că în noi se află ceva de care avem nevoie, dar este neexplorat încă, nefolosit, neexersat.

Iată cum, în cele din urmă, invidia ne poate conduce spre recunoştinţă. Să mulţumim lui Dumnezeu, pentru ceea ce a pus în noi, să-i mulţumim aproapelui, pentru că ne ajută să descoperim, şi nouă - pentru că am ajuns să putem lucra la asta, chiar dacă încă nu vedem.

sursa: http://www.doxologia.ro

RELAȚIA : o provocare permanentă!

Să ne facem bine înţeleşi : iubirea nu înseamnă doar fericirea aia haotică şi "fluturi în stomac" .
Ea mai aduce din când în când şi tristeţe şi lacrimi, nesiguranţă, şi da, multe, atât de multe întrebări !!
Dar nu înseamnă că se duce, că dispare ca fumul.
Odată născută, foarte greu este să o mai renegi . Asta e viaţa ...

Ce e însă foarte important în iubire, este să rămână mereu, Sinceritatea . În toate formele ei . Cu toate riscurile pe care le implică. Fără sinceritate, nu mai avem dreptul să susţinem că iubim. Nu avem dreptul să iubim , minţind. Nu putem respecta, minţind. Nu există viitor fără corectitudine .

Se poate întâmpla ca unele lucruri cărora noi nu le dăm importanţă, în ochii celui iubit să se reflecte ca fiind o greşeală din partea noastră . Situaţii frecvente de altfel , pentru că noi suntem fiinţe cu personalitate diferită, gândire distinctă, caractere formate independent de ceilalţi, percepţii personalizate .
Însă consider că, atâta timp cât există sinceritate şi deschidere din partea amândurora către comunicare şi puterea de a privi şi prin ochii celuilalt, multe dintre problemele care de fapt, există doar în aparenţă, pot fi rezolvate. Asta ţine de maturitate şi flexibilitate .
Eu personal, consider că nu există " conflicte " ireconciliabile. Ci doar refuz .

De asemenea, sunt situaţii în care unul dintre cei doi poate comite o greşeală . ( NU mă refer la infidelităţi, care sunt de neiertat !!! ) Este necesar ca, pentru a păstra armonia de cuplu, să găsim în noi puterea de a o recunoaşte nu doar faţă de noi înşine ci şi faţă de partener . O altă formă a respectului . În egală măsură sunt de părere că partenerul nu este îndreptăţit însă, să reproşeze ulterior, iar şi iar, această greşeală. Odată încheiată, discuţia nu trebuie reluată ca picătura chinezească . Altfel, inevitabil, va conduce către erodarea relaţiei .

O relaţie este greu de menţinut şi dezvoltat, în timp. Dacă la început totul pare uşor, prin faptul că ambii au acei mii de fluturaşi în stomac şi văd totul în roz, ea este extrem de complicată prin diversele situaţii care se ivesc. Împrejurări care pun la încercare cuplul, pun la încercare trăinicia sentimentelor şi, mai ales, dorinţa de a fi împreună pe termen lung . Trebuie să se înveţe unul pe altul, trebuie să se iubească nu doar cu acele minunate calităţi care i-au încântat ci, în primul rând, să îşi accepte, unul altuia, imperfecţiunile. Apoi să ştie cum să înveţe unul de la celălalt. Pentru că, într-o relaţie, întotdeauna există lecţii şi ambii trebuie să ştie cum să înveţe de la partener .

Se poate întâmpla ca partenerul să ne arate că principiile sau obiceiurile noastre nu erau chiar aşa 'sănătoase' pe cât le considerăm noi. Nu este o ruşine şi nici nu ne umilim în faţa lui, dacă învăţăm de la el cum să le schimbăm în aşa fel încât să coincidă cu interesele comune şi, în acelaşi timp, să nu ne îngrădească pe noi înşine, ca persoană.

Nu susţin schimbări de esenţă ci cred că oricine poate să aibă lecţii învăţate corect pentru o anumită etapă a vieţii sale, însă incorecte pentru o altă etapă viitoare din viaţă. Şi atunci se impune a fi schimbate, sau măcar puse în concordanţă cu "noul ", cu prezentul .
E corect să le avem în vedere, până la urmă înţelepciunea noastră din istoria personală ne-o construim, însă este greşit să formăm etaloane prin care să privim, apoi, toată viaţa .

Eu cam aşa văd o relaţie, în câteva cuvinte ... O relaţie, cu istoria mea dusă, ca pe un geamantan, în mână, peste tot .
Ca să ajung să gândesc în acest fel, am căscat bine ochii nu numai la mine ci şi la tot ce a fost în jurul meu, de-a lungul anilor .

Poate greşesc .. ? ... :) ...

de HElena ...(facebook)

Cu drag de mărțișor

În alb şi roşu îmbrăcaţi-vă sufletele! E rândul primăverii şi e rândul vostru la Lumina ei! Fiţi Oameni, fiţi mai blânzi ca florile ce se lasă atinse de aripile albinelor, fiţi răbdători ca apa ce ştie că amprenta ei nu va fi niciodată ştearsă de pe pietrele pe care le mângâie la trecerea ei, fiţi dornici să călăuziţi copiii spre speranţă!
Fiţi albi, fiţi roşii, fiţi IUBIRE!
O primăvară dreaptă, cu împliniri şi râsete curate în suflet şi pe chip, vă doresc vouă tuturor deopotrivă, femei, bărbaţi şi copii.

La mulţi ani!

Primăvară, primăvară
pentru-a nu ştiu câta oară
adu-le fetelor dor
iubire în mărţişor

iar în mândri ghiocei
aşa cum e-n obicei
dragoste nouă de viaţă
fericire şi speranţă

în buchet de viorele
pe aripi de rândunele
pune-le în inimioare
gânduri de mărgăritare

chipuri dragi ca Făt-Frumos
cu părul de abanos
ochi albaştri de cicoare
ca şi valurile-n mare

în buchetul cu zambile
pune-le zile senine
să le fure-un zburător
când vor fi noaptea în somn

să le ducă-n fericire
în visare şi iubire
să le stingă dorul lor
sub lumina stelelor

iar în şnur cu alb și rosu
adu-le la toate coșu’
cu copii frumoşi pe lume
să devină mame bune

să se bucure sub soare
pe a lumilor cărare
şi să fie fericite
dezmierdate şi iubite

primăvară, primăvară
pentru-a nu ştiu câta oară
dă la fete mărţişoare
dragoste în inimioare

bucuria de-a trăi
şi puterea de-a iubi
cum sunt zânele celeste
dintr-o magică poveste

sursa: http://reteaualiterara.ning.com/