Să strig de fericire mi-aş dori

Să strig de fericire mi-aş dori

Atunci când lumea mi-i se arată

Iubesc natura, viaţa, ştii?

Nu m-aş mai sătura vreodată.

Când văd cum soarele zâmbeşte

Şi luna draga îmi trimite în şoaptă

Sufletul tot se răscoleşte

Şi nu vreau s-adorm niciodată.

Îmi place tot ce e creat

Creat din dragostea cea pură

Căci ea emoţie mi-a dat

Mi-a dat învăţătură.

Iubesc şi ploaia şi seninul

Şi umbra şi vântul ce bate

Şi valul iubesc şi nisipul

Căci dragostea, Ea e în toate.

Când văd copacii cum se-ntind

Din jos, până la soare

Îmi vine din suflet să strig,

Iubirea, sfârşit n-are.

Tu cauţi cu înverşunare!

Nu ştii unde-i frumosul

Descoperi că nimic nu doare

Găseşti care ţi-e rostul

Căci viaţa are un secret,

Lasă-ţi sufletul să zboare,

Să nu iubeşti nicicând discret

Că Ea, iubirea nu te doare…

Aş vrea să strig de bucurie

Văzând că Totul mă învaţă

Când ştiu că umbre ce le văd

Îmi dau speranţe în viaţă.

Deschide ochii şi-ai să vezi

Că viaţa-i minunată

Priveşte sus, chiar de nu crezi

Priveşte, El ţi-arată…

Să ai curajul ca să crezi

Când vântul te mângâie

Să ai curaj doar şi-ai să vezi

Că totu-i armonie.

Deschide ochii şi-ai să simţi

Din zori şi până-n seară

Că-ţi vei dori şi tu să strigi

Şi nu ultima oară . 

 

 

de Carla Kia

Astăzi simt...

Simt să fiu femeie frumoasă, cu zâmbet pe buze, cu râs cristalin curgând în cascade, cu sclipiri jucăuşe în ochi, cu bujori în obraji, cu fluturaşi în păr, cu miresme de primăvară în piele, tristă uneori fără motiv, pierdută câteodată printre vise, cuvinte, lacrimi şi stele,

simt să fiu calmă, precum marea într-o zi liniştită de vară,

simt să am răbdare, precum au marii înţelepţi puterea de a aştepta în linişte desfăşurarea lucrurilor atât a celor mai simple cât şi a celor mai complicate,

simt să fiu înţelegătoare, cu sufletul plin de bunăvoinţă şi compasiune şi mintea luminată de inteligenţă,

simt să fiu caldă, uneori atât de intens încât aproape să ard şi uneori doar abia perceptibil,

simt să fiu iubitoare şi plină dar şi goală de iubire şi pasională dar şi distantă,

simt să fiu devotată, mereu înclinată şi hotărâtă de a face orice pentru cineva sau ceva,

simt să fiu fragilă, gingaşă şi puternică în acelaşi timp, precum o trestie în bătaia aprigă a vântului,

simt să fiu soţie fidelă, vrednică, încrezătoare, optimistă, ce emană siguranţă şi conferă certitudine căminului,

simt să fiu mamă, alături - şi de aproape şi de departe - de puiul ei,

simt să fiu responsabilă, utilă, încununată, dar nu şi îmbătată de succes,

simt să fiu fără teamă când cred cu tărie în ceva, să lupt până la ultima suflare,

simt să comunic, să caut răspunsuri, să pun întrebări, să fiu curioasă,

simt să scriu poveşti într-o carte,

simt că pot face mici minuni,

simt să fiu eu, pentru că eu sunt ceea ce simt!

de Raluca,
membră 121.ro

Să fii iubită...

Nu pentru ochii tăi. Pentru că într-o zi îţi vor fi poate trişti şi plânşi, încercănaţi, ridaţi, acoperiţi de ochelari...

Nu pentru frumuseţea trupului tău...pentru că în orice zi poate apărea o femeie mai frumoasă, iar tu vei fi aruncată la coşul cu obiecte uzate.

Nu pentru felul în care te îngrijeşti, te îmbraci şi ştii să te pui în valoare, pentru că într-o zi te poţi trezi pe un pat de spital, după o anestezie generală...şi nu va fi nimeni să te ţină de mână...

Nu pentru frumuseţea părului tău, pentru că într-o zi vei fi poate nevoită să faci chimioterapie...

Nu pentru mâinile tale care ştiu să mângâie, să aline, să cureţe, să dăruiască ...căci poate că într-o zi nu vor mai putea...

Nu pentru statutul tău, nu pentru poziţia ta, pentru familia ta sau pentru câţi bani ai... Pentru că poţi pierde totul peste noapte. Pentru că într-o clipă, poţi să nu mai fii nimeni. Şi te vei trezi, dintr-o dată, a nimănui.

Şi nu, nici măcar pentru mintea ta...căci într-o zi vei suferi poate de Altzheimer.

O bătrână de 90 de ani, internată într-un spital de bolnavi de Altzheimer, era vizitată în fiecare zi de soţul său. Acesta venea în fiecare dimineaţă la ora 9,00 să ia micul dejun cu ea. Întrebat fiind:

-"De ce mai veniţi? Dacă oricum nu vă cunoaşte?"
- "Vin. Pentru că eu o mai cunosc pe ea..."

Ţi s-a spus că nu se poate. Că o astfel de iubire nu există. Aşa că alegi Acum-ul....Ba există. Dar dacă vrei să fii iubită aşa e posibil ca acum să te doară, să urli, să suferi, să mori de dor, să te chinui şi să plângi, să mai aştepţi, pentru că nu accepţi să fii iubită pentru nimic altceva decât pentru ...Sufletul tău.

Căci doar el este nepreţuit, de neinlocuit, imposibil de imitat şi de "operat" estetic. Doar el este cu adevărat unic şi dă formă, viaţă şi farmecul de neinlocuit buzelor tale, ochilor tăi, fiinţei tale. Cuvintelor, gesturilor, felului tău de a fi. Şi doar pentru el va veni să ia micul dejun cu tine şi la 90 de ani, când nu ţi-a mai rămas nimic din tot ce ai avut...

Vei fi lăudată pentru felul în care arăţi, pentru felul în care te îmbraci, pentru frumuseţea buzelor tale, pentru scânteile din ochii tăi, pentru picioarele tale lungi, pentru mierea cuvintelor tale, pentru zâmbetul tău cald, pentru gropiţele din obraji şi pentru toate nimicurile. Bucură-te, dar lasă-le să treacă fără să îţi lipeşti inima de ele. Zâmbeşte cu tristeţea că toate trec şi ascultă-l cu adevărat doar pe cel care îţi va spune că s-a îndrăgostit de sufletul tău.

Şi să iubeşti şi tu, la rândul tău, doar ceea ce nu moare.
Căci în rest... Toate trec...

(Urarea şi sfatul unui paznic. De la azilul de bătrâni)

de Alexandra Svet 

Iată sensul...

Dacă n-ai fi dăruit atunci când credeai că nu mai ai de unde, n-ai fi ştiut să preţuieşti lumina pe care ţi-o dăruieşte cel care, şi el, o căuta...
Dacă n-ai fi continuat totuşi să lupţi, atunci când credeai că nu mai poţi, n-ai fi învăţat să îi ajuţi pe alţii să o facă...
Dacă n-ai fi plâns cândva toate lacrimile ce pot fi plânse pe pământ- şi totuşi, parcă tot nu secaseră de tot în inima ta, tot năvăleau, mereu, de prin adâncuri- cum ai putea vedea lacrima ascunsă a altuia? Şi să o simţi ca fiind a ta?
Dacă tu nu ai fi jertfit cândva tot ce aveai mai drag, mai sfânt, mai pur şi mai curat, cum ai putea plânge la mormintele celor care au făcut-o înaintea ta? Cum ai putea vreodată să preţuieşti rănile din spatele jertfelor pe care le fac alţii pentru tine? Ţi s-ar părea cel mai natural lucru din lume...poate că nici nu le-ai vedea. N-ai fi învăţat poate nicicând să încerci mereu să vezi câte lacrimi a costat bucuria ta....
Dacă nu ţi-ai fi urlat cândva durerea, ai fi acum surd la durerea altuia...
Dacă nu ai fi tânjit cândva după un cuvânt de alinare, ai rămâne mut la cereri nerostite în care de fapt urlă inimi frânte....
Dacă nu ai fi murit cândva rostind prea multe cuvinte, nu ai fi învăţat azi să spui mai mult prin tăceri...
Dacă nu ţi-ai fi smuls cândva o bucată din inimă să ţi-o pui temelie la ceva mai înalt decât tine, ai fi orb la ce au construit, cu lacrimi, sânge şi aorte vii cei dinaintea ta...
Dacă nu te-ai fi prăbuşit cândva în iadul deznădejdii, n-ai şti să întinzi mâna celui căzut, trăgându-l spre vreun liman de pace...
Dacă nu te-ar fi chinuit cândva mii de întrebări, n-ai şti acum să răspunzi la întrebări, înainte de a fi puse...înainte poate de a fi chiar gândite.
Dacă nu te-ai fi rătăcit cândva, n-ai şti să laşi în urmă-ţi semne pentru cei ce vin, căutând cu înfrigurare în faţa ta urmele paşilor celor pe care vrei să îi urmezi...
Dacă nu ţi s-ar fi luat cândva tot ce aveai mai de preţ, n-ai fi învăţat să fii liber în orice clipă să zbori. N-ai fi învăţat să învesteşti în ceea ce nu-ţi poate lua nimeni niciodată....
Dacă nu ai fi cerut cândva ajutor, poate că nu ai şti acum să ajuţi, chiar dacă nu auzi nici un strigăt...
Dacă nu ai fi ajutat fără să ţi se mulţumească, nu ai fi învăţat că e mai bine poate aşa- căci ţi-l îndatorezi pe Domnul...
Dacă nu ţi-ai fi pierdut cândva credinţa, nu ai fi învăţat poate cum să le-o întăreşti altora...
Dacă nu ai fi renunţat cândva prea devreme, nu ai şti acum să nu te mai dai bătut...
Dacă nu ai fi iubit de multe ori prea mult, nu ai fi învăţat să îţi faci din " prea puţin" -ul primit scară spre Rai....
Dacă nu ai fi fost alungat de oameni, nu ai fi fost primit de Domnul şi nu ai fi învăţat şi tu să adăposteşti străini pribegi în casa inimii tale...
Dacă nu ai fi îndurat cândva foame, cum ai fi învăţat să îi saturi pe alţii?
Dacă nu ai fi ars cândva de sete, cum ai fi învăţat să zideşti fântâni în sufletele oamenilor?
Dacă nu ţi-ar fi fost cândva frig, cum ai fi învăţat să îmbrăţişezi oamenii şi să le înveleşti inimile cu inima ta?
Oare de n-ai fi fost rănit, în stare să-ţi dai viaţa pentru o mângâiere, oare ai şti acum să mângâi răni pe lângă care ceilalţi trec grăbiţi?
Dacă n-ai fi murit cândva de dor, ai fi învăţat să preţuieşti acum, mai mult decât orice, clipele când ai oamenii dragi aproape?
Dacă n-ai fi iubit cândva până dincolo de orice limită credeai că poţi să ai, ai fi ştiut oare acum că iubirea adevărată se mulţumeşte cu faptul că este? Şi mulţumeşte că poate iubi aşa? Ai fi învăţat vreodată sensul acestui "mulţumesc" pe care îl rostesc în tăcere cireşii înfloriţi?
Dacă nu ţi-ai fi luat cândva în spate crucea, poate nici azi nu te-ai gândi la înviere....
Şi, dacă n-ai fi plâns cândva zdrobit de greutatea ei, ai mai putea să îi ajuţi pe alţii să şi-o ducă? Şi ai mai şti să le întinzi marama? Ştiind că au şi ei, aşa cum ai avut şi tu, cândva, nevoie?

Iată sensul la ceea ce, uneori, îţi pare fără sens.

de Alexandra Svet 

Viaţa este învăţătorul tău

Viaţa nici nu te binecuvântează, nici nu te pedepseşte. Ea colaborează cu tine pentru a te ajuta să te trezeşti la adevărul a ceea ce eşti. Viaţa este învăţătorul tău; ea îţi oferă un continuu feedback, o continuă corecţie, dar tu nu alegi să asculţi…

Dacă încerci să găseşti forma perfectă – serviciul perfect, relaţia perfectă – vei fi mereu frustrat. Lumea nu oferă perfecţiunea în această privinţă; ea îţi oferă pur şi simplu oportunitatea de a evolua şi de a te schimba.

Dacă te uiţi în jurul tău, vei vedea multe căi deschise autoexprimarii; unele îţi vor cere să te adaptezi. E ok, e bine să fii adaptabil, e bine să înţelegi că acelaşi lucru poate fi spus şi făcut în multe feluri. Desprinde-te de ideile tale preconcepute, fiecare moment este nou şi fiecare situaţie cere ceva diferit de la tine. Fiecare experienţă ce vine spre tine te va întreba dacă eşti dispus să nu te mai cramponezi, dacă eşti dispus să ai încredere, dacă eşti dispus să păşeşti afară din timp.

Lumea nu-ţi poate oferi o viaţă stabilă şi previzibilă; toate lucrurile din lume se află într-un proces de schimbare, nimic nu e stabil şi previzibil. Nimic nu-ţi va oferi altceva decât securitate temporară. Gândurile vin şi pleacă, relaţiile încep şi se termină, trupurile se nasc şi pier. Iată tot ce îţi poate oferi lumea: evoluţie, schimbare, caracter tranzitoriu al lucrurilor.

Ca să pricepi ceva din această lume, trebuie să înveţi să priveşti dincolo de formă, către intenţia creativă; fii receptiv la intenţia aflată în spatele modului de exprimare a unei persoane şi vei vedea mai clar ce înseamnă aceasta pentru ea. A privi dincolo de formă este un alt mod de a spune “priveşte dincolo de propriile tale idei preconcepute“.

Că să-l vezi pe semenul tău aşa cum este el în realitate, trebuie să priveşti dincolo de prejudecăţile tale despre el. Dacă vrei să-l cunoşti, trebuie să te apropii de el, să-ţi deschizi inima şi să-l întrebi care îi este intenţia.

Fiecare situaţie din viaţa ta îţi oferă oportunitatea de a căpăta o mai mare apropiere de ceilalţi şi o mai mare libertate. Dacă vrei să găseşti adevărul, priveşte înăuntrul tău, priveşte-ţi propriile intenţii. Atunci nu este cu putinţă să interpretezi greşit intenţiile altuia.

Până nu vei înţelege că oricine este bun, îţi va fi greu să găseşti bunătate în tine însuţi sau în alţii. Renunţă la judecăţile pe care vrei să le faci, căci ele nu sunt altceva decât un atac lipsit de sens împotriva cuiva a cărui bunătate nu o poţi vedea.

Nu există fiinţă umană care să nu merite iertarea şi iubirea ta. Fiecare judecată pe care o faci despre aproapele tău vădeşte cu mare precizie ceea ce urăşti sau nu poţi accepta la tine însuţi; nu urăşti pe cineva decât în cazul în care îţi aduce aminte de tine însuţi…

Această lume este ca o şcoală şi ai venit aici ca să înveţi; a învăţa înseamnă a face greşeli şi a le corecta. A învăţa nu înseamnă a face tot timpul ceea ce este bine; dacă ai face tot timpul ceea ce e bine, ce nevoie ar mai fi să vii la şcoală?

Nu încerca să fii perfect, este un ţel nepotrivit; doreşte în schimb, să recunoşti fiecare greşeală pe care o faci, ca să poţi învăţa din ea. Perfecţiunea vine spontan şi fără efort numai atunci când spui adevărul, când renunţi la dorinţa de a-i impresiona pe alţii, când îţi abandonezi falsa mândrie.

Împărtăşeşte altora din experienţa ta, dar nu căuta să le-o împui, căci nu ştii ce nevoi au alţii şi nu este treaba ta s-o ştii; aminteşte-ţi de ceea ce este bun în aproapele tău şi în tine însuţi, recunoaşte-ţi greşelile şi fii tolerant faţă de greşelile pe care le fac alţii. 


de Paul Ferrini, Iubire fără condiţii

Oare cine mă aşteaptă acolo, la capăt de drum?

Plec din nou la drum. Pe bucata de pământ a inimii mele

Plecăm. Plecăm mereu. Spre alţii . În loc să venim spre noi. Fugim. Călătorim. Ieşim. La restaurante, în cluburi, în parcuri, în oraş, la sală, la şcoală, în călătorii de afaceri, în vacanţe. Alergăm de colo colo. Căutăm. Căutăm lucruri. Căutăm oameni. Îi sunăm. Le dăm mesaje. Mailuri. Whatsapp uri. Le scriem pe FB. Pe chat. Aşteptăm răspuns. Aşteptăm să ne sune. Mai mereu aşteptăm câte ceva. Pe cineva. Suntem aici acum dar ne gândim cum ar fi să fim altundeva. Sau cu altcineva. Sau cum ar fi altfel. Mereu e un "altfel", desigur mai bun, ascuns în mintea noastră. Fugim mereu după alţi oameni - chiar dacă părem a sta pe loc. Inima noastră stă mereu după unul sau altul, aşteptând să fie băgată în seamă, culeasă, învelită, lăudată, admirată, mângâiată, îmbrăţişată, preţuită, iubită. Aşteptăm. Mai mereu aşteptăm. Mai mereu ieşim pe drumuri, pribegi neliniştiţi în căutare de nici nu ştim ce. Plecăm. Mai mereu plecăm undeva. Ne îmbrăcăm frumos, mai punem o mască şi ne îndepărtăm din nou de noi. Venim. Mai mereu venim de undeva. Atât de rar din noi. Şi venim doar pentru a ne pregăti să plecăm. Să încercăm, din nou, să ajungem înăuntru, prin afară. În plan vertical, prin planul orizontal. La noi, prin alţii. La El, prin lume. La bucurie, încercând cu orice preţ să evităm suferinţa.

În tot timpul ăsta unii oameni aleg să nu mai fugă. Ci să se îndrepte spre locul acela ascuns din inima lor. Şi, paradoxal, de abia când încetează să mai fugă după oameni, le apar în cale alţi oameni ce au plecat în aceeaşi călătorie. "Ah, şi tu? "Şi pleacă împreună mai departe, fiecare mai adânc spre inima lui, şi împreună spre lumina ce ne adăposteşte pe toţi....

Poate că ajungem să cunoaştem oamenii cei mai frumoşi pentru noi atunci când încetăm să mai căutăm, ci începem să ne căutăm pe noi înşine. Poate oamenii aceştia vin nu când îi chemăm, ci de-abia după ce ne-am întâlnit întâi noi, cu noi înşine. Poate că întâlnim oamenii cei mai apropiaţi sufletului nostru când încetăm să ne străduim să ni-i apropiem pe alţii, ci ne apropiem, pur şi simplu, noi de noi înşine. Iar pe drum întâlnim alţi oameni care fac acelaşi lucru. Poate că oamenii încep să vină spre noi, cu adevărat, pas cu pas, pe măsură ce noi ne îndreptăm spre noi, pas cu pas. Poate că cei de care avem cu adevărat nevoie vin în clipa în care nu mai avem nevoie de nimeni. Poate că cei pe care îi căutăm apar în clipa în care încetăm să îi mai căutăm. Poate că ne găsesc de-abia după ce ne găsim, mai întâi, pe noi înşine.

Plec din nou la drum. Pe bucata de pământ a inimii mele. În sens invers decât până acum. Dinăuntru, spre înafară. Din vertical, spre înainte. Din mine, spre alţii. Din El, spre lume. . Merg înainte, uşor, pe pământul învârtoşat de prea multă înstrăinare, muncindu-l aşa cum l-am văzut pe bunicul, pe ogorul său. Pe cine voi întâlni oare, pe drum, în timp ce voi ara, săpa, sădi, uda cu lacrimi şi cu zâmbet şi cu daruri pământul sufletului meu? Pe cine voi găsi, în afară de mine, cea care trebuie să fiu? În afară de toţi cei ce merg pe acelaşi drum- al inimii lor?

Oare cine mă aşteaptă acolo, la capăt de drum?

de Alexandra Svet
http://www.alexandrasvet.ro/

 

Calități care ne fac aura luminoasă

Unii dintre cei mai puternici oameni din punct de vedere energetic pot fi şi unii dintre cei mai simpli, modeşti şi obişnuiţi. Ei ar putea fi muncitori, ţărani care-şi ară cu dragoste ogoarele, prieteni a căror viaţă simplă şi obişnuită ar putea părea nesemnificativă. Aceşti oameni respiră aproape de noi şi izbutesc să devină adevărate…obstacole ( dar şi centre de putere) pentru toată negativitatea energetică ce se lăfăie prin lume.

Nici măcar iniţiaţii nu pot – adesea – emite o energie mai plăcută, mai diafană, mai frumoasă decît se întîmplă printr-un singur inocent.

Un singur om cu sufletul neatins de răutate şi incapabil să gîndească răul cuiva…crează în jurul său o aură energetică atît de luminoasă încît …întunericul se topeşte de la sine în preajma sa. Se poate, însă, ca tocmai acest om cu sufletul frumos să fie încercat şi cercetat pînă-n măduva oaselor şi pînă-n străfundurile fiinţei de tot soiul de probleme. Se poate ca tocmai acel om să fie ţinta atacurilor şi-a reproşurilor, a capcanelor şi-a distrugerii, căci forţele întunecate îngăduie cu greu puterea seninătăţii şi-a iubirii. Şi ştiţi de de? Pentru că seninătatea şi iubirea, bunătatea şi frumuseţea umană autentică luminează de la sine lumea, chiar fără ca lumea să fie conştientă de aceasta.

Sufletul frumos transmite o vibraţie energetică în mediu, capabilă să schimbe gîndurile şi sentimentele celor din jur fără să ridice un deget. În plus, un acelaşi suflet frumos preia…cumva povara suferinţelor lumii pentru a echilibra masivele emisii energetice negative ale lumii înconjurătoare. Forţele de echilibru ale acestui univers sunt oamenii buni, sunt aceia ce-şi petrec timpul în rugăciune, aceia ce se întrec în fapte bune şi-n dăruire necondiţionată. Dacă aceste forţe n-ar fi reprezentate pe Pămînt, puterea forţelor întunecate ar fi condus lumea către distrugere. Dar, slavă Domnului, nu-i aşa! Ceea ce putem face fiecare dintre noi pentru lumea aceasta şi pentru noi înşine este legat, în primul rînd, de întoarcea conştientă la frumuseţea minţii şi a sufletului noastru. Căci, iată, nu doar pentru noi am fi frumoşi, nu doar pentru noi ne-am îngădui curajul, încrederea, răbdarea, acceptarea, credinţa şi frumuseţea, cît am face-o pentru lumea întreagă.

Să ne întoarcem la dezvoltarea calităţilor umane, căci ele devin o putere incredibilă în cîmpul energetic şi încă una care – în pofida aparenţelor – este profund apreciată şi căutată în lume. Nu vorbim aici despre desăvîrşirea diplomelor sau despre…alergarea după cele mai grase locuri de muncă, ci despre calităţile umane care ne fac prieteni de încredere, însoţitori de viaţă în care să ai nădejde, muncitori pe care să te bazezi, conducători curajoşi şi oneşti, oameni responsabili şi…capabili să treacă liniştiţi pe lîngă tentaţii. Calităţile ne fac mai puţin vulnerabili la emisiile energetice negative şi transmit în mediu dorinţa de a avea asemenea calităţi. Energia calităţilor emite atît de clar şi fără echivoc, încît înşişi atacatorii se trezesc imitîndu-le sau dorindu-le.

Şi vorbim astăzi despre calitate umană, inocenţă şi frumuseţe sufletească tocmai pentru că acestea ne apără de energiile distructive, creînd în jurul nostru o aură energetică puternică şi luminoasă.

 

de Maria Timuc

http://mariatimuc.blogspot.ro/

 

NOI SUNTEM GÂNDURILE NOASTRE

Nu ne putem alege circumstanțele dar ne putem alege gândurile .

Gândurile reprezintă izvorul din care își vor trage seva apoi, sentimentele și acțiunile noastre.
Un gând bun este dificil de a fi menținut în lupta sa cu cele rele . Mai ales când suntem puși în fața unor circumstanțe pe care le considerăm potrivnice .
Este dificil să cultivăm Gândul pentru a nimici gândurile .

Noi suntem originea tuturor gândurilor . Prin ele ne dezvoltăm, evoluăm sau involuăm. Avem mereu opțiunea de a ne delimita de gândurile nesănătoase care se vor cristaliza sau deja s-au cristalizat, în sentimente negative . Următorul pas , după acest prim proces , este acțiunea sau inacțiunea noastră asupra circumstanțelor .
Chiar și cele nefavorabile pot fi învinse prin gândurile bune . Pentru că nu le permitem să ne îngenuncheze ci le trecem , învățăm să le trecem fără a le da voie să ne schimbe echilibrul interior.

Gândurile noastre sunt oglinda a ceea ce suntem, chiar dacă recunoaștem sau nu.

Pentru a ne vedea în toată goliciunea noastră, este necesar să le identificăm și să ni le recunoaștem , fără a căuta justificări pentru ele în lumea exterioară .

Lumea exterioară va fi asemeni gândurilor noastre .

Cât timp simțim ură, invidie, neîmplinire, lumea nu va fi alta pentru noi . Nu va avea cum să ne aducă satisfacția de a fi compleți prin ceea ce avem, prin ceea ce dăm și prin ceea ce primim sau am putea primi .
Sentimentele negative sunt rezultatul gândurilor nesănătoase care sapă în noi. Justificăm toate astea prin faptul că lumea exterioară ne-a rănit, că circumstanțele au fost hotărâtoare . Și astfel nu înțelegem că însăși justificarea sentimentelor negative este reflecția unui gând negativ, acela al slăbiciunii . Durerea, suferința, sunt lecții pe care le învățăm iar gândurile și sentimentele pe care le dobândim în urma lor și le lăsăm să ne domine, sunt rezultatul modului nostru de a învăța. Suntem noi .

Lumea exterioară nu va putea fi mai puțin bună decât gândurile noastre pozitive. Pentru că un gând pozitiv nu ne va permite niciodată să abandonăm ci ne va susține în drumul nostru, oricare ar fi el, oricare ar fi circumstanțele care ne vor obliga să alegem.
Chiar și deciziile luate în baza unui gând pozitiv, chiar dacă ele par ca o abandonare, în esentă ele vor aduce imediat sau într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, echilibrul interior .

Gândurile bune nu pot rămâne în stadiul incipient . Ele se transformă în sentimentele, apoi în acțiunile noastre. Și aduc cu ele mulțumirea de care interiorul nostru are nevoie .
Prin acțiunile noastre atragem acțiunile celorlalți .

Nu putem cere să ne fie oferite doar circumstațe favorabile, ca premisă a gândurilor pozitive. Tocmai prin înfruntarea continuă a binelui cu răul, noi ne dezvoltăm . Evoluția înseamnă să ne păstrăm pozitivitatea gândirii și a faptelor în ciuda unui mediu ostil, fără a acuza.

Involuția noastră se materializează prin fuga de responsabilitate, prin ură, invidie, frustrare . Involuția noastră ne determină să dăm vina pe alții. Involuția este neputința înfruntării circumstanțelor potrivnice fără a naște gânduri negative și sentimentele ulterioare ale acestora .

Oportunitățile apar mereu și doar natura gândurilor noastre va fi cea care ne va permite să le vedem sau să le respingem .

Noi suntem suma gândurilor care ne guvernează interiorul , independent de putința fiecăruia de a recunoaște sau nu, acest lucru . 

 

de Elena Herescu 

 

Păzeşte-ţi inima!

„Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, căci din ea izvorăşte viaţa.” /Pilde 4:23/

1. Gospodarul îşi păzeşte de păsări ţarina însămânţată, şi de omizi livada şi îşi păzeşte de fiare stâna, dar nimic altceva nu îşi păzeşte gospodarul precum casa de tâlhari, de foc, de ape, de fulgere, şi de toată necurăţia. Ce e casa pentru gospodărie, este inima pentru om. Pentru acesta s-a zis: „Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima.”

2. Din inimă izvorăşte sânge, iar în sânge e sufletul. Precum e sufletul în inimă, aşa e în tot omul. Dacă apa în izvor este sărată, este sărată şi în râu; dacă e dulce în izvor, va fi dulce şi în râu. Cum e izvorul, aşa-i şi vărsarea râului.

3. Dacă şarpele te muşcă de deget, otrava lui n-ar lucra, dacă sângele n-ar duce-o la inimă. Când doctorul pune pe deget un leac, leacul nu ar ajuta dacă sângele nu l-ar duce la inimă. La inimă ajunge şi otrava, şi leacul. Tot ce otrăveşte viaţa şi tot ce lecuieşte viaţa trebuie să ajungă la inimă şi să treacă prin inimă.

4. Acolo unde este centrul sistemului circulator sanguin trupesc, acolo este şi centrul sistemului circulator duhovnicesc. Inima trupească este organ al inimii duhovniceşti. Şi chiar dacă asta este realitatea, totuşi şi această realitate e o mare taină.

5. Cu adevărat de nepătruns este această taină pentru mintea noastră, pentru că mintea este mai mică decât inima, iar inima cuprinde mintea, nu mintea inima. Partea nu înţelege întregul şi nici cele mai de jos nu înţeleg cele înalte. Dumnezeu aşa a vrut şi aşa a rânduit. Fericit este cel ce mai puţin cercetează tainele fiinţei lui Dumnezeu şi mai mult ascultă de poruncile lui Dumnezeu şi mai mult simte iubirea lui Dumnezeu în inima lui!

6. Sufletul este înveşmântat în porfira sângelui; iar când veşmântul este aşa de simţitor, cu atât mai mult este ceea ce acoperă veşmântul! Precum un pai poate molipsi şi strica sângele, aşa şi un singur cuvânt, o singură privire, un singur gând poate molipsi şi strica sufletul.

7. De aceea, să asculţi de doctorul omenesc când te învaţă: Îngrijeşte-te de sângele tău! Dar cu atât mai mult, să asculţi de doctorul Dumnezeu, când îţi porunceşte: Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, căci din ea izvorăşte viaţa. Păzeşte-ţi inima în inimă, miezul în coajă, flacăra în sânge, viaţa în veşmântul trupului. Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, fiul meu – zice Domnul.

8. Când şarpele muşcă mâna, mâna se leagă cu un garou, ca sângele otrăvit din mână să nu se ducă în inimă şi să strice izvorul sângelui. Când auzi un cuvânt rău, astupă-ţi auzul, ca otrava cuvântului să nu coboare până la inima ta şi să nu strice izvorul vieţii tale, fiul meu!

9. Când vine bogăţia, nu îţi lipi inima de ea, spune Înţelepciunea în Cartea Vieţii. Îngrădeşte-ţi inima de bogăţie cu un gard înalt până la ceruri, ca inima ta neîntinată şi curată să se păzească pentru Cel ce o caută zicând: Fiule, dă-mi inima ta!

10. Mai stă scris în Cartea Vieţii: Inima împăratului este în mâna lui Dumnezeu. Dacă împărăţeşti asupra patimilor atunci eşti un împărat adevărat. Atunci inima ta este în mâna lui Dumnezeu. Iar această mână conduce fără greşală inima ta şi o îndreaptă spre împărăţia luminii şi a vieţii veşnice.

11. Dacă în cea dintâi săptămână a Postului Mare ţi-ai întărit convingerea că inima ta este a Dumnezeului şi Tatălui tău; dacă te-ai hotărât cu tărie să i-o dai Lui, atunci în a doua săptămână învaţă să îţi păzeşti inima. Deprinde-te cu lupta vitejească pentru neîntinarea şi curăţia inimii tale, pentru a putea întoarce acest dar Celui ce ţi-a dăruit toate.

12. Luminează-ţi inima cu credinţa, întăreşte-o cu nădejdea, încălzeşte-o cu dragostea, clădeşte-o cu rugăciunea, curăţă-o cu lacrimile, hrăneşte-o cu Sângele Domnului şi o înalţă spre cer precum o candelă aprinsă. Numai aşa vei putea aştepta cu pace trecerea din această lume pământească în lumea cerească, fără cutremurul păcătosului sau mustrarea conştiinţei. 

De aceea, în această a doua săptămână a Postului Mare, înnoieşte des sfatul Tatălui: Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, căci din ea izvorăşte viaţa.

(Din revista AXA ,traducere din limba sârbă de Ionuț și Sladjana Gurgu)

A deveni iubitor

“A deveni iubitor este un fapt care pune capăt fricii de pierdere a iubirii, pentru că iubirea se înconjoară de iubire oriunde merge”, spune David Hawkins în cartea sa “Sinele” realitate şi subiectivitate. Iată, secretul iubirii – care înseamnă deopotrivă a iubi şi a fi într-adevăr iubit – stă în puterea sufletului şi a minţii noastre de a iubi. Să fii tu acela ce iartă, acela ce înţelege, acela ce ..poate oricînd vibra în ritmul iubirii, chiar dacă primeşti un răspuns sau nu primeşti nici unul, înseamnă “iubire”. Fără a fi tu acela ce iubeşte, vei depinde întotdeauna de circumstanţe, de împrejurări, de comportamentele altora, de răspunsurile lor şi de hachiţele lor. Astfel, cînd ceilalţi vor răspunde pozitiv cererii tale de iubire, indiferent în ce constă ea, tu vei fi fericit. Şi dacă alţii nu vor răspunde, or vor avea alegeri neplăcute pentru tine, te vei trezi alunecîd în hăul nesfîrşit al suferinţei de a nu fi iubit, or de a fi pierdut sursa iubirii.

Noi localizăm “sursa” iubirii în afara noastră, aşa cum ar face soarele dacă ar crede că lumina proprie provine din dragostea pe care noi i-o arătăm. Şi noi suntem precum soarele; avem lumina în interiorul nostru. Avem în noi dragostea pe care o căutăm cu disperare în afară; în bunăvoinţa celor din jur, în răspunsurile iubitoare ale celorlalţi, în darurile sau în bucuriile altora. Nevoia noastră de a fi iubiţi sesizează faptul că ne aflăm..într-o eroare de localizare a sursei fericirii. Dorinţa de a primi dragostea celor din jur şi frustrarea cauzată de absenţa acesteia, frica de pierdere a unui partrener pe care-l învestim cu puterea de a ne da sau a ne lua dragostea sesizează că proiectăm sursa iubirii în obiecetele existente în afara noastră. Iubirea este, însă, o putere incredibilă şi fără putinţă de comparat cu orice altceva putem avea în viaţa omenească. Atunci cînd nu avem percepţia proprie “eu iubesc”, dispare bucuria, aşa cum soarele dispare în spatele norilor, lăsînd în urmă o dîră uriaşă de întuneric. Sufletul şi mintea care nu pot percepe iubirea în interior sfîrşesc prin a trăi disperări şi suferinţi fără margini.

De fapt, iubirea nu dispare niciodată; singura care dispare este puterea noastră de a percepe prezenţa iubirii şi priceperea de a localiza sursa acestei energii în noi înşine. A iubi poate deveni.. o provocare, dar şi o decizie, o alegere de la care nu trebuie să ne abatem. Fie că cei din jur înţeleg sau nu iubirea noastră, iertarea, toleranţa, înţelegerea şi ajutorul pe care-l dăm în mod necondiţionat, alegerea noastră de a iubi trebuie să învingă orice fel de inerţie ce se va ivi în mod inerent din mediu. Se poate ca unii să ..ne pună eticheta “prost”, se poate ca alţii să ne suspecteze, se poate ca unii să speculeze iubirea noastră, iar alţii să ne creadă naivi. Orice etichetă este, însă, observată de către iubire, înţeleasă ca o limită a conştiinţei privitorului, ca o stare care caracterizează preferinţele acestuia. 

Iubirea transcede etichetele, recunoaşte subiectivitatea percepţiei, încetează să judece şi..dăruieşte pînă acolo unde – cum spune Hawkins – “se înconjoară de iubire”..

de Maria Timuc 

 

Cu inima-n lăcașul rugăciunii

"Sus să avem inimile"

Oamenii au capacitatea interioară de a se ruga în două ipostaze complet diferite; fie în clipele cele mai negre, mai disperate ale vieţii lor, fie în momentele în care sunt conectaţi la frecvenţele înalte ale iubirii şi ale rugăciunii. Neputinţa de a ne ruga este obişnuită, adesea inconştientă, iar atunci cînd apare în conştiinţă este trăită ca o disperare, ca o stare alarmantă a fiinţei, ca un sentiment de pierdere şi îndepărtare de lumină. Sunt perioade în viaţa noastră în care ne rugăm cu uşurinţă, starea de rugăciune se află în minte continuu şi atunci avem puterea de a ne ruga deopotrivă în tramvai, pe stradă, la iarbă verbe, într-un magazin aglomerat, într-o biserică sau în toiul unei petreceri. Sunt şi perioade în care rugăciunea dispare din interioul nostru; mintea rătăceşte, sentimentele rătăcesc şi noi mergem prin viaţă ca şi cum am merge prin întuneric, aproape bîjbîind. De ce, oare, nu mai putem să ne rugăm atunci cînd simţim persistent că nu putem? Cum se face că ne încurcăm în cuvintele rugăciunii “Tatăl Nostru” şi ne trezim că mintea se gîndeşte la cu totul altceva chiar atunci cînd noi spunem rugăciunea? Este absolut evident că uitarea aceasta nu este o întîmplare. Rugăciunea nu poate fi făcută oricînd şi nici de către oricine pentru că puterea de a ne ruga se află într-un “cîmp” anume...Într-un cîmp în care predomină credinţa, iubirea, speranţa, curajul, lumina şi recunoaşterea puterii lui Dumnezeu drept călăuză a vieţii. “În Casa Tatălui meu multe lăcaşuri sunt”, spunea Iisus. “Lăcaşul rugăciunii” cere să locuieşti cu mintea şi cu inima în el pentru a te putea ruga. Dacă tu locuieşti, însă, în “casa urii, or a fricii”, dacă locuieşti în casa suferinţei mentale este ca şi cum ai locui într-o groapă de gunoi, dar ai vrea să vezi din ea marea şi florile minunate ale cîmpului. Conştiinţa noastră nu poate accesa bucuria, or puterea de a se ruga dintr-o stare în care lipseşte bucuria şi credinţa în intervenţia divină. În casa fără ferestre nu intră soarele; astfel, nici în mintea întunecată nu poate intra starea de rugăciune. De aceea nu mai putem spune nici “Tatăl Nostru”, o rugăciune pe care o ştim din copilărie. Uităm pentru că nu suntem conectaţi la lăcaşul rugăciunii. Şi tocmai uitarea aceasta trebuie să ne ajute; să insistăm, să repetăm din nou şi din nou rugăciunea, să persistăm în gînduri plăcute, frumoase şi-n dorinţe de bine pentru toată lumea, pînă ce mintea se va restabili în “lăcaşul rugăciunii”. Neputinţa de a ne ruga este un semnal de alarmă, care ne vorbeşte despre căderea minţii noastre din lumină. Mintea nu poate primi gînduri plăcute dintr-o minte întunecată. Noi nu locuim numai în case, în apartamente, în colibe, or pe străzi; locuinţa noastră autentică se află în interior. Şi, după cum ne sunt gîndurile, aşa ne este lăcaşul lăuntric. Rugăciunea se află într-un lăcaş luminos al conştiinţei umane; cine-l accesează cu adevărat îI va cunoaşte şi efectele benefice. Tot în lăcaşul de lumină al conştiinţei se află dragostea, credinţa în Hristos, frumuseţea, înţelepciunea, iertarea sau bucuria.

 

de Maria Timuc

 

 

SĂMÂNŢA

Din momentul în care am conştientizat că am venit pe acest pământ am înţeles că nimic nu e permanent, că totul se schimbă, totul se transformă. Avem în noi această sămânţă care ştie care e rolul ei pe acest pământ, acela de a germina şi de a înflori în sufletul nostru.

 

Când te-ai născut, o sămânţă de origine divină a fost plantată în tine, urmând ca tu s-o îngrijeşti cu dragoste şi atenţie pentru ca aceasta să înflorească în toată splendoarea ei.

 

Te îndemn să arunci o privire spre interior şi să verifici ce mai face sămânţa ta… Dacă a dat roade, dacă a înflorit, dacă şi-a îndeplinit menirea sau dacă s-a uscat prea devreme. Poate ai aruncat-o fără să-ţi dai seama pe un tărâm neroditor, în deşertul slăbiciunii sau pe stâncile ascuţite ale suferinţei.

 

Indiferent ce s-a întâmplat până acum cu ea, prin faptul că trăieşti înseamnă că ea încă mai este vie şi nu aşteaptă decât un pământ fertil pentru a da roade. Fii blând cu ea, nu e decât o sămânţă care vrea sa-şi îndeplinească rolul, dar nu orice sămânţă… e o parte din tine.

 

Chiar dacă pare ciudat, fiecare e grădinarul sufletului său. Depinde numai de tine ce anume cultivi în grădina ta, dacă îţi protejezi florile de dăunători şi paraziţi sau le laşi în paragină.

 

Am văzut iarbă răsărind prin crăpătura de beton, am văzut maci crescuţi pe tronsonul de cale ferată printre pietre şi am văzut flori de colţ care au crescut pe stânci pe vârf de munte. De ce nu ar putea şi sămânţa ta să iasă la lumină?

 

Oricâte greşeli ai făcut, oricât de mult simţi că ai pierdut legătura cu sursa divinului din tine, încă mai este o şansă. Permite-i să iasă la lumină, să înflorească ca orice floare şi lasă în urma ei fructe pentru ca şi alţii să se bucure de venirea ei pe această lume.

 

Nu trebuie decât să o plantezi pe pământul fertil al iubirii şi s-o uzi des cu apă vie. Cerul îi va oferi căldura de care are nevoie, iar mama pământ susţinerea pentru a reuşi. Ce mai aştepţi? Toate resursele de care ai nevoie îţi sunt puse la dispoziţie, nu trebuie decât să-i acorzi atenţie.

 

Acum mă retrag, dragul meu suflet, te las să-ţi faci curăţenie în grădină şi s-o transformi într-un paradis interior. Ai grijă de cea mai preţioasă sămânţă care ţi s-a dat: Viaţa. Alege cele mai frumoase şi mai parfumate flori pentru această grădină şi nu uita nicio clipă că dacă le vei neglija ele se vor stinge fără a lăsa nimic în urma lor. Fii bun cu ele, fii bun cu tine!

 

de Adela Moldovan
ozibuna.net

 

 

Ori de câte ori te surprinzi creând o problemă, ieşi din ea imediat!

 

Oamenii creează întotdeauna probleme mari din nimic. Toate problemele sunt imaginare – le creezi pentru că, fără probleme, te simți gol pe dinăuntru. Fără probleme nu ai ce să faci, nu ai cu ce să te lupți, nu ai unde să te duci.

 

Oamenii se duc de la un guru la altul, de la un maestru la altul, de la un psihanalist la altul, de la o terapie de grup la alta, pentru că dacă nu se duc se simt goi și, dintr-o dată, simt că viața nu are sens.

 

Creează probleme ca să poată să simtă că viața e o mare lucrare și pentru că ei trebuie să muncească din greu, să se zbată.

Eul poate să existe numai atunci când se zbate, ia aminte – numai atunci când se luptă. Și cu cât e mai mare problema, cu cât e mai mare provocarea, cu atât mai mult crește Eul.

Nu îți crea necazuri inutile. Ești un mare creator de probleme – e suficient să înțelegi asta și, dintr-o dată, problemele dispar. Ești construit perfect; te-ai născut perfect; perfecțiunea este natura ta cea mai intimă. Trebuie doar să o trăiești. Hotărăște-te și trăiește-o! Dacă nu te-ai săturat încă de joc, poți să continui, dar nu întreba de ce. Știi. De ce-ul e simplu. Eul nu poate exista în pustietate, îi trebuie ceva cu care să se lupte. Eul există numai în conflict – Eul nu e o entitate, este o tensiune.

Dacă înțelegi acest lucru, însăși înțelegerea face ca armăsarii să redevină țânțari, iar apoi dispar și țânțarii. Dintr-o dată se face pustiu. Asta înseamnă trezirea la realitate – înțelegerea profundă a faptului că nu există probleme. Și atunci, fără nici o problemă de rezolvat, ce faci? Începi imediat să TRĂIEȘTI.

Începe să trăiești din acest moment și vei vedea că pe măsură ce trăiești mai mult, problemele se împuținează. Pentru că acum pustiul din tine înflorește și trăiește.

Dacă oamenii ar dansa puțin mai mult, ar cânta puțin mai mult, ar fi puțin mai nebuni, încetul cu încetul, problemele lor ar dispărea.

Trăiește, cântă, dansează, mănâncă, dormi, fă lucrurile cât mai total cu putință. Și ține minte: ori de câte ori te surprinzi creând o problemă, ieși din ea imediat!

de Osho

 

Recunoştinţa: un dar ce creşte pe măsură ce îl dăruieşti

Recunoştinţa este una dintre forţele speciale din viaţă care creşte pe măsură ce o dăruieşti. Recunoştinţa este o energie a tărâmului spiritual asemănătoare cu flacăra unei lumânări. Pe măsură ce “o dăruim”, flacăra lumânării, aprinzând alte lumânări, lumina sa ca şi recunoştinţa creşte. De fapt, doar cu lumânarea noastră am putea aprinde un număr nelimitat de lumânări, ajutând la iluminarea lumii din jurul nostru. Cu cât suntem mai recunoscători, cu atât dăm mai departe din lumina noastră şi cu cât este mai mare această lumină, cu atât mai multe miracole vom vedea în vieţile noastre.

Universul este o imensă oglindă, ceea ce exprimăm înspre el ni se întoarce înapoi. Dacă este iubire şi recunoştinţă, vom primi înapoi aceleaşi lucruri. Dacă este dezamăgire şi deznădejde, vom primi înapoi exact aceste lucruri. Este incredibil cât de uşor putem să ne schimbăm destinul şi starea de spirit prin simplul fapt de a alege să credem.

Bogat nu este acela care are mai mult, ci acela care ştie să se mulţumească cu ce are.
Ne exprimăm recunoştinţa prin cuvinte, dar şi prin fapte. Ne arătăm recunoştinţa – aprindem alte lumânări – în două moduri: prin fapte şi prin cuvinte. Cuvintele pline de bunătate şi de încurajare, de mulţumire şi apreciere ating inimile altora aprinzându-le flacăra, iluminându-le viaţa. Actele de caritate şi faptele de dragoste şi bunătate, prin focul intenţiei lor, aprind de asemenea lumânările altora.

Trebuie să ne exprimăm recunoştinţa atât prin cuvinte, dar şi prin fapte. Acest lucru îl putem face şi faţă de Dumnezeu: respectându-i legile, studiind cuvintele Sale, exersând bunătatea şi generozitatea faţă de alţii, prin rugăciune pentru toate binecuvântările pe care le revarsă asupra noastră sau pur şi simplu încercând să fim mai buni.

Adevărata avere este recunoştinţa.

Când ne gândim că apetitul şi nevoile noastre sunt nelimitate şi de nesăturat, realizăm adevărul de netăgăduit: adevărata avere este să fii mulţumit cu ce ai – adică să fii recunoscător pentru ce ai. Nevoile noastre se revarsă dintr-un izvor etern, atât de mare cât setea pentru viaţa însăşi. Dacă ne bazăm fericirea pe ceva ce este posibil să avem cândva, să cucerim, să îmblânzim sau să posedăm cândva, nu vom cunoaşte împlinirea în momentul de faţă, în prezent.

Pacea interioară este posibilă atunci când realizăm absurditatea de a aştepta următorul job, următoarea maşină, următoarea promovare sau relaţie care să ne facă fericiţi. Adevărata avere este recunoştinţa. Capacitatea noastră de a aprecia toate darurile pe care le avem este esenţială pentru pacea noastră emoţională şi spirituală. Iar această pace este cea mai importantă. Este umplerea acelui gol pe care îl simţim noaptea când ne aşezăm capul pe pernă, acea nelinişte constantă care nu ne dă pace.

Faceţi o listă cu toate lucrurile pentru care sunteţi recunoscători

De obicei apreciem lucrurile atunci când nu le mai avem şi astfel lucrurile simple de zi cu zi le luăm de-a gata. Astfel de exemple pot fi cele mai simple detalii la care nu te-ai gândit probabil niciodată: un duş cald dimineaţa, apa curată de băut, aerul condiţionat în zilele caniculare, prietenii şi familia care te iubesc, o porţie bună de râs, un film sau o melodie care te inspiră, o lecţie învăţată sau o carte bună de citit, sănătatea, un acoperiş deasupra capului, o maşină care te duce din punctul A în punctul B, zâmbetul copiilor tăi, o îmbrăţişare, o bătaie pe umăr, etc.

Această listă este ca o declaraţie financiară în lumea spirituală. Este un cont al valorii noastre spirituale. În mod incredibil, ne putem creşte contul spiritual prin simplu fapt de a aprecia ceea ce avem[...] Concentrându-ne aprecierea pe ceea ce avem deja, averea noastră se multiplică.

Iată câteva întrebări care te vor ajuta să te concentrezi pentru ce trebuie să fii recunoscător. Pe lângă acţiunea de a scrie lucrurile pentru care eşti recunoscător, atunci când treci prin vremuri mai grele, încearcă să răspunzi la următoarele întrebări. Acest lucru te va ajuta să te concetrezi asupra lucrurilor minunate pentru care ar trebui să fii recunoscător. În timp ce te concentrezi pe ce ai deja, observă cum averea ta spirituală se înmulţeşte.

Ce pot învăţa din asta?

Cum pot să folosesc această situaţie ca să cresc?

Care este binecuvântarea din asta?

Ce pot lua din situaţia asta pentru a mă face mai puternic?

Care este oportunitatea pentru mine din asta?

Ce posibilităţi deschide pentru mine situaţia aceasta?

Pentru ce sunt recunoscător?

“Recunoştinţa schimbă felul în care percepem viaţa şi pe noi înşine. Situaţii dificile care odată ni se păreau intolerabile, acum se transformă. În momentul în care simţim recunoştinţă, situaţiile se luminează, şi apoi putem vedea oportunităţile pentru a face schimbări. Când recunoştinţa devine un mod de viaţă, succesul, pacea, fericirea şi sănătatea sunt la ordinea zilei. Cu cât o simţi mai mult, cu atât mai multe motive găseşti ca să o simţi. Recunoştinţa este o forţă miraculoasă, precum un magnet magic, care generează şi atrage mult mai mult decât ai primit deja. Este ca o energie vie, ea îţi luminează calea pentru ca tu să devii mult mai mult decât ai experimentat deja!” (Louise Hay)

Recunoştinţa transformă lucrurile simple în lucruri sacre. Recunoştinţa ne dă mai mult şi atunci când avem mai puţin decât ne dorim. Multiplică-ţi bogăţia spirituală şi emoţională acum, nu mai aştepta; este ceva ce poţi face oricând, oricum, în orice situaţie te afli. Nu ai nevoie de nici un instrument, de nici un echipament special, începe acum, fii recunoscător.

(Mulțumiri autorului necunoscut)

 

ÎN CRINII ALBI...

În crinii albi îţi văd neprihănirea,

Marie, Maică a Fiului de Sus.

În lacrima tăcută văd iubirea

Şi-n ochi duioşi îţi tremură privirea

De Maică sfântă-a Domnului Iisus.

Îţi pleci uşor privirea-nceţoşată,

Iar inima-ţi tresaltă de uimire...

Un înger ţi se-nchină de îndată,

Tu tremuri tot ca trestia înaltă,

Şi-n piept se-adună valuri de iubire.

Nu îndrăzneşti să-ţi mai rosteşti suspinul,

Te farmecă prezenţa îngerească.

De dincolo de nori tu vezi seninul

Şi ştii c-acesta ţi-e acum destinul

Să laşi sfios ca Fiul să se nască.

Nu poţi altfel că tu ai fost aleasă

Şi vrei ca roabă-a Cerului să fii!

...Îţi ştii podoaba sfântă de mireasă

Şi inima şi dorul nu te lasă

Că ştii c-aceasta-i pentru veşnicii...

Şi te supui cu-atâta frumuseţe

Dorind a lumii dulce mântuire.

Iar sufletul tânjeşte să-L răsfeţe

Şi să-I şoptească sfintele poveţe

Celui venit de Sus doar din iubire.

Dorim şi noi s-avem neprihănirea

De robi ca tine-ai Tatălui din ceruri.

Mereu la El să ne-aţintim privirea,

Să învăţăm ce dulce e jetfirea

Când cu Hristos trăim curat de-a pururi

 

Facă-se Voia Ta!

Concluzie: de fiecare dată când suntem credincioşi adevărului nostru, de fiecare dată când ne ascultăm nevoile şi le comunicăm cu iubire, de fiecare dată când ne suntem credincioşi nouă înşine şi facem şi spunem EXACT ceea ce simţim, totul curge.

CURGE.Cu fiecare respiraţie a Lui Dumnezeu, a Universului, a Vieţii.Curge.

Şi fiecare se află în spaţiul lui propriu.

Eu în al meu. El în al lui. Fiecare în spaţiul său propriu. Fiecare în locul lui de la Dumnezeu.

Şi ne putem întâlni cu toţii la mijloc, simţind iubire şi respirând iubire, dăruind iubire şi primind iubire, creând fericire şi frumos şi bun.

Pentru că aşa nu există frustrări, nu există trădări, nu există minciună, există doar EU SUNT ASTA şi mă accept şi mă iubesc în totalitate aşa cum sunt şi îmi urmez drumul şi chemarea şi calea mea de la Dumnezeu dată.

Şi de fiecare dată când ne trădăm pe noi înşine ca să îi facem altuia pe plac, de fiecare dată când totul din NOI ne spune una, şi noi facem alta – de frică, de ruşine, din dorinţa de a fi acceptaţi, de groază că ne judecă societatea, mama, tata, Dumnezeu, tata mare, de groază şi mai mare că nu o să ne mai iubească nimeni, de teamă că o să se supere el sau ea sau cineva sau oricine – de fiecare dată când suntem mai puţin decât adevărul nostru şi de fiecare dată când nu ne iubim şi nu ne respectăm pe noi înşine… de fiecare dată ordinea Universului se strică şi totul se împiedică şi mai devreme sau mai târziu totul devine minciună şi se depărtează de iubire şi de adevăr şi de integritate.

Şi ne punem piedică nouă şi celor de lângă noi, pentru că totul e legat şi totul funcţionează împreună şi pentru că o bătaie de aripă de fluture în colţul ăsta de lume chiar creează o furtună în celălalt colţ şi pentru că fiecare din noi e o cărămidă cu locul ei în imensa construcţie a Universului şi de fiecare dată când nu ne ascultăm şi ne trădăm se cheamă că nu ne facem treaba. Că ne băgăm noi în seamă aiurea.

Şi totul ar fi mereu atât de simplu dacă am FI ceea ce SUNTEM, mereu, mereu, fără ezitare, fără abatere, fără teamă, frumoşi şi plini de credinţă şi încrezători în Tot Ceea Ce Este.

A fi credincioşi şi a ne urma fiecare adevărul său este cea mai mare dovadă de iubire şi de respect faţă de noi înşine şi faţă de cei cu care dăm nas în nas în fiecare zi.

Facă-se voia Ta, şi nu a mea. Ăsta e Adevărul meu de la o vreme încoace. Facă-se voia Ta, şi nu a mea.

Inspiraţie. Intuiţie. Creativitate. Iubire. Lumină!

Facă-se voia Ta. Te iubesc. Îţi mulţumesc.

de Laura Câmpean

Bărbatul ideal

 

“Bărbatul tău e ideal pentru că ți-a venit în întâmpinare cu tot ce a cerut sufletul tău.

Bărbatul tău ți-a ieșit în cale cu pâinea și cu sarea vieții, îmbrățișarea lui are exact forma zâmbetului tău, iar în ochii lui se vede norocul de a te fi întâlnit.

Lui nu trebuie să-i ceri nimic pentru că îți dă totul.

Pe el nu trebuie să-l minți cu nimic, pentru că înțelege orice.

Lângă el nu ți-e frică de nimeni, pentru că ești cel mai de preț bun al lui și nu va risca nimic ca să te piardă.

Acolo unde începe slăbiciunea lui, apare subtil forța ta, iar situația inversă e motorul fericirii tale.

Bărbatul ideal e liber pentru că te-ai îndrăgostit și de aripile lui, iar umărul lui e locul tău de spovedanie, de răsfăț sau de alint. Lângă el, lumea e un spațiu mult mai prietenos, iar e ploaia e mereu caldă.

Fiecare mișcare a lui e spectacolul tău preferat, iar grija pentru el e cea mai dragă îndeletnicire a existenței tale.

Bărbatului tău ideal îi zâmbești și în somn, pentru că iubirea ta nu adoarme nicicând, iar respirația lui te sincronizează cu universul în care ți-a fost dat să trăiești.

Bărbatul ideal, după care ești nebună, te învață să fii femeie, să-ți arăți interiorul cu aceeași grație cu care mâinile tale îi cuceresc obrajii și ochii, buzele și gâtul…

Pe buzele tale ai mereu un sărut de rezervă, astfel încât să nu sufere nici una din părțile implicate în îmbrățișarea vieții în doi…

Bărbatul tău e ideal pentru că l-ai întâlnit exact în momentul în care nu mai visai la el și va rămâne ideal câtă vreme îți va ține sufletul în palme.

Dacă sufletul tău nu e negru, ci atât de luminos încât să înțeleagă că iubirea înseamnă TOTUL, bărbatul ideal va fi mereu cel de lângă tine, și nu cel de pe trotuarul de vizavi, de la brațul altei femei, de pe ecran sau din cărți…

Bărbatul ideal nu se caută după o schemă anume, nu trăiește într-o climă aparte și nu răspunde doar la semnale specifice.

Poate că trece în momentul asta pe sub fereastra ta sau prin biroul tău, poate mâine va traversa strada odată cu tine…

Ridică ochii și vei ști…€“ nu mă întreba cum…

Poate că nu are ochii albaștri, 1,90 m și mușchi de oțel, dar poate că are exact ce-ți lipsește ție.

Dacă răzbim și-l găsim [ bărbatul ideal] , propun să-l iubim și gata.

Restul ar fi pierdere de timp.

Și de șansă…

Și de tinerețe….

Și de idealuri…”

* fragment din cartea Despre lucrurile simple, de Mihaela Rădulescu
Cartea poate fi găsită aici.

 

Remediu homeopatic pentru...mintea noastră!

Poate că există în viaţa ta acum o situaţie sau o relaţie care te agasează, te stresează, te înnebuneşte, îţi crează frică sau nemulţumire, enervare sau îndoială continuă. Poate că ceva merge cu dificultate, poate că ţi se pare că ceva este fără ieşire sau că altceva nu poate fi niciodată schimbat.

Oricare ar fi situaţia ta, efectul constant este acesta; "te necăjeşte, te stoarce de energie, te pune la colţul vieţii şi te face să dormi cu un singur ochi închis”...Dacă ţi se întîmplă ceva de genul acesta, începe prin a vedea exact în omul sau situaţia dificilă pastila cea mai puternică pentru vindecarea ta. Ea îţi cere să schimbi exact ceea ce simţi în acel moment. Ceea ce gîndeşti şi ceea ce crezi că te înspăimîntă. Pastila pe care ne-o furnizează experienţa de viaţă este ca şi un remediu homeopatic; o doză mică de supărare care izvorăşte dintr-o situaţie de viaţă trezeşte în noi un program amplu de supărare.

Momentul în care facem din ţînţar armăsar este şi momentul simbolic al înghiţirii pastilei vindecătoare. Esenţa pastilei numită situaţie dificilă de viaţă constă în momentul în care devenim conştienţi de faptul că ne descrie cauza bolii. Cauza situaţiei pe care o trăim.

Puterea de vindecare se află la îndemîna noastră şi constă în schimbarea conştientă a gîndurilor prin care definim situaţia noastră.

Dacă suntem certaţi cu o fiinţă apropiată, iubită, vom fi tentaţi să gîndim cît este ea de vinovată pentru nefericirea pe care o simţim în acel moment. Ne amintim din istoria antică a experienţei despre cum a spart farfuria la nuntă şi despre cum ne-a spus nu ştiu ce cuvînt în public. Mintea ne înghionteşte să-i creăm celuilalt o imagine prin care ne arată că..avem dreptate. Celălalt este vinovat. Sau noi suntem vinovaţi...

Ceea ce gîndim în timpul derulării situaţiei dificile de viaţă trebuie să fie în atenţia noastră, dar nu pentru a găsi argumente care să ne confirme dreptatea, cît pentru a ne modifica modul de a vedea persoana, situaţia sau pe noi înşine. Căci gîndurile şi sentimentele negative care evoluează în interiorul nostru în timpul oricărui eveniment de viaţă descriu precis gîndurile şi sentimentele care au creat evenimentul...

Dacă - de exemplu – ne plîngem continuu în sinea noastră că nu avem bani, iar situaţia noastră materială este aceasta cu adevărat – pastila se ascunde chiar în boala însăşi, ca şi cauza bolii. Plînsul nostru este cauza lipsurilor financiare, iar remediul este acela de a înceta din plîns.

A observa ce anume avem, a ne mulţumi cu ce avem, a ne comporta, apoi, ca şi cum am avea...Vindecarea la acest nivel este un proces, nu o pastiluţă fermecată. Procesul constă în a exersa zi de zi schimbarea noastră la nivel mental, iar rugăciunea “Dă-mi, Doamne, gînduri curate pentru acest om sau pentru mine însumi” poate face minuni.

Schimbarea afirmaţiilor mentale, în primul rînd prin apelul la rugăciune (iar în situaţiile foarte dificile acest apel este esenţial) ajută, pansează şi modifică starea noastră interioară, dar şi pe aceea exterioară. Poate nu se întîmplă imediat, dar nici pastilele nu …iau durerea imediat. Munca noastră cu propria minte devine, însă, o pastilă homeopatică viguroasă şi vindecătoare, cu acţiune mai lentă, dar puternică şi fără efecte adverse sau secundare.

În mintea noastră şi-n trăirile interioare pozitive se află marele secret al vindecării pe toate dimensiunile omeneşti; fizic, mental, emoţional, dar şi în viaţa de zi cu zi. 

de Maria Timuc
 

Șotronul din Inima Ta

 

Astăzi e timpul să-ţi aminteşti.

 
E timpul să laşi deoparte mintea şi poveştile vieţii tale, şi să-ţi aduci aminte că totul e atât de simplu precum o joacă de copil. Dacă ne abandonăm cu totul jocului şi permitem curgerea lui. Dacă ne deplasăm înspre a fi şi-l înlocuim pe a face, măcar pentru o zi.

A-ţi complica viaţa inutil este o artă care aparţine prin excelenţă adultului din noi. Dacă simţi că această artă nu a dat roade prea bune în viaţa ta de până acum, abandonează-te astăzi în faţa copilului tău interior! Întreabă-l ce-şi doreşte şi cum poţi să faci ca totul să fie din nou simplu, ca atunci când aveai 4 ani? Întreabă-l cum poţi să-l faci să se simtă bine şi fă ceva pentru el astăzi.

Fă acel lucru după care sufletul tău de copil tânjeşte de atâta timp! Ai avut până acum naivitatea să crezi că-l vei putea reduce la tăcere, ca să nu te mai încurce atunci când tu ai treburi serioase de făcut.

Treburi atât de importante, de care “îţi depinde viaţa”. Însă astăzi copilul din tine urlă şi va veni o zi, dacă nu a venit deja, în care nu vei mai putea să-l ignori. Şi vei vedea că viaţa nu depinde atât de mult de treburile serioase pe care le îndeplineşti tu acum cu ardoare, şi nu poate fi împlinită fără lucrurile mult mai simple pentru care nu-ţi găseşti niciodată timp.

Ascultă-ţi urletul din urechi şi simte dorul din inimă! De ce îţi este cel mai tare dor? Ce vrea copilul din tine să facă? Să se zbenguie prin parc, să chiulească câteva ore de la serviciu, să mănânce o îngheţată, să se plimbe cu rolele sau să se uite la desene animate? Să se joace cu un căţeluş, să mângâie o pisică, să se plimbe cu bicicleta?

Sau poate să-şi deseneze un şotron pe asfalt? Şotron, da! Ce joc minunat e acest şotron pentru tine, copile…

Desenează-ţi astăzi un şotron, în minte şi în suflet, şi bucură-te de paşii mici pe care îi faci, bucură-te când arunci piatra în locul potrivit, bucură-te când greşeşti şi stai o tură pe margine şi bucură-te atunci când totul este la locul potrivit şi poţi să simţi bucuria saltului făcut înspre următoarea căsuţă.

Bucură-te în fiecare moment, pentru că şotronul e la fel ca viaţa, şi nu e despre a fi perfect la fiecare mişcare! Nu e despre a fi rigid şi serios, ci despre a fi flexibil şi a te bucura de fiecare dată când încerci să păşeşti în următorul loc desenat de tine, pentru tine.

Desenează-ţi fiecare căsuţă a şotronului cu dragoste şi cu certitudinea că vei păşi într-o bună zi în ea. Nu contează cât îţi va lua, pentru că nimeni nu joacă şotron cu ochii pe ceas şi nimeni nu nimereşte la rând toate căsuţele desenate. Dragostea faţă de joc ne permite să ne bucurăm când piatra pică alături sau când călcăm cu piciorul pe linie. Şi dacă e momentul să facem loc altcuiva să păşească în căsuţe, atunci putem să ne bucurăm alături de el şi el se va bucura alături de noi. Pentru că este o curgere firească a bucuriei în acest joc şi în această viaţă.

Astăzi, copilului din tine, nu-i doresc decât să-şi găsească bucuria sub forma unui şotron!