Încercând să cuprindem momentele de necuprins, ne ridicăm privirea şi ne întrebăm care este planul divin şi ce se doreşte de la noi. După lungi clipe petrecute la graniţa dintre suferinţă şi încercare, dintre licărirea miracolului şi neobosită speranţă ce intervin în drumul de dezvoltare personală, ne întrebăm dacă avem puterea de a continua…
Sunt momentele în care uităm că detaşarea este o binecuvântare atunci când problemele familiei devin ale noastre, sunt momentele în care nu reuşim să înţelegem de ce un tipar relaţional se repetă şi care este lecţia care se joacă de-a v-aţi ascuns cu sufletul nostru, sunt momentele în care acceptăm să purtăm pe umerii noştri mai mult decât putem duce, iar la mijlocul drumului, observăm că această călătorie este mult prea riscantă pentru noi…
Şi atunci, în intensitatea trăirii noastre profund umane, căutăm răspunsul dincolo de noi spunându-ne că în cazul în care am reuşi să înţelegem planul divin şi să privim dintr-o perspectivă divină ceea ce se petrece cu sufletul nostru de om, poate am fi mai echilibraţi.
Mă întreb cum am reacţiona oare dacă am şti dinainte ceea ce va urma să se întâmple. Am mai intra într-o relaţie care în ciuda frumuseţii începutului său, s-ar dovedi distructivă? Am mai oferi ajutorul cuiva despre care în scurt timp vom afla că ne va trăda? Am refuza să ascultăm cântecul cuiva dacă am şti dinainte că el va pleca departe şi tot ce ne va rămâne va fi amintirea glasului său?
Dacă am şti toate aceste lucruri, le-am mai accepta? Dar mai presus de asta, dacă am refuza toate aceste trăiri, am mai putea învăţa?
Ne-am mai putea explora fiinţa în intensitatea emoţiilor sale? Ne-am mai putea clădi temelia personalităţii noastre precum în construirea unei case punem cărămizi peste cărămizi? Poate că în planul divin se află uneori tocmai posibilitatea noastră de a alege, de a încerca, de a ne lăsa fiinţa străbătută de mii de întrebări şi poate că satisfacţia umană este mult mai mare atunci când simţim că primim un răspuns ale cărui baze sălăşluiesc dincolo de condiţia noastră.
Poate că regăsim în fiinţa noastră această curiozitate care ne îndeamnă să ne depăşim limitele umane, dar v-aţi întrebat vreodată dacă nu cumva chiar şi entităţile superioare care ne ghidează vieţile ar vrea să facă vreoadată schimb de roluri cu noi? Se spune că îngerii nu au liber arbitru şi că nu pot acţiona împotriva voinţei noastre, dar aşa cum noi avem dorinţa de a cunoaşte ceva ce este dincolo de noi, poate aşa şi ei îşi doresc uneori să acţioneze…
Oricare ar fi răspunsul, se pare, singura cale este să ne jucăm şi să ne asumăm rolurile până la capăt. Şi chiar dacă nu avem certitudinea recunoaşterii planului divin, în anumite momente îi simţim cu siguranţă prezenţa, simţim acea linişte care ne îndreaptă către Dumnezeul din noi, oferindu-ne, atunci când este cazul, răspunsurile sale.
Sunt momentele în care uităm că detaşarea este o binecuvântare atunci când problemele familiei devin ale noastre, sunt momentele în care nu reuşim să înţelegem de ce un tipar relaţional se repetă şi care este lecţia care se joacă de-a v-aţi ascuns cu sufletul nostru, sunt momentele în care acceptăm să purtăm pe umerii noştri mai mult decât putem duce, iar la mijlocul drumului, observăm că această călătorie este mult prea riscantă pentru noi…
Şi atunci, în intensitatea trăirii noastre profund umane, căutăm răspunsul dincolo de noi spunându-ne că în cazul în care am reuşi să înţelegem planul divin şi să privim dintr-o perspectivă divină ceea ce se petrece cu sufletul nostru de om, poate am fi mai echilibraţi.
Mă întreb cum am reacţiona oare dacă am şti dinainte ceea ce va urma să se întâmple. Am mai intra într-o relaţie care în ciuda frumuseţii începutului său, s-ar dovedi distructivă? Am mai oferi ajutorul cuiva despre care în scurt timp vom afla că ne va trăda? Am refuza să ascultăm cântecul cuiva dacă am şti dinainte că el va pleca departe şi tot ce ne va rămâne va fi amintirea glasului său?
Dacă am şti toate aceste lucruri, le-am mai accepta? Dar mai presus de asta, dacă am refuza toate aceste trăiri, am mai putea învăţa?
Ne-am mai putea explora fiinţa în intensitatea emoţiilor sale? Ne-am mai putea clădi temelia personalităţii noastre precum în construirea unei case punem cărămizi peste cărămizi? Poate că în planul divin se află uneori tocmai posibilitatea noastră de a alege, de a încerca, de a ne lăsa fiinţa străbătută de mii de întrebări şi poate că satisfacţia umană este mult mai mare atunci când simţim că primim un răspuns ale cărui baze sălăşluiesc dincolo de condiţia noastră.
Poate că regăsim în fiinţa noastră această curiozitate care ne îndeamnă să ne depăşim limitele umane, dar v-aţi întrebat vreodată dacă nu cumva chiar şi entităţile superioare care ne ghidează vieţile ar vrea să facă vreoadată schimb de roluri cu noi? Se spune că îngerii nu au liber arbitru şi că nu pot acţiona împotriva voinţei noastre, dar aşa cum noi avem dorinţa de a cunoaşte ceva ce este dincolo de noi, poate aşa şi ei îşi doresc uneori să acţioneze…
Oricare ar fi răspunsul, se pare, singura cale este să ne jucăm şi să ne asumăm rolurile până la capăt. Şi chiar dacă nu avem certitudinea recunoaşterii planului divin, în anumite momente îi simţim cu siguranţă prezenţa, simţim acea linişte care ne îndreaptă către Dumnezeul din noi, oferindu-ne, atunci când este cazul, răspunsurile sale.