Cum să te vindeci de dependența emoțională

Se spune că omul niciodată nu e mulţumit de ceea ce are. Că mereu vrea mai mult şi mai mult. Vrem mai mult de la noi, de la viaţă şi de la alţii. În dorinţa noastră de a evolua şi avansa în viaţă facem de multe ori alegeri greşite, şi încercăm să schimbăm conjucturile şi oamenii din jurul nostru pentru a obţine rezultatele la care ne aşteptăm.

Aşa ne clădim viaţa, aşa ne clădim relaţiile: pe dorinţe şi nevoi. Şi dorinţele şi nevoile noastre cresc o dată cu noi. Încercăm mereu să ne schimbăm viaţa şi pe cei din jurul nostru. Mereu vrem mai mult, mereu vrem altceva. Trăim în secolul nemulţumirii. A nemulţumirii de sine, în realitate.

De ce simţim nevoia de a ne schimba viaţa şi de a-i schimba pe ceilalţi?

La baza tuturor schimbărilor pe care vrem să le producem în jurul nostru stă nemulţumirea. Putem fi tentaţi să credem că suntem nemulţumiţi de ceea ce e în exteriorul nostru, însă în realitate adevărata nemulţumire e în interior.

Nemulţumirea e bună pentru că ne motivează. E bună atâta timp cât ştim ce ne dorim cu adevărat. Când ştim unde vrem să ajungem şi de ce vrem să ajungem acolo.Când ştim care e menirea noastră în viaţă. E bună când nu o proiectăm asupra altora. Nemulţumirea poate fi motorul evoluţiei şi al schimbării în bine însă poate în acelaşi timp să însemne şi distrugere. E ca un medicament:dacă îl iei în doză corectă poate vindeca, dacă abuzezi te poate omorî.

Devine rea atunci când confundăm nemulţumirea de sine cu nemulţumirea de ceilalţi, când încercăm să determinăm persoanele din jur să ne mulţumească şi să ne împlinească aşteptările. Când eşuăm în a realiza că nu putem schimba pe nimeni în afară de noi.

Ne înconjurăm de oameni care ne sunt cât mai mult asemenea şi cu cât stăm mai mult cu cineva, cu atât mai mult ne aşteptăm ca acea persoană să se modeleze după nevoile noastre. Noi ne schimbăm în timp şi aşteptăm ca şi ceilalţi să se schimbe în aceeaşi direcţie. Şi cu cât vrem mai mult să schimbăm pe cineva, cu atât mai mult vom da greş. Pentru că un om nu poate să se schimbe decât pe sine şi prin propria voinţă, nu a altuia.

Când nemulţumirea duce la o şi mai mare nemulţumire.

Când rătăceşti fără sens, într-o căutare continuă, cu speranţa că ce vei găsi va fi ceea ce ai nevoie, nemulţumirea duce la o şi mai mare nemulţumire.

Ce vrem de fapt? Ce căutăm? În esenţă toţi vrem acelaşi lucru: iubire. Unii oameni sunt tentaţi să spună că preferă banii în schimbul iubirii. Securitatea financiară e o nevoie de bază. Nu poţi să te gândeşti la iubire când tu trăieşti de pe o zi pe alta. Dar în cazul în care ţi-ai împlinit nevoia de securitate financiară şi vrei mai mult şi mai mult, te întreb ce goluri vrei să umpli cu banii?

Nu ştim cu ce să ne mai împodobim în exterior, la ce petreceri să mai mergem, cum să ne perfecţionăm abilităţile de seducţie. cu ce să ne mai distragem atenţia, unde să ne mai ascundem şi cum să ne mai umplem golurile interioare.

Ne petrecem serile şi zilele mentinându-ne ocupaţi, fugind de noi înşine. Distracţiile ne-au fost lăsate ca să ne ascundem gândurle. Şi după cât de pline sunt cluburile, suntem maeştri la asta.

Singrul lucru constant în viaţă e schimbarea. E normal să ne dorim schimbare în viaţa noastră şi e perfect atâta timp cât această schimbare se centrează pe evoluţie. Însă în momentul în care vrem să îi schimbăm pe cei din jur, când nu îi luăm pe ceilalţi aşa cum sunt, când deşi vrem altceva, nu dăm drumul şi insistăm să transformăm, atunci problema e la noi nu la celălalt.

De ce vrem să îi schimbăm pe cei din jurul nostru?

Când vrem să îl schimbăm pe celălalt, de fapt, avem impresia că nu suntem iubiţi îndeajuns sau că nu suntem iubiţi cum am vrea. Dacă nu ni se împlinesc nevoile şi aşteptările ce le avem, noi percepem că nu suntem iubiţi cum am vrea noi.

Proiectăm pe celălalt credinţa că nu suntem iubiţi aşa cum dorim şi încercăm să îl modelăm ca să ne iubească cum vrem noi, pentru a ne simţi apreciaţi şi demni de iubire.

De câte ori ţi-ai fi dorit ca ceilalţi să îţi acorde mai multă atenţie? De câte ori ai încercat să îi schimbi pe cei din jurul tău ca să se potrivească aşteptărilor tale?

Ţi-ai dorit ca ei să înceteze să facă anumite lucruri sau să înceapă să facă altele, sau să fie diferiţi într-un anume mod?

Vestea proastă e că nu poţi încadra oamenii în tipare potrivite pentru tine, fiecare are propria personalitate iar noi nu avem nici un drept să intervenim pentru a-i schimba.

Nu ai observat că, cu cât încerci mai mult să schimbi un om, cu atât el va fugi mai tare? Nimănui nu îi place să fie înlănţuit şi îngrădit.

La fel cum ţie îţi place să fii acceptat cum eşti, la fel şi ceilalţi îşi doresc să fie iubiţi pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce ar putea fi.Singura în măsură să hotărască dacă vrea sau nu să se schimbe este persoana în cauză.

De unde vine această dorinţă de a-I schimba pe ceilalţi? Oare chiar ei sunt problema? Sau problema e la noi?

* Dependenţa emoţională *

Când suntem dependenţi emoţional comportamentul celorlalţi ne dă anumite stări: de bucurie sau de tristeţe, de entuziasm sau de mânie, de iubire sau de respingere. Când stările noastre datorate altora sunt unele negative, atunci ne dorim să ne schimbăm starea şi crezând că motivul este comportamentul celorlalţi, dorim să îl schimbăm.

Suntem dependenţi emoţional, de cei din jurul nostru şi mai ales de partenerii noştri. Cea mai mică schimbare în dispoziţia celui de lângă tine te afectează şi îţi produce de la tristeţe până la mânie sau iritare.Practic, starea noastră emoţională este ca o păpuşă iar cel ce ne influenţează emoţiile este păpuşarul.

Orice om are nevoie de iubire, protecţie şi afecţiune. Problema este când acţionăm imatur pentru a ne împlini aceste nevoi.Când nu ne putem oferi noi înşine iubire şi grijă şi aşteptăm de la ceilalţi să ne umple golurile interioare, devenim dependenţi de persoanele care ne satisfac nevoile iar când acea persoană nu ne mai umple rezervoarele, intrăm în panică şi vrem să revină totul la starea iniţială.

“Nu mă mai iubeşti ca înainte”

“Nu mai eşti la fel de atent cu mine”

“Nu îţi mai pasă de mine”

Toate astea sunt acuzaţiile unor oameni dependenți emoţional, care nu mai au parte de aceeaşi iubire şi atenţie şi care nu îşi pot umple singuri rezervoarele.Aşteaptă de la alţii ceea ce nu îşi pot oferi ei însuşi.

Atunci, în încercarea de a ne satisface aceste nevoi, dorim să îi transformăm pe cei din jurul nostru ca să ne împlinească aşteptările.

E schimb pe schimb, iubirea ca un troc. Te iubesc dacă îmi dai ce am nevoie. Dacă nu, te voi schimba şi tot îmi vei da ceea ce doresc. Pentru că eu am nevoie de tine să mă faci să mă simt iubită şi împlinită. Fără tine sunt piedută, simt că nu am valoare.

Totul e bine şi frumos atâta timp cât nevoile ne sunt împlinite. Când rezervoarele încep să se golească, apar nemulţumirile şi reproşurile.

Cum te vindeci de dependenţa emoţională?

Când obiectul iubirii dispare intri în sevraj? Cât de teamă îţi e de singurătate? Eşti conştientă de valoarea ta? Te iubeşti aşa cum eşti sau aştepţi ca alţii să te iubească şi să îţi confirme calităţile pe care nu eşti sigură?

Ce te faci atunci când eşti dependent emoţional? Când ai nevoie de celălalt pentru a te simţi bine? Şi când orice modificare în comportamentul celuilalt e urmată de tristeţe sau de crize de isterie?

Singurul mod de a te vindeca de dependenţa emoţională este iubirea de sine.

A fi independent emoţional înseamnă să accepţi că cei de lângă tine să îţi satisfacă anumite nevoi, însă în lipsa lor să rămâi acelaşi om, capabil să îşi împlinească singur nevoile, fiind conştient de valoarea ta.

Când ajungi să te iubeşti pe tine nu mai ai cum să te mulţumeşti cu fărâme de iubire pe care se gândeşte cineva să ţi le dea din când în când şi nici nu te va mai afecta lipsa de atenţie, pentru că tu îţi vei dărui toată atenţia şi grija de care ai nevoie ca să te simţi important.

Când tu ai rezervoarele pline de iubire şi de atenţie, nu te poate ajuta sau nu îţi poate dăuna cu nimic iubirea ce o primeşti sau nu de la alţii.Pentru că iubirea din interiorul tău va rămâne constantă şi ce vei primi din exterior nu te va întregi, tu deja fiind întreg.

Cu cât rezervoarele noastre interioare sunt mai goale, cu atât mai mult suntem predispuşi să devenim dependenți emoţional. Cu cât suntem mai dependenți emoţional, cu atât mai tare vrem să îi determinăm pe ceilalţi să ne umple rezervoarele, împlinindu-ne nevoile.Şi cu cât mai mult aşteptăm de la ceilalţi să ne împlinească nevoile, cu atât mai dezamăgiţi vom fi.E ca un lanţ al slăbiciunilor.

Descoperă-te: află cine eşti, ce vrei, petrece timp cu tine, în singurătate. Află cine eşti dincolo de imaginile pe care ţi le-ai creeat în mintea ta şi dincolo de convingerile din copilărie.

Nu scoate din viaţa ta persoana de care eşti dependent emoţional pentru că mai devreme sau mai târziu îi vei găsi un substitut. Ca să te vindeci trebuie să afli cine eşti tu şi să îţi descoperi valoarea interioară.

Depăşirea dependenţei emoţionale nu este despre a găsi greşelile în tine şi a le schimba, ci e mai mult despre a le folosi ca un ghid pentru a afla ce se află cu adevărat în spatele fricii de singurătate. a nevoii de a schimba pe cei din jur şi a insecuritatății emoţionale pentru a descoperi apoi care a fost cauza dependenţei. Poţi depăşi toate formele de dependenţă atunci când îţi vei descoperi adevărata valoare interioară.

 

sursa email

Despre teama de moarte, despre teama de viață…

 

Raportându-ne la viaţă, regăsim teama de moarte. Prezenţa ei pare să ne limiteze opţiunile pe care le bifăm în drumul de dezvoltare personală parcurs, iar conştientizarea ei crează o conexiune autentică ce leagă firul vieţii de propriile trăiri.

Este un pact nescris, acceptat de bunăvoie şi uitat cu uşurinţă, acela al morţii. Tocmai de aceea teama de moarte apare în prezenţa celui mai natural şi firesc element, viaţa. Şi indiferent cărei culturi i-am aparţine, a celei care varsă lacrimi sau a celei care surâde în faţa acestui eveniment, moartea ne surprinde precum o ploaie torenţială apărută în miez de vară.

Am tot auzit expresia ,,ataşament de viaţă”, iar explicaţiile pe marginea acesteia nu întârziau să apară, una dintre ele fiind aceea că în spatele unei exuberante capacităţi de a trăi viaţa se ascunde teama de moarte. Nu ştiu care este limita căutării de semnificaţii din acest punct de vedere, însă iată un lucru la care vă invităm să reflectăm.

Moartea presupune transformare, iar transformarea este un atribut al schimbării.

Aşadar, teama de moarte aduce cu sine teama de schimbare. Şi mă întreb: Oare de câte ori murim în fiecare zi? Oare nu cumva o parte din noi alege să moară atunci când renunţă la un obicei vechi? Oare nu cumva o parte din noi se descompune în momentele în care o persoană dragă ne spune rămas-bun înainte de a fi pregătiţi să auzim aceste cuvinte? Oare nu cumva murim în fiecare zi pentru că uităm să zâmbim şi să mulţumim pentru cele mai insignifiante cadouri oferite cu braţele deschise de viaţă? Oare cu cumva alegem să murim când îi lăsăm pe ceilalţi să decidă pentru noi înşine?

Iar pentru că murim în fiecare zi, putem afirma că moartea se autodefineşte prin ciclicitate, iar la baza acesteia se regăsesc deseori alegerile noastre conştiente sau inconştiente.

Poate că este firesc ca în momentele în care oamenii se apropie tot mai mult de moarte să conştientizeze bucuria de a trăi, iar în anumite momente astfel de ,,întâmplări” devin salvatoare. Un exemplu pe care l-am citit de curând are în prim plan un om care suferea de ulcer într-o fază acută, iar medicii i-au spus că mai are de trăit doar trei luni. Fiind singur în faţa propriei vieţi şi morţi în acelaşi timp, el alege să facă lucrul pe care şi l-a dorit cel mai mult: să călătorească în jurul lumii cu vaporul. Toată această detaşare de momentul previzibil care părea să urmeze l-a vindecat complet, dincolo de orice diagnosticări şi previziuni medicale.

http://www.damaideparte.ro/
 

 

Planul divin și curiozitatea umană

Încercând să cuprindem momentele de necuprins, ne ridicăm privirea şi ne întrebăm care este planul divin şi ce se doreşte de la noi. După lungi clipe petrecute la graniţa dintre suferinţă şi încercare, dintre licărirea miracolului şi neobosită speranţă ce intervin în drumul de dezvoltare personală, ne întrebăm dacă avem puterea de a continua…

Sunt momentele în care uităm că detaşarea este o binecuvântare atunci când problemele familiei devin ale noastre, sunt momentele în care nu reuşim să înţelegem de ce un tipar relaţional se repetă şi care este lecţia care se joacă de-a v-aţi ascuns cu sufletul nostru, sunt momentele în care acceptăm să purtăm pe umerii noştri mai mult decât putem duce, iar la mijlocul drumului, observăm că această călătorie este mult prea riscantă pentru noi…

Şi atunci, în intensitatea trăirii noastre profund umane, căutăm răspunsul dincolo de noi spunându-ne că în cazul în care am reuşi să înţelegem planul divin şi să privim dintr-o perspectivă divină ceea ce se petrece cu sufletul nostru de om, poate am fi mai echilibraţi.

Mă întreb cum am reacţiona oare dacă am şti dinainte ceea ce va urma să se întâmple. Am mai intra într-o relaţie care în ciuda frumuseţii începutului său, s-ar dovedi distructivă? Am mai oferi ajutorul cuiva despre care în scurt timp vom afla că ne va trăda? Am refuza să ascultăm cântecul cuiva dacă am şti dinainte că el va pleca departe şi tot ce ne va rămâne va fi amintirea glasului său?

Dacă am şti toate aceste lucruri, le-am mai accepta? Dar mai presus de asta, dacă am refuza toate aceste trăiri, am mai putea învăţa?

Ne-am mai putea explora fiinţa în intensitatea emoţiilor sale? Ne-am mai putea clădi temelia personalităţii noastre precum în construirea unei case punem cărămizi peste cărămizi? Poate că în planul divin se află uneori tocmai posibilitatea noastră de a alege, de a încerca, de a ne lăsa fiinţa străbătută de mii de întrebări şi poate că satisfacţia umană este mult mai mare atunci când simţim că primim un răspuns ale cărui baze sălăşluiesc dincolo de condiţia noastră.

Poate că regăsim în fiinţa noastră această curiozitate care ne îndeamnă să ne depăşim limitele umane, dar v-aţi întrebat vreodată dacă nu cumva chiar şi entităţile superioare care ne ghidează vieţile ar vrea să facă vreoadată schimb de roluri cu noi? Se spune că îngerii nu au liber arbitru şi că nu pot acţiona împotriva voinţei noastre, dar aşa cum noi avem dorinţa de a cunoaşte ceva ce este dincolo de noi, poate aşa şi ei îşi doresc uneori să acţioneze…

Oricare ar fi răspunsul, se pare, singura cale este să ne jucăm şi să ne asumăm rolurile până la capăt. Şi chiar dacă nu avem certitudinea recunoaşterii planului divin, în anumite momente îi simţim cu siguranţă prezenţa, simţim acea linişte care ne îndreaptă către Dumnezeul din noi, oferindu-ne, atunci când este cazul, răspunsurile sale.

http://www.damaideparte.ro/

 

Așteptarea...

....De cele mai multe ori în relaţiile cu clienţii mei aceştia spun că “aşteaptă să se schimbe ceva”… Cineva mi-a spus foarte frumos că “aşteaptă pe cineva ca să îi dea drumul la Viaţă”… Aşteptăm să se întâmple ceva în viaţa noastră, aşteptăm persoana potrivită, aşteptăm să apară acea şansă în cariera pe care ne-o dorim, aşteptăm mereu… Ce aşteptăm de fapt este că o persoană să ne dea voie să trăim, să ne confirme că suntem pe drumul cel bun, de fapt… ne dorim ca ei să ne dea curaj să fim noi. Cât poate fi de absurd …!?! Cum poate cineva din exterior să îţi spună ŢIE cine eşti, ce trebuie să faci, cineva care să îţi spună ce Viaţă să trăieşti TU? Cine mai eşti Tu atunci când aştepţi ca alţii să îţi răspundă la o întrebare care îţi este ţie adresată?!

******

Mă întrebam într-o zi dacă aşteptarea nu înseamnă de fapt să ai răbdare, să aştepţi momentul potrivit? Nu, aşteptarea înseamnă să stai cu mâinile încrucişate, să fii pasiv, să aştepţi să îţi pice “ceva din cer”, “să se schimbe alţii”… Să ai răbdare, în schimb, înseamnă să acţionezi şi să vezi ce se întâmplă, să înveţi din greşeli, să fii atent la ceea ce simţi şi să mergi înainte pe Drumul tău… Atunci când aştepţi, când stai pasiv, conştientizează că nu faci decât să îţi amâni Viaţa, nu faci decât să uiţi de Tine. E momentul să acţionezi, să te descoperi: dă-ţi drumul şi lasă-te surprins de ce are Viaţa să îţi ofere…!!!

Octavian Paler a descris superb această stare prin “a aştepta Aşteptarea”: “Mai târziu am revenit la gândul că viaţa însăşi e o stare de tranzit între Naştere şi Moarte… un Peron unde te zbaţi să ocupi un loc într-un tren...eşti fericit că ai prins un loc la clasa I sau la fereastră… …altul e necăjit că a rămas în picioare pe culoar…alţii nu reuşesc să prindă nici locuri pe scări, şi, rămân pe Peron să aştepte următorul Tren… Şi fiecare uită, poate, un singur lucru… că Trenurile astea nu duc, de fapt nicăieri…cel care a ocupat un loc la fereastră este, fără să ştie, egal cu cel care stă în picioare pe culoar şi cu cel care vine abia cu următorul Tren… În cele din urmă se vor întâlni toţi undeva, într-un Deşert, unde chiar şi Sinele se transformă în Nisip… În loc să se uite în jur, oamenii se îmbulzesc, se calcă în picioare, îşi dau ghionturi… Încercam să mă conving, probabil, că n-aveam motive să mă plâng. Cel puţin în Gara noastră, îmi ziceam, avem avantajul de a vedea Viaţa în stare pură, Destinul nu ne amăgeşte, nu ne sileşte să ne zbatem, ne lasă să ne instalăm în Starea de Tranzit şi s-o trăim cât mai liniştiţi, ştiind că ea e totul. Dar vine o zi când priveşti Peronul gol, trâmbele de praf pe care le ridică Vântul şi nu mai poţi alunga gândul că te joci cu vorbele, că nu se poate trăi astfel, că Pustiul este chiar mai rău decât Frica sau, dacă vreţi, o altfel de Frică… Descoperi ceea ce ştiai de la început, că Aşteptarea are valoare câtă vreme aştepţi să se întâmple ceva, câtă vreme îţi poţi închipui că se va întâmpla ceva, chiar dacă nu se va întâmpla nimic…. Altfel, Aşteptarea devine un timp gol. A aştepta Aşteptarea? Ar fi absurd. Aşa ceva nu există. A aştepta Aşteptarea înseamnă Moarte…

de Octavian Paler-Viaţa pe un peron

Aminteşte-ţi de iubirea primită

Când cerul este înnorat, aminteşte-ţi de el când era senin.

Când relaţiile tale s-au răcit, aminteşte-ţi de soarele radios care le-a încălzit.

Când suferi că nu eşti înţeles, aminteşte-ţi de gingăşia pe care ai primit-o.

Când ai nevoie de iubire, retrăieşte acele momente bogate în afectivitate şi gingăşie.

Aminteşte-ţi de ceea ce ai trăit şi de ceea ce ai dat cu bucurie. Aminteşte-ţi de darurile ce ţi-au fost dăruite şi de surâsul cu care ai fost întâmpinat. Dacă aceste lucruri s-au întâmplat, nimic nu le împiedică să se întâmple iar.

Bucură-te pentru binele pe care încă îl primeşti; alungă gândurile triste şi dureroase ca să nu pună stăpânire asupra ta.

Gândeşte-te la gingăşia, amabilitatea şi generozitatea pe care le-ai primit şi pe care le-ai dăruit.

Parcurge cu mintea viaţa ta şi scoate la suprafaţă acele amintiri frumoase, acele emoţii profude şi retrăieşte acele momente!

Aminteşte-ţi de acea seară în care ai fost profund emoţionată, de acea dulceaţă a mângâierii pe care ai primit-o.

Reînnoieşte acele sentimente de pace şi seninătate pe care le-ai savurat. Aminteşte-ţi că aţi trecut prin atâtea dificultăţi împreună şi că aţi primit din partea Celui prea înalt mereu forţa de a rămâne senini şi puterea de a fi învingători.

Aminteşte-ţi că 'tare ca moartea este iubirea, marea nu poate stinge dragostea, şi nici râurile s-o potolească'.

În mintea ta se păstrează toate amintirile. Depinde de tine asupra cărora vrei să te opreşti!

Cu drag,
Sorina Luca, membră 121.ro

http://www.121.ro/Comunitate/

 

Viața, un ocean adânc, plin de mistere

Atunci când începi să-ți trăiești cu adevărat viața, să realizezi ce presupune ea și ce trebuie să faci e ca și cum te-ai trezi deodată în mijlocul oceanului. Înaintezi, puțin câte puțin, uneori grăbit, mărind viteza, alteori, plutind în derivă purtat de valuri. Și pentru început ți se pare simplu. Ba mai mult, ai impresia că tu ești unicul stăpân al vieții tale și că nimeni și nimic nu te poate zdruncina.

Sunt zile în care soarele se oglindește în apa limpede, iar tu ești fericit pentru liniștea care te înconjoară și zile în care de nicăieri apar nori negri, vestitori de furtuni periculoase pe care n-ai cum să-i eviți și nici să-i alungi. Vei rămâne acolo unde ești, așteptând să treacă furtuna de la sine sau vei lupta, vei îndura frigul și ploaia care îți biciuie fața și poate că nici nu vei observa lacrimile care o iau la fugă pe obraji în jos, confudându-le cu stropii de ploaie.

Vor fi momente când vei fi învins deși ai luptat cu vitejie. Te vei aduna de unde ai căzut și vei merge mai departe pentru că soarele îți va fi zâmbit din nou.

Apoi îți vei simți din nou inima plină de miracolul și frumusețea fiecărui răsărit și vei admira tăcut, gânditor fiecare apus.

Iar timpul va trece. Vei învăța să accepți că zilele liniștite vor fi mereu urmate de cele pline de furtuni și invers. Îți vei însuși faptul că valurile îți pot fi prieteni și dușmani deopotrivă și că cele mai importante bătălii le vei duce în singurătate.

Vei păstra în adâncul tău câte o comoară de la fiecare om care îți va ieși în cale și cu timpul, doar cu timpul, poate vei învăța să te aperi și de rechini…

© Iustina Ţalea

Acum știu, am aflat și eu...

“Cînd un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia.

Cel ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor cînd altul se bălăceşte, încă, în viciul său.

...

Dacă unul îşi reprimă cu sîrg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul, care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte!

Ceea ce reuşim, ne poate spurca mai ceva decît păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră încît ne umple sufletul de venin.

Banii care vin spre noi ne pot face aroganţi şi zgîrciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti.

Drumul către iubire se îngustează cînd ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. Blîndeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori...

Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferinţă.

Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre.

Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.

Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării.

Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămîne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean.

Îngîmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor.

Slăbeşte, bucură-te şi taci!

Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci!

Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus.

Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie scunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămîne, poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale.

Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului.

Şi, în viaţa noastră nu există profesori mai severi decît viciile şi incapacităţle noastre.."

"Acum știu, știu că orice ură, orice aversiune, orice ținere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înțelegere, bunăvoință, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul grației și gingășiei unui menuet de Mozart... este un păcat și o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătură rea, orice dispreț, orice rea dispoziție strică totul.

Nicolae Steinhardt

http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Steinhardt

Desiderata II

Tot în biserica Sfântul Paul din Baltimore a fost descoperit un al doilea text, numit „Desiderata II”, care îl continuă pe PRIMUL. Ambele ilustrează o înţelepciune care transcende regulile vreunei religii şi se află dincolo de limitele oricărei căi, ferm şi clar stabilite de mai marii bisericilor.

Nu mi-am propus să ofer o anumită interpretare sau să îndrept înţelegerea cititorului pe un anumit drum, (chiar de eu însămi sunt de religie ortodoxă), fiecare va înţelege şi va trăi cu inima aceste cuvinte pe nivelul pe care se situează în acest moment, şi are posibilitatea să acceadă pe o treaptă superioară a cunoaşterii punând în practică această învăţătură!

 

INDIFERENT ÎN CE RELIGIE AI FOST EDUCAT

INDIFERENT DE FELUL ÎN CARE AI FOST CRESCUT

INDIFERENT DE MODUL ÎN CARE I-AI ÎNŢELES PE ÎNVĂŢĂTORII TĂI, 

Pe aceste niveluri, vei înţelege şi vei asimila acest mesaj.

Nu este de ajuns să înţelegi acest mesaj. Trebuie să-l trăieşti,

Esenţa religiei universale este pacea şi

Adevărul, impregnate de iubire şi bunătate pentru

Toate creaturile Pămîntului. A sosit clipa

Să exprimi această esenţă în viaţa ta personală.

Trebuie să începi cu tine însuţi şi cu viaţa ta lăuntrică.

Vrei să revoluţionezi lumea?

Transformă-te pe tine însuţi, prietene!

Mesajul celui care nu s-a transformat nu inspiră Niciodată transformare.

Iubirea este în centrul oricărei religii,

Iar Virtutea, care este iubirea în acţiune, este încununarea Religiei.

Nu-ţi iubi doar familia şi prietenii,

Căci a limita iubirea, înseamnă a o nega!

Caută pacea lăuntrică şi inspiraţia divină.

Perseverează în realizarea acestor lucruri;

Nu renunţa nici o clipă la ele!

Prin credinţa şi faptele tale, tu îţi formezi viaţa şi ajuţi

La formarea vieţii altora. Ce responsabilitate!

În tine, Duhul Sfînt şi-a găsit un agent şi un tovarăş;

Cu cît vei fi mai conştient de aceasta, cu atît vei fi mai bogat.

Vei avea o revelaţie, mai profundă decît visele tale

Cele mai îndrăzneţe. O nouă epocă va miji

În care oamenii vor conştientiza unitatea a toate ce sînt

Diferenţele dintre religii vor dispărea.

Tot ceea ce au ele mai bun va fi reunit

Şi va deveni scopul comun al omenirii.

Să ştii că alegerea îţi aparţine.

Alege iubirea în locul urii, blîndeţea în locul

Violenţei, sfinţenia în locul răului;

Îndrăzneşte să crezi că domnia iubirii şi a păcii se apropie,

Fii pregătit, fii virtuos în orice faptă.

Virtutea Deschide toate porţile, iar dincolo de porţi se află Iubirea.

Fie ca inspiraţia divină să-ţi îmbrăţişeze Întreaga viaţă.

Înveşmîntînd-o în recompense pentru realizările

De zi cu zi, cu comorile unei vieţi cumpătate şi

Cu lumina cea veşnică a paradisului regăsit.

sursa http://www.artadeatrai.ro/

„Să fim buni de Sărbători…“

„Să fim buni de Sărbători…“ – auzim spunându-se adesea în preajma Sărbătorilor.

Chiar avem nevoie de Sărbători pentru a fi buni? Chiar avem nevoie de Sărbători pentru a ne aminti ce înseamnă, de fapt, bunătatea?

Nu. Nu avem nevoie de Sărbători pentru a ne apropia unii de alţii. Nu avem nevoie de Sărbători pentru a ne trimite gânduri bune, pentru a ne îmbrăţişa, pentru a ne declara unul altuia iubirea. Nu avem nevoie de Sărbători pentru a simţi nevoia să ne bucurăm de mese îmbelşugate alături de oameni dragi. Nu avem nevoie de Sărbători pentru a ne bucura și pentru a ne dori să fim frumoși. Nu avem nevoie de Sărbători pentru a simţi nevoia să dăruim, pentru a ne aminti de suflete sărmane pe care să le ajutăm. Nu avem nevoie de Sărbători pentru a-i ierta pe oamenii care ne-au dezamăgit. Nu avem nevoie de Sărbători pentru a face curăţenie în case şi în suflete. Nu avem nevoie de Sărbători pentru a-l căuta pe Dumnezeu şi pentru a-i arăta recunoştinţa şi iubirea.

Sărbătorile nu reprezintă doar nişte zile din calendar… Sunt daruri ale lui Dumnezeu pentru noi: atât Naşterea Mântuitorului, cât şi Învierea. Iar aceste daruri ar trebui preţuite şi celebrate în fiecare zi. În sufletul oamenilor ar trebui să fie mereu sărbătoare.

A fi bun, a dărui, a ierta, a fi recunoscător, a iubi, înseamnă a trăi într-o continuă Sărbătoare.

Să nu uităm că Dumnezeu nu este bun cu noi doar de Sărbători...

de Irina B.
http://www.irinab.com

 

Să strig de fericire mi-aş dori

Să strig de fericire mi-aş dori

Atunci când lumea mi-i se arată

Iubesc natura, viaţa, ştii?

Nu m-aş mai sătura vreodată.

Când văd cum soarele zâmbeşte

Şi luna draga îmi trimite în şoaptă

Sufletul tot se răscoleşte

Şi nu vreau s-adorm niciodată.

Îmi place tot ce e creat

Creat din dragostea cea pură

Căci ea emoţie mi-a dat

Mi-a dat învăţătură.

Iubesc şi ploaia şi seninul

Şi umbra şi vântul ce bate

Şi valul iubesc şi nisipul

Căci dragostea, Ea e în toate.

Când văd copacii cum se-ntind

Din jos, până la soare

Îmi vine din suflet să strig,

Iubirea, sfârşit n-are.

Tu cauţi cu înverşunare!

Nu ştii unde-i frumosul

Descoperi că nimic nu doare

Găseşti care ţi-e rostul

Căci viaţa are un secret,

Lasă-ţi sufletul să zboare,

Să nu iubeşti nicicând discret

Că Ea, iubirea nu te doare…

Aş vrea să strig de bucurie

Văzând că Totul mă învaţă

Când ştiu că umbre ce le văd

Îmi dau speranţe în viaţă.

Deschide ochii şi-ai să vezi

Că viaţa-i minunată

Priveşte sus, chiar de nu crezi

Priveşte, El ţi-arată…

Să ai curajul ca să crezi

Când vântul te mângâie

Să ai curaj doar şi-ai să vezi

Că totu-i armonie.

Deschide ochii şi-ai să simţi

Din zori şi până-n seară

Că-ţi vei dori şi tu să strigi

Şi nu ultima oară . 

 

 

de Carla Kia

Astăzi simt...

Simt să fiu femeie frumoasă, cu zâmbet pe buze, cu râs cristalin curgând în cascade, cu sclipiri jucăuşe în ochi, cu bujori în obraji, cu fluturaşi în păr, cu miresme de primăvară în piele, tristă uneori fără motiv, pierdută câteodată printre vise, cuvinte, lacrimi şi stele,

simt să fiu calmă, precum marea într-o zi liniştită de vară,

simt să am răbdare, precum au marii înţelepţi puterea de a aştepta în linişte desfăşurarea lucrurilor atât a celor mai simple cât şi a celor mai complicate,

simt să fiu înţelegătoare, cu sufletul plin de bunăvoinţă şi compasiune şi mintea luminată de inteligenţă,

simt să fiu caldă, uneori atât de intens încât aproape să ard şi uneori doar abia perceptibil,

simt să fiu iubitoare şi plină dar şi goală de iubire şi pasională dar şi distantă,

simt să fiu devotată, mereu înclinată şi hotărâtă de a face orice pentru cineva sau ceva,

simt să fiu fragilă, gingaşă şi puternică în acelaşi timp, precum o trestie în bătaia aprigă a vântului,

simt să fiu soţie fidelă, vrednică, încrezătoare, optimistă, ce emană siguranţă şi conferă certitudine căminului,

simt să fiu mamă, alături - şi de aproape şi de departe - de puiul ei,

simt să fiu responsabilă, utilă, încununată, dar nu şi îmbătată de succes,

simt să fiu fără teamă când cred cu tărie în ceva, să lupt până la ultima suflare,

simt să comunic, să caut răspunsuri, să pun întrebări, să fiu curioasă,

simt să scriu poveşti într-o carte,

simt că pot face mici minuni,

simt să fiu eu, pentru că eu sunt ceea ce simt!

de Raluca,
membră 121.ro

Să fii iubită...

Nu pentru ochii tăi. Pentru că într-o zi îţi vor fi poate trişti şi plânşi, încercănaţi, ridaţi, acoperiţi de ochelari...

Nu pentru frumuseţea trupului tău...pentru că în orice zi poate apărea o femeie mai frumoasă, iar tu vei fi aruncată la coşul cu obiecte uzate.

Nu pentru felul în care te îngrijeşti, te îmbraci şi ştii să te pui în valoare, pentru că într-o zi te poţi trezi pe un pat de spital, după o anestezie generală...şi nu va fi nimeni să te ţină de mână...

Nu pentru frumuseţea părului tău, pentru că într-o zi vei fi poate nevoită să faci chimioterapie...

Nu pentru mâinile tale care ştiu să mângâie, să aline, să cureţe, să dăruiască ...căci poate că într-o zi nu vor mai putea...

Nu pentru statutul tău, nu pentru poziţia ta, pentru familia ta sau pentru câţi bani ai... Pentru că poţi pierde totul peste noapte. Pentru că într-o clipă, poţi să nu mai fii nimeni. Şi te vei trezi, dintr-o dată, a nimănui.

Şi nu, nici măcar pentru mintea ta...căci într-o zi vei suferi poate de Altzheimer.

O bătrână de 90 de ani, internată într-un spital de bolnavi de Altzheimer, era vizitată în fiecare zi de soţul său. Acesta venea în fiecare dimineaţă la ora 9,00 să ia micul dejun cu ea. Întrebat fiind:

-"De ce mai veniţi? Dacă oricum nu vă cunoaşte?"
- "Vin. Pentru că eu o mai cunosc pe ea..."

Ţi s-a spus că nu se poate. Că o astfel de iubire nu există. Aşa că alegi Acum-ul....Ba există. Dar dacă vrei să fii iubită aşa e posibil ca acum să te doară, să urli, să suferi, să mori de dor, să te chinui şi să plângi, să mai aştepţi, pentru că nu accepţi să fii iubită pentru nimic altceva decât pentru ...Sufletul tău.

Căci doar el este nepreţuit, de neinlocuit, imposibil de imitat şi de "operat" estetic. Doar el este cu adevărat unic şi dă formă, viaţă şi farmecul de neinlocuit buzelor tale, ochilor tăi, fiinţei tale. Cuvintelor, gesturilor, felului tău de a fi. Şi doar pentru el va veni să ia micul dejun cu tine şi la 90 de ani, când nu ţi-a mai rămas nimic din tot ce ai avut...

Vei fi lăudată pentru felul în care arăţi, pentru felul în care te îmbraci, pentru frumuseţea buzelor tale, pentru scânteile din ochii tăi, pentru picioarele tale lungi, pentru mierea cuvintelor tale, pentru zâmbetul tău cald, pentru gropiţele din obraji şi pentru toate nimicurile. Bucură-te, dar lasă-le să treacă fără să îţi lipeşti inima de ele. Zâmbeşte cu tristeţea că toate trec şi ascultă-l cu adevărat doar pe cel care îţi va spune că s-a îndrăgostit de sufletul tău.

Şi să iubeşti şi tu, la rândul tău, doar ceea ce nu moare.
Căci în rest... Toate trec...

(Urarea şi sfatul unui paznic. De la azilul de bătrâni)

de Alexandra Svet 

Iată sensul...

Dacă n-ai fi dăruit atunci când credeai că nu mai ai de unde, n-ai fi ştiut să preţuieşti lumina pe care ţi-o dăruieşte cel care, şi el, o căuta...
Dacă n-ai fi continuat totuşi să lupţi, atunci când credeai că nu mai poţi, n-ai fi învăţat să îi ajuţi pe alţii să o facă...
Dacă n-ai fi plâns cândva toate lacrimile ce pot fi plânse pe pământ- şi totuşi, parcă tot nu secaseră de tot în inima ta, tot năvăleau, mereu, de prin adâncuri- cum ai putea vedea lacrima ascunsă a altuia? Şi să o simţi ca fiind a ta?
Dacă tu nu ai fi jertfit cândva tot ce aveai mai drag, mai sfânt, mai pur şi mai curat, cum ai putea plânge la mormintele celor care au făcut-o înaintea ta? Cum ai putea vreodată să preţuieşti rănile din spatele jertfelor pe care le fac alţii pentru tine? Ţi s-ar părea cel mai natural lucru din lume...poate că nici nu le-ai vedea. N-ai fi învăţat poate nicicând să încerci mereu să vezi câte lacrimi a costat bucuria ta....
Dacă nu ţi-ai fi urlat cândva durerea, ai fi acum surd la durerea altuia...
Dacă nu ai fi tânjit cândva după un cuvânt de alinare, ai rămâne mut la cereri nerostite în care de fapt urlă inimi frânte....
Dacă nu ai fi murit cândva rostind prea multe cuvinte, nu ai fi învăţat azi să spui mai mult prin tăceri...
Dacă nu ţi-ai fi smuls cândva o bucată din inimă să ţi-o pui temelie la ceva mai înalt decât tine, ai fi orb la ce au construit, cu lacrimi, sânge şi aorte vii cei dinaintea ta...
Dacă nu te-ai fi prăbuşit cândva în iadul deznădejdii, n-ai şti să întinzi mâna celui căzut, trăgându-l spre vreun liman de pace...
Dacă nu te-ar fi chinuit cândva mii de întrebări, n-ai şti acum să răspunzi la întrebări, înainte de a fi puse...înainte poate de a fi chiar gândite.
Dacă nu te-ai fi rătăcit cândva, n-ai şti să laşi în urmă-ţi semne pentru cei ce vin, căutând cu înfrigurare în faţa ta urmele paşilor celor pe care vrei să îi urmezi...
Dacă nu ţi s-ar fi luat cândva tot ce aveai mai de preţ, n-ai fi învăţat să fii liber în orice clipă să zbori. N-ai fi învăţat să învesteşti în ceea ce nu-ţi poate lua nimeni niciodată....
Dacă nu ai fi cerut cândva ajutor, poate că nu ai şti acum să ajuţi, chiar dacă nu auzi nici un strigăt...
Dacă nu ai fi ajutat fără să ţi se mulţumească, nu ai fi învăţat că e mai bine poate aşa- căci ţi-l îndatorezi pe Domnul...
Dacă nu ţi-ai fi pierdut cândva credinţa, nu ai fi învăţat poate cum să le-o întăreşti altora...
Dacă nu ai fi renunţat cândva prea devreme, nu ai şti acum să nu te mai dai bătut...
Dacă nu ai fi iubit de multe ori prea mult, nu ai fi învăţat să îţi faci din " prea puţin" -ul primit scară spre Rai....
Dacă nu ai fi fost alungat de oameni, nu ai fi fost primit de Domnul şi nu ai fi învăţat şi tu să adăposteşti străini pribegi în casa inimii tale...
Dacă nu ai fi îndurat cândva foame, cum ai fi învăţat să îi saturi pe alţii?
Dacă nu ai fi ars cândva de sete, cum ai fi învăţat să zideşti fântâni în sufletele oamenilor?
Dacă nu ţi-ar fi fost cândva frig, cum ai fi învăţat să îmbrăţişezi oamenii şi să le înveleşti inimile cu inima ta?
Oare de n-ai fi fost rănit, în stare să-ţi dai viaţa pentru o mângâiere, oare ai şti acum să mângâi răni pe lângă care ceilalţi trec grăbiţi?
Dacă n-ai fi murit cândva de dor, ai fi învăţat să preţuieşti acum, mai mult decât orice, clipele când ai oamenii dragi aproape?
Dacă n-ai fi iubit cândva până dincolo de orice limită credeai că poţi să ai, ai fi ştiut oare acum că iubirea adevărată se mulţumeşte cu faptul că este? Şi mulţumeşte că poate iubi aşa? Ai fi învăţat vreodată sensul acestui "mulţumesc" pe care îl rostesc în tăcere cireşii înfloriţi?
Dacă nu ţi-ai fi luat cândva în spate crucea, poate nici azi nu te-ai gândi la înviere....
Şi, dacă n-ai fi plâns cândva zdrobit de greutatea ei, ai mai putea să îi ajuţi pe alţii să şi-o ducă? Şi ai mai şti să le întinzi marama? Ştiind că au şi ei, aşa cum ai avut şi tu, cândva, nevoie?

Iată sensul la ceea ce, uneori, îţi pare fără sens.

de Alexandra Svet 

Viaţa este învăţătorul tău

Viaţa nici nu te binecuvântează, nici nu te pedepseşte. Ea colaborează cu tine pentru a te ajuta să te trezeşti la adevărul a ceea ce eşti. Viaţa este învăţătorul tău; ea îţi oferă un continuu feedback, o continuă corecţie, dar tu nu alegi să asculţi…

Dacă încerci să găseşti forma perfectă – serviciul perfect, relaţia perfectă – vei fi mereu frustrat. Lumea nu oferă perfecţiunea în această privinţă; ea îţi oferă pur şi simplu oportunitatea de a evolua şi de a te schimba.

Dacă te uiţi în jurul tău, vei vedea multe căi deschise autoexprimarii; unele îţi vor cere să te adaptezi. E ok, e bine să fii adaptabil, e bine să înţelegi că acelaşi lucru poate fi spus şi făcut în multe feluri. Desprinde-te de ideile tale preconcepute, fiecare moment este nou şi fiecare situaţie cere ceva diferit de la tine. Fiecare experienţă ce vine spre tine te va întreba dacă eşti dispus să nu te mai cramponezi, dacă eşti dispus să ai încredere, dacă eşti dispus să păşeşti afară din timp.

Lumea nu-ţi poate oferi o viaţă stabilă şi previzibilă; toate lucrurile din lume se află într-un proces de schimbare, nimic nu e stabil şi previzibil. Nimic nu-ţi va oferi altceva decât securitate temporară. Gândurile vin şi pleacă, relaţiile încep şi se termină, trupurile se nasc şi pier. Iată tot ce îţi poate oferi lumea: evoluţie, schimbare, caracter tranzitoriu al lucrurilor.

Ca să pricepi ceva din această lume, trebuie să înveţi să priveşti dincolo de formă, către intenţia creativă; fii receptiv la intenţia aflată în spatele modului de exprimare a unei persoane şi vei vedea mai clar ce înseamnă aceasta pentru ea. A privi dincolo de formă este un alt mod de a spune “priveşte dincolo de propriile tale idei preconcepute“.

Că să-l vezi pe semenul tău aşa cum este el în realitate, trebuie să priveşti dincolo de prejudecăţile tale despre el. Dacă vrei să-l cunoşti, trebuie să te apropii de el, să-ţi deschizi inima şi să-l întrebi care îi este intenţia.

Fiecare situaţie din viaţa ta îţi oferă oportunitatea de a căpăta o mai mare apropiere de ceilalţi şi o mai mare libertate. Dacă vrei să găseşti adevărul, priveşte înăuntrul tău, priveşte-ţi propriile intenţii. Atunci nu este cu putinţă să interpretezi greşit intenţiile altuia.

Până nu vei înţelege că oricine este bun, îţi va fi greu să găseşti bunătate în tine însuţi sau în alţii. Renunţă la judecăţile pe care vrei să le faci, căci ele nu sunt altceva decât un atac lipsit de sens împotriva cuiva a cărui bunătate nu o poţi vedea.

Nu există fiinţă umană care să nu merite iertarea şi iubirea ta. Fiecare judecată pe care o faci despre aproapele tău vădeşte cu mare precizie ceea ce urăşti sau nu poţi accepta la tine însuţi; nu urăşti pe cineva decât în cazul în care îţi aduce aminte de tine însuţi…

Această lume este ca o şcoală şi ai venit aici ca să înveţi; a învăţa înseamnă a face greşeli şi a le corecta. A învăţa nu înseamnă a face tot timpul ceea ce este bine; dacă ai face tot timpul ceea ce e bine, ce nevoie ar mai fi să vii la şcoală?

Nu încerca să fii perfect, este un ţel nepotrivit; doreşte în schimb, să recunoşti fiecare greşeală pe care o faci, ca să poţi învăţa din ea. Perfecţiunea vine spontan şi fără efort numai atunci când spui adevărul, când renunţi la dorinţa de a-i impresiona pe alţii, când îţi abandonezi falsa mândrie.

Împărtăşeşte altora din experienţa ta, dar nu căuta să le-o împui, căci nu ştii ce nevoi au alţii şi nu este treaba ta s-o ştii; aminteşte-ţi de ceea ce este bun în aproapele tău şi în tine însuţi, recunoaşte-ţi greşelile şi fii tolerant faţă de greşelile pe care le fac alţii. 


de Paul Ferrini, Iubire fără condiţii

Oare cine mă aşteaptă acolo, la capăt de drum?

Plec din nou la drum. Pe bucata de pământ a inimii mele

Plecăm. Plecăm mereu. Spre alţii . În loc să venim spre noi. Fugim. Călătorim. Ieşim. La restaurante, în cluburi, în parcuri, în oraş, la sală, la şcoală, în călătorii de afaceri, în vacanţe. Alergăm de colo colo. Căutăm. Căutăm lucruri. Căutăm oameni. Îi sunăm. Le dăm mesaje. Mailuri. Whatsapp uri. Le scriem pe FB. Pe chat. Aşteptăm răspuns. Aşteptăm să ne sune. Mai mereu aşteptăm câte ceva. Pe cineva. Suntem aici acum dar ne gândim cum ar fi să fim altundeva. Sau cu altcineva. Sau cum ar fi altfel. Mereu e un "altfel", desigur mai bun, ascuns în mintea noastră. Fugim mereu după alţi oameni - chiar dacă părem a sta pe loc. Inima noastră stă mereu după unul sau altul, aşteptând să fie băgată în seamă, culeasă, învelită, lăudată, admirată, mângâiată, îmbrăţişată, preţuită, iubită. Aşteptăm. Mai mereu aşteptăm. Mai mereu ieşim pe drumuri, pribegi neliniştiţi în căutare de nici nu ştim ce. Plecăm. Mai mereu plecăm undeva. Ne îmbrăcăm frumos, mai punem o mască şi ne îndepărtăm din nou de noi. Venim. Mai mereu venim de undeva. Atât de rar din noi. Şi venim doar pentru a ne pregăti să plecăm. Să încercăm, din nou, să ajungem înăuntru, prin afară. În plan vertical, prin planul orizontal. La noi, prin alţii. La El, prin lume. La bucurie, încercând cu orice preţ să evităm suferinţa.

În tot timpul ăsta unii oameni aleg să nu mai fugă. Ci să se îndrepte spre locul acela ascuns din inima lor. Şi, paradoxal, de abia când încetează să mai fugă după oameni, le apar în cale alţi oameni ce au plecat în aceeaşi călătorie. "Ah, şi tu? "Şi pleacă împreună mai departe, fiecare mai adânc spre inima lui, şi împreună spre lumina ce ne adăposteşte pe toţi....

Poate că ajungem să cunoaştem oamenii cei mai frumoşi pentru noi atunci când încetăm să mai căutăm, ci începem să ne căutăm pe noi înşine. Poate oamenii aceştia vin nu când îi chemăm, ci de-abia după ce ne-am întâlnit întâi noi, cu noi înşine. Poate că întâlnim oamenii cei mai apropiaţi sufletului nostru când încetăm să ne străduim să ni-i apropiem pe alţii, ci ne apropiem, pur şi simplu, noi de noi înşine. Iar pe drum întâlnim alţi oameni care fac acelaşi lucru. Poate că oamenii încep să vină spre noi, cu adevărat, pas cu pas, pe măsură ce noi ne îndreptăm spre noi, pas cu pas. Poate că cei de care avem cu adevărat nevoie vin în clipa în care nu mai avem nevoie de nimeni. Poate că cei pe care îi căutăm apar în clipa în care încetăm să îi mai căutăm. Poate că ne găsesc de-abia după ce ne găsim, mai întâi, pe noi înşine.

Plec din nou la drum. Pe bucata de pământ a inimii mele. În sens invers decât până acum. Dinăuntru, spre înafară. Din vertical, spre înainte. Din mine, spre alţii. Din El, spre lume. . Merg înainte, uşor, pe pământul învârtoşat de prea multă înstrăinare, muncindu-l aşa cum l-am văzut pe bunicul, pe ogorul său. Pe cine voi întâlni oare, pe drum, în timp ce voi ara, săpa, sădi, uda cu lacrimi şi cu zâmbet şi cu daruri pământul sufletului meu? Pe cine voi găsi, în afară de mine, cea care trebuie să fiu? În afară de toţi cei ce merg pe acelaşi drum- al inimii lor?

Oare cine mă aşteaptă acolo, la capăt de drum?

de Alexandra Svet
http://www.alexandrasvet.ro/

 

Calități care ne fac aura luminoasă

Unii dintre cei mai puternici oameni din punct de vedere energetic pot fi şi unii dintre cei mai simpli, modeşti şi obişnuiţi. Ei ar putea fi muncitori, ţărani care-şi ară cu dragoste ogoarele, prieteni a căror viaţă simplă şi obişnuită ar putea părea nesemnificativă. Aceşti oameni respiră aproape de noi şi izbutesc să devină adevărate…obstacole ( dar şi centre de putere) pentru toată negativitatea energetică ce se lăfăie prin lume.

Nici măcar iniţiaţii nu pot – adesea – emite o energie mai plăcută, mai diafană, mai frumoasă decît se întîmplă printr-un singur inocent.

Un singur om cu sufletul neatins de răutate şi incapabil să gîndească răul cuiva…crează în jurul său o aură energetică atît de luminoasă încît …întunericul se topeşte de la sine în preajma sa. Se poate, însă, ca tocmai acest om cu sufletul frumos să fie încercat şi cercetat pînă-n măduva oaselor şi pînă-n străfundurile fiinţei de tot soiul de probleme. Se poate ca tocmai acel om să fie ţinta atacurilor şi-a reproşurilor, a capcanelor şi-a distrugerii, căci forţele întunecate îngăduie cu greu puterea seninătăţii şi-a iubirii. Şi ştiţi de de? Pentru că seninătatea şi iubirea, bunătatea şi frumuseţea umană autentică luminează de la sine lumea, chiar fără ca lumea să fie conştientă de aceasta.

Sufletul frumos transmite o vibraţie energetică în mediu, capabilă să schimbe gîndurile şi sentimentele celor din jur fără să ridice un deget. În plus, un acelaşi suflet frumos preia…cumva povara suferinţelor lumii pentru a echilibra masivele emisii energetice negative ale lumii înconjurătoare. Forţele de echilibru ale acestui univers sunt oamenii buni, sunt aceia ce-şi petrec timpul în rugăciune, aceia ce se întrec în fapte bune şi-n dăruire necondiţionată. Dacă aceste forţe n-ar fi reprezentate pe Pămînt, puterea forţelor întunecate ar fi condus lumea către distrugere. Dar, slavă Domnului, nu-i aşa! Ceea ce putem face fiecare dintre noi pentru lumea aceasta şi pentru noi înşine este legat, în primul rînd, de întoarcea conştientă la frumuseţea minţii şi a sufletului noastru. Căci, iată, nu doar pentru noi am fi frumoşi, nu doar pentru noi ne-am îngădui curajul, încrederea, răbdarea, acceptarea, credinţa şi frumuseţea, cît am face-o pentru lumea întreagă.

Să ne întoarcem la dezvoltarea calităţilor umane, căci ele devin o putere incredibilă în cîmpul energetic şi încă una care – în pofida aparenţelor – este profund apreciată şi căutată în lume. Nu vorbim aici despre desăvîrşirea diplomelor sau despre…alergarea după cele mai grase locuri de muncă, ci despre calităţile umane care ne fac prieteni de încredere, însoţitori de viaţă în care să ai nădejde, muncitori pe care să te bazezi, conducători curajoşi şi oneşti, oameni responsabili şi…capabili să treacă liniştiţi pe lîngă tentaţii. Calităţile ne fac mai puţin vulnerabili la emisiile energetice negative şi transmit în mediu dorinţa de a avea asemenea calităţi. Energia calităţilor emite atît de clar şi fără echivoc, încît înşişi atacatorii se trezesc imitîndu-le sau dorindu-le.

Şi vorbim astăzi despre calitate umană, inocenţă şi frumuseţe sufletească tocmai pentru că acestea ne apără de energiile distructive, creînd în jurul nostru o aură energetică puternică şi luminoasă.

 

de Maria Timuc

http://mariatimuc.blogspot.ro/

 

NOI SUNTEM GÂNDURILE NOASTRE

Nu ne putem alege circumstanțele dar ne putem alege gândurile .

Gândurile reprezintă izvorul din care își vor trage seva apoi, sentimentele și acțiunile noastre.
Un gând bun este dificil de a fi menținut în lupta sa cu cele rele . Mai ales când suntem puși în fața unor circumstanțe pe care le considerăm potrivnice .
Este dificil să cultivăm Gândul pentru a nimici gândurile .

Noi suntem originea tuturor gândurilor . Prin ele ne dezvoltăm, evoluăm sau involuăm. Avem mereu opțiunea de a ne delimita de gândurile nesănătoase care se vor cristaliza sau deja s-au cristalizat, în sentimente negative . Următorul pas , după acest prim proces , este acțiunea sau inacțiunea noastră asupra circumstanțelor .
Chiar și cele nefavorabile pot fi învinse prin gândurile bune . Pentru că nu le permitem să ne îngenuncheze ci le trecem , învățăm să le trecem fără a le da voie să ne schimbe echilibrul interior.

Gândurile noastre sunt oglinda a ceea ce suntem, chiar dacă recunoaștem sau nu.

Pentru a ne vedea în toată goliciunea noastră, este necesar să le identificăm și să ni le recunoaștem , fără a căuta justificări pentru ele în lumea exterioară .

Lumea exterioară va fi asemeni gândurilor noastre .

Cât timp simțim ură, invidie, neîmplinire, lumea nu va fi alta pentru noi . Nu va avea cum să ne aducă satisfacția de a fi compleți prin ceea ce avem, prin ceea ce dăm și prin ceea ce primim sau am putea primi .
Sentimentele negative sunt rezultatul gândurilor nesănătoase care sapă în noi. Justificăm toate astea prin faptul că lumea exterioară ne-a rănit, că circumstanțele au fost hotărâtoare . Și astfel nu înțelegem că însăși justificarea sentimentelor negative este reflecția unui gând negativ, acela al slăbiciunii . Durerea, suferința, sunt lecții pe care le învățăm iar gândurile și sentimentele pe care le dobândim în urma lor și le lăsăm să ne domine, sunt rezultatul modului nostru de a învăța. Suntem noi .

Lumea exterioară nu va putea fi mai puțin bună decât gândurile noastre pozitive. Pentru că un gând pozitiv nu ne va permite niciodată să abandonăm ci ne va susține în drumul nostru, oricare ar fi el, oricare ar fi circumstanțele care ne vor obliga să alegem.
Chiar și deciziile luate în baza unui gând pozitiv, chiar dacă ele par ca o abandonare, în esentă ele vor aduce imediat sau într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, echilibrul interior .

Gândurile bune nu pot rămâne în stadiul incipient . Ele se transformă în sentimentele, apoi în acțiunile noastre. Și aduc cu ele mulțumirea de care interiorul nostru are nevoie .
Prin acțiunile noastre atragem acțiunile celorlalți .

Nu putem cere să ne fie oferite doar circumstațe favorabile, ca premisă a gândurilor pozitive. Tocmai prin înfruntarea continuă a binelui cu răul, noi ne dezvoltăm . Evoluția înseamnă să ne păstrăm pozitivitatea gândirii și a faptelor în ciuda unui mediu ostil, fără a acuza.

Involuția noastră se materializează prin fuga de responsabilitate, prin ură, invidie, frustrare . Involuția noastră ne determină să dăm vina pe alții. Involuția este neputința înfruntării circumstanțelor potrivnice fără a naște gânduri negative și sentimentele ulterioare ale acestora .

Oportunitățile apar mereu și doar natura gândurilor noastre va fi cea care ne va permite să le vedem sau să le respingem .

Noi suntem suma gândurilor care ne guvernează interiorul , independent de putința fiecăruia de a recunoaște sau nu, acest lucru . 

 

de Elena Herescu