Dependenţa de celălalt, cel mai răspândit virus emoţional

Într-un model perfect de dragoste sănătoasă, celălalt se îndrăgosteşte de cea mai bună variantă REALĂ a ta de a fi. Iar tu, te îndrăgosteşti de modul în care te vede celălalt. Aşa ajungi să te iubeşti pe tine, când te iubeşte cel de lângă tine.

Dependenţa de celălalt este, de fapt, dependenţa de modul în care obişnuia să te vadă, iar acum nu te mai vede. Fără el, tu nu-ţi mai vezi cea mai frumoasă formă a ta. Şi dacă tu nu vezi frumuseţea din tine înainte s-o vadă oricine altcineva, înseamnă că n-ai învăţat încă respectul de sine, şi nu ţi-ai conştientizat încă valoarea. Aşa încât este foarte probabil să nu poţi avea o relaţie sănătoasă cu tine, şi cu atât mai puţin cu oricine altcineva.

Stima de sine deficitară te-a adus în postura de cerşetoare de dragoste şi atenţie.
Stima de sine scăzută conduce la asumarea unor riscuri mediocre. Atâta timp cât tu nu te respecţi şi nu pui preţ pe tine, vei tolera nenumărate afronturi aduse în numele iubirii tale. Şi el te va trata exact aşa cum îi permiţi să te trateze. Iar atunci când dragostea şi atenţia nu ţi se mai oferă în dozele de care ai nevoie, vei trece prin momente cumplite.

Când dependenţa de cel de lângă tine îţi virusează încrederea în propria persoană, viziunile iubirii simbiotice te transformă într-o sclavă, iar cel cu care vrei să te confunzi deţine puterea şi îţi manipulează starea de spirit.
Eu nu cunosc pe lumea asta afrodisiac mai puternic decât PUTEREA. Şi în general, cei mai puternici oameni din jurul tău sunt cei care care au ceva ce tu nu ai, şi îţi doreşti.

Astfel, omul pe care tu îl laşi să îţi încalce toate limitele are ceva esenţial, ce tu consideri că îţi lipseşte. Ar putea fi frumuseţea exterioară, statutul social sau încrederea în sine. Dar, indiferent despre ce ar fi vorba, dragostea ta s-a clădit pe sistemul de compensare – te împlineşti prin calităţile pe care cel de lângă tine le posedă. Şi îţi trăieşti viaţa prin procură.

Cu toţii avem nevoie de atenţie, confirmare, iubire, şi nu este nimic greşit în a te lega de bărbatul potrivit. Dar este greşit să te complaci în relaţii toxice, doar pentru că tu-ţi imaginezi că vei primi cândva ceea ce ar trebui să-ţi oferi singură. Dacă astăzi trăieşti numai sentimente negative, dacă simţi că fără el tu n-ai nicio valoare şi nicio poftă de viaţă, află că eşti prinsă într-o relaţie nocivă şi dependentă de un bărbat care nu te ajută să te dezvolţi. A alege să rămâi într-o relaţie care nu te îmbogăţeşte cu nimic din punct de vedere evolutiv, ar însemna să te sinucizi pasiv şi lent. Dacă tu involuezi în loc să evoluezi, dacă relaţia şi cel de lângă tine te seacă de energie, înseamnă că-ţi pui viaţa pe stand-by pentru un om pe care tu singură l-ai ridicat pe un piedestal.

Întoarce-te 180 de grade … cu faţa spre tine .

Renunţă la scenariile fanteziste de dragoste şi caută similaritatea, NU SIMBIOZA într-o relaţie. Pentru că nu există bărbat atât de special încât să merite să-ţi schimbi întregul set de valori pentru el. Iar cel care e cu adevărat special, nu îţi va cere niciodată să-ţi reevaluezi principiile.

Mai înainte de a-l învita pe el în viaţa ta, devino tu o lume întreagă pentru tine. A încerca să faci pe altul fericit, când tu însăţi eşti nefericită, e o muncă demnă de “Cooperativa Munca în Zadar”.

Renunţă la fantasmele infantile de prinţesă în aşteptarea prinţului fermecat, şi învaţă ce înseamnă independenţa materială şi emoţională. Vei avea o sursă internă de validare pentru ceea ce eşti şi ce simţi, şi nu vei mai căuta la ceilalţi perpetua confirmare a valorii tale.

Învaţă că lumea nici nu începe şi nici nu se sfârşeşte cu o relaţie eşuată. Nu regreta nimic din ceea ce ai trăit, te va ţine ancorată în trecut. Şi nu spera în vreo resuscitare miraculoasă a iubirii de mult apuse, îţi va proiecta în viitor fantasmele trecutului. Cel mai bun moment pe care îl trăieşti e cel de acum. Aşa că, în tot ceea ce faci, bazează-te pe ASTĂZI!

sursa www.micutacersetoare.ro

Fraier versus "Fraier" (freiherr)

Primesc mesaje de la oameni care mă întreabă dacă trăiesc la mănăstire, dacă am peste 50 de ani sau tot felul de alte întrebări simpatice, toate derivând din aceeaşi credinţă, adânc înrădăcinată până şi în minţile oamenilor educaţi şi cu frică de Dumnezeu - aceea că trebuie să fii sau călugăr sau să ai o mare problemă ca să crezi cu tărie în Dumnezeu şi să Îl mărturiseşti, după puteri. "Nu, nu se poate!" spun mulţi. "A avut o dezamăgire. O neimplinire. Vreo frustrare. Şi boala, neiubirea, lipsurile sau de-a dreptul sărăcia justifică fuga asta la biserică. "

Dar de ce oare e atât de greu de crezut că există oameni care L-au găsit (sau mai bine zis au avut norocul de a fi găsiţi) înainte de a se prăbuşi avionul, înainte de a se afla pe masa de operaţie sau înainte de a pierde totul?

Încerc să înţeleg de ce oare e atât de greu de crezut că oameni cărora nu le lipseşte nimic, sunt iubiţi, sănătoşi, frumoşi - şi nu mă refer aici la mine, da? :) ci la mulţimea de oameni frumoşi, care au sau ar putea avea totul, oameni vii, reali, minunaţi, pe care îi cunosc personal şi care cred cu tărie în El şi aleg să îngenuncheze în faţa Lui, Cel care le-a dăruit tot, pentru a-I mulţumi?

De ce e atât de greu de crezut că oameni care au văzut lumea întreagă pentru a-L găsi au găsit fericirea şi sensul cuvântului Acasă la biserica de peste drum? Că oameni care au avut totul au înţeles că de fapt nu au avut nimic? De ce nu ar fi posibil să coborî dintr-un 4*4 pentru a îngenunchea în faţa unei icoane, să porţi în geantă Psaltirea, să te străduieşti să îţi îmbraci trupul nu numai în haine de firmă, dar şi sufletul în fapte bune, să te preocupe să îţi aduni comori în ceruri la fel de mult sau poate chiar mai mult decât contul în bancă?

De ce e oare atât de comună credinţa că un creştin adevărat este un fatalist de-o bunătate tâmpă, resemnată, vecină cu prostia când de fapt toţi sfinţii au fost mari luptători? Când e mai greu să fii bun decât să faci răul, e mai greu să te înfrânezi decât să faci tot ce te taie capul şi poate fi uneori atât de greu, dacă nu imposibil, să ierţi, să uiţi şi să iubeşti când ai avea toate motivele să urăşti? Să nu mai spun cât de mult mai greu e să înveţi să te jertfeşti, să îţi sacrifici Acum-ul crezând în ceva nevăzut? Sau cât de mult mai greu e să înveţi să mori pentru alţii decât să te zbaţi să trăieşti pentru tine?

De ce e atât de greu de crezut că oameni care au gustat toate plăcerile vieţii, s-au bucurat de călătorii, hoteluri, restaurante , yachturi de nu ştiu câte stele, aleg să se plece în faţa miliardelor de stele pe care li le oferă El, în faţa călătoriilor pline de bucurii duhovniceşti pe care El le poartă paşii inimii?

De ce e atât de greu de crezut că oameni care au gustat euforia drogurilor au descoperit acum singura dependenţă bună, de cel mai tare drog? Şi în timp ce prieteni de-ai lor au murit de overdose sau şi-au pierdut minţile ei îngenuchează cuminţi lasându-şi inima bucurată de har? De ce e atât de greu de înţeles că oameni care au gustat plăceri, senzaţii, trăiri care de care mai exotice şi mai intense, au aflat bucuria care nu se termină niciodată şi nu te lasă mai sărac, mai bolnav, mai trist şi mai murdar atunci când pleacă? Că oameni care au fost preamult iubiţi au găsit acum Iubirea? Că oameni care au avut totul au înţeles că fără El nu au nimic? Că există oameni care fug să mulţumească încă de pe acum pentru viaţa pe care prieteni de-ai lor nu o mai au, pentru sănătatea pe care alţii au pierdut-o, pentru darurile pe care atâţia alţii nu le au, sau pentru păcatele pe care atâţia alţii şi le văd prea târziu?

Sunt mică, nevrednică, păcătoasă şi la începutul unui drum pe care de-abia îl întrezăresc. Cu ajutorul lui Dumnezeu, probabil dacă voi merge pe el voi arunca încet încet tot ce am - pentru că voi fi găsit cu siguranţă comori mult mai mari. Până atunci însă, îngăduiţi-mă să spun şi eu ceva, în toată nevrednicia mea - şi o fac nu referindu-mă la mine ci pentru că privesc şi eu atât la cei ce au păşit pe drumul ăsta înainte, cât şi la toţi oamenii frumoşi pe care îi am în jur şi merg înainte pe el. Să spun, aşadar, cât pot eu de tare, că nu, creştinismul nu înseamnă să fii sărac pentru că nu poţi avea mai mult. Ci pentru că nu îţi (mai) doreşti. Nu înseamnă că nu faci lucruri pentru că nu poţi. Ci pentru că ai înţeles că nu îţi aduc nimic bun. Nu înseamnă nici slăbiciune, nici cretinism, nici tâmpenie. Ci luptă înţeleaptă, clipă de clipă, în trezvie, cu patimile şi cu o lume ce tot încearcă să îţi ia totul, dându-ţi în schimb, la suprapreţ, nimic. Cu o lume ce te păcăleşte cu deşertăciuni, fără să îţi dea de fapt nimic, impiedicându-te în schimb să ai totul. Creştinismul nu înseamnă fugă de ceva ce nu poţi avea. Ci fugă către ceva mult mai bun. Nu înseamnă vulpea care strigă că strugurii sunt acri pentru că nu ajunge la ei, ci vulpea care a descoperit că poate să aibă toată via. Şi nu mai dă doi bani pe strugurii ăia stafidiţi.
Să nu uităm asta atunci când judecăm pripit oamenii care merg la biserică. Părintele Daniil (Sandu Tudor) avea avion privat când mulţi nici nu ştiau că s-a inventat avionul. Avea proprietăţi imobiliare pe Calea Victoriei, bani, poziţie socială, era frumos şi şarmant, inteligent, putea avea orice femeie şi văzuse toată lumea. Nimic n-a mai contat când L-a găsit pe Dumnezeu. Sau când, în sfârşit, s-a lăsat găsit.

Nu, creştinismul nu e pentru fraieri. Sau, poate doar pentru cei care aleg să trăiască conform sensulului iniţial al cuvântului, pe care l-am aflat (tot) de la Părintele Nicolae Steinhardt. Freiherr - Lord Liber. Aşa da! Căci cred că doar un creştin adevărat e un om cu adevărat liber. Şi nu orice fel de om. Ci un nobil. Se pare că lumea a făcut din creştinism cam ce a făcut din cuvântul "fraier".

Ce-a fost şi ce-a ajuns!

Doamne ajută să ne putem numi şi noi, cât mai mulţi dintre noi, cândva aşa. Creştini adevăraţi. Freiherrs. Să ne întâlnim cu bine, în vie! că de struguri ne-am cam săturat.

de Alexandra Svet

Fac parte dintre aceia care au spus: ”Până aici ! Acum e timpul să trec prin infern, pentru a mă ridica"

Pentru infernul în care am căzut datorită rătăcirilor (în cazul meu, reiki). Şi doar credinţa în Dumnezeu m-a salvat.

Și m-am prăbușit. Și m-am lăsat să nu mă ridic. Și am urlat cu genunchii aduși la gură, cu perna strângând-o între dinți. Și am tăcut zile în șir. Și am urlat iar. Și la un moment dat nu mai aveam voce, rămăsese doar o șoaptă, din mine. Și ridicam ochii către cer și întrebam:” Cât mai e ? ” ...Nu primeam nici un răspuns ... Și o luam de la capăt. Privind lumina fără să o văd. Și urlam iar, scurt, cât să scot un pic, suferința din mine. Și nu dădeam socoteală nimănui pentru durerea mea. Nu explicam nimănui alegerea mea. Veneau diminețile peste ochii mei uscați de nesomn, mă prindeau serile forțându-mă să mănânc, ca să nu mă îmbolnăvesc. Știam că nu am voie să mă îmbolnăvesc, ci să mă vindec. În mine.
Apoi nu am mai urlat. Am vorbit. Cu mine, în cameră. Cu umbrele din casă . Am vorbit întâi incoerent, pentru că nu știam ce să ... spun, apoi din ce în ce mai clar . Nu am vorbit cu nimeni, în afară de mine. Timpul trecea și eu îi mulțumeam că trece, ca să mă pot ridica . Apoi au venit lacrimile. Alea sărate, care curg uitând să se mai oprească . Și începusem să dorm câte puțin. Alături de lacrimi. Mă însoțeau peste tot, fidèle.  Și îmi vorbeau. Și ele îmi spuneau că mă apropii de margine, de acea margine a suferinței ... Dar că mai e un pic. Și lăsam lacrimile să mă adoarmă și să mă trezească. Apoi și ele încet, m-au părăsit, una câte una. Fără să facă zgomot . Așa cum au venit - au știut singure, când a venit vremea să sece ... 

Era un gol. O tăcere ... În mine ... În jurul meu ... Un gol pe care nici nu încercam să îl acopăr cu ceva, ca să nu îl mai văd. Îl lăsam acolo, așa cum era el, nu încercam să îl fardez. Nu credeam în măști... Apoi încet încet, golul și-a strâns aripile, a devenit un punct, un punct în care concentrase toată esența sa. Și am fost în stare să îl așez undeva, în mine, pentru a nu mai alerga bezmetic, de colo colo ...
M-am ridicat. În genunchi. Cu mâinile, mă țineam de mine - pentru că nu aveam nevoie de nimeni pentru asta, în mine trebuia să găsesc acea forță, nu în alții ... Cu privirile, mă căutam . Reînvățam să respir. Să recunosc oxigenul. Reînvățam să mă întorc către lume. Ca un copil plecat de-a bușilea, să exploreze necunoscutul. M-am ridicat nesigură, uitându-mă în jur. M-am văzut . Revenisem. Un pic mai altfel, un pic mai dură, un pic mai arsă peste tot . Dar revenisem.
Am zâmbit fără să mă forțez, pentru prima dată - și atunci am știut că ieșisem din infern ...
A fost lecția pe care m-am obligat singură să o învăț pentru a nu mă mai doborî nimic, niciodată, pentru a nu mai trece vreodată prin infern . Am învățat să-l previn ...
De atunci, a trecut ceva vreme ... Și viața mi-a demonstrat că mi-am însușit temeinic, lecția ...

de HElena

Puterea de a trece peste toate, vine de sus ♥

 

În timp înțelegem că amintirile nu mai dor atunci când ai lăsat trecutul la locul lui.

Și, când ne întoarcem...

♥ după o vreme, să răsfoim albumul aducerii-aminte, realizăm că ne face plăcere să rememorăm drumul pe care l-am bătut până atunci. Chiar dacă oamenii de care ne leagă amintirile nu mai fac parte din viața noastră, zâmbim totuși: ne-au ajutat la locul și timpul potrivit, după care au plecat. Și asta s-a întâmplat fiindcă așa era normal și firesc, deși realizăm asta cu întârziere.

♥ după o vreme, înțelegem că, dacă drumul ne-a fost greu, era din cauză că urcam. Iar acum, ajunși în vârf, ne dăm seama care a fost, de fapt, planul pe care Dumnezeu îl avea pentru noi, cu toate că ni s-a părut fără rost cândva.

♥ după un timp, ne dăm drumul și stăm singuri pe picioarele noastre. Și ne mirăm când observăm că nu mai avem nevoie să fim susținuți și că nu mai privim în jur după ajutor. Fiindcă abia atunci înțelegem că puterea de a trece peste toate vine de sus, și că o găsim deplin în sufletul nostru, nu în ceilalți.

♥ după o vreme, învățăm să iubim și să dăruim fără să așteptăm ceva, dar și fără să ne dăm cu totul. Învățăm să avem o măsură, învățăm să spunem ”Destul!” atunci când așa simțim și învățăm că dacă oamenii ne lasă singuri, paguba e a lor, fiindcă nu au putut să treacă de ceea ce este palpabil.

Noi rămânem pe drumul nostru și, de data asta, privim orizontul cu încredere și speranță. Fiindcă știm cu certitudine că acolo ne așteaptă ceva bun și frumos, iar noi avem libertatea întreagă și sufletul destul de împăcat pentru a merge acolo unde ne dorim să ajungem.

sursa facebook

Relațiile noastre

 

Relaţiile noastre sunt atât de diverse, dar în fiecare dintre ele avem ocazia să ne experimentăm pe noi ca Cine Suntem. Suntem amici, colegi, prieteni, parteneri de viaţă, părinţi, copii… Ştim asta de atâta timp şi totuşi, când privim mai atent şi mai adânc, parcă descoperim că experienţele noastre în cadrul relaţiilor ne secătuiesc în loc să ne împlinească. Ne întrebăm de ce, dar pare că răspunsul este atât de greu de găsit. Şi totuşi continuăm să ne întrebăm: putem să aducem armonia în relaţiile noastre?

Desigur că ai pus şi tu această întrebare de atâtea ori. Ce răspunsuri ai primit? Care e părerea ta? Ai reuşit să aduci armonie în relaţiile tale sau încă te mai poticneşti? Te-ai întrebat de ce relaţiile tale cu caracter romantic îţi dau atâtea bătăi de cap, de ce ele eşuează? Te simţi trist, neînţeles şi singur?

Iată ce se spune, despre semnificaţia relaţiilor şi putinţa de a le face să fie armonioase.

“Când relaţiile umane de dragoste eşuează (relaţiile niciodată nu eşuează cu adevărat, decât în sensul strict omenesc, adică ele nu produc ceea ce vreţi voi să producă), ele eşuează pentru că s-a intrat în aceste relaţii din motivaţii greşite. (“Greşit” este desigur un termen relativ, însemnând ceva ce este măsurat ca opus la ceea ce este “corect” – orice ar fi acesta! Ar fi mult mai potrivit să spun pe limba voastră că “relaţiile eşuează – se schimbă cel mai adesea – când se intră în ele din motive care nu sunt în totalitate benefice pentru supravieţuirea lor, sau care nu le favorizează”.)

Majoritatea oamenilor intră într-o relaţie, gândindu-se mai degrabă la ceea ce pot să obţină din ea, decât la ceea ce aduc ei în ea.

Scopul unei relaţii este de a decide ce parte din tine ai vrea “să se arate”, nu ce parte din celălalt ai putea să capturezi şi să păstrezi.

Există un singur scop pentru o relaţie – de fapt pentru toată viaţa: să fii şi să decizi Cine Eşti cu Adevărat.

E foarte romantic să spui că tu erai “un nimic” până când nu a apărut o anumită persoană, dar aceasta nu este adevărat. Ba, chiar mai rău, aruncă asupra acestei persoane o povară incredibilă de a fi ceea ce el sau ea nu este cu adevărat.

Nevrând “să te dezamăgească”, ei încearcă din răsputeri să fie şi să facă nişte lucruri, până când nu mai pot. Nu mai pot să se încadreze în imaginea pe care tu ai construit-o despre ei, nu mai pot să rămână în rolurile pe care tu le-ai dat să le joace şi, astfel, creşte resentimentul şi urmează mânia.

În cele din urmă, pentru a se salva pe ei înşişi (cât şi relaţia), aceste persoane încep să-şi ceară înapoi adevărata lor faţă, acţionând tot mai mult în concordanţă cu Cine Sunt Ei cu Adevărat. Din acest moment, tu spui că ei “s-au schimbat”. E foarte romantic să spui că, din clipa în care a intrat cineva special în viaţa ta, te simţi desăvârşit.

Totuşi, scopul unei relaţii nu este de a avea o altă persoană care să te desăvârşească, ci de a avea pe cineva cu care să împărtăşeşti desăvârşirea ta.

În asta constă paradoxul relaţiilor umane: nu ai nevoie de o anumită persoană pentru ca tu să trăieşti pe deplin experienţa lui Cine Eşti şi… fără o altă persoană, tu nu eşti nimic.

Acestea sunt misterul, cât şi minunea – atât frustrarea, cât şi bucuria experienţei umane. E nevoie de o înţelegere profundă şi de o voinţă totală de a trăi în interiorul acestui paradox într-un mod care să aibă sens. Observ că foarte puţini oameni o fac.

De-a lungul anilor în care se formează o relaţie, voi întraţi în ea plini de nerăbdare, de energie sexuală, cu o inimă larg deschisă şi cu un suflet plin de bucurie şi de zel.

Undeva între vârsta de 40 până la 60 de ani (iar pentru unii e mai degrabă la începutul acestei perioade), aţi abandonat toate visele voastre măreţe, aţi pus de o parte speranţele cele mai înalte şi v-aţi mulţumit cu mai puţin sau cu aproape nimic.

Problema e atât de simplă, atât de elementară şi totuşi atât de tragic de prost înţeleasă: cele mai mari vise ale voastre, cele mai înalte idealuri, cele mai dragi speranţe sunt legate de persoana iubită, mai degrabă decât de Sinele vostru iubit. Testul relaţiei voastre este legat de cât de bine s-a încadrat celălalt în idealul vostru şi de cât de mult v-aţi ridicat voi la idealul lui sau al ei. Totuşi, singurul test adevărat este cât de bine v-aţi ridicat voi la idealul vostru.

Relaţiile eşuează când le vedeţi ca pe cea mai înaltă ocazie a vieţii de a crea şi a produce experienţa celei mai înalte conceptualizări a celuilalt.

Lăsaţi-o pe cealaltă persoană din interiorul relaţiei să-şi facă griji legate de Sine – ce face, ce este şi ce are Sinele; ce vrea, cere şi dă Sinele; ce caută, creează şi trăieşte ca experienţă Sinele – şi întreaga relaţie va servi în mod magnific atât scopului ei, cât şi participanţilor la ea!

Lăsaţi fiecare persoană din interiorul relaţiei să-şi facă griji, nu în legătură cu celălalt, ci numai, numai, numai în legătură cu propriul Sine.

Aceasta pare a fi o învăţătură ciudată, deoarece vi s-a spus că, într-o relaţie de cea mai înaltă calitate, îţi faci griji numai pentru celălalt. Adevăr vă spun Eu vouă: o relaţie eşuează din cauza concentrării voastre asupra celuilalt – a obsesiei voastre pentru celălalt. Cum este celălalt? Ce face celălalt? Ce are celălalt? Ce spune celălalt? Ce vrea? Ce cere? Ce gândeşte? Ce speră? Ce plănuieşte?

Nu contează ce gândeşte, speră, plănuieşte celălalt. Singurul lucru care contează este ce Eşti tu faţă de toate aceste lucruri. Cea mai iubitoare persoană e cea care se centrează în jurul propriului Sine. Dacă nu poţi să-ţi iubeşti propriu Sine, nu poţi să-l iubeşti pe celălalt. Mulţi oameni fac greşeala de a căuta dragostea de Sine prin dragostea pentru celălalt. Pierderea Sinelui într-o relaţie este cea care provoacă mare parte din amărăciune într-un cuplu.

Doi oameni se unesc într-un parteneriat sperând ca întregul va fi mai mare decât suma părţilor şi descoperă că este mai mic. Ei se simt mai puţin decât când erau singuri.

Mai puţin capabili, mai puţin îndemânatici, totul e mai puţin incitant, mai puţin atrăgător, mai puţin vesel, mai puţin mulţumitor.

Deoarece ei realmente sunt “mai puţin”, au renunţat la mare parte din ceea ce sunt pentru a fi – şi a rămâne – în relaţie.

Nu s-a dorit niciodată ca relaţiile să fie înţelese în acest mod. Şi, totuşi, în felul acesta sunt ele trăite ca experienţă de către mai mulţi oameni decât ţi-ai putea închipui vreodată.

Neale Donald Walsh – Conversaţii cu Dumnezeu

 

Pentru că datorez o explicaţie...şi câteva sute de răspunsuri...

Nu sunt aici să ....

...îmi fac prieteni. Prietenii nu ţi-i faci. Prietenii sunt oameni pe care ţi-i trimite Dumnezeu, că îi meriţi sau nu, că îi cauţi sau nu, că te porţi frumos sau nu. Prietenii sunt oameni împreună cu care faci lucruri.

Indiferent că sunteţi tot timpul de acord sau nu, că ceea ce spui le este pe plac sau nu, prietenii sunt oameni care mor cu tine de gât, cu care nu te vezi un an şi e ca şi cum v-aţi văzut ieri, cu care nu vorbeşti poate cu lunile dar dacă le dai mesaj la 1 noaptea iau avionul şi vin la tine. Vor sta lângă tine şi dacă înnebuneşti. ( Sau, mă rog, dacă vrei să te trezeşti din nebunie - ai mei asta îmi reproşează) Aşa că, nu, nu sunt aici să îmi fac prieteni. De-abia am timp pentru prietenii mei de zeci de ani.  Culmea e că mi-am făcut prieteni minunaţi aici!! Dar nu pentru că i-am căutat. Ci pentru că felul nostru de a gândi ne-a adus împreună pe aceeaşi cale. Important e că ne-am "întâlnit". Şi că ne construim împreună casa pe aceeaşi stâncă - pe care nimic nu o poate dărâma....

Nu sunt aici să...

...Să plac. Nu, nu vreau să fac pe plac nimănui. Decât sufletului meu, conştiinţei mele şi, cel mai important, Domnului.

Am concluzionat cândva că a fi pe placul prea multor oameni poate fi iarăşi o problemă. Căci înseamnă că gândirea nu îţi e foarte diferită de a tuturor. Şi în plus, aşteaptă-te în orice clipă ca aplauzele lor să se transforme în pietre. Vezi Napoleon. Care, primit cu aplauze şi flori după o victorie, i-a şoptit unui apropiat că ar fi avut parte de aceeaşi reacţie din partea celor care îl aplaudau acum şi dacă ar fi fost pe eşafod. Atenţie - multe like-uri azi pot însemna la fel de mulţi bolovani mâine. Şi în plus, am mai constatat ceva - statusurile care îmi plac mie cel mai mult iau cele mai puţine like-uri, în timp ce altele, care îmi par platitudini şi pe care chiar ezit uneori să le postez, circulă cu viteză incredibilă. Ridic din umeri şi merg mai departe făcând pe placul unei singure instanţe - sufletului meu.

Nu sunt aici ...

...să răspund la mesaje de mulţumire...deşi sunt scrise cu cele mai minunate intenţii şi le răspund, totuşi. Iertare, dar nu am nici un merit. Domnul avea să vă transmită un mesaj şi s-a nimerit să fie prin cuvintele mele...poate pentru că eu am mai mult timp să stau să scriu ce îmi trece prin cap.... Sunt mai odihnită. Aşa că nu răspund la ce nu mi se cuvine. Slavă Domnului pentru toate! Personajele fictive azi sunt, mâine nu mai sunt. Aşa că ...nu vă supăraţi , vă rog, dacă uneori nu răspund.

Nu ştiu, poate greşesc, dar chiar nu vreau să mă iau prea în serios. Iar dacă răspunzi prea des la mesaje în care ţi se spune că eşti minunată, ajungi să te crezi vreun om providenţial, e inevitabil, cred. Şi e prea plin în jur de astfel de oameni. Eu mai lipsesc

Aşa că nu răspund, iertaţi. Nici la pietre, nici la laude. Merg înainte, pe drumul meu. Cu cine m-oi nimeri pe el.

Oricum, poate ar fi bine, în general aşa, să nu vă supăraţi dacă nu vi se răspunde. Să ne obişnuim să scriem, să mulţumim, să dăruim din preaplinul inimii noastre, fără să aşteptăm nimic în schimb. Nici măcar un răspuns, nu. Mulţumind doar pentru bucuria de a fi fost inspiraţi să scriem rânduri de mulţumire - se întâmplă din ce în ce mai rar să găsim oameni care să ne inspire. Şi să ne mai obişnuim să nu renunţăm dacă nu ni se răspunde din prima. Oamenii cei mai apropiaţi mie sunt cei care mi-au scris poate ani de zile şi au continuat să mă citească, chiar dacă nu răspundeam niciodată. Până când, ne-am întâlnit. Trecusem toate încercările, şi unul şi altul... Şi poate că, uneori, în loc să scriem un mesaj care poate sminti, chiar dacă e bine intenţionat, ar fi mai bine să spunem o rugăciune pentru cel prin care Domnul ne-a umplut inima...nu ştiu, zic... Cred că e cel mai frumos Dar pe care îl putem face cuiva...un DAR anonim, care ne va duce însă drept la inima celui care zâmbeşte din senin şi îşi simte dintr-o dată sufletul mângâiat, fără a şti de ce. Fără a şti că Tu erai. Tu, cu rugăciunea ta!

Nu sunt aici...

... să îmi caut iubirea - m-a găsit ea pe mine deja şi oricum viaţa îmi e deja destul de complicată. Aşa că nu, nu ies nici la cafea nici la muzeu, nu, nici în lună de miere spontană nu vreau, nu ies nicăieri, mulţumesc infinit.

Nu sunt aici ...

...să dau sfaturi. Dacă uneori sună ca şi cum aş da, e nu pentru că aş fi mai deşteaptă ci pentru că am făcut mult mai multe prostii decât ar fi poate normal. Uneori mi-aş dori poate să îi feresc pe alţii de greşelile mele. Greşit, din nou. Parcă pe mine m-au ajutat sfaturile altora....

Sunt aici doar pentru luxul pe care l-am plătit scump, zic eu, de a spune întotdeauna ceea ce cred. Că place sau nu. Pentru luxul de a fi mereu sinceră. Că asta convine sau nu.

Vedeţi voi, ăsta e lucrul bun la oamenii care nu sunt aici - pe Facebook sau aici, în Viaţă- să îşi facă prieteni sau să facă pe plac cuiva. Când spun ceva, sunt sinceri. Când nu au nimic de spus tac. Când vorbesc o fac din suflet. Când răspund, chiar dacă rar, o fac pentru că inima lor chiar arde. Nu îţi vor răspunde niciodată fals, din complezență, amabilitate scremută, politeţe căldicică sau milă. Nu! Oamenii care nu sunt aici să placă ard la foc maxim. Când te iubesc, te iubesc. De asta poţi fi sigur. Nu apucă să ţi-o spună mereu, dar, cumva, o simţi. Când îţi spun ceva, o spun serios. Poţi avea întotdeauna încredere că sunt sinceri. Şi de asta poţi fi sigur. Că îţi convine sau nu.

Sunt aici ca să aflu cine sunt. Să văd lumea prin ochii mei. Şi să o transcriu, în cuvintele mele. Să caut calea şi să merg pe ea. Dacă putem merge împreună pe ea, pentru că gândim la fel şi, mai ales, simţim la fel, e minunat. Dacă nu, drumul e tot plin de minuni. Drumul e în general plin de bucurii, de farmec şi de minuni, când nu eşti pe el să placi. Aşa că, pe placul cuiva sau nu, dar încercând să fiu mereu pe placul sufletului meu, merg numai înainte. Cu like uri sau cu pietre, cu mii de prieteni sau doar cu Dumnezeu, cu admiratori zgomotoşi sau cu cei tăcuţi care mă cunosc mai bine decât mă cunosc eu însămi, cu străinii care îşi beau dimineaţa cafeaua virtuală cu mine, cu cei care comentează printre dinţi că am luat-o razna, cu cei care mă iubesc, cu cei care mă judecă sau cu cei care sunt pur şi simplu curioşi să vadă ce mai debitez, cu sau fără ei, merg numai înainte.

Trebuie să vă mărturisesc însă ceva: totuşi, nu cred că există o bucurie mai mare decât să descoperi oameni care gândesc la fel, care vorbesc aceeaşi limbă a sufletului tău, care cred în aceleaşi valori, care iubesc poezia, care plâng aceleaşi lacrimi neînţelese ca şi tine, care trăiesc , ca şi tine, căutând ceva mai mult decât ce se vede, care caută şi iubesc ca şi tine Calea. Adevărul. Viaţa. Recunosc, este cea mai mare bucurie!

Oameni Frumoşi, vă văd! Şi vă iubesc! Şi vă mulţumesc din inimă că sunteţi! (că apuc să vă scriu sau să vă spun asta sau nu) Şi, dacă nu ne-am întâlnit, ne vom întâlni cândva... Cu siguranţă!

Dar deja am scris prea mult despre mine - m-am luat prea în serios. Asta doar pentru că datorez totuşi o explicaţie tuturor celor care şi-au pus sufletul pe tavă şi nu au primit nici un răspuns. Mă iertaţi, dar nu îl merit. Sunt doar un personaj fictiv.

Vă mulţumesc cu sufletul, Doamne, ajută!

de Alexandra Svet

Alegeri

A venit vremea pentru o scurtă pauză.

INSPIRĂ, EXPIRĂ

Simte aerul cum te împrospătează.

INSPIRĂ, EXPIRĂ

Fă sonorul gândurilor mai încet.

INSPIRĂ, EXPIRĂ

Închide-ţi ochii şi lasă liniştea să-ţi inunde sufletul.

INSPIRĂ, EXPIRĂ

Zâmbeşte.

INSPIRĂ, EXPIRĂ

În aceste momente eşti atât de aproape de esenţa ta adevărată.

Ai ajuns… ACASĂ.

 *****
De aici acum, reaminteşte-ţi că îţi croieşti viaţa prin alegerile pe care le faci şi deciziile pe care le iei. Alege şi decide cu înţelepciune şi hotărât să faci tot ce îţi va sta în putinţă pentru a le transforma în fapte. Atenţie însă: “a face” e foarte diferit de “a încerca”. A încerca lasă din start loc pentru nereuşită. Aşadar, eşti gata să dai tot ce e mai bun din tine pentru a face ca lucrurile dorite să se întâmple?

*****

Relaxează-te! Savurează cu toată fiinţa ta aceste momente. Lasă-le să te încarce cu energia şi motivaţia de care ai atât de multă nevoie.

http://www.ozibuna.net
 

Mișcarea New Age sau “oculta veche”, marca modernă “marca Illuminați” împotriva creștinismului

Infinite mulţumiri unei persoane dragi, care mi-a deschis la timp ochii (ducând o luptă grea pentru a mă convinge de crunta realitate). Căci nu-i aşa, fiecare dintre noi avem liber arbitru în a ne alege calea potrivită, la momentul potrivit.

 

Mişcarea New Age este o mişcare atât religioasă cât şi socială. De fapt, cultura occidentală experimentează în prezent o schimbare fenomenală, spirituală, ideologică şi sociologică. Este o viziune a lumii religioase care este străină şi ostilă creştinismului. New Age este o sinteză, în grade diferite a religiilor mistice din Extremul Orient, în principal din hinduism, budism şi taoism, la care se adaugă ocultismul occidental, dar şi cultura occidentală şi materialistă.

Cine a creat Mişcarea New Age?

Primele expresii ale Mişcării New Age în timpurile moderne au apărut la filozofi ca Emanuel Swedenborg (1688-1772), transcendentalişti ca Thoreau, Emerson şi Wordsworth (la începutul anilor 1800), dar mişcarea a căpătat forme concrete odată cu scrierile teozofice ale celebrei Madame Helena Blavatsky (1831-1891). Dar, Mişcarea New Age a intrat în forţă odată cu anii 1960, când a avut loc o revigorare a misticismului oriental. Zenul, Carlos Castanada, Beatles, meditaţia transcedentală, tantra şi multe altele au devenit populare în întreg Occidentul.

Din New Age fac parte incredibil de multe organizaţii...şi e răspândită peste tot

Mişcarea New Age constă dintr-o reţea incredibil de mare şi de bine organizată de mii de grupuri, trusturi, fundatii, cluburi, loje şi grupuri religioase ale căror scop este acela de a pregăti lumea pentru a intra în “Era Vărsătorului”. Vom numi doar câteva organizaţii ce fac parte din Micarea New Age: Amnesty International, Zero Population Growth, California New Age Caucus, New World Alliance, World Goodwill, Biserica Universală, Societatea Teozofică, Clubul de la Roma, Christian Science sau Şcoala Unită de Creştinism. Această listă demonstrează diversitatea organizaţiilor New Age, care funcţionează în diferite domenii: economice, politice sau religioase.

Mişcarea New Age nu este un sistem unificat de credinţe şi practici, chiar dacă rădăcinile sale provin din religiile orientale şi din ocultism. Ea nu are nici vreun lider oficial, vreun sediu central sau vreun număr de membri, dar, în schimb, e formată dintr-o reţea de grupuri de lucru ce au obiective specifice. Se crede că în întreaga lume există câteva zeci de milioane de adepţi de diverse practici New Age.

Mişcarea New Age a câştigat o influenţă semnificativă în lume, afectând aproape în fiecare zonă a culturii – sociologie, psihologie, medicină, ecologie, ştiinţă, arte, educaţie, comunitatea de afaceri, mass-media, divertisment, sport şi chiar şi biserica. Mişcarea se exprimă în forme foarte diferite, de la forme evident ostentative la forme subtile. Ea se exprimă şi în foarte multe forme seculare şi spirituale, ca de exemplu tabere de meditaţie transcendentală sau sub forma unor practici alternative de sănătate. Mişcarea are parte şi de câteva sute de publicaţii, dintre care am putea aminti “New Age Journal”, “Body Mind Spirit”, “Yoga Journal”, “Gnosis”, “East West”, “Noetic Sciences”, “Omega”.

Scopul New Age: un “Hristos” pentru oameni şi Noua Ordine Mondială

Scopul major al Mişcării New Age este acela de a pregăti lumea în momentul intrării în Era Vărsătorului. Acest lucru va fi realizat, în principal, prin aducerea în prim plan a unui lider mondial, numit (batjocoritor pentru creştini) “Hristos” sau “Maitreya”, care se presupune că ar trebui să vină ca să ne înveţe cum să trăim în pace unii cu alţii. Alte obiective declarate ale mişcării sunt acelea de a stabili tot felul de autorităţi mondiale: o autoritate alimentară la nivel mondial, o autoritate mondială pentru apă, o autoritate economică mondială…de fapt, instalarea unei Noi Ordini Mondiale. Coincidenţă sau nu, acelaşi obiectiv îl are şi organizaţia malefică Illuminati, ceea ce arată că ea nu este străină de această mişcare.

Ar trebui remarcat aici că una dintre cerinţele pentru ca o persoană să intre în New Age este că ea va trebui să treacă printr-un fel de “iniţiere luciferică,” un fel de angajament de credinţă în “Hristos” sau “Matreiya”, în New Age şi în Noua Ordine Mondială.

New Age propăvăduieşte doctrinele gnosticismului, care recunoaşte “doi dumnezei”

Deşi Mişcarea New Age propăvăduieşte o largă deschidere pentru toate religiile, filozofia sa de bază reprezintă o subminare atent calculată în special a creştinismului, dar şi a celorlalte două mari religii înrudite cu creştinismul, iudaismul şi islamismul. Mişcarea New Age conţine învăţături din două doctrine importante: gnosticismul şi ocultismul. Gnosticismul este o doctrină veche care învaţă că oamenii sunt suflete divine închise într-o lume materială, creată de un Dumnezeu imperfect, Demiurgul, care este frecvent identificat cu Dumnezeul lui Avraam din Biblie. Aşadar, Demiurgul poate fi descris ca o încorporare a răului, alături de el existând o altă Ființă Supremă îndepărtată și incognoscibilă ce încorporează binele. Pentru a se elibera de lumea inferioară materială, este nevoie de gnostic, sau cunoaștere ezoterică spirituală disponibilă prin experiență directă sau cunoaștere (gnostic) a acestui incognoscibil Dumnezeu. Aşadar, e clar că Mişcarea New Age, prin încorporarea învăţăturilor gnostice, face un atac direct asupra creştinismului biblic, atacând doctrina Trinităţii, a Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh. Totodată, prin faptul că sinele omului este declarat a fi Dumnezeu, Mişcarea New Age se potriveşte cel mai bine descrierii unei religii a Antihristului.

Doctrinele de bază ale lui New Age

Douglas R. Groothuis, autor al cărţii “Demascarea New Age” identifică 6 gândiri de bază ale filozofiei New Age:

(1) totul este unul;

(2) totul este Dumnezeu;

(3) umanitatea este Dumnezeu;

(4) o schimbare în conştiinţă;

(5) toate religiile sunt aceleaşi;

(6) un optimism evolutiv cosmic.

Un alt autor, Norman Geisler, identifică 14 doctrine de bază ale Mişcării New Age:

(1) un Dumnezeu impersonal (o forţă);

(2) un Univers etern;

(3) o natură iluzorie a materiei;

(4) un caracter ciclic al vieţii;

(5) necesitatea reîncarnărilor;

(6) evoluţia omului în dumnezeire;

(7) continuitatea revelaţiilor de la fiinţele de dincolo de lume;

(8) identitatea omului cu Dumnezeu;

(9) nevoia de meditaţie (sau alte tehnici de schimbare a conştiinţei);

(10) practicile oculte (spiritism, astrologie etc);

(11) vegetarianismul şi sănătatea holistică;

(12) pacifismul;

(13) Noua Ordine Mondială;

(14) sincretismul (unitatea tuturor religiilor).

Dacă omul e Dumnezeu, nu mai e nevoie de evoluţie spirituală

Deşi unele din aceste idei sună bine, neavând nimic dăunător în ele (de exemplu, vegetarianismul, pacifismul sau meditaţia), ele sunt introduse subtil pentru a induce în eroare lumea şi pentru a masca doctrine sataniste, cum este aceea a identităţii omului cu Dumnezeu. Doar Satana încearcă să inducă oamenilor ideea că fiinţele umane sunt deja perfecte, divine, şi atunci nu mai e nevoie de nicio evoluţie spirituală. Aici constă adevăratul pericol al Mişcării New Age: de ce ar mai trebui să mai facem ceva, dacă noi deja suntem Dumnezeu?

Personalităţi ce au susţinut Mişcarea New Age

Dintre personalităţile care au susţinut şi susţin Mişcarea New Age, îi putem numi pe: Alice Bailey, Alvin Toffler, Dr. Barbara Ray, Benjamin Creme, Levi Dowling, George Trevelyan, Fritjof Capra, Abraham Maslow, Barbara Marx Hubbard, Ruth Montgomery, Shirley MacLaine, J.Z. Knight, Marilyn Ferguson, David Spangler, Jeremy Rifkin, Norman Cousins, Elizabeth Clare Prophet, John Denver, George Lucas sau Norman Lear.

Înclinaţii spre simboluri sacre…

Adepţii New Age acordă o mare importanţă pentru artefacte, relicve şi obiecte sacre, ca de exemplu clopote tibetane, ceaiuri de plante exotice, energizante solare, forme de curcubeu, fluturi, triunghi etc., sau simboluri aşa-zis sacre ca inorogul, Pegasus, zvastica, yin-yang, pentagrama, semiluna etc.

E mai degrabă o Ocultă străveche

În concluzie, termenul de “New Age” este un termen informal derivat din astrologie, care indică faptul că Pământul, dacă nu chiar Cosmosul, este pe punctul de a face tranziţia de la Epoca Pestilor (ce simbolizează raţionalitatea) la epoca Vărsătorului (ce simbolizează spiritualitatea, fericirea şi armonia tuturor lucrurilor). Chiar dacă trece printr-o revigorare semnificativă, “New Age” (în traducere în limba română “Noua Eră”) nu este chiar nou, ci un concept vechi. Un termen mult mai potrivit ar trebui să fie “Old Occult” (în limba română “Oculta veche”).

Iată, în final, vom compara învăţătura New Age cu ceea ce susţine creştinismul, pentru a arăta încă o dată că această mişcare a fost special creată pentru a submina şi distruge creştinismul:

1) Nu recunoaşte un Dumnezeu exterior

New Age susţine că nu există nicio sursă externă de autoritate, ci doar una, din interiorul fiecăruia (“Dumnezeul din noi”). Creştinismul crede însă că toată învăţătura spirituală a fost oferită oamenilor de către Dumnezeu: “Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate” (2 Timotei 3:16).

2) Promovează venerarea omului

Mişcarea New Age confundă Creatorul cu creaţia Sa şi crede că Dumnezeu este parte a Creaţiei, nu separat de ea. Ea împrumută de la religiile orientale credinţa în monism – că “totul este Unul” – doar o singură esenţă în întreg Universul. Totul este o formă diferită a acelei esenţe (energie, conştiinţă, putere, iubire, forţă). Dar credinţa în monism este de fapt un panteism hindus, care spune că totul este Dumnezeu. Mişcarea New Age cred că fiecare persoană şi lucru este “împletită” cu Dumnezeu, şi foloseşte pentru aceasta versetul din Luca 17:21 (“Căci, iată, împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru”), în ciuda faptului că “înlăuntrul vostru” înseamnă, de fapt, “în mijlocul vostru”. Mişcarea New Age susţine că fiecare om are o scânteie divină în el, pentru că face parte din esenţa divină. În mod evident, acest concept transformă Mişcarea New Age intr-o religie a idolatriei şi autovenerării. Dacă omul este Dumnezeu, el ar trebui să se venereze pe el însuşi.

3) Nu crede în păcat

În New Age nu există vreun loc pentru păcat, pentru că nu există niciun Dumnezeu transcendent împotriva căruia cineva se poate răzvrăti. În esenţa lui, omul fiind divin şi perfect, nu poate exista conceptul de păcat. New Age, într-adevăr, vorbeşte de anumite “dorinţe neplăcute” ale omului care par a fi impulsuri naturale ale fiinţei umane, dar acestea nu sunt considerate a fi păcate. Asta contrar învăţăturii biblice, care spune că păcatul este inerent omului: “De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el” (Romani 5:12).

Cum păcatul nu este recunoscut de New Age, atunci nu este nevoie nici de pocăinţă sau de iertare; în aceste condiţii, Iisus nu ar fi murit pentru păcatele noastre. Dar una din doctrinele de bază ale creştinismului e aceea că Iisus Hristos a murit pentru păcatele noastre: “Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi. Cu atât mai vârtos, deci, acum, fiind îndreptaţi prin sângele Lui, ne vom izbăvi prin El de mânie” (Romani 5:8-9).

4) Nu mai e nevoie de un “Mântuitor”

Dar Mişcarea New Age elimină astfel nevoia de mântuire sau de un Salvator. De fapt, mântuirea nu este chiar o problemă pentru New Age. Conform credinţei sale, sufletul este o parte a Universului şi nu moare niciodată. El se reîncarnează în diferite trupuri, printr-o succesiune de vieţi viitoare. Karma bună sau rea câştigată de-a lungul vieţilor determină care va fi încarnarea ulterioară. În viziunea lui New Age, omul îşi va atinge perfecţiunea spirituală prin forţe proprii, şi nu prin prin mântuirea prin harul lui Dumnezeu, prin credinţa în Isus Hristos, aşa cum spune Biblia.

5) Lucifer, o fiinţă puternică de lumină

În literatura New Age, Lucifer nu este văzut ca un diavol sau ca Satana, ci, mai degrabă, ca o fiinţă puternică de lumină, ca un domn al umanităţii.

David Spangler, un credincios New Age, spune că “Lucifer lucrează în noi pentru a ne aduce unitatea, şi, odată ce ne îndreptăm spre o nouă eră, care este cea a unităţii omului, fiecare din noi este adus la punctul pe care eu l-aş numi iniţiere luciferică”. Tot conform lui Spangler, Lucifer îi ghidează pe oameni printr-o serie de experienţe menite să-i trezească şi să-i facă să fie conştienţi de divinitatea interioară. Pentru că, acest Lucifer ar fi cel care intră în interiorul fiinţei umane,pentru a crea lumina, iar Hristos ar fi cel care eliberează această lumină, această înţelepciune, această iubire în Creaţie. Astfel, Lucifer şi Hristos devin parteneri în această acţiune. Pentru că Spangler îl numeşte pe Lucifer drept “agentul iubirii lui Dumnezeu”!

Concluzie

Mişcarea New Age este o revitalizare modernă a unei tradiţii foarte vechi, care vrea să pună la îndoială existenţa şi autoritatea lui Dumnezeu. Această mişcare, de origine malefică, încearcă să-i insufle omului credinţe false, pentru a-l abate de la adevărata evoluţie spirituală.

sursa http://www.stiri-azi.ro/ziare/

3 adevăruri simple despre fericire

Eu cred că fericirea e acel moment memorabil în care simți că nu mai ai loc în propria piele și în care ai impresia că mai ai puțin și te desprinzi de pământ într-un zbor de neoprit.

1. Fericirea se găseşte în interior.

Ea nu are legătură cu felul în care ceilalţi se poartă cu tine. Nici cu contul în bancă, nici cu numărul de genţi sau pantofi, şi în general cu nimic care se află în afara ta. Atunci când eşti fericit, simţi aceasta înlăuntrul fiinţei tale. Ce rost are să o cauţi în altă parte? Chiar dacă e ceva în exterior care pare că a declanşat-o, ea era oricum acolo, dar tu erai atent la altceva. Deci, nu mai aştepta să facă altcineva ceva pentru ca tu să fii fericit. Doreşte-ţi doar asta: să fii fericit. Indiferent de contingenţe.

2. Fericirea este o chestiune de alegere.

Există un proverb care spune aşa: “Înţeleptul e fericit şi în iad, prostul se chinuie şi-n paradis”. Dacă te-ai hotărât să fii fericit, vei cultiva această stare prin toate mijloacele. Vei căuta motive în tot ce te înconjoară, imposibil să nu găseşti. Simplul fapt că respiri e un miracol. Sau că există cerul, păsările, florile şi pisicile. Dacă nu te încearcă nicio dispoziţie poetică sau filosofică, poţi să fii fericit chiar şi pentru că ai o minte simplă, liniştită. E mare lucru în ziua de azi.

3. Fericirea ţine de inteligenţă.

Oricine îşi dă seama că într-o situaţie similară, oamenii reacţionează diferit. Ceea ce pentru unii e nenorocirea lumii, pentru alţii e exact motorul care îi propulsează mai departe. Inteligenţa înseamnă să faci conexiunile cele mai adecvate într-o anumită situaţie. Nu numai cu mintea – şi cu inima, şi cu mâinile, şi cu orice parte a trupului şi sufletului. Cei care sunt orientaţi către fericire, descoperă conexiunile care le sunt necesare. Iar cei care au înclinaţie către a descoperi conexiuni ajung să fie fericiţi.

Semnal de alarmă!

 
Prizonieri.

Ai unor case prea mari.

Ai unor maşini în care petrecem prea mult timp.

Ai unor birouri care ne ţin departe de un cer pe care nu îl mai vedem. De un pământ pe care nu-l mai atingem cu tălpile goale ca atunci când eram copii.

Ai unor benzi pe care alergăm în neştire ca nişte cobai dresaţi . Ai unor piscine în care înotăm înghesuiţi. Ai unor saune în care ne uităm urât unul la altul, nu ne vorbim, nu ne zâmbim.

Ai unor vacanţe prea scurte şi ai unor şedinţe prea lungi.

Ai unor cadouri pe care ni le luăm în grabă sau le oferim, când şi dacă ne mai amintim, aşteptând mereu ceva în schimb.

Ai unei imagini pe care şi-a făcut-o lumea despre noi.

Ai unei imagini pe care ne-am făcut-o noi despre noi.

Ai unor prieteni care ne văd cum vor ei.

Ai unor cărţi. De vizită. De credit. Prea puţin - din ce în ce mai puţin- de citit.

Ai unor iubiri cărora nu le dăm aproape niciodată totul, dar de la care aşteptăm în general mult mai mult decât primim.

Ai unor cluburi pline de fum, de decibeli şi de femei îmbrăcate strident. Generaţia "Shake that booty. " Generaţia " one night stand". Generaţia bărbaţilor îmbrăcaţi în fuste roz, cu tocuri şi cercei.

Prizonieri.

Ai unor malluri uriaşe în care familii întregi ies cu bebeluşii la plimbare.

Ai unor restaurante în care mâncarea nu are niciodata gustul mâncării pregătite cu iubire acasă. Ai unor fast-fooduri pline de copii obezi. Generaţia McMici.

Ai unor cutii care ne prezintă o Realitate mizerabilă, politicieni lipsiţi de scrupule, primari paparude, cântând (!) fals- pe banii contribuabililor, vedete de carton, băşcălie de prost gust şi muuuult silicon - să compenseze lipsa de creier, clasă şi cultură. Ură, venin, otravă, crime, împuşcături, bârfă, senzaţional, furturi, boală, cancer - sau operaţii ca să nu faci cancer ( Angelina îşi scoate ambii sâni! Preventiv!) Showuri ieftine. Umor prost. Aruncat cu piatra sau cu miştoul sau cu părerea neavizată în tot ce mai e sfânt. Distrus repere. Călcat în picioare valori. Scuipat pe steag, istorie, neam, biserică, tot. Vulgaritate, vulgaritate, vulgaritate. Sminteală, sminteală, sminteală.

Prizonieri.

Ai unor ziare, reviste, tabloide, bloguri care ridică păcate la rang de virtute, băgând adevăruri sub preş, înfierând bunul simt şi verticalitatea. Generaţia " politically correct"

Ai unui google fără de care nu o să ştim, în curând, nici tabla înmulţirii.

Ai unor haine. Bijuterii. Pantofi. De firmă sau- din ce în ce mai des- imitaţii ieftine.

Noi le avem pe ele? Sau ele ne au pe noi?

Cine pe cine stăpâneşte?

Prizonieri. Prizonieri. Prizonieri.

Generaţia Reeducării Soft.

de Alexandra Svet

Tu știi sǎ te bucuri de ce ai și de ce faci?

Azi mǎ alint. Mǎ simt rǎsfǎțatǎ de mirosul liliacului înflorit în grǎdinile sufletelor vii. Mǎ las mângâiatǎ de arome, închid ochii și rǎmân în inima mea, cǎ parcǎ am obosit de atâta minte.

Astǎzi parfumul societǎții e diferit, e ușor tulburat de temeri și îngrijorǎri, de nostalgia vremurilor trecute, lǎsând sǎ treacǎ vremea pe lângǎ noi…însǎ, nu…nu timpul trece, noi trecem prin el, fǎrǎ sǎ ne gândim cǎ zilele acestea minunate vor fi mâine “vremuri frumoase de altǎdatǎ” despre care vom povesti urmașilor noștri.

Niciodatǎ, în nicio perioadǎ istoricalǎ nu vei ști sǎ te bucuri de zilele tale decât dacǎ te bucuri ACUM. Gândește-te la cei bǎtrâni care-și plâng vremurile trecute, cel mai probabil și atunci se plângeau, pentru cǎ fericirea, deși încǎ are o definiție ambiguǎ, se trǎiește din lucrurile mǎrunte, oferind preț momentului prezent.

Dar ce sǎ mai vorbim de generații, când vezi prin hypermarket-uri oameni care fac lucruri "pentru sufletul lor", cumpǎrǎ haine și hranǎ, ornamente și aparaturi, lucruri menite sǎ îi facǎ fericiți, obiecte de care spun ei cǎ au nevoie, însǎ nici unul nu îi fericește, pentru cǎ au fost învǎțați cǎ sunt “vremuri grele”, iar totul este pentru a supraviețui, nu pentru a trǎi.

Sǎ-ți povestesc un scenariu pe care l-am surprins eu într-un astfel de magazin. O doamnǎ și un domn, soț și soție probabil, cumpǎrau flori la ghiveci și semințe de flori pentru grǎdina lor, într-una din zilele acestea superbe, de primavarǎ. Cu fețele posomorâte, în graba timpului ce duce niciunde, primesc de la prietenii cu care se întâlnesc complimente pentru alegerile florale, însǎ sufletul lor le reflectǎ pe chip nemulțumire, replicând cǎ “mare lucru, am luat și noi ca sǎ fie, cǎ așa se pune primǎvara”. Oamenii aceștia nu știu sǎ se bucure de frumusețea florilor, a momentului în sine și de gândul cǎ vor planta viațǎ, fiind prinși în furtuna îngrijorării, uitând ce suflet minunat au în trupul lor.

“Fericirea nu stă nici în viciu şi nici în virtute, ci în modul în care le apreciem pe acestea şi în opţiunea care o facem ca urmare a individualităţii noastre.” (Marchizul de Sade)

De ce oare nu ne putem bucura pur și simplu de moment? Oare nu de asta suntem aici? Poate trebuie sǎ ne bucuram și atât. Poate asta ne este menirea, sǎ pornim pe o cale și sǎ ne uitǎm înainte, fǎrǎ sǎ ne gândim dacǎ alta ar fi fost mai bunǎ. Sǎ ne BUCURǍM de darurile vieții, oricât ar fi ele de mici. Fericirea ține de alegere.

Fǎ cu bucurie tot ceea ce faci și gândește-te cǎ este minunat tot ce primești în viața ta, pentru cǎ viața este o binecuvântare.

Bucurǎ-te de floarea din fereastrǎ, mergi în hypermarket și cumpǎrǎ conștient și recunoscǎtor, fǎ-o pentru a-ți împodobi sufletul cu bucurie și chipul cu zâmbet.

Vezi bucuria din spatele oricǎrei flori ofilite, culege-i semințele și planteazǎ alta!

Bucurǎ-te, drag prieten. Bucurǎ-te și atât. Fii recunoscǎtor și fericit pentru fiecare îmbratișare a unui prieten, pentru fiecare sǎrut, pentru gustul pâinii calde, pentru diminețile petrecute în brațele partenerului, pentru deliciul fructelor, pentru durerile tale din dragoste, pentru cicǎleala mamei, bucurǎ-te de copacii înfloriți, de compania câinelui tău, de cântecul pǎsǎrilor și adierea vântului de primavarǎ. BUCURǍ-TE!

“Fericirea este plăcerea sufletului. O simplă senzaţie, un sunet, o culoare, atingerea mâinii unei femei sau unui copil, dacă angajează sufletul, devine o fericire.” (Garabet Ibrăileanu)
Ai viațǎ, ești viațǎ, așa cǎ trǎiește zi de zi lumea, trǎiește bucuria ca un copil, înfruptându-te din ea.

Ai în tine și în fața ochilor izvorul apei vii a bucuriei, din care iei câte o picǎturǎ și stai însetat, dar nici de aceea nu te bucuri cu adevǎrat, pentru cǎ sufletul tǎu e la “cât de rǎu va fi mâine”.

Adapǎ-ți visele și umple-ți inima!

În nebuloasa lumii cauți mereu sǎ ajungi acasǎ, drumul e din ce în ce mai greu, bați la uși nedeschise ce parcǎ-s înțepenite-n ziduri, dar sufletul tǎu cautǎ bucuria, așezându-se în locul ce-l simte al sǎu…și totuși…parcǎ nicǎieri nu e acasǎ. Acasǎ este acolo… acolo unde tu te duci cel mai rar, în inima ta care se fericește de tot frumosul universului.

Ești OM, ești parte din tot ceea ce este, ești creație divinǎ, care trebuie doar sǎ-și de-a voie sǎ trǎiascǎ bucuria, sǎ vadǎ iubirea nemarginitǎ din el, sǎ se elibereze din propria închisoare a sufletului obosit sǎ se mai teamǎ din lipsǎ de Dumnezeu…pentru cǎ Dumnezeu este IUBIRE.

“Rareori ne gândim la ceea ce avem, dar mereu la cea ce ne lipsește.” (Arthur Shopenhauer) 

 
de Alina Hristea

 

Fii tu! Cum eşti tu!

 

Cât de frumoasă ești azi! Îţi strălucește soarele în ochi. Porți în păr libertatea de a fi tu însăţi.

 

Cu fitzele tale.

 

Cu orgoliile tale nesuferite.

 

Cu răbufnirile tale de nervi.

 

Cu imperfecţiunile tale cu tot - cu alea de care eşti de-a dreptul îndrăgostită. (N-am pomenit aşa ceva! cum să-ţi iubeşti aşa imperfecţiunile?) cu alea cu care te lupţi neîncetat....

 

Cu lacrimile tale neînţelese.

 

Cu parfumul tău ciudat, greoi, apăsător.

 

Cu încruntările tale.

 

Cu ciudăţeniile tale.

 

Cu geloziile tale pe care nici măcar nu încerci să le ascunzi.

 

Cu vulcanul ăla din tine, de nestăvilit, care erupe când mă aştept mai puţin. (Şi se retrage imediat - " ah, asta n-a fost nimic..." )

 

Cu egoismul tău - (da' mi place că te lupţi măcar, cât de cât, cu el. )

 

Cu patimile tale pe care le porţi vitează aşa ( zici tu :) în cârcă şi le plesneşti când încearcă să te pună jos. Uneori reuşesc. Te ridici repede, pufnind, mormăind, oftând, suduind printre dinţi, elegant, evident.( zici tu ;) Da' te ridici. Le mai dai una peste cap şi mergi mai departe.

Cu libertatea de a fi tu însăţi atârnată în păr, ca o floare.

Cu soarele în ochi.

Cu bucurie de a fi, cu vrere de a fi mai mult, cu tristeţe pentru tot ce nu ai fost şi nu eşti, transformată în zâmbetul drag, trist şi absent, ce-mi rămâne în gând când îmi pleci.

Cât de frumoasă ești azi! Lângă mine, cu tot ce eşti tu.

Unde-ai fost când n-ai fost? Şi ....să nu-mi pleci cândva. Stai aici, cu soare, cu fitze, cu nervi, gelozii, cu reproş, cu surâs, trist sau nu, cum vrei tu. Doar să-mi fii. Aşa cum eşti tu. Numai tu.
 

Cât de frumoasă eşti! Când eşti tu. Cum eşti tu!

 

(Semnat: anonim)

“Ceea ce avem în prezent este o reflectare a ceea ce am dăruit.”

 

Întrebări pentru suflet:

V-aţi gândit vreodată că sufletul e format din cercuri, care pleacă de la mic spre mare? În mijloc e simburele sufletului. Apoi vin celelalte cercuri : mila, compasiunea, dăruirea, credinţa, rugăciunea, iertarea, înţelepciunea, ascultarea, liniştea, libertatea, sănătatea, entuziasmul, învăţătura, fericirea, visul, imaginaţia, lumina. Ordinea lor nu ştiu care ar putea fi, căci fiecare ştie mai bine ce i se potriveşte. Dar ştiu că peste toate astea este cercul suprem, cel al iubirii. Căci ce rost ar fi toate, dacă nu am învăţa Iubirea!

A dărui…

Prin însăşi semnificaţia lui ca verb, pe mine mă duce cu gândul la a da ceva fără a aştepta ceva în schimb. Sau cel puţin aşa văd eu lucrurile. Multora li se pare că e de ajuns să dai şi au pus semnul egal între a dărui şi a face un cadou. Faci un cadou când te duci la o zi de naştere, onomastică, cu o ocazie anume, când există un eveniment care generează acţiunea în sine. Dar nu putem vorbi şi despre dăruire în aceeaşi termeni. Ea implică ca gestul să plece necondiţionat, liber şi degajat din suflet. Dacă nu se întâmplă asta şi dacă există o mică reţinere sau un mic regret apoi, înseamnă că dăruirea nu îşi va închide cercul. Adică nu se va întoarce înapoi. Pentru că până la urmă tot ce pleacă de la noi spre alţii, descrie cercuri. Iar ce pleacă se întoarce, mai devreme sau mai târziu, închizând cercul ce fusese creionat. Prin orice acţiune, prin orice faptă, descriem un cerc. Care îşi va cere dreptul la finalitate într-o bună zi.

Cineva îmi spunea într-o zi: “Dăruieşti când ai, dacă eşti bogat, dăruieşti din plenitudinea care te înconjoară, dar dacă nu ai nici tu, ce să mai dăruieşti?” Iar eu spun că dăruieşti şi din puţinul pe care îl ai, nu trebuie să fii bogat să faci asta, sau să deţii nu ştiu ce funcţie care îţi aduce bani. Am văzut persoane care dau bani, gândind că aşa poţi face fericită persoana căreia îi dăruieşti. Da, după ce actul se va fi consumat, îşi va aminti de tine o perioadă, dar apoi peste minte se va aşterne uitarea. Este firesc. Suntem oameni. Chiar dacă tu în suflet ştii că i-ai dat din tot sufletul, peste timp când îţi vei aminti, te va întrista gândul să vezi că ai fost uitat. Şi cercul nu s-ar închide.

Dar nu acelaşi lucru se întâmplă în cazul dăruirii pornite din suflet când acel gest ar fi fost plecat din suflet, chiar dacă a fost din puţinul tău: “Dar din dar se face Raiul!”. Nu este vorba de nici un rai din ceruri, ci este vorba doar de raiul din sufletul tău. Prin gestul tău, ai înfrumuseţat sufletul. Ai câştigat mai mult decât ar câştiga un om care a încheiat o afacere de succes. Ştii de ce? Ai scris o literă din numele tău în Cartea Vieţii. Când te adresezi de la suflet către un alt suflet, când dăruieşti, când există suflet în gest, când dăruieşti o carte, o floare, când dăruieşti un simplu gest, o simplă atingere de mână, când sufletul tău vibrează făcând asta, atunci să ştii că ai dăruit din suflet. Şi cercul care l-a descris gestul tău, se va închide în timp, atunci când te aştepţi mai puţin.

Fii deschis, lasă gesturile, indiferent cum ar fi ele, să plece firesc, nu le pune oprelişti nici măcar cu gândul, căci cercul descris nu se va închide când trebuie, şi va trebui să îl reiei până îşi va găsi finalitatea. Dacă simţi că nu poţi dărui, atunci nu o face. Nu te vei simţi bine, nu te vei simţi liniştit.

Fă gestul dăruirii, când simţi că toate canalele îţi sunt deschise şi poţi primi energia, când ştii că celălalt suflet va rezona precum arcuşul de vioară sub atingere. Să dăruieşti chiar dacă nu vezi sclipirea din ochii persoanei căreia i-ai dăruit, să dăruieşti chiar dacă nu vezi bucuria inocenţa ce i se oglindeşte pe faţă, să dăruieşti chiar dacă nu îi vezi uimirea şi ai şti că în acele momente ai fi îmbrăţişat şi sărutat. Pentru că dăruirea aduce toate aceste reacţii.

sursa email

Eu ştiu că dăruiesc, chiar dacă nu văd bucuria sau sclipirea din ochii voștri dragii mei vizitatori ai acestui blog, pentru că simt că gestul meu a fost din suflet. Când este din suflet este şi necondiţionat în acelaşi timp. Ştiu că dăruiesc, dar îmi place să rămân anonimă în ochii celorlalţi. Știu însă că nu sunt anonimă în ochii lui Dumnezeu. E de ajuns pentru mine.

Cu drag, Daniela