Fiecare zi este perfectă dacă ştii cum să o trăieşti!

Nici nu mai contează cum te cheamă şi cine eşti atâta timp cât vântul şi lumina soarelui te cheamă pe numele tale de taină să ieşi din casă şi să îţi primeneşti sufletul, atâta timp cât lumina ştie că eşti copilul ei, şi vântul ştie că este glasul tău. Poţi avea o zi perfectă în fiecare zi, fără ca măcar să cauţi perfecţiunea sau să ştii ce este ea. Poţi avea o zi perfectă chiar dacă nu ai o slujbă perfectă şi nici oamenii din jur nu sunt perfecţi, poţi avea o zi perfectă chiar dacă nu ai studii şi nu ai bani, chiar dacă hainele sunt mai vechi de un an şi pantofii par că au făcut războiul, chiar dacă ai o casa mică şi mergi pe jos…

Este suficient să te dezbraci de aşteptări şi să te descalţi de bocancii cu care de obicei intri în sufletul altora, este suficient să priveşti în jur şi să te minunezi de perfecţiunea creaţiei. Priveşte picătura de ploaie care defineşte conturul unei frunzuliţe abia apărute… cum reflectă ea perfecţiunea clipei. Respiră cu nesaţ aerul încărcat de miresme şi umple-ţi plămânii de perfecţiunea care susţine viaţa. Deschide ochii mari şi prinde în cercul lor de lumină tot ceea ce te înconjoară… totul este expresia perfecţiunii din care eşti alcătuit!

Nu căuta ceea ce nu există pentru că nu trebuie să existe, nu nega ceea ce eşti, nu te mai pedepsi pentru că nu ai ceea ce nu ştii că ai, suntem fiinţe perfecte şi nu este nevoie să ne automutilăm sufleteşte pentru că nu avem ceea ce noi numim succes în viaţă. Chiar credeţi că o pasăre se întreabă vreo clipă dacă zborul ei este perfect şi credeţi că intră în depresie dacă vede că o altă pasăre zboară mai bine decât ea? Credeţi că firul de iarbă se ofileşte doar pentru că alt fir a crescut mai repede? Credeţi că pământului acestuia îi pasă de ambiţiile în care cheltuim nesăbuit 90% din energia noastră distrugându-ne perfecţiunea în timp ce o căutăm?

Putem avea o zi perfectă în fiecare zi fiind noi înşine! Suntem perfecţi căci întru perfecţiune ne-a creat Cel necreat… mai rămâne să ne aducem şi noi aminte de asta!

Lumea în care trăim este un strop albastru de perfecţiune într-un ocean de infinit!

sursa:astrosofia.ro

Jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară

Voi întrebaţi: „Doamne, Doamne, oare uşor este să fii prigonit? Oare uşor este să mergi prin uşa cea strâmtă şi pe calea cea pietroasă?” Voi întrebaţi cu nedumerire, poate că în inima voastră se strecoară îndoiala: „Oare chiar este uşor jugul lui Hristos?” Iar eu vă spun: „Da, da ! Uşor, din cale-afară de uşor”.

Dar de ce uşor ? De ce este uşor să mergi în urma Lui pe calea cea spinoasă ? Fiindcă nu vei fi singur, istovit de puteri, ci te va însoţi însuşi Hristos; fiindcă harul Lui cel nemăsurat îţi va întări puterile când te vei chinui sub jugul Lui, sub sarcina Lui, fiindcă El însuşi te va sprijini, te va ajuta să porţi această sarcină, această cruce.

Vă vorbesc nu numai din raţiune, ci din proprie ex­perienţă – fiindcă trebuie să vă mărturisesc că atunci când mergeam pe o cale foarte grea, când purtam sar­cina grea a lui Hristos, ea nu era nicidecum grea şi ca­lea aceea era o cale plină de bucurie, fiindcă simţeam în chip cât se poate de real că alături de mine merge însuşi Domnul Iisus Hristos şi sprijină sarcina mea şi crucea mea.

Grea era această sarcină, însă îmi amin­tesc de ea ca de o bucurie luminoasă, ca de o mare milă a lui Dumnezeu – fiindcă harul lui Dumnezeu se revarsă din belşug asupra oricui poartă sarcina lui Hristos. Asta anume fiindcă sarcina lui Hristos este nedespărţită de harul lui Hristos, anume fiindcă Hris­tos nu-l lasă singur pe cel ce a luat crucea şi merge în urma Lui, nu îl lasă lipsit de ajutorul Său, ci merge alături de el, sprijină crucea lui, îl întăreşte cu harul Său. Amintiţi-vă de sfintele Lui cuvinte, căci mare ade­văr este cuprins în ele: Jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară.

Pe voi toţi, pe toţi cei care aţi crezut în El, vă cheamă Hristos să mergeţi în urma Lui luând sarcina Lui, jugul Lui. Deci, nu vă temeţi, mergeţi, mergeţi cu îndrăzneală. Nu vă temeţi de spaimele cu care vă ameninţă diavolul, care încearcă să vă împie­dice mergerea pe această cale. Scuipaţi asupra diavo­lului, goniţi-l pe diavol cu Crucea lui Hristos, cu nu­mele Lui. Înălţaţi-vă ochii către cer, şi-L veţi vedea pe însuşi Domnul Iisus Hristos, Care merge împreună cu voi, uşurând jugul vostru şi sarcina voastră. Amin.

Predică din 28 ianuarie 1951 - Sfântul Ierarh Luca al Crimeei 

http://luminaortodoxiei.com/ro/

Am devenit nu oameni frumoşi, ci picioare frumoase, forme provocatoare...

Am devenit nu oameni frumoşi, ci picioare frumoase, forme provocatoare...

... Voi încerca să atenţionez asupra a ceea ce ne lipseşte, asupra acelei „cuminţenii" pe care nu o vom avea, oricâte haine am pune pe noi, oricât de modern sau de în pas cu moda am dori să fim. Omul este singura fiinţă care îşi poate înţelege frumuseţea şi care poate dori în mod conştient să fie şi mai frumos. De fapt, fiinţa aceasta numită „om" este singura cu adevărat frumoasă. Nimic nu îi lipseşte şi nimic nu îi mai trebuie adăugat.

Orice schimbare, fie ea cât de mică, îl transformă, îl ridică sau îl coboară într-o ordine care nu îi mai aparţine.

Frumuseţea nu se cumpără, nu se negociază: pur şi simplu o ai sau nu. Orice încercare de a o imita începe să semene cu o simplă caricatură pe care o aduci propriului tău chip. A-ţi modifica chipul începe să semene cu acel bal mascat la care îţi pui o mască de circumstanţă, cu care ieşi în lume fără a fi tu însuţi, fără a vrea să fii tu însuţi. Căci a te ascunde în spatele unei măşti aşezate dimineaţă de dimineaţă pe chipul tău, obligatoriu te va învăţa să foloseşti şi acea dublă personalitate care caracterizează pe prea mulţi dintre noi. Fardul este un nou chip cu care vrei să te prezinţi în faţa lumii; este o încercare de a fi „altfel", de a schimba raportul tău cu ceilalţi. Adică o stare de minciună...

Mereu căutăm să plăcem celorlalţi, mereu simţim nevoia să ieşim în evidenţă. Nu are importanţă cu ce risc. Trebuie ca mereu să vedem ochii celorlalţi aţintiţi asupra noastră, să ne vedem mereu poftiţi şi invidiaţi chiar de ceilalţi. Nu mai avem puterea să ne căutăm şi să ne judecăm fiecare pe sine însuşi, ci ochiul celuilalt a devenit măsura vieţii mele. Acelaşi etalon josnic al celor mulţi, care obligă la o anumită talie, la o anumită înălţime, la o anumită lipsă a hainelor, care să ascundă mai mult decât minimul necesar bunului simţ. Poate că nici măcar atât.

De cum face primii paşi în viaţă, omul trebuie să imite. Începe cu păpuşa Bărbie, care, pe an ce trece, este tot mai dezbrăcată şi tot mai senzuală. Deci, primul etalon, primul model pentru fete; cât despre băieţi, ei sunt ajutaţi să îşi dezvolte gustul pentru plăcere, pentru fetiţe cu fitze! Şi nefericita să fie fetiţă care are „blestemul" de a fi un pic mai plină, un pic mai bine făcută. Dar calvarul ei abia a început!

Cataloage tot mai pretenţioase o învaţă cum să se îmbrace pentru a fi, de fapt, tot mai dezbrăcată. O învaţă că haina nu trebuie să ne facă, în ultimă instanţă, mai frumoşi, ci trebuie să „strige" după privirile celorlalţi. Ceea ce trebuie să se vadă este corpul, trupul omenesc, care are enormă nevoie de plăcere. Iar haina este un adjuvant, un ajutor nepreţuit. „Turma" impune copiilor noştri nişte reguli prin tot felul de cataloage de modă; iar ei se supun mai mult inconştient, fiind chiar fericiţi să li se dicteze cum să se îmbrace... pentru a fi pe gustul lumii.

Vara este anotimpul în care moda scoate „carnea" pe piaţă; fiecare scoate la „tarabă" ceea ce are mai bun. Însă cine refuză acest joc riscă să fie scos din catalogul plăcerilor acestei lumi.

Am devenit nu oameni frumoşi, ci picioare frumoase, sexy, care îţi taie respiraţia şi demnitatea. Am devenit abdomene umblătoare, talii cu mişcări provocatoare, care pur şi simplu cheamă pe cei doritori la plăcere. De mult timp fetele noastre au uitat că ceea ce are omul unic şi de neinlocuit este chipul şi nicidecum picioarele. Am uitat să privim ochii celuilalt şi să vedem chipul lui Dumnezeu în fiecare dintre noi. Dar vedem un chip care spune tot, un chip cu nişte ochi din care de multă vreme a dispărut Lumina lui Dumnezeu. Din nefericire ne-a intrat în reflex să privim pe celălalt începând cu mijlocul lui, cu talia lui.

Dacă o faţă a picat acest examen, nu mai are nicio şansă în rândul prea modernei noastre lumi. Ne dezbrăcăm înainte de a fi „nevoie" să fim dezbrăcaţi. Ne aruncăm inconştienţi în vâltoarea unor patimi ruşinoase, fără a calcula consecinţele acestui fapt. Ne lăsăm prădaţi de privirile celorlalţi, fără a gândi că păcatul începe mai întâi de toate cu gândul, este făcut mai întâi de toate în inimă. Nu înţelegem că majoritatea zdrobitoare a celorlalţi nu va putea să vadă eul nostru, ceea ce suntem noi de fapt, privind goliciunea noastră, ci ne va transforma în simple obiecte de plăcere, în „actori" ale visurilor şi ale imaginaţiei lor bolnave, murdare şi obscene.

Dar, din păcate, majoritatea tinerelor asta doresc de fapt. Îşi doresc să fie dorite.

În acest caz nu mai putem vorbi nici măcar de acea superioritate pe care ar mai avea-o omul în faţa unui animal. Atâta timp cât îţi transformi trupul în „poligon de tragere" prin patimi de tot felul, nu va trebui să aştepţi decât clipa morţii. O clipă în care acest trup va sfârşi în mod jalnic, deplorabil, într-o frumuseţe apreciată doar de viermi şi de un pământ care ne nivelează pe toţi, fără diferenţiere.

Apoi îţi voi spune în mod direct că machiajul este o revoltă la adresa lui Dumnezeu, pe Care, poate, îl mai accepţi ca pe Creatorul vieţii tale. Nu îţi place chipul pe care ţi l-a dăruit; consideri că ştii ceva mai mult decât El şi începi să retuşezi. Dar în mod artificial, căci omul nu poate schimba în mod natural creaţia lui Dumnezeu. Şi o donare o face tot din ceea ce există deja, dintr-un dat pe care oricum nu şi-l poate explica.

Maica Domnului nu a consultat niciun catalog de „frumuseţe", nu a folosit machiaje mult prea costisitoare şi mult prea false, nu şi-a dezgolit nici măcar părul înaintea oamenilor, dar a rămas cea mai frumoasă femeie din lume, cea mai cunoscută frumuseţe a neamului omenesc. Dacă sufletul tău nu este curat şi frumos, atunci, oricât ai încerca, nici trupul tău nu va fi frumos. Cel mult va fi atractiv, sexy, dorit de cei ce nu mai văd decât trupuri şi nu mai doresc decât trupuri. Mă gândesc şi la un exemplu strict omenesc: actriţele anilor '40 aveau ceva aparte, care lipseşte celor de azi... Aveau o frumuseţe aparte, o lumină în toată fiinţa lor. Fără a se dezgoli şi fără a provoca, îţi „furau" atenţia şi simţeai că într-adevăr sunt deosebite.

Acest „ceva" lipseşte astăzi nu doar de pe ecrane, ci mai de peste tot! Goliciunea nu ne mai arată femeia, ci doar trupul ei. Nu ne mai pasă de lumina ochilor ei, de frumuseţea chipului, ci dorim orbeşte doar vederea sau posedarea trupului ei, goliciunea ei, care în zadar va încerca să umple goliciunea trupului şi a sufletului nostru. Dar ce facem dacă femeia vrea ca toate acestea să se întâmple? Ce facem dacă ea îşi doreşte să fie redusă la abjectul stadiu animalic? Ce facem dacă până şi machiajul „netezeşte" acest drum al atragerii bărbatului în cursa mizeră în care el să dorească trupul ei?

Să ne gândim iar la Maica Domnului... îmi vei replica că altele erau vremurile şi alta a fost cultura acelor vremuri... Va trebui să înţelegi că nici eu nu îţi propun să umbli în pelerine kilometrice, acoperită cu valuri mult prea negre. Te invit la decenţă, la modestie şi la demnitate. Te invit să nu te coborî la stadiul de „momeală" publică; ştiu că îţi doreşti recunoaşterea frumuseţii şi a supleţei corporale. Dar dacă Cineva ţi-a dăruit un astfel de corp, atunci nu-l dărui tuturor, oriunde şi oricând.

Un mare sfânt egiptean, Moise Arapul, s-a luptat zeci de ani cu o mare, cu o enormă ispită. În adolescenţa lui, pe când încă mai era la casa părinţilor lui, înainte de a se retrage în pustiul Saharei, a văzut o fată. Erau împreună la arat. Era o fată extrem de frumoasă, bine făcută, care, pentru că era foarte cald, lăsase cam mult la vedere. Însă nu s-a întâmplat absolut nimic între ei. Poate că a şi uitat-o în scurt timp. După ce s-a călugărit, deja fiind la o vârsta înaintată, au început nişte ispite groaznice, la prima vedere incredibile. În fiecare zi i se arăta diavolul sub chipul acelei fete, i se aşeza în braţe şi începea să-l mângâie, să-l cheme la păcat, la desfrâu.

Iar Sfântul Moise, cu lacrimi în ochi, se ruga lui Dumnezeu să ridice de la el această ispită, pentru că de multe ori era la marginea disperării. Doisprezece ani s-a luptat zi de zi cu această vedenie demonică, cu această invitaţie la desfrâu. El nu trebuia decât să accepte în inima sa acest păcat şi era de ajuns, pentru că păcatul trupesc nu ar fi putut avea loc. Doisprezece ani a aşteptat ca o simplă privire şi un simplu gând păcătos să-l părăsească şi să nu-i mai chinuie trupul îmbătrânit.

Tu de câte ori te-ai pus în locul acelei fete nepăsătoare sau te-ai gândit la urmările unei simple fapte tinereşti? De câte ori nu ne expunem desfrâului intelectual şi moral al celorlalţi, al privitorilor, al unor oameni pe care oricum nu-i cunoaştem? Îţi reamintesc că Hristos a stat gol pe Cruce, dar nu putem să-l reprezentăm aşa pentru că mintea şi inima fiecăruia dintre noi sunt prea îmbolnăvite de păcat, prea mult obişnuite cu dezgolirea celuilalt, cu folosirea celuilalt pentru plăcerea proprie. Ochii noştri au uitat să privească ca şi ochii unui copil: acesta va umbla gol fără nicio problemă şi nu-şi va imagina nimic păcătos în sufletul lui ce stă mereu aşezat în braţele unui înger.

Prea mulţi dintre noi au apucat pe demonicul drum pe care se află cea care îşi permite să se numească "Madonna". (În limba latină, ca şi în cea italiană, înseamnă "Maica Domnului", "Doamna noastră"). Aceasta a afirmat că Hristos este sexy pe Cruce şi că i-ar face o mare plăcere să-l aibă. Poate că nu ar fi trebuit să mă mânjesc cu o astfel de afirmaţie, dar am vrut să atenţionez că foarte mulţi tineri au apucat exact pe aceeaşi direcţie. Nu-l vor batjocori pe Hristos în mod direct, aşa cum a făcut această blestemată fiinţă, dar Îl rănesc prin viaţa lor, prin comportamentul lor, prin limbajul lor. Dacă inima ta este curată, atunci şi îmbrăcămintea ta va fi demnă, netransformându-se într-un obiect al patimilor acestei lumi.

Ştiu prea bine că majoritatea zdrobitoare a tinerilor au o anumită modă, care mult prea des îi lasă "îmbrăcaţi" cu câte un cercel în ureche doar.

Vreau să-ţi redau aici una dintre minunile lui Hristos. Exista atunci un om demonizat, care nu putea locui în cetate pentru violenţa şi chiar ferocitatea lui. Deseori era legat în lanţuri şi închis în cimitirul acelei cetăţi. Dar acesta, la fel de des, rupea lanţurile şi fie că se întorcea în cetate, fie că trăia în mijlocul unei turme de porci. Dar omul, fie el şi demonizat, de Dumnezeu tot are nevoie. Astfel că, la apropierea lui Hristos de acea cetate, diavolii din acel om, l-au aruncat pe acest om la picioarele Domnului şi L-au întrebat: "Ce ai cu noi, Iisuse? De ce ai venit să ne chinui mai înainte de vreme?" (Luca 8, 28). Hristos le cere să părăsească trupul acelui nefericit om, permițându-le să între în turma de porci ce aparţinea locuitorilor acelei cetăţi. Diavolii au intrat în porci, care s-au aruncat cu toţii în mare, inecandu-se. Iar omul acela s-a vindecat şi a dorit să rămână pentru toată viaţa lui împreună cu Hristos.

Nu mă voi întreba cât mai poate accepta ca veridic acest fapt tânăra noastră generaţie. Dar te voi învita să te diferenţiezi de turma de porci a acestei lumi. Mai simplu zis: dacă turma de porci se aruncă în mare, tu nu ai nevoie să faci acest lucru; aceeaşi invitaţie la diferenţiere, la unicitate. Nu privi în jurul tău pentru că nu Îl vei găsi şi nu Îl vei vedea pe Hristos. El nu stă printre porci şi nici nu acceptă pe demonizaţi în jurul Său. Pe porci îi îndrăceşte, lăsându-i să-şi facă singuri felul, aruncându-se în mare; pe demonizaţi îi vindecă, îi umple de putere şi demnitate, îi face pur şi simplu oameni. La fel a procedat în toţi cei peste trei ani de propovăduire: a vindecat, a iertat sau a judecat, a înviat sau a mustrat. Dacă există un dram de credinţă în inima ta, dacă Dumnezeu reprezintă realmente ceva pentru tine, atunci alege: Hristos sau porcii. Este o alegere deseori imposibilă, vecină cu nebunia, dar trebuie făcută, voluntar sau involuntar.

Găsesc normal ca atunci când intri în biserică să nu poţi să îţi acoperi capul, ca tânără. Trecerea de la fusta incredibil de mică şi de la un decolteu vizibil şi din avion, la o îmbrăcăminte decentă şi la capul acoperit este realmente dificilă. Aici ar fi în joc virtutea smereniei, adică acea renunţare la mândria mea, la frumuseţea mea, la opinia mea. Totul pus înaintea acestui smerit Iisus, totul trecut prin catalogul frumuseţilor raiului, care nu înseamnă mai nimic pentru această lume, pentru modul în care înţelege ea frumuseţea.

Îmi amintesc că, într-o anumită ocazie, primisem o icoană a Sfântului Ioan Botezatorul. Fiind o icoană din hârtie, am dorit să o plastifiez. Nu mare mi-a fost mirarea când m-am lovit de indignarea celei ce se ocupă cu această clasică plastifiere. Dar ce se întâmplase? Icoana nu reprezenta un Sfânt musculos, arătos şi pe un nor impresionant de alb. Era, de fapt, un Botezator negricios, tras la faţă, slab, îmbrăcat într-o piele de cămilă – o imagine dezolantă, care respinge ochiul iubitor de "frumos" al zilelor noastre. "Dar mă sperie acest chip, este înfricoşător!" a afirmat cu patos persoana cu plastifierile.

Recunosc că atunci mi-am cam pierdut cumpătul! Cum ar fi vrut să arate o persoană care nu mânca decât miere şi lăcuste, care postea zile, săptămâni în şir? O persoană care nu folosea creme înfiorător de scumpe, ci era lovită zi de zi de acelaşi necruţător soare. O persoană care din copilărie a locuit în pustiu, căutând un Dumnezeu ce trebuia să vină în pustiul acestei creaţii. Un Ioan care se revoltă în faţa răutăţilor şi morţii acestei lumi...

Pe când vom căuta şi o frumuseţe a sufletului? Cât vom mai ignora exact ceea ce este cu adevărat important? Nu zic să vă ignoraţi trupul sau să îl supuneţi unor posturi dure, pe care majoritatea, nici în forma lor uşoară, nu vrem să le încercăm. Nu vă invit să faceţi minuni, pentru că am zis deja că pe acestea le face Dumnezeu".

Monahul Paulin, “Rugăciuni către tineri”

Viața nu te întreabă niciodată nimic. Nu ține cont de cine ești și de ce ai făcut bun sau rău...

Viața nu te întreabă niciodată dacă ești pregătit sau nu de o nenorocire. Nu îți dă niciun preaviz și niciun avertisment înainte să te surprindă cu un necaz, care să îți prăbușească întreg universul.

Nu te întreabă dacă e prea devreme sau prea târziu, nici dacă e corect sau nu.

Nu te întreabă dacă vei suporta sau nu, nici dacă ești pregătit sau nu ca să pierzi tot ce ai.

Nu te întreabă cât de mult iubești pe cineva sau cât de mult depinzi sufleteşte de anumiţi oameni, atunci când îi va răpi de lângă tine, obligându-te să înduri chinul şi amărăciunea singurătății.

Nu te întreabă dacă ești copil sau încă prea tânăr ca să îți pierzi părinții.

Nu, viaţa nu te întreabă nici dacă ești sau nu destul de puternic pentru a trece printr-o decepție.

Nu te întreabă cât ai râs, înainte să te facă să plângi, nici cât te-ai bucurat, înainte să te facă să suferi.

Nu te întreabă dacă meriți sau nu să fii rănit, batjocorit, umilit, trădat, părăsit, judecat.

Nu te întreabă ce ai făcut bun sau rău și, de multe ori, te răsplătește cu rău pentru faptele tale bune.

Nu te întreabă dacă vei putea trăi într-un alt loc sau dacă eşti pregătit să renunţi la visele tale şi la drumul ales atunci când îţi schimbă brusc direcţia de mers şi te smulge din locul în care sufletul tău se simte acasă.

Nu te întreabă câte ai și câte ai sacrificat pentru a avea un ceva, atunci când te păgubește de tot ce ai agonisit.

Nu te întreabă cât de fericit ai fost sau dacă măcar ai fost fericit vreodată, înainte de a te copleși cu nefericire.

Nu te întreabă dacă ai apucat să trăiești şi dacă ți-ai împlinit măcar o parte din vise, înainte să te lovească nemilos cu o boală care îți va arăta cu paşi uneori lenţi şi nemiloşi sfârşitul. Sfârşitul planurilor tale, viselor tale, gândurilor tale, iar într-un final, sfârşitul tău.

Nu. Viaţa nu te întreabă niciodată nimic. Nu ține cont de cine ești și de ce ai făcut bun sau rău. Ea doar îți dă un test de supraviețuire, o lovitură şi te lasă să te descurci. Şi aici apar opţiunile... toate sub formă de lecţii, unele mai dure altele mai blânde, dar în urma cărora cu siguranţă te vei schimba, de multe ori atât de mult, până la a nu te mai recunoaște pe tine.

Toate aceste lovituri îți dau ocazia să îți testezi limitele și să forțezi depășirea acestora. Îți dau ocazia să vezi cine te-a iubit cu adevărat și cine te-a iubit doar declarativ şi interesat. Îți vor da ocazia să vezi cine ești, ce poți și ce însemni, atât pentru cei din jurul tău, cât şi pentru tine însăţi.

Cu toate acestea, oricât de multe experiențe vei trăi, nu vei ști niciodată câte poți îndura. Pentru că oamenii nu îşi cunosc limitele. Nu vei ști unde vei ajunge și nici felul în care te vor schimba loviturile primite, care te pot înrăi sau te pot face mai bun; te pot transforma într-un om puternic, încrezător, luptător sau te pot transforma într-un om vulnerabil, speriat, resemnat.

Viaţa, drumurile, loviturile şi oamenii ei, te pot îndepărta sau te pot apropia de tine... totul ţine doar de alegeri.

Cu mulțumiri Irinei Binder

Repere psihologice ale omului evoluat spiritual

Mă refer prin acest articol, la spiritualitatea ortodoxă care urmăreşte desăvârşirea celui ce crede în Hristos, şi trăieşte în comuniune cu El. Liniştea sufletească ce numai Dumnezeu ți-o poate dărui.

 

În primul rând calmul este o caracteristică specială a acestui om. Te afli într-o mare de oameni agitaţi şi dintr-o dată vezi pe unul dintre ei că e liniştit şi că surâde ca şi cum nu ar fi deloc afectat de toată nebunia momentului. Deja vrei să te îndrepţi spre el, să îl cunoşti. Simţi că are ceva special şi nu ştii ce. Surâsul lui nu e un surâs orgolios, nu pare să spună “eu de voi râd acum”, ci e un surâs care pare să spună ”stai liniştit, şi această problemă va trece şi va veni iar soarele”.

Da, optimismul este ceea ce nu trebuie să lipsească din personalitatea acestui om. În orice situaţie ştie că există şi ceva de învăţat din acea agitaţie, ştie că fiecare problemă poartă în ea şi soluţia, dar încă nu e vizibilă. Încrederea în sine e atât de puternică, încât chiar şi atunci când oamenii din jur spun că nu există şanse de reuşită, omul superior nu renunţă. Nu mai are cum să renunţe, a învestit tot sufletul în ceea ce face, dacă ar renunţa şi-ar lăsa acolo sufletul şi ar rămâne gol pe dinăuntru.

Foarte grea este următoarea caracteristică: aşteptarea. Omul evoluat spiritual nu se plictiseşte aşteptând, el aşteaptă altfel decât ceilalţi oameni. Pentru el aşteptarea este cea care dă valoare lucrului pe care îl aşteaptă. Cum de poate să aştepte fără să se plictisească ca ceilalţi? Îşi ţine mintea atentă, sub control. Nu o lasă să sară de la un gând la altul, el e atent numai la ceea ce caută, ca un vânător în căutarea unei prăzi. Nu renunţă, nu se plictiseşte de aşteptare.

Când cineva spune minciuni sau bârfe despre el, acest om râde – nu întoarce vorbele în avantajul lui. Ştie că are de-a face cu nişte copii imaturi. Rezistenţa la bârfele şi minciunile celorlalţi este o altă caracteristică a personalităţii perfecte. Dacă vrei să reuşeşti asta şi tu va trebui să îţi spui de fiecare dată că aceşti oameni care te vorbesc de rău, de fapt au ei acele probleme pe care le pun pe umerii tăi. Nu îi judeca, ci acceptă ceea ce spun ei cu acelaşi surâs calm şi detaşat.

Răzbunarea este un cuvânt care nu există pentru omul care vrea să se dezvolte. Răzbunarea te face mic în ochii tăi şi ai lumii. Dacă cineva simte dorinţa de răzbunare înseamnă că plăteşte cu aceeaşi monedă răul care i-a fost făcut. Asta pentru că nu are monede mai valoroase. Omul evoluat spiritual iartă persoana care i-a făcut rău, dar încearcă să repare acel rău. Nu stă cu mâinile în sân şi nu face nimic, ci acţionează, îşi urmăreşte obiectivele. Nu se roagă de nimeni şi din această cauză pare un pic nesociabil. Oamenii din jurul lui ar vrea ca acesta să ceară ajutor, nu le place să aibă lângă ei un om autonom. Însă omul pornit pe calea dezvoltării personale este din ce în ce mai autonom. Cu fiecare zi ce trece el se maturizează şi de la starea de copil neajutorat devine adult.

Visul – atunci când un om începe să se dezvolte îşi schimbă visele, viaţa lui îi cere să viseze că zboară mai sus. Vrea mai mult, nu se mai mulţumeşte să fie numai bucuros, ci vrea să fie fericit. Nu îi mai este deajuns o viaţa călduţă, vrea o viaţă fierbinte. Cu toate astea obiectivele pe care şi le stabileşte nu îi devin obsesie. Dacă ai început deja să mergi pe această cale ştii că omul evoluat spiritual este flexibil. Dacă un obiectiv este de neatins nu se sinucide, se adaptează. Nu trece peste cadavre ca să îşi atingă obiectivul – ştie când să renunţe.

E perfect adaptat la resursele pe care le are, nu suferă pentru că...după luni vine marţi. Ştie că ceea ce e inevitabil trebuie acceptat cu calm. Atunci când nu reuşeşte să îşi atingă obiectivele, când are parte de eşec, îşi reanalizează strategia şi o adaptează. Pentru el succesul sau eşecul sunt fiecare importante. Succesul îi spune că a reuşit să înţeleagă mecanismele universului şi să se adapteze la ele. Eşecul, pe de altă parte, îi spune tot ce are nevoie despre lipsurile cu care încă se confruntă. Eşecul poartă în el mult mai multă informaţie decât succesul. Omul evoluat spiritual ştie asta şi este atent la cauzele adevărate ale eşecului, care de cele mai multe ori sunt în el, nu în afara lui. El ştie că poate a ales greşit strategia, sau că poate nu îşi doreşte din toată fiinţa acel obiectiv.

Ceva special îl defineşte însă pe acest om. Chiar dacă şi-a văzut visul distrus, nu abandonează. Nu poate să abandoneze. Suportă orice, dar merge înainte. Dacă nu îi reuşeşte o strategie şi nu îşi atinge un vis astăzi, el mâine insistă din nou. Dacă lumea îi spune că ceva este imposibil, el spune că în acest caz o să îl atingă un pic mai târziu, dar cu siguranţă îl va atinge.

Îşi asumă riscuri – are aşa mare încredere în oameni şi în el încât riscă totul. Riscă să piardă tot ce are pentru că ştie că dacă deja a reuşit odată să clădească, va reuşi şi a doua oară. Ştie să piardă fără să renunţe. Chiar dacă cei din jur îi spun să se oprească pentru că riscă prea mult, el ştie că jocul este mai important pentru el decât câştigul. Dacă ar trebui să aleagă între câştigul final şi jocul în sine, ar alege jocul fără să stea pe gânduri.

Omul evoluat spiritual dacă este înconjurat de mulţime sau e singur în cameră se comportă la fel. Pur şi simplu se simte relaxat în ambele situaţii. Nu caută să iasă în evidenţă în mijlocul unui grup. Nu râde de ceilalţi, dar nici nu stă rezervat făcând pe deşteptul. Pur şi simplu se adaptează. Cred că acesta este cuvântul cheie care defineşte cel mai mult acest model de om: adaptarea.

Atunci când ceilalţi oameni îşi pun toată încrederea în prieteni sau familie, omul evoluat spiritual ştie că nu are voie să ceară nimănui nimic. Nu el este centrul universului, buricul pământului. El ştie că nimeni nu s-a născut ca să îl servească pe el, ca să îl facă pe el fericit. În orice relaţie un asemenea om cere puţin şi oferă mult. Îi place să îi facă pe alţii fericiţi, dar nu cere acelaşi lucru de la ceilalţi. Face contrar celor care spun “să se comporte cu mine, aşa cum mă comport eu cu ei”. El crede că problemele lui sunt mai mici decât ale celorlalţi, aşa că nu are voie să îi încarce şi el cu cereri.

Caracteristica mea preferată – este trăirea prezentului. Omul superior nu se gândeşte cu regret la trecut, nu zice ”că bine a fost anul trecut, mult mai bine decât acum”. El ştie că fiecare moment are farmecul lui, dacă ştii să îl savurezi. Dacă ştii să cauţi ceva plăcut în fiecare clipă, o faci să devină eternă. Viitorul nu îl interesează decât pentru planificare. Nu se gândeşte că o să îi fie bine în viitor. În viitor o să îi fie exact aşa cum o să îi fie. Pentru el viitorul înseamnă încă o zi în care va învaţă ceva nou. Îşi propune obiective, dar le trăieşte deja din prezent. Momentul prezent e cel care îi face bucurie, nu viitorul sau trecutul.

Fragment dintr-un articol scris de Marius Simion

 

Copilul interior

 

Dacă dorim să ne transformăm în bine, unul dintre cele mai importante lucruri pe care trebuie să le facem este vindecarea copilului interior de care am uitat. Mult prea mulţi oameni îşi ignoră acest copil interior. Indiferent ce vârstă ai, înăuntrul tău se află un copil care are nevoie de iubirea şi de acceptarea ta. Dacă eşti femeie, indiferent cât de independentă te consideri, tu ai înăuntrul tău o fetiţă foarte delicată, care are nevoie de ajutor. Dacă eşti bărbat, indiferent cât de puternic te consideri, tu ai înăuntrul tău un băieţel care tânjeşte după afecţiune şi după căldura sufletească.

Este de o importanţă vitală să începem să acordăm atenţie copilului nostru interior. Nu este o strategie sănătoasă să negăm faptul că rănile noastre din copilărie ne-au afectat viaţa. Aceste răni emoţionale ne-au afectat în fiecare zi şi ne-au împiedicat să ne iubim pe noi înşine aşa cum am fi meritat. Am fost nişte părinţi abuzivi pentru copilul nostru interior atât timp. Acum e timpul să încetăm. De câte ori avem o reacţie emoţională puternică la ceva sau la cineva şi simţim că ne-a fost apăsat un buton interior în jurul căruia s-a strâns multă energie negativă în timp, acest lucru înseamnă că sunt atinse răni mai vechi. Copilul interior simte panică şi se simte lipsit de speranţă, nu adultul. Şi întotdeauna când ne aflăm într-o astfel de situaţie este important să validăm sentimentele copilului, oricât de iraţionale şi de lipsite de sens i s-ar părea adultului din noi. Să-i spunem în acele momente copilului că nu îl vom mai părăsi niciodată orice s-ar întâmpla, că vom fi întotdeauna alături de el şi că îl vom iubi.

E nevoie să devenim un părinte iubitor pentru copilul din noi. E nevoie să învăţăm să ne îngrijim rănile din trecut. Putem face acest lucru încercând să relaţionăm cu acele părţi rănite din noi. Putem încerca să iniţiem un dialog. Să vorbim în orice fel putem să vorbim cu acele părţi din noi care au nevoie de iubirea noastră. Cu prima ocazie în care te simţi liniştit, închide ochii şi vorbeşte-i copilului interior.

La început, copilul nu te va crede – şi pe bună dreptate. Dacă au trecut – să zicem – 25 de ani de când nu i-ai mai vorbit, e posibil să fii nevoit să repeţi de câteva ori acest lucru înainte că el să înceapă să te creadă. De aceea, fii perseverent. Spune-ţi mereu : “Doresc cu adevărat să vorbesc cu tine, să te îngrijesc, să te iubesc.” Şi începe să construieşti încrederea.

E nevoie să îl salvăm şi să-l hrănim cu dragoste pe copilul nostru interior şi să îl oprim din a ne mai controla viaţa de adult. Să-l dăm jos de la volanul vieţii nostre. Copiii nu au permis de conducere şi nu trebuie să aibă controlul. În egală măsură, nu trebuie să fie abuzaţi şi abandonaţi. Cu toate astea, facem exact invers: ne abandonăm şi ne abuzăm copilul interior, îl încuiem într-un loc întunecat din sufletul nostru, după care îl lăsăm să conducă maşina vieţii noastre, lăsând rănile copilului să ne influenţeze viaţa. Cum facem asta?

De multe ori ne lăsăm dominaţi de sentimentele de neputinţă şi lipsă de merit pe care le aveam în copilărie, când cineva ne spunea: “Eşti un prost. Nu eşti suficient de bun, nu faci nimic ca lumea. Iar ai greşit! ” Iar durerea de a simţi aceste lucruri devine atât de mare încât începem să ne creăm căi de a fugi de sentimentele noastre.

Modurile în care ne protejăm ca adulţi de durere sunt alcoolul, mâncarea, ţigările, drogurile, relaţiile disfuncţionale, munca excesivă, obsesiile. Acest ciclu al durerii duce la nenumărate abuzuri faţă de noi înşine şi ne perpetuează sentimentul că nu suntem demni de dragoste.

Unul din primele lucruri pe care trebuie să i le spui copilului tău interior – atunci când iei pentru prima oară legătura cu el – este să îi ceri iertare. Spune-i că îţi pare rău că nu ai mai vorbit cu el în toţi aceşti ani de când ai crescut, şi cu atât mai mult dacă l-ai certat. Spune-i că doreşti să îl recompensezi pentru tot acest timp în care te-ai îndepărtat de el. Întreabă-l cum îl poţi face fericit. Întreabă-l ce anume îl sperie, cum îl poţi ajuta şi ce anume aşteaptă de la tine.

Alte metode de a intra în legătură cu copilul interior şi de a-i vindeca rănile ne sunt propuse de John Pollard în cartea “Fii propriul tău părinte”. Metoda se numeşte self-parenting, şi se bazează pe monitorizarea dialogului interior, pentru a vedea când jucăm rolul de părinte şi când suntem copii şi care este raportul dintre cele două roluri.

Cele două voci poartă un dialog permanent în interiorul nostru. Părintele interior este vocea care provine din programarea primită de la părinţi din momentul naşterii până la 7 ani. Ca şi copii, noi internalizam gândurile şi judecăţile de valoare ale celorlalţi, în mod automat, fără să le punem sub semnul întrebării. Le adoptăm atitudinea faţă de viaţă ca şi cum ar fi a noastră.

Părintele tău interior joacă astăzi rolul pe care l-au jucat părinţii tăi pentru tine. Ceea ce ne poate îmbunătăţi viaţa este schimbarea felului în care acest părinte interior îşi îndeplineşte rolul. Acest lucru se face progresiv, prin sesiuni zilnice, în care învăţăm să iubim, să sprijinim şi să hrănim copilul interior cât putem de mult, până la stadiul în care acesta ajunge să fie o personalitate complet pozitivă, plină de energie şi dragoste.

Scopul nostru nu trebuie să fie niciodată să schimbăm Copilul interior! El nu trebuie schimbat, el trebuie doar abordat cu cea mai mare dragoste şi grijă, pentru a reuşi să devină ceea ce a fost proiectat să fie.

Copilul tău interior îţi afectează viaţa mai mult decât vrei să admiţi. Pentru orice lucru pe care vrei să-l obţii în viaţă ai nevoie de cooperarea copilului tău interior. El este sursa energiei şi a entuziasmului. Dacă începi să faci o treaba din ce în ce mai bună ca părinte interior, copilul tău interior va începe să se simtă mai bine şi să te ajute mai mult.

Părintele nostru interior va semăna întotdeauna cu părinţii noştri sau cu cei care ne-au crescut. Dacă ai avut o copilărie plină de conflicte şi de temeri, acum îţi tratezi copilul interior în acelaşi fel. Nu e vina ta. Ai avut atât de multă încredere în adulţii din jurul tău şi ai vrut să le semeni atât de mult, încât ai devenit ca ei.

Însă acum ai control deplin asupra dialogului tău interior şi este cazul să nu mai dai vina pe ceilalţi pentru faptul că părintele tău interior este abuziv şi vrea să deţină cotrolul.

Până atunci, aminteşte-ţi: Tu eşti singura persoană cu care vei trăi pentru totdeauna! Atât timp cât nu vei fi de acord să îţi iubeşti singur copilul interior, celorlalţi oameni le va fi foarte greu să te iubească. De aceea, acceptă-te necondiţionat şi din toată inima. Va fi cel mai bun lucru pe care îl vei face în întreaga ta viaţă.

“Puterea este în interiorul tău”, Louise Hay

 

Dependenţa de celălalt, cel mai răspândit virus emoţional

Într-un model perfect de dragoste sănătoasă, celălalt se îndrăgosteşte de cea mai bună variantă REALĂ a ta de a fi. Iar tu, te îndrăgosteşti de modul în care te vede celălalt. Aşa ajungi să te iubeşti pe tine, când te iubeşte cel de lângă tine.

Dependenţa de celălalt este, de fapt, dependenţa de modul în care obişnuia să te vadă, iar acum nu te mai vede. Fără el, tu nu-ţi mai vezi cea mai frumoasă formă a ta. Şi dacă tu nu vezi frumuseţea din tine înainte s-o vadă oricine altcineva, înseamnă că n-ai învăţat încă respectul de sine, şi nu ţi-ai conştientizat încă valoarea. Aşa încât este foarte probabil să nu poţi avea o relaţie sănătoasă cu tine, şi cu atât mai puţin cu oricine altcineva.

Stima de sine deficitară te-a adus în postura de cerşetoare de dragoste şi atenţie.
Stima de sine scăzută conduce la asumarea unor riscuri mediocre. Atâta timp cât tu nu te respecţi şi nu pui preţ pe tine, vei tolera nenumărate afronturi aduse în numele iubirii tale. Şi el te va trata exact aşa cum îi permiţi să te trateze. Iar atunci când dragostea şi atenţia nu ţi se mai oferă în dozele de care ai nevoie, vei trece prin momente cumplite.

Când dependenţa de cel de lângă tine îţi virusează încrederea în propria persoană, viziunile iubirii simbiotice te transformă într-o sclavă, iar cel cu care vrei să te confunzi deţine puterea şi îţi manipulează starea de spirit.
Eu nu cunosc pe lumea asta afrodisiac mai puternic decât PUTEREA. Şi în general, cei mai puternici oameni din jurul tău sunt cei care care au ceva ce tu nu ai, şi îţi doreşti.

Astfel, omul pe care tu îl laşi să îţi încalce toate limitele are ceva esenţial, ce tu consideri că îţi lipseşte. Ar putea fi frumuseţea exterioară, statutul social sau încrederea în sine. Dar, indiferent despre ce ar fi vorba, dragostea ta s-a clădit pe sistemul de compensare – te împlineşti prin calităţile pe care cel de lângă tine le posedă. Şi îţi trăieşti viaţa prin procură.

Cu toţii avem nevoie de atenţie, confirmare, iubire, şi nu este nimic greşit în a te lega de bărbatul potrivit. Dar este greşit să te complaci în relaţii toxice, doar pentru că tu-ţi imaginezi că vei primi cândva ceea ce ar trebui să-ţi oferi singură. Dacă astăzi trăieşti numai sentimente negative, dacă simţi că fără el tu n-ai nicio valoare şi nicio poftă de viaţă, află că eşti prinsă într-o relaţie nocivă şi dependentă de un bărbat care nu te ajută să te dezvolţi. A alege să rămâi într-o relaţie care nu te îmbogăţeşte cu nimic din punct de vedere evolutiv, ar însemna să te sinucizi pasiv şi lent. Dacă tu involuezi în loc să evoluezi, dacă relaţia şi cel de lângă tine te seacă de energie, înseamnă că-ţi pui viaţa pe stand-by pentru un om pe care tu singură l-ai ridicat pe un piedestal.

Întoarce-te 180 de grade … cu faţa spre tine .

Renunţă la scenariile fanteziste de dragoste şi caută similaritatea, NU SIMBIOZA într-o relaţie. Pentru că nu există bărbat atât de special încât să merite să-ţi schimbi întregul set de valori pentru el. Iar cel care e cu adevărat special, nu îţi va cere niciodată să-ţi reevaluezi principiile.

Mai înainte de a-l învita pe el în viaţa ta, devino tu o lume întreagă pentru tine. A încerca să faci pe altul fericit, când tu însăţi eşti nefericită, e o muncă demnă de “Cooperativa Munca în Zadar”.

Renunţă la fantasmele infantile de prinţesă în aşteptarea prinţului fermecat, şi învaţă ce înseamnă independenţa materială şi emoţională. Vei avea o sursă internă de validare pentru ceea ce eşti şi ce simţi, şi nu vei mai căuta la ceilalţi perpetua confirmare a valorii tale.

Învaţă că lumea nici nu începe şi nici nu se sfârşeşte cu o relaţie eşuată. Nu regreta nimic din ceea ce ai trăit, te va ţine ancorată în trecut. Şi nu spera în vreo resuscitare miraculoasă a iubirii de mult apuse, îţi va proiecta în viitor fantasmele trecutului. Cel mai bun moment pe care îl trăieşti e cel de acum. Aşa că, în tot ceea ce faci, bazează-te pe ASTĂZI!

sursa www.micutacersetoare.ro

Fraier versus "Fraier" (freiherr)

Primesc mesaje de la oameni care mă întreabă dacă trăiesc la mănăstire, dacă am peste 50 de ani sau tot felul de alte întrebări simpatice, toate derivând din aceeaşi credinţă, adânc înrădăcinată până şi în minţile oamenilor educaţi şi cu frică de Dumnezeu - aceea că trebuie să fii sau călugăr sau să ai o mare problemă ca să crezi cu tărie în Dumnezeu şi să Îl mărturiseşti, după puteri. "Nu, nu se poate!" spun mulţi. "A avut o dezamăgire. O neimplinire. Vreo frustrare. Şi boala, neiubirea, lipsurile sau de-a dreptul sărăcia justifică fuga asta la biserică. "

Dar de ce oare e atât de greu de crezut că există oameni care L-au găsit (sau mai bine zis au avut norocul de a fi găsiţi) înainte de a se prăbuşi avionul, înainte de a se afla pe masa de operaţie sau înainte de a pierde totul?

Încerc să înţeleg de ce oare e atât de greu de crezut că oameni cărora nu le lipseşte nimic, sunt iubiţi, sănătoşi, frumoşi - şi nu mă refer aici la mine, da? :) ci la mulţimea de oameni frumoşi, care au sau ar putea avea totul, oameni vii, reali, minunaţi, pe care îi cunosc personal şi care cred cu tărie în El şi aleg să îngenuncheze în faţa Lui, Cel care le-a dăruit tot, pentru a-I mulţumi?

De ce e atât de greu de crezut că oameni care au văzut lumea întreagă pentru a-L găsi au găsit fericirea şi sensul cuvântului Acasă la biserica de peste drum? Că oameni care au avut totul au înţeles că de fapt nu au avut nimic? De ce nu ar fi posibil să coborî dintr-un 4*4 pentru a îngenunchea în faţa unei icoane, să porţi în geantă Psaltirea, să te străduieşti să îţi îmbraci trupul nu numai în haine de firmă, dar şi sufletul în fapte bune, să te preocupe să îţi aduni comori în ceruri la fel de mult sau poate chiar mai mult decât contul în bancă?

De ce e oare atât de comună credinţa că un creştin adevărat este un fatalist de-o bunătate tâmpă, resemnată, vecină cu prostia când de fapt toţi sfinţii au fost mari luptători? Când e mai greu să fii bun decât să faci răul, e mai greu să te înfrânezi decât să faci tot ce te taie capul şi poate fi uneori atât de greu, dacă nu imposibil, să ierţi, să uiţi şi să iubeşti când ai avea toate motivele să urăşti? Să nu mai spun cât de mult mai greu e să înveţi să te jertfeşti, să îţi sacrifici Acum-ul crezând în ceva nevăzut? Sau cât de mult mai greu e să înveţi să mori pentru alţii decât să te zbaţi să trăieşti pentru tine?

De ce e atât de greu de crezut că oameni care au gustat toate plăcerile vieţii, s-au bucurat de călătorii, hoteluri, restaurante , yachturi de nu ştiu câte stele, aleg să se plece în faţa miliardelor de stele pe care li le oferă El, în faţa călătoriilor pline de bucurii duhovniceşti pe care El le poartă paşii inimii?

De ce e atât de greu de crezut că oameni care au gustat euforia drogurilor au descoperit acum singura dependenţă bună, de cel mai tare drog? Şi în timp ce prieteni de-ai lor au murit de overdose sau şi-au pierdut minţile ei îngenuchează cuminţi lasându-şi inima bucurată de har? De ce e atât de greu de înţeles că oameni care au gustat plăceri, senzaţii, trăiri care de care mai exotice şi mai intense, au aflat bucuria care nu se termină niciodată şi nu te lasă mai sărac, mai bolnav, mai trist şi mai murdar atunci când pleacă? Că oameni care au fost preamult iubiţi au găsit acum Iubirea? Că oameni care au avut totul au înţeles că fără El nu au nimic? Că există oameni care fug să mulţumească încă de pe acum pentru viaţa pe care prieteni de-ai lor nu o mai au, pentru sănătatea pe care alţii au pierdut-o, pentru darurile pe care atâţia alţii nu le au, sau pentru păcatele pe care atâţia alţii şi le văd prea târziu?

Sunt mică, nevrednică, păcătoasă şi la începutul unui drum pe care de-abia îl întrezăresc. Cu ajutorul lui Dumnezeu, probabil dacă voi merge pe el voi arunca încet încet tot ce am - pentru că voi fi găsit cu siguranţă comori mult mai mari. Până atunci însă, îngăduiţi-mă să spun şi eu ceva, în toată nevrednicia mea - şi o fac nu referindu-mă la mine ci pentru că privesc şi eu atât la cei ce au păşit pe drumul ăsta înainte, cât şi la toţi oamenii frumoşi pe care îi am în jur şi merg înainte pe el. Să spun, aşadar, cât pot eu de tare, că nu, creştinismul nu înseamnă să fii sărac pentru că nu poţi avea mai mult. Ci pentru că nu îţi (mai) doreşti. Nu înseamnă că nu faci lucruri pentru că nu poţi. Ci pentru că ai înţeles că nu îţi aduc nimic bun. Nu înseamnă nici slăbiciune, nici cretinism, nici tâmpenie. Ci luptă înţeleaptă, clipă de clipă, în trezvie, cu patimile şi cu o lume ce tot încearcă să îţi ia totul, dându-ţi în schimb, la suprapreţ, nimic. Cu o lume ce te păcăleşte cu deşertăciuni, fără să îţi dea de fapt nimic, impiedicându-te în schimb să ai totul. Creştinismul nu înseamnă fugă de ceva ce nu poţi avea. Ci fugă către ceva mult mai bun. Nu înseamnă vulpea care strigă că strugurii sunt acri pentru că nu ajunge la ei, ci vulpea care a descoperit că poate să aibă toată via. Şi nu mai dă doi bani pe strugurii ăia stafidiţi.
Să nu uităm asta atunci când judecăm pripit oamenii care merg la biserică. Părintele Daniil (Sandu Tudor) avea avion privat când mulţi nici nu ştiau că s-a inventat avionul. Avea proprietăţi imobiliare pe Calea Victoriei, bani, poziţie socială, era frumos şi şarmant, inteligent, putea avea orice femeie şi văzuse toată lumea. Nimic n-a mai contat când L-a găsit pe Dumnezeu. Sau când, în sfârşit, s-a lăsat găsit.

Nu, creştinismul nu e pentru fraieri. Sau, poate doar pentru cei care aleg să trăiască conform sensulului iniţial al cuvântului, pe care l-am aflat (tot) de la Părintele Nicolae Steinhardt. Freiherr - Lord Liber. Aşa da! Căci cred că doar un creştin adevărat e un om cu adevărat liber. Şi nu orice fel de om. Ci un nobil. Se pare că lumea a făcut din creştinism cam ce a făcut din cuvântul "fraier".

Ce-a fost şi ce-a ajuns!

Doamne ajută să ne putem numi şi noi, cât mai mulţi dintre noi, cândva aşa. Creştini adevăraţi. Freiherrs. Să ne întâlnim cu bine, în vie! că de struguri ne-am cam săturat.

de Alexandra Svet

Fac parte dintre aceia care au spus: ”Până aici ! Acum e timpul să trec prin infern, pentru a mă ridica"

Pentru infernul în care am căzut datorită rătăcirilor (în cazul meu, reiki). Şi doar credinţa în Dumnezeu m-a salvat.

Și m-am prăbușit. Și m-am lăsat să nu mă ridic. Și am urlat cu genunchii aduși la gură, cu perna strângând-o între dinți. Și am tăcut zile în șir. Și am urlat iar. Și la un moment dat nu mai aveam voce, rămăsese doar o șoaptă, din mine. Și ridicam ochii către cer și întrebam:” Cât mai e ? ” ...Nu primeam nici un răspuns ... Și o luam de la capăt. Privind lumina fără să o văd. Și urlam iar, scurt, cât să scot un pic, suferința din mine. Și nu dădeam socoteală nimănui pentru durerea mea. Nu explicam nimănui alegerea mea. Veneau diminețile peste ochii mei uscați de nesomn, mă prindeau serile forțându-mă să mănânc, ca să nu mă îmbolnăvesc. Știam că nu am voie să mă îmbolnăvesc, ci să mă vindec. În mine.
Apoi nu am mai urlat. Am vorbit. Cu mine, în cameră. Cu umbrele din casă . Am vorbit întâi incoerent, pentru că nu știam ce să ... spun, apoi din ce în ce mai clar . Nu am vorbit cu nimeni, în afară de mine. Timpul trecea și eu îi mulțumeam că trece, ca să mă pot ridica . Apoi au venit lacrimile. Alea sărate, care curg uitând să se mai oprească . Și începusem să dorm câte puțin. Alături de lacrimi. Mă însoțeau peste tot, fidèle.  Și îmi vorbeau. Și ele îmi spuneau că mă apropii de margine, de acea margine a suferinței ... Dar că mai e un pic. Și lăsam lacrimile să mă adoarmă și să mă trezească. Apoi și ele încet, m-au părăsit, una câte una. Fără să facă zgomot . Așa cum au venit - au știut singure, când a venit vremea să sece ... 

Era un gol. O tăcere ... În mine ... În jurul meu ... Un gol pe care nici nu încercam să îl acopăr cu ceva, ca să nu îl mai văd. Îl lăsam acolo, așa cum era el, nu încercam să îl fardez. Nu credeam în măști... Apoi încet încet, golul și-a strâns aripile, a devenit un punct, un punct în care concentrase toată esența sa. Și am fost în stare să îl așez undeva, în mine, pentru a nu mai alerga bezmetic, de colo colo ...
M-am ridicat. În genunchi. Cu mâinile, mă țineam de mine - pentru că nu aveam nevoie de nimeni pentru asta, în mine trebuia să găsesc acea forță, nu în alții ... Cu privirile, mă căutam . Reînvățam să respir. Să recunosc oxigenul. Reînvățam să mă întorc către lume. Ca un copil plecat de-a bușilea, să exploreze necunoscutul. M-am ridicat nesigură, uitându-mă în jur. M-am văzut . Revenisem. Un pic mai altfel, un pic mai dură, un pic mai arsă peste tot . Dar revenisem.
Am zâmbit fără să mă forțez, pentru prima dată - și atunci am știut că ieșisem din infern ...
A fost lecția pe care m-am obligat singură să o învăț pentru a nu mă mai doborî nimic, niciodată, pentru a nu mai trece vreodată prin infern . Am învățat să-l previn ...
De atunci, a trecut ceva vreme ... Și viața mi-a demonstrat că mi-am însușit temeinic, lecția ...

de HElena

Puterea de a trece peste toate, vine de sus ♥

 

În timp înțelegem că amintirile nu mai dor atunci când ai lăsat trecutul la locul lui.

Și, când ne întoarcem...

♥ după o vreme, să răsfoim albumul aducerii-aminte, realizăm că ne face plăcere să rememorăm drumul pe care l-am bătut până atunci. Chiar dacă oamenii de care ne leagă amintirile nu mai fac parte din viața noastră, zâmbim totuși: ne-au ajutat la locul și timpul potrivit, după care au plecat. Și asta s-a întâmplat fiindcă așa era normal și firesc, deși realizăm asta cu întârziere.

♥ după o vreme, înțelegem că, dacă drumul ne-a fost greu, era din cauză că urcam. Iar acum, ajunși în vârf, ne dăm seama care a fost, de fapt, planul pe care Dumnezeu îl avea pentru noi, cu toate că ni s-a părut fără rost cândva.

♥ după un timp, ne dăm drumul și stăm singuri pe picioarele noastre. Și ne mirăm când observăm că nu mai avem nevoie să fim susținuți și că nu mai privim în jur după ajutor. Fiindcă abia atunci înțelegem că puterea de a trece peste toate vine de sus, și că o găsim deplin în sufletul nostru, nu în ceilalți.

♥ după o vreme, învățăm să iubim și să dăruim fără să așteptăm ceva, dar și fără să ne dăm cu totul. Învățăm să avem o măsură, învățăm să spunem ”Destul!” atunci când așa simțim și învățăm că dacă oamenii ne lasă singuri, paguba e a lor, fiindcă nu au putut să treacă de ceea ce este palpabil.

Noi rămânem pe drumul nostru și, de data asta, privim orizontul cu încredere și speranță. Fiindcă știm cu certitudine că acolo ne așteaptă ceva bun și frumos, iar noi avem libertatea întreagă și sufletul destul de împăcat pentru a merge acolo unde ne dorim să ajungem.

sursa facebook

Relațiile noastre

 

Relaţiile noastre sunt atât de diverse, dar în fiecare dintre ele avem ocazia să ne experimentăm pe noi ca Cine Suntem. Suntem amici, colegi, prieteni, parteneri de viaţă, părinţi, copii… Ştim asta de atâta timp şi totuşi, când privim mai atent şi mai adânc, parcă descoperim că experienţele noastre în cadrul relaţiilor ne secătuiesc în loc să ne împlinească. Ne întrebăm de ce, dar pare că răspunsul este atât de greu de găsit. Şi totuşi continuăm să ne întrebăm: putem să aducem armonia în relaţiile noastre?

Desigur că ai pus şi tu această întrebare de atâtea ori. Ce răspunsuri ai primit? Care e părerea ta? Ai reuşit să aduci armonie în relaţiile tale sau încă te mai poticneşti? Te-ai întrebat de ce relaţiile tale cu caracter romantic îţi dau atâtea bătăi de cap, de ce ele eşuează? Te simţi trist, neînţeles şi singur?

Iată ce se spune, despre semnificaţia relaţiilor şi putinţa de a le face să fie armonioase.

“Când relaţiile umane de dragoste eşuează (relaţiile niciodată nu eşuează cu adevărat, decât în sensul strict omenesc, adică ele nu produc ceea ce vreţi voi să producă), ele eşuează pentru că s-a intrat în aceste relaţii din motivaţii greşite. (“Greşit” este desigur un termen relativ, însemnând ceva ce este măsurat ca opus la ceea ce este “corect” – orice ar fi acesta! Ar fi mult mai potrivit să spun pe limba voastră că “relaţiile eşuează – se schimbă cel mai adesea – când se intră în ele din motive care nu sunt în totalitate benefice pentru supravieţuirea lor, sau care nu le favorizează”.)

Majoritatea oamenilor intră într-o relaţie, gândindu-se mai degrabă la ceea ce pot să obţină din ea, decât la ceea ce aduc ei în ea.

Scopul unei relaţii este de a decide ce parte din tine ai vrea “să se arate”, nu ce parte din celălalt ai putea să capturezi şi să păstrezi.

Există un singur scop pentru o relaţie – de fapt pentru toată viaţa: să fii şi să decizi Cine Eşti cu Adevărat.

E foarte romantic să spui că tu erai “un nimic” până când nu a apărut o anumită persoană, dar aceasta nu este adevărat. Ba, chiar mai rău, aruncă asupra acestei persoane o povară incredibilă de a fi ceea ce el sau ea nu este cu adevărat.

Nevrând “să te dezamăgească”, ei încearcă din răsputeri să fie şi să facă nişte lucruri, până când nu mai pot. Nu mai pot să se încadreze în imaginea pe care tu ai construit-o despre ei, nu mai pot să rămână în rolurile pe care tu le-ai dat să le joace şi, astfel, creşte resentimentul şi urmează mânia.

În cele din urmă, pentru a se salva pe ei înşişi (cât şi relaţia), aceste persoane încep să-şi ceară înapoi adevărata lor faţă, acţionând tot mai mult în concordanţă cu Cine Sunt Ei cu Adevărat. Din acest moment, tu spui că ei “s-au schimbat”. E foarte romantic să spui că, din clipa în care a intrat cineva special în viaţa ta, te simţi desăvârşit.

Totuşi, scopul unei relaţii nu este de a avea o altă persoană care să te desăvârşească, ci de a avea pe cineva cu care să împărtăşeşti desăvârşirea ta.

În asta constă paradoxul relaţiilor umane: nu ai nevoie de o anumită persoană pentru ca tu să trăieşti pe deplin experienţa lui Cine Eşti şi… fără o altă persoană, tu nu eşti nimic.

Acestea sunt misterul, cât şi minunea – atât frustrarea, cât şi bucuria experienţei umane. E nevoie de o înţelegere profundă şi de o voinţă totală de a trăi în interiorul acestui paradox într-un mod care să aibă sens. Observ că foarte puţini oameni o fac.

De-a lungul anilor în care se formează o relaţie, voi întraţi în ea plini de nerăbdare, de energie sexuală, cu o inimă larg deschisă şi cu un suflet plin de bucurie şi de zel.

Undeva între vârsta de 40 până la 60 de ani (iar pentru unii e mai degrabă la începutul acestei perioade), aţi abandonat toate visele voastre măreţe, aţi pus de o parte speranţele cele mai înalte şi v-aţi mulţumit cu mai puţin sau cu aproape nimic.

Problema e atât de simplă, atât de elementară şi totuşi atât de tragic de prost înţeleasă: cele mai mari vise ale voastre, cele mai înalte idealuri, cele mai dragi speranţe sunt legate de persoana iubită, mai degrabă decât de Sinele vostru iubit. Testul relaţiei voastre este legat de cât de bine s-a încadrat celălalt în idealul vostru şi de cât de mult v-aţi ridicat voi la idealul lui sau al ei. Totuşi, singurul test adevărat este cât de bine v-aţi ridicat voi la idealul vostru.

Relaţiile eşuează când le vedeţi ca pe cea mai înaltă ocazie a vieţii de a crea şi a produce experienţa celei mai înalte conceptualizări a celuilalt.

Lăsaţi-o pe cealaltă persoană din interiorul relaţiei să-şi facă griji legate de Sine – ce face, ce este şi ce are Sinele; ce vrea, cere şi dă Sinele; ce caută, creează şi trăieşte ca experienţă Sinele – şi întreaga relaţie va servi în mod magnific atât scopului ei, cât şi participanţilor la ea!

Lăsaţi fiecare persoană din interiorul relaţiei să-şi facă griji, nu în legătură cu celălalt, ci numai, numai, numai în legătură cu propriul Sine.

Aceasta pare a fi o învăţătură ciudată, deoarece vi s-a spus că, într-o relaţie de cea mai înaltă calitate, îţi faci griji numai pentru celălalt. Adevăr vă spun Eu vouă: o relaţie eşuează din cauza concentrării voastre asupra celuilalt – a obsesiei voastre pentru celălalt. Cum este celălalt? Ce face celălalt? Ce are celălalt? Ce spune celălalt? Ce vrea? Ce cere? Ce gândeşte? Ce speră? Ce plănuieşte?

Nu contează ce gândeşte, speră, plănuieşte celălalt. Singurul lucru care contează este ce Eşti tu faţă de toate aceste lucruri. Cea mai iubitoare persoană e cea care se centrează în jurul propriului Sine. Dacă nu poţi să-ţi iubeşti propriu Sine, nu poţi să-l iubeşti pe celălalt. Mulţi oameni fac greşeala de a căuta dragostea de Sine prin dragostea pentru celălalt. Pierderea Sinelui într-o relaţie este cea care provoacă mare parte din amărăciune într-un cuplu.

Doi oameni se unesc într-un parteneriat sperând ca întregul va fi mai mare decât suma părţilor şi descoperă că este mai mic. Ei se simt mai puţin decât când erau singuri.

Mai puţin capabili, mai puţin îndemânatici, totul e mai puţin incitant, mai puţin atrăgător, mai puţin vesel, mai puţin mulţumitor.

Deoarece ei realmente sunt “mai puţin”, au renunţat la mare parte din ceea ce sunt pentru a fi – şi a rămâne – în relaţie.

Nu s-a dorit niciodată ca relaţiile să fie înţelese în acest mod. Şi, totuşi, în felul acesta sunt ele trăite ca experienţă de către mai mulţi oameni decât ţi-ai putea închipui vreodată.

Neale Donald Walsh – Conversaţii cu Dumnezeu

 

Pentru că datorez o explicaţie...şi câteva sute de răspunsuri...

Nu sunt aici să ....

...îmi fac prieteni. Prietenii nu ţi-i faci. Prietenii sunt oameni pe care ţi-i trimite Dumnezeu, că îi meriţi sau nu, că îi cauţi sau nu, că te porţi frumos sau nu. Prietenii sunt oameni împreună cu care faci lucruri.

Indiferent că sunteţi tot timpul de acord sau nu, că ceea ce spui le este pe plac sau nu, prietenii sunt oameni care mor cu tine de gât, cu care nu te vezi un an şi e ca şi cum v-aţi văzut ieri, cu care nu vorbeşti poate cu lunile dar dacă le dai mesaj la 1 noaptea iau avionul şi vin la tine. Vor sta lângă tine şi dacă înnebuneşti. ( Sau, mă rog, dacă vrei să te trezeşti din nebunie - ai mei asta îmi reproşează) Aşa că, nu, nu sunt aici să îmi fac prieteni. De-abia am timp pentru prietenii mei de zeci de ani.  Culmea e că mi-am făcut prieteni minunaţi aici!! Dar nu pentru că i-am căutat. Ci pentru că felul nostru de a gândi ne-a adus împreună pe aceeaşi cale. Important e că ne-am "întâlnit". Şi că ne construim împreună casa pe aceeaşi stâncă - pe care nimic nu o poate dărâma....

Nu sunt aici să...

...Să plac. Nu, nu vreau să fac pe plac nimănui. Decât sufletului meu, conştiinţei mele şi, cel mai important, Domnului.

Am concluzionat cândva că a fi pe placul prea multor oameni poate fi iarăşi o problemă. Căci înseamnă că gândirea nu îţi e foarte diferită de a tuturor. Şi în plus, aşteaptă-te în orice clipă ca aplauzele lor să se transforme în pietre. Vezi Napoleon. Care, primit cu aplauze şi flori după o victorie, i-a şoptit unui apropiat că ar fi avut parte de aceeaşi reacţie din partea celor care îl aplaudau acum şi dacă ar fi fost pe eşafod. Atenţie - multe like-uri azi pot însemna la fel de mulţi bolovani mâine. Şi în plus, am mai constatat ceva - statusurile care îmi plac mie cel mai mult iau cele mai puţine like-uri, în timp ce altele, care îmi par platitudini şi pe care chiar ezit uneori să le postez, circulă cu viteză incredibilă. Ridic din umeri şi merg mai departe făcând pe placul unei singure instanţe - sufletului meu.

Nu sunt aici ...

...să răspund la mesaje de mulţumire...deşi sunt scrise cu cele mai minunate intenţii şi le răspund, totuşi. Iertare, dar nu am nici un merit. Domnul avea să vă transmită un mesaj şi s-a nimerit să fie prin cuvintele mele...poate pentru că eu am mai mult timp să stau să scriu ce îmi trece prin cap.... Sunt mai odihnită. Aşa că nu răspund la ce nu mi se cuvine. Slavă Domnului pentru toate! Personajele fictive azi sunt, mâine nu mai sunt. Aşa că ...nu vă supăraţi , vă rog, dacă uneori nu răspund.

Nu ştiu, poate greşesc, dar chiar nu vreau să mă iau prea în serios. Iar dacă răspunzi prea des la mesaje în care ţi se spune că eşti minunată, ajungi să te crezi vreun om providenţial, e inevitabil, cred. Şi e prea plin în jur de astfel de oameni. Eu mai lipsesc

Aşa că nu răspund, iertaţi. Nici la pietre, nici la laude. Merg înainte, pe drumul meu. Cu cine m-oi nimeri pe el.

Oricum, poate ar fi bine, în general aşa, să nu vă supăraţi dacă nu vi se răspunde. Să ne obişnuim să scriem, să mulţumim, să dăruim din preaplinul inimii noastre, fără să aşteptăm nimic în schimb. Nici măcar un răspuns, nu. Mulţumind doar pentru bucuria de a fi fost inspiraţi să scriem rânduri de mulţumire - se întâmplă din ce în ce mai rar să găsim oameni care să ne inspire. Şi să ne mai obişnuim să nu renunţăm dacă nu ni se răspunde din prima. Oamenii cei mai apropiaţi mie sunt cei care mi-au scris poate ani de zile şi au continuat să mă citească, chiar dacă nu răspundeam niciodată. Până când, ne-am întâlnit. Trecusem toate încercările, şi unul şi altul... Şi poate că, uneori, în loc să scriem un mesaj care poate sminti, chiar dacă e bine intenţionat, ar fi mai bine să spunem o rugăciune pentru cel prin care Domnul ne-a umplut inima...nu ştiu, zic... Cred că e cel mai frumos Dar pe care îl putem face cuiva...un DAR anonim, care ne va duce însă drept la inima celui care zâmbeşte din senin şi îşi simte dintr-o dată sufletul mângâiat, fără a şti de ce. Fără a şti că Tu erai. Tu, cu rugăciunea ta!

Nu sunt aici...

... să îmi caut iubirea - m-a găsit ea pe mine deja şi oricum viaţa îmi e deja destul de complicată. Aşa că nu, nu ies nici la cafea nici la muzeu, nu, nici în lună de miere spontană nu vreau, nu ies nicăieri, mulţumesc infinit.

Nu sunt aici ...

...să dau sfaturi. Dacă uneori sună ca şi cum aş da, e nu pentru că aş fi mai deşteaptă ci pentru că am făcut mult mai multe prostii decât ar fi poate normal. Uneori mi-aş dori poate să îi feresc pe alţii de greşelile mele. Greşit, din nou. Parcă pe mine m-au ajutat sfaturile altora....

Sunt aici doar pentru luxul pe care l-am plătit scump, zic eu, de a spune întotdeauna ceea ce cred. Că place sau nu. Pentru luxul de a fi mereu sinceră. Că asta convine sau nu.

Vedeţi voi, ăsta e lucrul bun la oamenii care nu sunt aici - pe Facebook sau aici, în Viaţă- să îşi facă prieteni sau să facă pe plac cuiva. Când spun ceva, sunt sinceri. Când nu au nimic de spus tac. Când vorbesc o fac din suflet. Când răspund, chiar dacă rar, o fac pentru că inima lor chiar arde. Nu îţi vor răspunde niciodată fals, din complezență, amabilitate scremută, politeţe căldicică sau milă. Nu! Oamenii care nu sunt aici să placă ard la foc maxim. Când te iubesc, te iubesc. De asta poţi fi sigur. Nu apucă să ţi-o spună mereu, dar, cumva, o simţi. Când îţi spun ceva, o spun serios. Poţi avea întotdeauna încredere că sunt sinceri. Şi de asta poţi fi sigur. Că îţi convine sau nu.

Sunt aici ca să aflu cine sunt. Să văd lumea prin ochii mei. Şi să o transcriu, în cuvintele mele. Să caut calea şi să merg pe ea. Dacă putem merge împreună pe ea, pentru că gândim la fel şi, mai ales, simţim la fel, e minunat. Dacă nu, drumul e tot plin de minuni. Drumul e în general plin de bucurii, de farmec şi de minuni, când nu eşti pe el să placi. Aşa că, pe placul cuiva sau nu, dar încercând să fiu mereu pe placul sufletului meu, merg numai înainte. Cu like uri sau cu pietre, cu mii de prieteni sau doar cu Dumnezeu, cu admiratori zgomotoşi sau cu cei tăcuţi care mă cunosc mai bine decât mă cunosc eu însămi, cu străinii care îşi beau dimineaţa cafeaua virtuală cu mine, cu cei care comentează printre dinţi că am luat-o razna, cu cei care mă iubesc, cu cei care mă judecă sau cu cei care sunt pur şi simplu curioşi să vadă ce mai debitez, cu sau fără ei, merg numai înainte.

Trebuie să vă mărturisesc însă ceva: totuşi, nu cred că există o bucurie mai mare decât să descoperi oameni care gândesc la fel, care vorbesc aceeaşi limbă a sufletului tău, care cred în aceleaşi valori, care iubesc poezia, care plâng aceleaşi lacrimi neînţelese ca şi tine, care trăiesc , ca şi tine, căutând ceva mai mult decât ce se vede, care caută şi iubesc ca şi tine Calea. Adevărul. Viaţa. Recunosc, este cea mai mare bucurie!

Oameni Frumoşi, vă văd! Şi vă iubesc! Şi vă mulţumesc din inimă că sunteţi! (că apuc să vă scriu sau să vă spun asta sau nu) Şi, dacă nu ne-am întâlnit, ne vom întâlni cândva... Cu siguranţă!

Dar deja am scris prea mult despre mine - m-am luat prea în serios. Asta doar pentru că datorez totuşi o explicaţie tuturor celor care şi-au pus sufletul pe tavă şi nu au primit nici un răspuns. Mă iertaţi, dar nu îl merit. Sunt doar un personaj fictiv.

Vă mulţumesc cu sufletul, Doamne, ajută!

de Alexandra Svet

Alegeri

A venit vremea pentru o scurtă pauză.

INSPIRĂ, EXPIRĂ

Simte aerul cum te împrospătează.

INSPIRĂ, EXPIRĂ

Fă sonorul gândurilor mai încet.

INSPIRĂ, EXPIRĂ

Închide-ţi ochii şi lasă liniştea să-ţi inunde sufletul.

INSPIRĂ, EXPIRĂ

Zâmbeşte.

INSPIRĂ, EXPIRĂ

În aceste momente eşti atât de aproape de esenţa ta adevărată.

Ai ajuns… ACASĂ.

 *****
De aici acum, reaminteşte-ţi că îţi croieşti viaţa prin alegerile pe care le faci şi deciziile pe care le iei. Alege şi decide cu înţelepciune şi hotărât să faci tot ce îţi va sta în putinţă pentru a le transforma în fapte. Atenţie însă: “a face” e foarte diferit de “a încerca”. A încerca lasă din start loc pentru nereuşită. Aşadar, eşti gata să dai tot ce e mai bun din tine pentru a face ca lucrurile dorite să se întâmple?

*****

Relaxează-te! Savurează cu toată fiinţa ta aceste momente. Lasă-le să te încarce cu energia şi motivaţia de care ai atât de multă nevoie.

http://www.ozibuna.net