Spaima și Frica

De când ne naştem şi până murim ne este tot timpul frică de ceva. Frică de moartea părinţilor sau persoanelor dragi nouă, frică de elementele dezlănţuite ale naturii (tunete, fulgere, inundaţii, secetă, viscol), frică de sărăcie, frică de despărţire, frică de singurătate, frică de înălţime şi spaţii închise, frică de a nu place sau de a fi respinşi de societate şi am mai putea enumera o grămadă de frici. Dacă privim cu atenţie tabloul vieţii noastre, suntem veşnic într-o frică bolnăvicioasă. De fapt ce este frica? O stare de conştiinţă modificată. Aici pe Terra, frica este instrumentul de supunere a individului. Trăim toţi într-un sistem. Aparent un sistem creat de oameni.

Este atât de bine pus la punct prin frică, încât funcţionează perfect de mii de ani. Copiii când se nasc nu au frică de nimic. Merg spre foc, spre apă, spre obiecte ascuţite, cu o lipsă de frică dezarmantă. Noi suntem cei care prin sistemul de protecţie le introducem frica. Una este să îi înveţi prevăzători şi alta să le bagi frica în sistemul de credinţe. Dacă încearcă să iasă din sistem şi să nu se alinieze nicicum acestuia, încep represaliile fizice, psihice, morale, făcute special să îţi inducă frica.

Energia fricii e ca o otravă lentă. Te învăluie treptat şi este suficient un singur impuls ca să se declanşeze sistemul. Se ridică brusc tensiunea, inima îţi bate în ,,ureche” şi te pomeneşti scuturat convulsiv. Tot timpul îţi spui ,,nu fac asta sau alta pentru că mi-e frică” şi chiar ajungi să-ţi fie frică şi de umbra ta.

Frica vine din necunoaştere şi din nestăpânirea situaţiilor de orice fel. Dacă ştii că eşti creaţia lui Dumnezeu şi eşti ferm ancorat în asta, restul este foc de artificii. Nu este nevoie să faci acte de bravadă prosteşti, dar nici să trăieşti ca iepurele, tresărind la orice zgomot. Frica scurtează viaţa, ca şi grijile. Energiile fricii (energii joase de altfel), grefate cu atâta grijă pe rasa noastră, folosesc unei rase care are nevoie de ele pentru supravieţuirea proprie.

Frica, la fel ca şi furia, sunt energii cu frecvenţe joase, puternice şi distructive. În timp ce frica îţi mănâncă energia permanent, dacă îi permiţi să se instaleze în mintea ta, furia te secătuieşte printr-o cedare bruscă de energie. Într-un singur acces de furie se consumă de mii de ori mai multă energie, decât în stare de echilibru. Evident că trăim într-o mare de energie unde interacţionăm continuu.

Separarea prin distanţe sau pereţi este cea mai mare iluzie, fiindcă se spune că unde îţi este gândul, acolo eşti şi tu. Şi aşa este.

Puterea gândului te influenţează de la zeci de mii de km. Aşa se explică de ce sculându-te binedispus dimineaţa, te modifici şi devii furios sau neliniştit dacă unei persoane dragi de dincolo de meridian i se întâmplă ceva rău. Şi tot aşa se explică şi o stare proastă adunată de pe mijloacele de transport, din birou, de pe stradă. Pleci bine merci, aduni prin empatie energiile care sunt compatibile cu ale tale şi te întorci stresat la culme sau stors de energie, sau disperat.

Suferim influenţele oamenilor din jurul nostru. Şi sunt oameni sensibili care simt şi influenţele mediului (tristeţea copacilor şi a florilor), dar şi influenţa armelor psihotronice. O să vă mai spun ceva ce cred că nu este o noutate. Când ne lăsăm enervaţi de orice şi de oricine, cedăm energie. Numai când rămânem calmi şi liniştiţi, nu cedăm energie. Dacă întâlneşti persoane arţăgoase şi veşnic nemulţumite, sigur sunt în lipsă mare de energie. Dacă prezenţa cuiva aparent calm şi liniştit te irită, sigur eşti furat pe nesimţite de energie. Dacă cineva vorbeşte mult şi fără rost, fără să-ţi spună nimic, este iarăşi furt de energie. Şi atunci când o persoană te provoacă tot timpul la certuri, este tot furt de energie.

Furia te goleşte de energia negativă acumulată, dar şi de energia pozitivă pe care o ai. Un om furios tot timpul face spărturi în propria aură precum şi în aura celorlalţi. Prin stări de furie repetate este devastat întregul organism şi bolile grave de rinichi, pancreas, sistem nervos, inimă sunt la ordinea zilei.

Normal (dacă mentalul colectiv ne-ar ajuta) ar fi să rămâi permanent într-o stare de echilibru şi bun simţ, să nu răspunzi la provocări modificându-ţi starea de conştiinţă după oamenii din jur şi după mediu. Bălăcindu-ne zilnic în stările de frică, mânie, furie, disperare, ale mentalului colectiv, este imposibil să nu reacţionăm într-un fel.E cam ciudat, nu?

sursa internet

Să de rugăm pentru vrăjmași

Am fost învăţaţi şi suntem invitaţi de Biserică, în cadrul Sfintei Liturghii, să ne iubim unii pe alţii. Dar din cauza conflictelor şi a neînţelegerilor ajungem să ne facem duşmani. Lucru neplăcut lui Dumnezeu.

Cereri de genul: "Doamne, loveşte pe duşman", "Fă rău celui ce m-a supărat", "Adu suferinţă în casa celui ce m-a necăjit", "Loveşte-i, Doamne, trupul cu boli", sunt cereri contrare rugăciunii. Ştiu că este greu, dar când ajungi în faţa unei icoane şi ştii că eşti certat cu cineva, trebuie să ceri de la Dumnezeu mai întâi iertarea păcatelor vrăjmaşilor şi apoi să ceri iertare pentru păcatele proprii.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că cerând lui Dumnezeu să pedepsească pe cei ce ne-au făcut rău, Îl rugăm să-Şi strice legea Sa, căci a spus: "Rugaţi-vă pentru vrăjmaşii voştri".

Ce trist este că suntem lipsiţi de alte gânduri atunci când dorim să facem rău, iar când ne îndreptăm spre plângerea păcatelor suntem cuprinşi de tot felul de griji.

Indiferent de răul pe care ni-l face aproapele, nu trebuie să ne rugăm împotriva lui, ci a diavolului care naşte neînţelegerile. Contra lui trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu, zicând: "Zdrobeşte pe satana sub picioarele noastre!"

Ori de câte ori suntem cuprinşi de gânduri împotriva aproapelui, trebuie să luăm seamă la Hristos, care deşi era răstignit, batjocorit şi hulit, Se ruga: "Tată, iartă-le lor păcatul, că nu ştiu ce fac", la Arhidiaconul Stefan care primind loviturile pietrelor, a trecut cu vederea durerile pricinuite de ele şi zicea: "Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta" sau la Sfântul Pavel care spune: "De trei ori am fost bătut cu băţul de iudei, odată am fost lovit cu pietre, o zi şi o noapte am petrecut în adânc". Ce-a făcut după toate acestea? "Mă rugam, spune el, ca eu să fiu anatemă pentru fraţii mei, pentru rudele mele după trup". Sunt şi alte exemple, dar ne sunt de ajuns acestea "căci, cu cât mai multe sunt exemplele, cu atât este mai mare pedeapsa, dacă nu le vom urma", spune Sfântul Ioan Gura de Aur.

Dacă ne rugăm contra duşmanilor, atunci ne rugăm aşa cum diavolul voieşte. Dar, când iubim pe duşmani, ne asemănăm lui Dumnezeu, care face ca soarele să răsară şi peste cei buni şi peste cei rai.

de Adrian Cocoșilă

Afară miroase a tei...

Prea puţini oameni înţeleg că nu numai că nu ieşim din Inima oamenilor dacă ieşim din Viaţa lor, dar, mai mult decât atât, uneori chiar trebuie să ieşim din Viaţa lor, pentru a le putea rămâne în Inimă...

Dacă stai în casă cum poţi simţi că afară miroase a tei?

Oameni buni, ieşiţi afară din casă. Din timp, din scuze, din critici, din reproşuri, din aşteptări, din limitări, din minciuni, din compromisuri, din obişnuinţe, din ataşamente, din dependenţe, din iluzii pe care vi le ocrotiţi cu atâta grijă. Recunoaşteţi că v-aţi înşelat şi ieşiţi din vieţile unde nu mai e locul vostru. Sau unde nu aveţi locul pe care îl credeţi... Căci afară miroase a tei....

Lăsaţi oamenii să plece atunci când vor...Uneori numai lăsând oamenii să plece când şi-o doresc îi putem cu adevărat primi în inima noastră. Iar ei ne vor primi cu adevărat în inima lor. Şi numai în inimi miroase tot timpul anului a tei înflorit...

Nu aşteptaţi să fiţi alungaţi ... Însă dacă se ajunge până acolo, lăsaţi-vă alungaţi...Uneori numai după ce ai fost alungat şi totuşi ai ştiut să nu pleci de tot, vei fi reuşit să intri în inima ce te-a gonit. Şi numai în inimi miroase mereu a tei înflorit...

Uneori numai felul în care oamenii ştiu să plece le determină locul pe care îl vor avea în inima noastră. Unde miroase tot mereu, tot timpul anului, a tei...

E important să înveţi să ajungi la timp. E important să înveţi să rămâi. Dar parcă mai important decât orice este să învăţăm să plecăm....Iubesc oamenii care ştiu să plece frumos...Oamenii care ştiu să plece frumos miros parcă mereu a... Tei înflorit!

Da, în viaţă uneori miroase a trădări, a minciuni, a dezamăgiri... Însă în inimă - care-i mai mare decât viaţa - miroase mereu a tei...Să încercăm să rămânem în inima oamenilor, chiar dacă locul nostru în viaţa celuilalt va rămâne poate gol...se vor gândi cu drag la noi în nopţi de vară cu miros de tei înfloriţi...

Astăzi viaţa întreagă îmi miroase a tei înflorit. Parcă mai mult decât oricând. Poate că în sfârşit am învăţat să plec. Deşi nu cred că voi învăţa vreodată să îmi anunţ din timp plecarea. Poate că aşa n-aş mai putea pleca vreodată. Poate că în sfârşit am învăţat să las oamenii să plece. De ce să rămân înăuntru?... De ce să îi ţin înăuntru? ...când afară miroase atât de frumos a tei?

Merg înainte, pe aleea cu tei înfloriţi ai inimii mele...către inima ce mă aşteaptă. Poate că am găsit-o, încă dinainte de a o căuta. Mă grăbesc spre ea. Căci numai acolo miroase mereu, tot mereu, tot timpul anului, a tei înfloriţi..."

Semnat: O inimă din care n-a plecat nimeni niciodată. Şi în care miroase astăzi, parcă mai mult decât oricând, a tei înfloriţi...

de Alexandra Svet

3 situaţii în care alegi să te minţi decât să vezi realitatea sau 3 tipuri de iubire care duc la suferinţă

Atât de frumos ar fi să facem alegeri conştiente. Atât de frumos ar fi să petrecem timp cu noi şi să vedem de ce procedăm într-un anume fel şi ce lipsuri interioare avem. Atât de frumos ar fi să putem să privim realitatea şi să nu ne legăm de bună voie la ochi, ignorând ceea ce ştim. Ne-ar scuti de multe lacrimi şi de multe regrete.

Facem cu bună ştiinţă alegeri greşite în toate domeniile vieţii, însă astăzi mă voi opri asupra relaţiilor. Pentru că sunt îngrijorător de multe relaţii construite încă de la început pe terenuri care se surpă, cu toate că cei care le construiesc ştiu bine “condiţiile solului”, însă speră că ceva se va schimba în timp.

Orb este cine nu vrea să vadă. Într-adevăr, alegem de multe ori să fim orbi şi surzi la propria noastră voce interioară. Şi ne clădim relaţii din nisip. Şi cum nisipul nu este un material prielnic pentru construcţii, construcţia noastră se va dărâma mai devreme sau mai târziu şi inevitabil vom suferi. Oare nu puteam noi evita toată suferinţa asta?

Uneori ştim de la început unde va duce relaţia, alteori aflăm pe parcurs. Şi deşi ştim că ne aflăm într-o poveste de dragoste care ne seacă de energie în loc să ne dăruiască energie, o continuăm.

De ce rămânem în relaţii cu oameni despre care ştim că nu ne pot oferi ceea ce avem nevoie? De ce alegem să ignorăm realitatea mai degrabă decât să îi facem faţă?

Pentru că ne place să ne amăgim. Pentru că ne place să trăim clipa şi pentru că ne lăsăm duşi de val. Şi deodată ne trezim că valul ne-a dus în larg şi că drumul până la mal e lung şi obositor. Ne lăsăm duşi de val şi când ne dezmeticim suntem deja în larg, fără colac de salvare.

Nu ştiu multe lucruri în viaţă dar ştiu sigur că atunci când refuzi să vezi realitatea şi te amăgeşti singur mai devreme sau mai târziu vei ajunge la suferinţă. Şi cu cât mai tare te vei amăgi cu atât mai mult vei suferi când vei da nas în nas cu realitatea. Şi crede-mă pe cuvânt că te vei întâlni cu ea, oricât de mult ai fugi. Când alegi să mergi prin viaţă legat la ochi la un moment dat te vei izbi de ceva. Iar când te legi la ochi crezând că dacă nu vezi vei fi scutit de suferinţă, aceasta va fi şi mai mare la sfârşit.

Sunt adevăruri pe care le ştim dar preferăm să le ignorăm. Sunt persoane pe care le acceptăm în viaţa noastră deşi ştim că vom suferi. Sunt persoane alături de care rămânem deşi ne doare, amăgindu-ne că din 2 rele alegem răul cel mai mic. Sunt iubiri ce sunt destinate pieirii încă dinainte de a începe, oricât de mari ar fi şi oricât de mult am dori să le ţinem în viaţa noastră. Asta nu înseamnă că nu e iubire. Înseamnă doar că în viaţă de multe ori trebuie să faci şi ce trebuie nu doar ce vrei. Şi nu ce trebuie pentru că aşa îţi spune cineva sau aşa îţi dictează o autoritate. Ci pentru că aşa îţi dictează conştiinţa. Când faci ceva contra valorilor tale, vei plăti preţul.

Fiecare din noi îşi cunoaşte valorile. Chiar dacă nu le-am definit şi nu ne-am gândit la ele, le simţim. Simţim care sunt lucrurile importante pentru noi în viaţă. Şi totuşi, de multe ori, alegem să ne încălcăm valorile şi să mergem înainte. Ca să descoperim sau mai bine zis să redescoperim că ceva nu e bine, că nu e totul la locul lui. E ca şi cum vrem să facem o prăjitură cu mere, însă nu avem acum mere şi punem în loc portocale. O mai poţi numi prăjitură cu mere? Va fi ea la fel? Evident că nu.

Sunt oameni care mor din iubire sau pentru care iubirea e ca o cruce pentru că nu pot sau nu vor să iubească sănătos şi inteligent, pentru că fac alegeri greşite şi pentru că refuză să vadă de la început realitatea iar apoi spun că e prea târziu.

Dragostea nu este un act masochist, prin care te pierzi pe tine. Şi o dragoste care e dureroasă, care te duce la epuizare, care nu te face să evoluezi, poartă numele de relaţie toxică. În dragostea sănătoasă nu apare abandonul şi nici martirizarea, iar dacă trebuie să te sacrifici sau să te distrugi pentru că partenerul tău să fie fericit înseamnă că eşti cu persoana greşită.

De multe ori rămânem captivi într-o relaţie sau într-o anumită stare emoţională fără să realizăm că noi suntem stăpânii vieţii noastre afective. Dacă aştepţi să ţi se schimbe norocul, şansele să ai o relaţie cum îţi doreşti sunt extrem de mici.

*3 situaţii în care alegi să te minţi decât să vezi realitatea sau 3 tipuri de iubire care duc la suferinţă *

1. Stai cu cineva despre care ştii şi simţi că nu te (mai) iubeşte însă preferi să rămâi şi să aştepţi un miracol care nu mai vine şi nici nu va mai veni vreodată

Mi-e foarte clar că atunci când o dragoste moare, trebuie să o îngropi. Nu există miracole sau reveniri emtoționale spectaculoase. Ele sunt năzuinţele unei iubiri chinuite şi disperate.

Te simţi secată emoţional, furioasă, simţi că viaţa e nedreaptă. Ar trebui să te bucuri, înseamnă că eşti pe cale de vindecare. E normal să simţi asta. După tristeţe urmează furia, răzvrătirea, apoi resemnarea şi vindecarea. Nu poţi să sari aceste etape, să te trezeşti într-o dimineaţă şi să îţi scoţi iubirea din inimă ca şi cum ţi-ai scoate o măsea. Foloseşte energia pe care o pierzi gândindu-te la ce ar fi putut fi dar nu a fost, pentru a-ţi vindeca sufletul. Lasă trecutul în urmă. Detaşează-te de ce îţi face rău şi nu te mai încăpăţâna să trăieşti o iubire care nu mai există. Mai degrabă pregăteşte-te pentru iubirea nouă ce urmează să între în viaţa ta de îndată ce îţi vei deschide iar sufletul şi vei fi pregătită să o laşi să intre.

Noi oamenii avem o capacitate extraordinară de a ne încăpăţâna şi de a dramatiza. Din iubire devenim ridicoli, ne umilim, implorăm şi devenim incoerenţi, doar doar se va întâmpla o minune. Încercăm tot ce se poate, am fi în stare să ne vindem şi sufletul pentru a reînvia ce a fost şi acum nu mai este.

Am suferit şi eu din iubire, eram în stare să fac orice doar să aud din gura lui că mă iubeşte. Mă căutam vinovată, sigur era ceva greşit la mine de nu mă mai iubea. Promiteam că mă schimb într-o fiinţă pe placul lui, mai “iubibilă”. M-am umilit şi nu am vrut să înţeleg că nu poţi face pe nimeni să te iubească. Nu voiam să îngrop iubirea ce a murit, refuzam să mai gândesc raţional, tot ce ştiam e că eu voiam ca el să mă iubească. Şi atât.

Nu înţelegeam cum el poate să stea fără mine, când eu nu puteam să stau fără el, nu înţelegeam cum eu pot să mă surp şi el să stea liniştit….de unde atâta chin şi de ce atâta indiferenţă.

Deşi puteam să jur că sunt la un pas de a muri din iubire, astăzi, când privesc în urmă aceste amintiri mă lasă rece. Ce nu puteam să înţeleg atunci am înţeles cu timpul. Pe cât de confuză şi iraţională îmi era mintea în acele momente, pe atât de clară îmi e acum. Acum nu îmi mai doresc o astfel de relaţie. Şi atunci aş fi dat orice pentru a păstra acea relaţie.

Într-o iubire imposibilă primul lucru pe care trebuie să îl pierzi e speranţa. Singura soluţie e acceptarea realităţii aşa cum este ea, oricât de mult ar durea pe moment. E singura cale de salvare pe care o cunosc.

2.Ştii că cel de lângă tine nu este ce ţi-ai dori însă te încăpăţânezi să rămâi

E mai comod să rămâi cu aceeaşi persoană cu care deja eşti obişnuit, care s-a obişnuit şi ea cu tine, decât să înfrunţi singurătatea, să accepţi că nu asta e ceea ce vrei, că această relaţie nu ţi se potriveşte.

Se mai întâmplă să spui ” da nu e ceea ce îmi doresc însă îl iubesc aşa” Întrebarea mea este, dacă mâine ai întâlni pe cineva care este aşa cum îţi doreşti, şi nu ai avea nici o teamă vizavi de siguranţa noului cuplu, ai mai rămâne?

Merită oare să suferi şi tu şi să îl faci şi pe cel de lângă tine să sufere ( pentru că îndoielile se simt, se transmit inconştient) ? Dragostea nu are nimic de a face cu a-ţi purta crucea în spate sau a te strânge cu centura complacerii.

3.Trăieşti o iubire “Nici cu tine, nici fără tine”

Te iubesc când nu eşti lângă mine şi când suntem împreună nu te mai vreau. Câte cupluri trăiesc în acest fel? Când sunt împreună mai au puţin şi îşi scot ochii şi când se distanţează nu mai pot unul de dorul celuilalt. Într-un cuplu în care unul din parteneri este indecis e clar că celalalt are de suferit. Cert este că dacă cineva are îndoieli că te iubeşte, înseamnă că nu te iubeşte.

Care sunt cauzele care duc la o relaţie “nici cu tine nici fără tine”?

- dependenţa sexuală

- teama de singurătate

- teama de angajament emoţional

- sentimentul de vinovăţie

Am întâlnit cazuri în care, partenerul care era victima indeciziei celuilalt a transformat asta într-o provocare: în provocarea de a fi iubit tot timpul. Nu de puţine ori luăm iubirea ca o provocare însă asta înseamnă timp pierdut, energie consumată şi suferinţă pentru ca la final să realizezi că problema nu este la tine şi nu este în puterea ta să schimbi ceva, ci a celuilalt.

Nu există creştere fără durere, supărări şi fără vreun disconfort oarecare. Creşterea implică o nepotrivire faţă de ceea ce există în prezent, pentru a te reorganiza într-o structură nouă. În tine se află curajul de a renunţa la o relaţie care nu te împlineşte. Te iubeşti îndeajuns de mult încât să îţi dai ceea ce meriţi?

Prin multe îi e dat omului să treacă în decursul unei vieţi. Multe din ele şi le face cu mâna lui. De multe ori suntem conştienţi că ceea ce facem nu e bine însă mergem înainte, sperând că, cu timpul lucrurile se vor schimba. Vestea proastă e că nimic nu se va schimba în bine şi mai devreme sau mai târziu va trebui să plăteşti preţul inconştienţei.

De multe ori rămânem într-o relaţie care nu ne împlineşte, deşi ştim că partenerul respectiv nu e şi nu va fi niciodată ceea ce ne dorim, din frica de singurătate sau din obişnuinţă.

sursa email

Frica înhaţă şi acaparează tot ce avem, dragostea dăruieşte tot ce avem

Aţi fost învăţaţi să trăiţi în frică! Vi s-a spus despre supravieţuirea celui mai bine adaptat, despre victoria celui mai puternic şi despre succesul celui mai inteligent. Se spune deosebit de puţin despre gloria celui mai iubitor. Şi, astfel, te străduieşti să fii cel mai bine adaptat, cel mai puternic, cel mai inteligent – într-un fel sau altul – şi, dacă în vreo situaţie nu eşti pe măsura aşteptărilor, ţi-e teamă că ai ceva de pierdut, pentru că ţi s-a spus că, a nu fi pe măsura aşteptărilor, înseamnă a pierde.

Prin urmare, alegi desigur acţiunea sponsorizată de frică pentru că aşa ai fost învăţat […] atunci când alegeţi acţiunea sponsorizată de dragoste, nu numai că veţi supravieţui, nu numai că veţi învinge, nu numai că veţi avea succes. Atunci veţi trăi gloria deplină, totală a Celui Care Eşti cu Adevărat, a celui care poţi fi.

Toate acţiunile oamenilor sunt motivate la nivelul cel mai profund de una din cele două emoţii – frica sau dragostea. Există, într-adevăr, numai două emoţii – numai două cuvinte în limbajul sufletului.

Fiecare gând omenesc, fiecare acţiune umană se bazează fie pe dragoste, fie pe frică. Nu există nici o altă motivaţie umană şi toate celelalte idei derivă din acestea două. Ele sunt, pur şi simplu, versiuni, diferite aspecte diversificate ale aceleiaşi teme. Acesta poate fi numit Gândul care Sponsorizează. Este fie un gând de dragoste, fie unul de frică. Este gândul din spatele gândului din spatele gândului. Este primul gând. Este prima forţă. Este energia primară care conduce locomotiva experienţei umane.

Şi iată modul în care comportamentul uman produce o experienţă repetată după o experienţă repetată; este întotdeauna motivul pentru care oamenii iubesc, apoi distrug, apoi iubesc din nou: întotdeauna există această trecere de la o emoţie la alta. Dragostea sponsorizează frica, sponsorizează dragostea, sponsorizează frica… Pentru că, primul lucru care ne îngrijorează după ce spunem “te iubesc” este dacă ni se va răspunde la fel. Şi, dacă ni se răspunde la fel, începem imediat să ne facem griji că vom pierde dragostea pe care abia am găsit-o. Şi, astfel, orice acţiune devine o reacţie – apărare împotriva pierderii. Această realitate a dragostei bazate pe frică domină experienţa noastră de dragoste; de fapt chiar o creează. Nu numai că nu ne vedem primind dragostea care este condiţionată, ne şi vedem dând-o în acelaşi mod.

Datorită gândurilor noastre (greşite) despre dragoste, noi ne condamnăm să nu o trăim niciodată în forma ei cea mai pură. Orice acţiune făcută de oameni se bazează pe dragoste sau frică şi nu numai cele care se referă la relaţiile umane. Decizii care afectează afacerile, industria, politica, religia, educarea tineretului, relaţiile sociale ale naţiunii tale, scopurile economice ale societăţii, alternative privind războiul, pacea, atacul, apărarea, agresivitatea, supunerea; hotărâri pentru a strânge averi sau a le risipi, a economisi sau a împărţi, a uni sau a divide – fiecare alegere liberă pe care o facem vreodată îşi are rădăcina într-unul dintre cele două gânduri posibile: un gând de dragoste sau un gând de frică.

Frica este energia care contractă, închide, se strânge în sine, o ia la fugă, se ascunde, acumulează comori, face rău. Dragostea este energia care se extinde, se deschide, trimite departe, stă pe loc, scoate la iveală, împarte cu alţii, vindecă. Frica ne înfăşoară corpurile în haine. Dragostea ne permite să stăm goi. Frica înhaţă şi acaparează tot ce avem, dragostea dăruieşte tot ce avem. Frica îmbrăţişează averi, dragostea îmbrăţişează pe cel iubit. Frica ţine strâns, dragostea dă drumul. Frica înveninează, dragostea mângâie. Frica atacă, dragostea iartă.

Fiecare gând, cuvânt sau faptă omenească se bazează pe una sau cealaltă dintre emoţii. Nu avem nici o posibilitate de alegere, pentru că nu există altă variantă. Dar noi avem liberul arbitru în legătură cu ce să alegem dintre ele două…

N.D.Walsch, Conversaţii cu Dumnezeu

Opreşte-te…atâta trebuie să faci!

“Să începem ca și o poveste, ca şi pe vremuri imemoriale când ţăranul român era la munca câmpului şi singura lui grijă era cum îi va fi recolta. Alte griji nu mai avea. Şi nici de asta nu avea nevoie că ştia că oricum dacă e creștin adevărat atunci Dumnezeu are El grijă de recolta lui. Eh, la acele timpuri trebuie să ne întoarcem noi acuma că tare am luat-o razna. Așa o luăm noi pe coclauri să fie mai greu decât trebuie. Că așa-i neamul român. El trebuie să se zbată că-i place lui. Îi place să se zbată dar și multe izbândește că e bine, e bine. E bine să fii cu Dumnezeu sa ai pace, să ai pace multă, multă de tot. Când ești cu Dumnezeu nu-ți mai trebuie nimica. Așa că române ce tot alergi? Ce tot alergi încolo și încoace și nu dobândești nimica. Cineva tot îți spune că acolo vei găsi nemurirea, dar n-o găsești în lucruri exterioare că n-ai cum. Uită-te acolo înauntru, în inima ta blândă și vei vedea că numai Lumina îți poate aduce valoarea aceea care tu o cauți de atâta vreme, Lumina pe care ai pierdut-o, ai risipit-o. Dar n-a fost vina ta că de ce ar fi vina ta? Au venit alții și ți-au băgat tot felul de chestii prin cap cum că trebuie să faci aia, și aia, și aia ca să fii fericit, dar fericirea nu vine. Fericirea nu vine așa, ea se dobândește. Și cum se dobândește ea? Numai prin muncă. Muncă. Muncă interioară. Acolo trebuie să muncești române. Numai acolo, numai acolo, numai acolo. Așa că ascultă-mă, dacă mai ai acolo, mai găsești undeva în tine voință, ascultă-mă ce-ți spun acum. Tot binele îți vreau eu. De ce ți-aș vrea răul?
Oprește-te! Atâta trebuie să faci, să te oprești, să te oprești și să privești iară firul de iarbă, să vezi floarea, să-i simți parfumul, să te închini la sfântul Soare şi să-I mulţumeşti că ţi-a mai dat o nouă zi. Să asculți foșnetul frunzelor, ciripitul păsărilor și, acolo, acolo, în liniştea aceea, în liniștea aceea multă acolo să te găsești tu pe tine din nou. Și aşa, vei deveni ce-ai fost cândva iară.“

de Arsenie Boca
 

Fiecare zi este perfectă dacă ştii cum să o trăieşti!

Nici nu mai contează cum te cheamă şi cine eşti atâta timp cât vântul şi lumina soarelui te cheamă pe numele tale de taină să ieşi din casă şi să îţi primeneşti sufletul, atâta timp cât lumina ştie că eşti copilul ei, şi vântul ştie că este glasul tău. Poţi avea o zi perfectă în fiecare zi, fără ca măcar să cauţi perfecţiunea sau să ştii ce este ea. Poţi avea o zi perfectă chiar dacă nu ai o slujbă perfectă şi nici oamenii din jur nu sunt perfecţi, poţi avea o zi perfectă chiar dacă nu ai studii şi nu ai bani, chiar dacă hainele sunt mai vechi de un an şi pantofii par că au făcut războiul, chiar dacă ai o casa mică şi mergi pe jos…

Este suficient să te dezbraci de aşteptări şi să te descalţi de bocancii cu care de obicei intri în sufletul altora, este suficient să priveşti în jur şi să te minunezi de perfecţiunea creaţiei. Priveşte picătura de ploaie care defineşte conturul unei frunzuliţe abia apărute… cum reflectă ea perfecţiunea clipei. Respiră cu nesaţ aerul încărcat de miresme şi umple-ţi plămânii de perfecţiunea care susţine viaţa. Deschide ochii mari şi prinde în cercul lor de lumină tot ceea ce te înconjoară… totul este expresia perfecţiunii din care eşti alcătuit!

Nu căuta ceea ce nu există pentru că nu trebuie să existe, nu nega ceea ce eşti, nu te mai pedepsi pentru că nu ai ceea ce nu ştii că ai, suntem fiinţe perfecte şi nu este nevoie să ne automutilăm sufleteşte pentru că nu avem ceea ce noi numim succes în viaţă. Chiar credeţi că o pasăre se întreabă vreo clipă dacă zborul ei este perfect şi credeţi că intră în depresie dacă vede că o altă pasăre zboară mai bine decât ea? Credeţi că firul de iarbă se ofileşte doar pentru că alt fir a crescut mai repede? Credeţi că pământului acestuia îi pasă de ambiţiile în care cheltuim nesăbuit 90% din energia noastră distrugându-ne perfecţiunea în timp ce o căutăm?

Putem avea o zi perfectă în fiecare zi fiind noi înşine! Suntem perfecţi căci întru perfecţiune ne-a creat Cel necreat… mai rămâne să ne aducem şi noi aminte de asta!

Lumea în care trăim este un strop albastru de perfecţiune într-un ocean de infinit!

sursa:astrosofia.ro

Jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară

Voi întrebaţi: „Doamne, Doamne, oare uşor este să fii prigonit? Oare uşor este să mergi prin uşa cea strâmtă şi pe calea cea pietroasă?” Voi întrebaţi cu nedumerire, poate că în inima voastră se strecoară îndoiala: „Oare chiar este uşor jugul lui Hristos?” Iar eu vă spun: „Da, da ! Uşor, din cale-afară de uşor”.

Dar de ce uşor ? De ce este uşor să mergi în urma Lui pe calea cea spinoasă ? Fiindcă nu vei fi singur, istovit de puteri, ci te va însoţi însuşi Hristos; fiindcă harul Lui cel nemăsurat îţi va întări puterile când te vei chinui sub jugul Lui, sub sarcina Lui, fiindcă El însuşi te va sprijini, te va ajuta să porţi această sarcină, această cruce.

Vă vorbesc nu numai din raţiune, ci din proprie ex­perienţă – fiindcă trebuie să vă mărturisesc că atunci când mergeam pe o cale foarte grea, când purtam sar­cina grea a lui Hristos, ea nu era nicidecum grea şi ca­lea aceea era o cale plină de bucurie, fiindcă simţeam în chip cât se poate de real că alături de mine merge însuşi Domnul Iisus Hristos şi sprijină sarcina mea şi crucea mea.

Grea era această sarcină, însă îmi amin­tesc de ea ca de o bucurie luminoasă, ca de o mare milă a lui Dumnezeu – fiindcă harul lui Dumnezeu se revarsă din belşug asupra oricui poartă sarcina lui Hristos. Asta anume fiindcă sarcina lui Hristos este nedespărţită de harul lui Hristos, anume fiindcă Hris­tos nu-l lasă singur pe cel ce a luat crucea şi merge în urma Lui, nu îl lasă lipsit de ajutorul Său, ci merge alături de el, sprijină crucea lui, îl întăreşte cu harul Său. Amintiţi-vă de sfintele Lui cuvinte, căci mare ade­văr este cuprins în ele: Jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară.

Pe voi toţi, pe toţi cei care aţi crezut în El, vă cheamă Hristos să mergeţi în urma Lui luând sarcina Lui, jugul Lui. Deci, nu vă temeţi, mergeţi, mergeţi cu îndrăzneală. Nu vă temeţi de spaimele cu care vă ameninţă diavolul, care încearcă să vă împie­dice mergerea pe această cale. Scuipaţi asupra diavo­lului, goniţi-l pe diavol cu Crucea lui Hristos, cu nu­mele Lui. Înălţaţi-vă ochii către cer, şi-L veţi vedea pe însuşi Domnul Iisus Hristos, Care merge împreună cu voi, uşurând jugul vostru şi sarcina voastră. Amin.

Predică din 28 ianuarie 1951 - Sfântul Ierarh Luca al Crimeei 

http://luminaortodoxiei.com/ro/

Am devenit nu oameni frumoşi, ci picioare frumoase, forme provocatoare...

Am devenit nu oameni frumoşi, ci picioare frumoase, forme provocatoare...

... Voi încerca să atenţionez asupra a ceea ce ne lipseşte, asupra acelei „cuminţenii" pe care nu o vom avea, oricâte haine am pune pe noi, oricât de modern sau de în pas cu moda am dori să fim. Omul este singura fiinţă care îşi poate înţelege frumuseţea şi care poate dori în mod conştient să fie şi mai frumos. De fapt, fiinţa aceasta numită „om" este singura cu adevărat frumoasă. Nimic nu îi lipseşte şi nimic nu îi mai trebuie adăugat.

Orice schimbare, fie ea cât de mică, îl transformă, îl ridică sau îl coboară într-o ordine care nu îi mai aparţine.

Frumuseţea nu se cumpără, nu se negociază: pur şi simplu o ai sau nu. Orice încercare de a o imita începe să semene cu o simplă caricatură pe care o aduci propriului tău chip. A-ţi modifica chipul începe să semene cu acel bal mascat la care îţi pui o mască de circumstanţă, cu care ieşi în lume fără a fi tu însuţi, fără a vrea să fii tu însuţi. Căci a te ascunde în spatele unei măşti aşezate dimineaţă de dimineaţă pe chipul tău, obligatoriu te va învăţa să foloseşti şi acea dublă personalitate care caracterizează pe prea mulţi dintre noi. Fardul este un nou chip cu care vrei să te prezinţi în faţa lumii; este o încercare de a fi „altfel", de a schimba raportul tău cu ceilalţi. Adică o stare de minciună...

Mereu căutăm să plăcem celorlalţi, mereu simţim nevoia să ieşim în evidenţă. Nu are importanţă cu ce risc. Trebuie ca mereu să vedem ochii celorlalţi aţintiţi asupra noastră, să ne vedem mereu poftiţi şi invidiaţi chiar de ceilalţi. Nu mai avem puterea să ne căutăm şi să ne judecăm fiecare pe sine însuşi, ci ochiul celuilalt a devenit măsura vieţii mele. Acelaşi etalon josnic al celor mulţi, care obligă la o anumită talie, la o anumită înălţime, la o anumită lipsă a hainelor, care să ascundă mai mult decât minimul necesar bunului simţ. Poate că nici măcar atât.

De cum face primii paşi în viaţă, omul trebuie să imite. Începe cu păpuşa Bărbie, care, pe an ce trece, este tot mai dezbrăcată şi tot mai senzuală. Deci, primul etalon, primul model pentru fete; cât despre băieţi, ei sunt ajutaţi să îşi dezvolte gustul pentru plăcere, pentru fetiţe cu fitze! Şi nefericita să fie fetiţă care are „blestemul" de a fi un pic mai plină, un pic mai bine făcută. Dar calvarul ei abia a început!

Cataloage tot mai pretenţioase o învaţă cum să se îmbrace pentru a fi, de fapt, tot mai dezbrăcată. O învaţă că haina nu trebuie să ne facă, în ultimă instanţă, mai frumoşi, ci trebuie să „strige" după privirile celorlalţi. Ceea ce trebuie să se vadă este corpul, trupul omenesc, care are enormă nevoie de plăcere. Iar haina este un adjuvant, un ajutor nepreţuit. „Turma" impune copiilor noştri nişte reguli prin tot felul de cataloage de modă; iar ei se supun mai mult inconştient, fiind chiar fericiţi să li se dicteze cum să se îmbrace... pentru a fi pe gustul lumii.

Vara este anotimpul în care moda scoate „carnea" pe piaţă; fiecare scoate la „tarabă" ceea ce are mai bun. Însă cine refuză acest joc riscă să fie scos din catalogul plăcerilor acestei lumi.

Am devenit nu oameni frumoşi, ci picioare frumoase, sexy, care îţi taie respiraţia şi demnitatea. Am devenit abdomene umblătoare, talii cu mişcări provocatoare, care pur şi simplu cheamă pe cei doritori la plăcere. De mult timp fetele noastre au uitat că ceea ce are omul unic şi de neinlocuit este chipul şi nicidecum picioarele. Am uitat să privim ochii celuilalt şi să vedem chipul lui Dumnezeu în fiecare dintre noi. Dar vedem un chip care spune tot, un chip cu nişte ochi din care de multă vreme a dispărut Lumina lui Dumnezeu. Din nefericire ne-a intrat în reflex să privim pe celălalt începând cu mijlocul lui, cu talia lui.

Dacă o faţă a picat acest examen, nu mai are nicio şansă în rândul prea modernei noastre lumi. Ne dezbrăcăm înainte de a fi „nevoie" să fim dezbrăcaţi. Ne aruncăm inconştienţi în vâltoarea unor patimi ruşinoase, fără a calcula consecinţele acestui fapt. Ne lăsăm prădaţi de privirile celorlalţi, fără a gândi că păcatul începe mai întâi de toate cu gândul, este făcut mai întâi de toate în inimă. Nu înţelegem că majoritatea zdrobitoare a celorlalţi nu va putea să vadă eul nostru, ceea ce suntem noi de fapt, privind goliciunea noastră, ci ne va transforma în simple obiecte de plăcere, în „actori" ale visurilor şi ale imaginaţiei lor bolnave, murdare şi obscene.

Dar, din păcate, majoritatea tinerelor asta doresc de fapt. Îşi doresc să fie dorite.

În acest caz nu mai putem vorbi nici măcar de acea superioritate pe care ar mai avea-o omul în faţa unui animal. Atâta timp cât îţi transformi trupul în „poligon de tragere" prin patimi de tot felul, nu va trebui să aştepţi decât clipa morţii. O clipă în care acest trup va sfârşi în mod jalnic, deplorabil, într-o frumuseţe apreciată doar de viermi şi de un pământ care ne nivelează pe toţi, fără diferenţiere.

Apoi îţi voi spune în mod direct că machiajul este o revoltă la adresa lui Dumnezeu, pe Care, poate, îl mai accepţi ca pe Creatorul vieţii tale. Nu îţi place chipul pe care ţi l-a dăruit; consideri că ştii ceva mai mult decât El şi începi să retuşezi. Dar în mod artificial, căci omul nu poate schimba în mod natural creaţia lui Dumnezeu. Şi o donare o face tot din ceea ce există deja, dintr-un dat pe care oricum nu şi-l poate explica.

Maica Domnului nu a consultat niciun catalog de „frumuseţe", nu a folosit machiaje mult prea costisitoare şi mult prea false, nu şi-a dezgolit nici măcar părul înaintea oamenilor, dar a rămas cea mai frumoasă femeie din lume, cea mai cunoscută frumuseţe a neamului omenesc. Dacă sufletul tău nu este curat şi frumos, atunci, oricât ai încerca, nici trupul tău nu va fi frumos. Cel mult va fi atractiv, sexy, dorit de cei ce nu mai văd decât trupuri şi nu mai doresc decât trupuri. Mă gândesc şi la un exemplu strict omenesc: actriţele anilor '40 aveau ceva aparte, care lipseşte celor de azi... Aveau o frumuseţe aparte, o lumină în toată fiinţa lor. Fără a se dezgoli şi fără a provoca, îţi „furau" atenţia şi simţeai că într-adevăr sunt deosebite.

Acest „ceva" lipseşte astăzi nu doar de pe ecrane, ci mai de peste tot! Goliciunea nu ne mai arată femeia, ci doar trupul ei. Nu ne mai pasă de lumina ochilor ei, de frumuseţea chipului, ci dorim orbeşte doar vederea sau posedarea trupului ei, goliciunea ei, care în zadar va încerca să umple goliciunea trupului şi a sufletului nostru. Dar ce facem dacă femeia vrea ca toate acestea să se întâmple? Ce facem dacă ea îşi doreşte să fie redusă la abjectul stadiu animalic? Ce facem dacă până şi machiajul „netezeşte" acest drum al atragerii bărbatului în cursa mizeră în care el să dorească trupul ei?

Să ne gândim iar la Maica Domnului... îmi vei replica că altele erau vremurile şi alta a fost cultura acelor vremuri... Va trebui să înţelegi că nici eu nu îţi propun să umbli în pelerine kilometrice, acoperită cu valuri mult prea negre. Te invit la decenţă, la modestie şi la demnitate. Te invit să nu te coborî la stadiul de „momeală" publică; ştiu că îţi doreşti recunoaşterea frumuseţii şi a supleţei corporale. Dar dacă Cineva ţi-a dăruit un astfel de corp, atunci nu-l dărui tuturor, oriunde şi oricând.

Un mare sfânt egiptean, Moise Arapul, s-a luptat zeci de ani cu o mare, cu o enormă ispită. În adolescenţa lui, pe când încă mai era la casa părinţilor lui, înainte de a se retrage în pustiul Saharei, a văzut o fată. Erau împreună la arat. Era o fată extrem de frumoasă, bine făcută, care, pentru că era foarte cald, lăsase cam mult la vedere. Însă nu s-a întâmplat absolut nimic între ei. Poate că a şi uitat-o în scurt timp. După ce s-a călugărit, deja fiind la o vârsta înaintată, au început nişte ispite groaznice, la prima vedere incredibile. În fiecare zi i se arăta diavolul sub chipul acelei fete, i se aşeza în braţe şi începea să-l mângâie, să-l cheme la păcat, la desfrâu.

Iar Sfântul Moise, cu lacrimi în ochi, se ruga lui Dumnezeu să ridice de la el această ispită, pentru că de multe ori era la marginea disperării. Doisprezece ani s-a luptat zi de zi cu această vedenie demonică, cu această invitaţie la desfrâu. El nu trebuia decât să accepte în inima sa acest păcat şi era de ajuns, pentru că păcatul trupesc nu ar fi putut avea loc. Doisprezece ani a aşteptat ca o simplă privire şi un simplu gând păcătos să-l părăsească şi să nu-i mai chinuie trupul îmbătrânit.

Tu de câte ori te-ai pus în locul acelei fete nepăsătoare sau te-ai gândit la urmările unei simple fapte tinereşti? De câte ori nu ne expunem desfrâului intelectual şi moral al celorlalţi, al privitorilor, al unor oameni pe care oricum nu-i cunoaştem? Îţi reamintesc că Hristos a stat gol pe Cruce, dar nu putem să-l reprezentăm aşa pentru că mintea şi inima fiecăruia dintre noi sunt prea îmbolnăvite de păcat, prea mult obişnuite cu dezgolirea celuilalt, cu folosirea celuilalt pentru plăcerea proprie. Ochii noştri au uitat să privească ca şi ochii unui copil: acesta va umbla gol fără nicio problemă şi nu-şi va imagina nimic păcătos în sufletul lui ce stă mereu aşezat în braţele unui înger.

Prea mulţi dintre noi au apucat pe demonicul drum pe care se află cea care îşi permite să se numească "Madonna". (În limba latină, ca şi în cea italiană, înseamnă "Maica Domnului", "Doamna noastră"). Aceasta a afirmat că Hristos este sexy pe Cruce şi că i-ar face o mare plăcere să-l aibă. Poate că nu ar fi trebuit să mă mânjesc cu o astfel de afirmaţie, dar am vrut să atenţionez că foarte mulţi tineri au apucat exact pe aceeaşi direcţie. Nu-l vor batjocori pe Hristos în mod direct, aşa cum a făcut această blestemată fiinţă, dar Îl rănesc prin viaţa lor, prin comportamentul lor, prin limbajul lor. Dacă inima ta este curată, atunci şi îmbrăcămintea ta va fi demnă, netransformându-se într-un obiect al patimilor acestei lumi.

Ştiu prea bine că majoritatea zdrobitoare a tinerilor au o anumită modă, care mult prea des îi lasă "îmbrăcaţi" cu câte un cercel în ureche doar.

Vreau să-ţi redau aici una dintre minunile lui Hristos. Exista atunci un om demonizat, care nu putea locui în cetate pentru violenţa şi chiar ferocitatea lui. Deseori era legat în lanţuri şi închis în cimitirul acelei cetăţi. Dar acesta, la fel de des, rupea lanţurile şi fie că se întorcea în cetate, fie că trăia în mijlocul unei turme de porci. Dar omul, fie el şi demonizat, de Dumnezeu tot are nevoie. Astfel că, la apropierea lui Hristos de acea cetate, diavolii din acel om, l-au aruncat pe acest om la picioarele Domnului şi L-au întrebat: "Ce ai cu noi, Iisuse? De ce ai venit să ne chinui mai înainte de vreme?" (Luca 8, 28). Hristos le cere să părăsească trupul acelui nefericit om, permițându-le să între în turma de porci ce aparţinea locuitorilor acelei cetăţi. Diavolii au intrat în porci, care s-au aruncat cu toţii în mare, inecandu-se. Iar omul acela s-a vindecat şi a dorit să rămână pentru toată viaţa lui împreună cu Hristos.

Nu mă voi întreba cât mai poate accepta ca veridic acest fapt tânăra noastră generaţie. Dar te voi învita să te diferenţiezi de turma de porci a acestei lumi. Mai simplu zis: dacă turma de porci se aruncă în mare, tu nu ai nevoie să faci acest lucru; aceeaşi invitaţie la diferenţiere, la unicitate. Nu privi în jurul tău pentru că nu Îl vei găsi şi nu Îl vei vedea pe Hristos. El nu stă printre porci şi nici nu acceptă pe demonizaţi în jurul Său. Pe porci îi îndrăceşte, lăsându-i să-şi facă singuri felul, aruncându-se în mare; pe demonizaţi îi vindecă, îi umple de putere şi demnitate, îi face pur şi simplu oameni. La fel a procedat în toţi cei peste trei ani de propovăduire: a vindecat, a iertat sau a judecat, a înviat sau a mustrat. Dacă există un dram de credinţă în inima ta, dacă Dumnezeu reprezintă realmente ceva pentru tine, atunci alege: Hristos sau porcii. Este o alegere deseori imposibilă, vecină cu nebunia, dar trebuie făcută, voluntar sau involuntar.

Găsesc normal ca atunci când intri în biserică să nu poţi să îţi acoperi capul, ca tânără. Trecerea de la fusta incredibil de mică şi de la un decolteu vizibil şi din avion, la o îmbrăcăminte decentă şi la capul acoperit este realmente dificilă. Aici ar fi în joc virtutea smereniei, adică acea renunţare la mândria mea, la frumuseţea mea, la opinia mea. Totul pus înaintea acestui smerit Iisus, totul trecut prin catalogul frumuseţilor raiului, care nu înseamnă mai nimic pentru această lume, pentru modul în care înţelege ea frumuseţea.

Îmi amintesc că, într-o anumită ocazie, primisem o icoană a Sfântului Ioan Botezatorul. Fiind o icoană din hârtie, am dorit să o plastifiez. Nu mare mi-a fost mirarea când m-am lovit de indignarea celei ce se ocupă cu această clasică plastifiere. Dar ce se întâmplase? Icoana nu reprezenta un Sfânt musculos, arătos şi pe un nor impresionant de alb. Era, de fapt, un Botezator negricios, tras la faţă, slab, îmbrăcat într-o piele de cămilă – o imagine dezolantă, care respinge ochiul iubitor de "frumos" al zilelor noastre. "Dar mă sperie acest chip, este înfricoşător!" a afirmat cu patos persoana cu plastifierile.

Recunosc că atunci mi-am cam pierdut cumpătul! Cum ar fi vrut să arate o persoană care nu mânca decât miere şi lăcuste, care postea zile, săptămâni în şir? O persoană care nu folosea creme înfiorător de scumpe, ci era lovită zi de zi de acelaşi necruţător soare. O persoană care din copilărie a locuit în pustiu, căutând un Dumnezeu ce trebuia să vină în pustiul acestei creaţii. Un Ioan care se revoltă în faţa răutăţilor şi morţii acestei lumi...

Pe când vom căuta şi o frumuseţe a sufletului? Cât vom mai ignora exact ceea ce este cu adevărat important? Nu zic să vă ignoraţi trupul sau să îl supuneţi unor posturi dure, pe care majoritatea, nici în forma lor uşoară, nu vrem să le încercăm. Nu vă invit să faceţi minuni, pentru că am zis deja că pe acestea le face Dumnezeu".

Monahul Paulin, “Rugăciuni către tineri”

Viața nu te întreabă niciodată nimic. Nu ține cont de cine ești și de ce ai făcut bun sau rău...

Viața nu te întreabă niciodată dacă ești pregătit sau nu de o nenorocire. Nu îți dă niciun preaviz și niciun avertisment înainte să te surprindă cu un necaz, care să îți prăbușească întreg universul.

Nu te întreabă dacă e prea devreme sau prea târziu, nici dacă e corect sau nu.

Nu te întreabă dacă vei suporta sau nu, nici dacă ești pregătit sau nu ca să pierzi tot ce ai.

Nu te întreabă cât de mult iubești pe cineva sau cât de mult depinzi sufleteşte de anumiţi oameni, atunci când îi va răpi de lângă tine, obligându-te să înduri chinul şi amărăciunea singurătății.

Nu te întreabă dacă ești copil sau încă prea tânăr ca să îți pierzi părinții.

Nu, viaţa nu te întreabă nici dacă ești sau nu destul de puternic pentru a trece printr-o decepție.

Nu te întreabă cât ai râs, înainte să te facă să plângi, nici cât te-ai bucurat, înainte să te facă să suferi.

Nu te întreabă dacă meriți sau nu să fii rănit, batjocorit, umilit, trădat, părăsit, judecat.

Nu te întreabă ce ai făcut bun sau rău și, de multe ori, te răsplătește cu rău pentru faptele tale bune.

Nu te întreabă dacă vei putea trăi într-un alt loc sau dacă eşti pregătit să renunţi la visele tale şi la drumul ales atunci când îţi schimbă brusc direcţia de mers şi te smulge din locul în care sufletul tău se simte acasă.

Nu te întreabă câte ai și câte ai sacrificat pentru a avea un ceva, atunci când te păgubește de tot ce ai agonisit.

Nu te întreabă cât de fericit ai fost sau dacă măcar ai fost fericit vreodată, înainte de a te copleși cu nefericire.

Nu te întreabă dacă ai apucat să trăiești şi dacă ți-ai împlinit măcar o parte din vise, înainte să te lovească nemilos cu o boală care îți va arăta cu paşi uneori lenţi şi nemiloşi sfârşitul. Sfârşitul planurilor tale, viselor tale, gândurilor tale, iar într-un final, sfârşitul tău.

Nu. Viaţa nu te întreabă niciodată nimic. Nu ține cont de cine ești și de ce ai făcut bun sau rău. Ea doar îți dă un test de supraviețuire, o lovitură şi te lasă să te descurci. Şi aici apar opţiunile... toate sub formă de lecţii, unele mai dure altele mai blânde, dar în urma cărora cu siguranţă te vei schimba, de multe ori atât de mult, până la a nu te mai recunoaște pe tine.

Toate aceste lovituri îți dau ocazia să îți testezi limitele și să forțezi depășirea acestora. Îți dau ocazia să vezi cine te-a iubit cu adevărat și cine te-a iubit doar declarativ şi interesat. Îți vor da ocazia să vezi cine ești, ce poți și ce însemni, atât pentru cei din jurul tău, cât şi pentru tine însăţi.

Cu toate acestea, oricât de multe experiențe vei trăi, nu vei ști niciodată câte poți îndura. Pentru că oamenii nu îşi cunosc limitele. Nu vei ști unde vei ajunge și nici felul în care te vor schimba loviturile primite, care te pot înrăi sau te pot face mai bun; te pot transforma într-un om puternic, încrezător, luptător sau te pot transforma într-un om vulnerabil, speriat, resemnat.

Viaţa, drumurile, loviturile şi oamenii ei, te pot îndepărta sau te pot apropia de tine... totul ţine doar de alegeri.

Cu mulțumiri Irinei Binder

Repere psihologice ale omului evoluat spiritual

Mă refer prin acest articol, la spiritualitatea ortodoxă care urmăreşte desăvârşirea celui ce crede în Hristos, şi trăieşte în comuniune cu El. Liniştea sufletească ce numai Dumnezeu ți-o poate dărui.

 

În primul rând calmul este o caracteristică specială a acestui om. Te afli într-o mare de oameni agitaţi şi dintr-o dată vezi pe unul dintre ei că e liniştit şi că surâde ca şi cum nu ar fi deloc afectat de toată nebunia momentului. Deja vrei să te îndrepţi spre el, să îl cunoşti. Simţi că are ceva special şi nu ştii ce. Surâsul lui nu e un surâs orgolios, nu pare să spună “eu de voi râd acum”, ci e un surâs care pare să spună ”stai liniştit, şi această problemă va trece şi va veni iar soarele”.

Da, optimismul este ceea ce nu trebuie să lipsească din personalitatea acestui om. În orice situaţie ştie că există şi ceva de învăţat din acea agitaţie, ştie că fiecare problemă poartă în ea şi soluţia, dar încă nu e vizibilă. Încrederea în sine e atât de puternică, încât chiar şi atunci când oamenii din jur spun că nu există şanse de reuşită, omul superior nu renunţă. Nu mai are cum să renunţe, a învestit tot sufletul în ceea ce face, dacă ar renunţa şi-ar lăsa acolo sufletul şi ar rămâne gol pe dinăuntru.

Foarte grea este următoarea caracteristică: aşteptarea. Omul evoluat spiritual nu se plictiseşte aşteptând, el aşteaptă altfel decât ceilalţi oameni. Pentru el aşteptarea este cea care dă valoare lucrului pe care îl aşteaptă. Cum de poate să aştepte fără să se plictisească ca ceilalţi? Îşi ţine mintea atentă, sub control. Nu o lasă să sară de la un gând la altul, el e atent numai la ceea ce caută, ca un vânător în căutarea unei prăzi. Nu renunţă, nu se plictiseşte de aşteptare.

Când cineva spune minciuni sau bârfe despre el, acest om râde – nu întoarce vorbele în avantajul lui. Ştie că are de-a face cu nişte copii imaturi. Rezistenţa la bârfele şi minciunile celorlalţi este o altă caracteristică a personalităţii perfecte. Dacă vrei să reuşeşti asta şi tu va trebui să îţi spui de fiecare dată că aceşti oameni care te vorbesc de rău, de fapt au ei acele probleme pe care le pun pe umerii tăi. Nu îi judeca, ci acceptă ceea ce spun ei cu acelaşi surâs calm şi detaşat.

Răzbunarea este un cuvânt care nu există pentru omul care vrea să se dezvolte. Răzbunarea te face mic în ochii tăi şi ai lumii. Dacă cineva simte dorinţa de răzbunare înseamnă că plăteşte cu aceeaşi monedă răul care i-a fost făcut. Asta pentru că nu are monede mai valoroase. Omul evoluat spiritual iartă persoana care i-a făcut rău, dar încearcă să repare acel rău. Nu stă cu mâinile în sân şi nu face nimic, ci acţionează, îşi urmăreşte obiectivele. Nu se roagă de nimeni şi din această cauză pare un pic nesociabil. Oamenii din jurul lui ar vrea ca acesta să ceară ajutor, nu le place să aibă lângă ei un om autonom. Însă omul pornit pe calea dezvoltării personale este din ce în ce mai autonom. Cu fiecare zi ce trece el se maturizează şi de la starea de copil neajutorat devine adult.

Visul – atunci când un om începe să se dezvolte îşi schimbă visele, viaţa lui îi cere să viseze că zboară mai sus. Vrea mai mult, nu se mai mulţumeşte să fie numai bucuros, ci vrea să fie fericit. Nu îi mai este deajuns o viaţa călduţă, vrea o viaţă fierbinte. Cu toate astea obiectivele pe care şi le stabileşte nu îi devin obsesie. Dacă ai început deja să mergi pe această cale ştii că omul evoluat spiritual este flexibil. Dacă un obiectiv este de neatins nu se sinucide, se adaptează. Nu trece peste cadavre ca să îşi atingă obiectivul – ştie când să renunţe.

E perfect adaptat la resursele pe care le are, nu suferă pentru că...după luni vine marţi. Ştie că ceea ce e inevitabil trebuie acceptat cu calm. Atunci când nu reuşeşte să îşi atingă obiectivele, când are parte de eşec, îşi reanalizează strategia şi o adaptează. Pentru el succesul sau eşecul sunt fiecare importante. Succesul îi spune că a reuşit să înţeleagă mecanismele universului şi să se adapteze la ele. Eşecul, pe de altă parte, îi spune tot ce are nevoie despre lipsurile cu care încă se confruntă. Eşecul poartă în el mult mai multă informaţie decât succesul. Omul evoluat spiritual ştie asta şi este atent la cauzele adevărate ale eşecului, care de cele mai multe ori sunt în el, nu în afara lui. El ştie că poate a ales greşit strategia, sau că poate nu îşi doreşte din toată fiinţa acel obiectiv.

Ceva special îl defineşte însă pe acest om. Chiar dacă şi-a văzut visul distrus, nu abandonează. Nu poate să abandoneze. Suportă orice, dar merge înainte. Dacă nu îi reuşeşte o strategie şi nu îşi atinge un vis astăzi, el mâine insistă din nou. Dacă lumea îi spune că ceva este imposibil, el spune că în acest caz o să îl atingă un pic mai târziu, dar cu siguranţă îl va atinge.

Îşi asumă riscuri – are aşa mare încredere în oameni şi în el încât riscă totul. Riscă să piardă tot ce are pentru că ştie că dacă deja a reuşit odată să clădească, va reuşi şi a doua oară. Ştie să piardă fără să renunţe. Chiar dacă cei din jur îi spun să se oprească pentru că riscă prea mult, el ştie că jocul este mai important pentru el decât câştigul. Dacă ar trebui să aleagă între câştigul final şi jocul în sine, ar alege jocul fără să stea pe gânduri.

Omul evoluat spiritual dacă este înconjurat de mulţime sau e singur în cameră se comportă la fel. Pur şi simplu se simte relaxat în ambele situaţii. Nu caută să iasă în evidenţă în mijlocul unui grup. Nu râde de ceilalţi, dar nici nu stă rezervat făcând pe deşteptul. Pur şi simplu se adaptează. Cred că acesta este cuvântul cheie care defineşte cel mai mult acest model de om: adaptarea.

Atunci când ceilalţi oameni îşi pun toată încrederea în prieteni sau familie, omul evoluat spiritual ştie că nu are voie să ceară nimănui nimic. Nu el este centrul universului, buricul pământului. El ştie că nimeni nu s-a născut ca să îl servească pe el, ca să îl facă pe el fericit. În orice relaţie un asemenea om cere puţin şi oferă mult. Îi place să îi facă pe alţii fericiţi, dar nu cere acelaşi lucru de la ceilalţi. Face contrar celor care spun “să se comporte cu mine, aşa cum mă comport eu cu ei”. El crede că problemele lui sunt mai mici decât ale celorlalţi, aşa că nu are voie să îi încarce şi el cu cereri.

Caracteristica mea preferată – este trăirea prezentului. Omul superior nu se gândeşte cu regret la trecut, nu zice ”că bine a fost anul trecut, mult mai bine decât acum”. El ştie că fiecare moment are farmecul lui, dacă ştii să îl savurezi. Dacă ştii să cauţi ceva plăcut în fiecare clipă, o faci să devină eternă. Viitorul nu îl interesează decât pentru planificare. Nu se gândeşte că o să îi fie bine în viitor. În viitor o să îi fie exact aşa cum o să îi fie. Pentru el viitorul înseamnă încă o zi în care va învaţă ceva nou. Îşi propune obiective, dar le trăieşte deja din prezent. Momentul prezent e cel care îi face bucurie, nu viitorul sau trecutul.

Fragment dintr-un articol scris de Marius Simion

 

Copilul interior

 

Dacă dorim să ne transformăm în bine, unul dintre cele mai importante lucruri pe care trebuie să le facem este vindecarea copilului interior de care am uitat. Mult prea mulţi oameni îşi ignoră acest copil interior. Indiferent ce vârstă ai, înăuntrul tău se află un copil care are nevoie de iubirea şi de acceptarea ta. Dacă eşti femeie, indiferent cât de independentă te consideri, tu ai înăuntrul tău o fetiţă foarte delicată, care are nevoie de ajutor. Dacă eşti bărbat, indiferent cât de puternic te consideri, tu ai înăuntrul tău un băieţel care tânjeşte după afecţiune şi după căldura sufletească.

Este de o importanţă vitală să începem să acordăm atenţie copilului nostru interior. Nu este o strategie sănătoasă să negăm faptul că rănile noastre din copilărie ne-au afectat viaţa. Aceste răni emoţionale ne-au afectat în fiecare zi şi ne-au împiedicat să ne iubim pe noi înşine aşa cum am fi meritat. Am fost nişte părinţi abuzivi pentru copilul nostru interior atât timp. Acum e timpul să încetăm. De câte ori avem o reacţie emoţională puternică la ceva sau la cineva şi simţim că ne-a fost apăsat un buton interior în jurul căruia s-a strâns multă energie negativă în timp, acest lucru înseamnă că sunt atinse răni mai vechi. Copilul interior simte panică şi se simte lipsit de speranţă, nu adultul. Şi întotdeauna când ne aflăm într-o astfel de situaţie este important să validăm sentimentele copilului, oricât de iraţionale şi de lipsite de sens i s-ar părea adultului din noi. Să-i spunem în acele momente copilului că nu îl vom mai părăsi niciodată orice s-ar întâmpla, că vom fi întotdeauna alături de el şi că îl vom iubi.

E nevoie să devenim un părinte iubitor pentru copilul din noi. E nevoie să învăţăm să ne îngrijim rănile din trecut. Putem face acest lucru încercând să relaţionăm cu acele părţi rănite din noi. Putem încerca să iniţiem un dialog. Să vorbim în orice fel putem să vorbim cu acele părţi din noi care au nevoie de iubirea noastră. Cu prima ocazie în care te simţi liniştit, închide ochii şi vorbeşte-i copilului interior.

La început, copilul nu te va crede – şi pe bună dreptate. Dacă au trecut – să zicem – 25 de ani de când nu i-ai mai vorbit, e posibil să fii nevoit să repeţi de câteva ori acest lucru înainte că el să înceapă să te creadă. De aceea, fii perseverent. Spune-ţi mereu : “Doresc cu adevărat să vorbesc cu tine, să te îngrijesc, să te iubesc.” Şi începe să construieşti încrederea.

E nevoie să îl salvăm şi să-l hrănim cu dragoste pe copilul nostru interior şi să îl oprim din a ne mai controla viaţa de adult. Să-l dăm jos de la volanul vieţii nostre. Copiii nu au permis de conducere şi nu trebuie să aibă controlul. În egală măsură, nu trebuie să fie abuzaţi şi abandonaţi. Cu toate astea, facem exact invers: ne abandonăm şi ne abuzăm copilul interior, îl încuiem într-un loc întunecat din sufletul nostru, după care îl lăsăm să conducă maşina vieţii noastre, lăsând rănile copilului să ne influenţeze viaţa. Cum facem asta?

De multe ori ne lăsăm dominaţi de sentimentele de neputinţă şi lipsă de merit pe care le aveam în copilărie, când cineva ne spunea: “Eşti un prost. Nu eşti suficient de bun, nu faci nimic ca lumea. Iar ai greşit! ” Iar durerea de a simţi aceste lucruri devine atât de mare încât începem să ne creăm căi de a fugi de sentimentele noastre.

Modurile în care ne protejăm ca adulţi de durere sunt alcoolul, mâncarea, ţigările, drogurile, relaţiile disfuncţionale, munca excesivă, obsesiile. Acest ciclu al durerii duce la nenumărate abuzuri faţă de noi înşine şi ne perpetuează sentimentul că nu suntem demni de dragoste.

Unul din primele lucruri pe care trebuie să i le spui copilului tău interior – atunci când iei pentru prima oară legătura cu el – este să îi ceri iertare. Spune-i că îţi pare rău că nu ai mai vorbit cu el în toţi aceşti ani de când ai crescut, şi cu atât mai mult dacă l-ai certat. Spune-i că doreşti să îl recompensezi pentru tot acest timp în care te-ai îndepărtat de el. Întreabă-l cum îl poţi face fericit. Întreabă-l ce anume îl sperie, cum îl poţi ajuta şi ce anume aşteaptă de la tine.

Alte metode de a intra în legătură cu copilul interior şi de a-i vindeca rănile ne sunt propuse de John Pollard în cartea “Fii propriul tău părinte”. Metoda se numeşte self-parenting, şi se bazează pe monitorizarea dialogului interior, pentru a vedea când jucăm rolul de părinte şi când suntem copii şi care este raportul dintre cele două roluri.

Cele două voci poartă un dialog permanent în interiorul nostru. Părintele interior este vocea care provine din programarea primită de la părinţi din momentul naşterii până la 7 ani. Ca şi copii, noi internalizam gândurile şi judecăţile de valoare ale celorlalţi, în mod automat, fără să le punem sub semnul întrebării. Le adoptăm atitudinea faţă de viaţă ca şi cum ar fi a noastră.

Părintele tău interior joacă astăzi rolul pe care l-au jucat părinţii tăi pentru tine. Ceea ce ne poate îmbunătăţi viaţa este schimbarea felului în care acest părinte interior îşi îndeplineşte rolul. Acest lucru se face progresiv, prin sesiuni zilnice, în care învăţăm să iubim, să sprijinim şi să hrănim copilul interior cât putem de mult, până la stadiul în care acesta ajunge să fie o personalitate complet pozitivă, plină de energie şi dragoste.

Scopul nostru nu trebuie să fie niciodată să schimbăm Copilul interior! El nu trebuie schimbat, el trebuie doar abordat cu cea mai mare dragoste şi grijă, pentru a reuşi să devină ceea ce a fost proiectat să fie.

Copilul tău interior îţi afectează viaţa mai mult decât vrei să admiţi. Pentru orice lucru pe care vrei să-l obţii în viaţă ai nevoie de cooperarea copilului tău interior. El este sursa energiei şi a entuziasmului. Dacă începi să faci o treaba din ce în ce mai bună ca părinte interior, copilul tău interior va începe să se simtă mai bine şi să te ajute mai mult.

Părintele nostru interior va semăna întotdeauna cu părinţii noştri sau cu cei care ne-au crescut. Dacă ai avut o copilărie plină de conflicte şi de temeri, acum îţi tratezi copilul interior în acelaşi fel. Nu e vina ta. Ai avut atât de multă încredere în adulţii din jurul tău şi ai vrut să le semeni atât de mult, încât ai devenit ca ei.

Însă acum ai control deplin asupra dialogului tău interior şi este cazul să nu mai dai vina pe ceilalţi pentru faptul că părintele tău interior este abuziv şi vrea să deţină cotrolul.

Până atunci, aminteşte-ţi: Tu eşti singura persoană cu care vei trăi pentru totdeauna! Atât timp cât nu vei fi de acord să îţi iubeşti singur copilul interior, celorlalţi oameni le va fi foarte greu să te iubească. De aceea, acceptă-te necondiţionat şi din toată inima. Va fi cel mai bun lucru pe care îl vei face în întreaga ta viaţă.

“Puterea este în interiorul tău”, Louise Hay

 

Dependenţa de celălalt, cel mai răspândit virus emoţional

Într-un model perfect de dragoste sănătoasă, celălalt se îndrăgosteşte de cea mai bună variantă REALĂ a ta de a fi. Iar tu, te îndrăgosteşti de modul în care te vede celălalt. Aşa ajungi să te iubeşti pe tine, când te iubeşte cel de lângă tine.

Dependenţa de celălalt este, de fapt, dependenţa de modul în care obişnuia să te vadă, iar acum nu te mai vede. Fără el, tu nu-ţi mai vezi cea mai frumoasă formă a ta. Şi dacă tu nu vezi frumuseţea din tine înainte s-o vadă oricine altcineva, înseamnă că n-ai învăţat încă respectul de sine, şi nu ţi-ai conştientizat încă valoarea. Aşa încât este foarte probabil să nu poţi avea o relaţie sănătoasă cu tine, şi cu atât mai puţin cu oricine altcineva.

Stima de sine deficitară te-a adus în postura de cerşetoare de dragoste şi atenţie.
Stima de sine scăzută conduce la asumarea unor riscuri mediocre. Atâta timp cât tu nu te respecţi şi nu pui preţ pe tine, vei tolera nenumărate afronturi aduse în numele iubirii tale. Şi el te va trata exact aşa cum îi permiţi să te trateze. Iar atunci când dragostea şi atenţia nu ţi se mai oferă în dozele de care ai nevoie, vei trece prin momente cumplite.

Când dependenţa de cel de lângă tine îţi virusează încrederea în propria persoană, viziunile iubirii simbiotice te transformă într-o sclavă, iar cel cu care vrei să te confunzi deţine puterea şi îţi manipulează starea de spirit.
Eu nu cunosc pe lumea asta afrodisiac mai puternic decât PUTEREA. Şi în general, cei mai puternici oameni din jurul tău sunt cei care care au ceva ce tu nu ai, şi îţi doreşti.

Astfel, omul pe care tu îl laşi să îţi încalce toate limitele are ceva esenţial, ce tu consideri că îţi lipseşte. Ar putea fi frumuseţea exterioară, statutul social sau încrederea în sine. Dar, indiferent despre ce ar fi vorba, dragostea ta s-a clădit pe sistemul de compensare – te împlineşti prin calităţile pe care cel de lângă tine le posedă. Şi îţi trăieşti viaţa prin procură.

Cu toţii avem nevoie de atenţie, confirmare, iubire, şi nu este nimic greşit în a te lega de bărbatul potrivit. Dar este greşit să te complaci în relaţii toxice, doar pentru că tu-ţi imaginezi că vei primi cândva ceea ce ar trebui să-ţi oferi singură. Dacă astăzi trăieşti numai sentimente negative, dacă simţi că fără el tu n-ai nicio valoare şi nicio poftă de viaţă, află că eşti prinsă într-o relaţie nocivă şi dependentă de un bărbat care nu te ajută să te dezvolţi. A alege să rămâi într-o relaţie care nu te îmbogăţeşte cu nimic din punct de vedere evolutiv, ar însemna să te sinucizi pasiv şi lent. Dacă tu involuezi în loc să evoluezi, dacă relaţia şi cel de lângă tine te seacă de energie, înseamnă că-ţi pui viaţa pe stand-by pentru un om pe care tu singură l-ai ridicat pe un piedestal.

Întoarce-te 180 de grade … cu faţa spre tine .

Renunţă la scenariile fanteziste de dragoste şi caută similaritatea, NU SIMBIOZA într-o relaţie. Pentru că nu există bărbat atât de special încât să merite să-ţi schimbi întregul set de valori pentru el. Iar cel care e cu adevărat special, nu îţi va cere niciodată să-ţi reevaluezi principiile.

Mai înainte de a-l învita pe el în viaţa ta, devino tu o lume întreagă pentru tine. A încerca să faci pe altul fericit, când tu însăţi eşti nefericită, e o muncă demnă de “Cooperativa Munca în Zadar”.

Renunţă la fantasmele infantile de prinţesă în aşteptarea prinţului fermecat, şi învaţă ce înseamnă independenţa materială şi emoţională. Vei avea o sursă internă de validare pentru ceea ce eşti şi ce simţi, şi nu vei mai căuta la ceilalţi perpetua confirmare a valorii tale.

Învaţă că lumea nici nu începe şi nici nu se sfârşeşte cu o relaţie eşuată. Nu regreta nimic din ceea ce ai trăit, te va ţine ancorată în trecut. Şi nu spera în vreo resuscitare miraculoasă a iubirii de mult apuse, îţi va proiecta în viitor fantasmele trecutului. Cel mai bun moment pe care îl trăieşti e cel de acum. Aşa că, în tot ceea ce faci, bazează-te pe ASTĂZI!

sursa www.micutacersetoare.ro

Fraier versus "Fraier" (freiherr)

Primesc mesaje de la oameni care mă întreabă dacă trăiesc la mănăstire, dacă am peste 50 de ani sau tot felul de alte întrebări simpatice, toate derivând din aceeaşi credinţă, adânc înrădăcinată până şi în minţile oamenilor educaţi şi cu frică de Dumnezeu - aceea că trebuie să fii sau călugăr sau să ai o mare problemă ca să crezi cu tărie în Dumnezeu şi să Îl mărturiseşti, după puteri. "Nu, nu se poate!" spun mulţi. "A avut o dezamăgire. O neimplinire. Vreo frustrare. Şi boala, neiubirea, lipsurile sau de-a dreptul sărăcia justifică fuga asta la biserică. "

Dar de ce oare e atât de greu de crezut că există oameni care L-au găsit (sau mai bine zis au avut norocul de a fi găsiţi) înainte de a se prăbuşi avionul, înainte de a se afla pe masa de operaţie sau înainte de a pierde totul?

Încerc să înţeleg de ce oare e atât de greu de crezut că oameni cărora nu le lipseşte nimic, sunt iubiţi, sănătoşi, frumoşi - şi nu mă refer aici la mine, da? :) ci la mulţimea de oameni frumoşi, care au sau ar putea avea totul, oameni vii, reali, minunaţi, pe care îi cunosc personal şi care cred cu tărie în El şi aleg să îngenuncheze în faţa Lui, Cel care le-a dăruit tot, pentru a-I mulţumi?

De ce e atât de greu de crezut că oameni care au văzut lumea întreagă pentru a-L găsi au găsit fericirea şi sensul cuvântului Acasă la biserica de peste drum? Că oameni care au avut totul au înţeles că de fapt nu au avut nimic? De ce nu ar fi posibil să coborî dintr-un 4*4 pentru a îngenunchea în faţa unei icoane, să porţi în geantă Psaltirea, să te străduieşti să îţi îmbraci trupul nu numai în haine de firmă, dar şi sufletul în fapte bune, să te preocupe să îţi aduni comori în ceruri la fel de mult sau poate chiar mai mult decât contul în bancă?

De ce e oare atât de comună credinţa că un creştin adevărat este un fatalist de-o bunătate tâmpă, resemnată, vecină cu prostia când de fapt toţi sfinţii au fost mari luptători? Când e mai greu să fii bun decât să faci răul, e mai greu să te înfrânezi decât să faci tot ce te taie capul şi poate fi uneori atât de greu, dacă nu imposibil, să ierţi, să uiţi şi să iubeşti când ai avea toate motivele să urăşti? Să nu mai spun cât de mult mai greu e să înveţi să te jertfeşti, să îţi sacrifici Acum-ul crezând în ceva nevăzut? Sau cât de mult mai greu e să înveţi să mori pentru alţii decât să te zbaţi să trăieşti pentru tine?

De ce e atât de greu de crezut că oameni care au gustat toate plăcerile vieţii, s-au bucurat de călătorii, hoteluri, restaurante , yachturi de nu ştiu câte stele, aleg să se plece în faţa miliardelor de stele pe care li le oferă El, în faţa călătoriilor pline de bucurii duhovniceşti pe care El le poartă paşii inimii?

De ce e atât de greu de crezut că oameni care au gustat euforia drogurilor au descoperit acum singura dependenţă bună, de cel mai tare drog? Şi în timp ce prieteni de-ai lor au murit de overdose sau şi-au pierdut minţile ei îngenuchează cuminţi lasându-şi inima bucurată de har? De ce e atât de greu de înţeles că oameni care au gustat plăceri, senzaţii, trăiri care de care mai exotice şi mai intense, au aflat bucuria care nu se termină niciodată şi nu te lasă mai sărac, mai bolnav, mai trist şi mai murdar atunci când pleacă? Că oameni care au fost preamult iubiţi au găsit acum Iubirea? Că oameni care au avut totul au înţeles că fără El nu au nimic? Că există oameni care fug să mulţumească încă de pe acum pentru viaţa pe care prieteni de-ai lor nu o mai au, pentru sănătatea pe care alţii au pierdut-o, pentru darurile pe care atâţia alţii nu le au, sau pentru păcatele pe care atâţia alţii şi le văd prea târziu?

Sunt mică, nevrednică, păcătoasă şi la începutul unui drum pe care de-abia îl întrezăresc. Cu ajutorul lui Dumnezeu, probabil dacă voi merge pe el voi arunca încet încet tot ce am - pentru că voi fi găsit cu siguranţă comori mult mai mari. Până atunci însă, îngăduiţi-mă să spun şi eu ceva, în toată nevrednicia mea - şi o fac nu referindu-mă la mine ci pentru că privesc şi eu atât la cei ce au păşit pe drumul ăsta înainte, cât şi la toţi oamenii frumoşi pe care îi am în jur şi merg înainte pe el. Să spun, aşadar, cât pot eu de tare, că nu, creştinismul nu înseamnă să fii sărac pentru că nu poţi avea mai mult. Ci pentru că nu îţi (mai) doreşti. Nu înseamnă că nu faci lucruri pentru că nu poţi. Ci pentru că ai înţeles că nu îţi aduc nimic bun. Nu înseamnă nici slăbiciune, nici cretinism, nici tâmpenie. Ci luptă înţeleaptă, clipă de clipă, în trezvie, cu patimile şi cu o lume ce tot încearcă să îţi ia totul, dându-ţi în schimb, la suprapreţ, nimic. Cu o lume ce te păcăleşte cu deşertăciuni, fără să îţi dea de fapt nimic, impiedicându-te în schimb să ai totul. Creştinismul nu înseamnă fugă de ceva ce nu poţi avea. Ci fugă către ceva mult mai bun. Nu înseamnă vulpea care strigă că strugurii sunt acri pentru că nu ajunge la ei, ci vulpea care a descoperit că poate să aibă toată via. Şi nu mai dă doi bani pe strugurii ăia stafidiţi.
Să nu uităm asta atunci când judecăm pripit oamenii care merg la biserică. Părintele Daniil (Sandu Tudor) avea avion privat când mulţi nici nu ştiau că s-a inventat avionul. Avea proprietăţi imobiliare pe Calea Victoriei, bani, poziţie socială, era frumos şi şarmant, inteligent, putea avea orice femeie şi văzuse toată lumea. Nimic n-a mai contat când L-a găsit pe Dumnezeu. Sau când, în sfârşit, s-a lăsat găsit.

Nu, creştinismul nu e pentru fraieri. Sau, poate doar pentru cei care aleg să trăiască conform sensulului iniţial al cuvântului, pe care l-am aflat (tot) de la Părintele Nicolae Steinhardt. Freiherr - Lord Liber. Aşa da! Căci cred că doar un creştin adevărat e un om cu adevărat liber. Şi nu orice fel de om. Ci un nobil. Se pare că lumea a făcut din creştinism cam ce a făcut din cuvântul "fraier".

Ce-a fost şi ce-a ajuns!

Doamne ajută să ne putem numi şi noi, cât mai mulţi dintre noi, cândva aşa. Creştini adevăraţi. Freiherrs. Să ne întâlnim cu bine, în vie! că de struguri ne-am cam săturat.

de Alexandra Svet