Nimeni nu ne aparține, și nu ne datorează nimic…

Oamenii la fel ca şi păsările cerului, au nevoie de libertate. Fiecare dintre noi știm și simțim că Totul este trecător… Doar Sufletul, Spiritul, Esența noastră ESTE pentru Infinit… Natura lucrurilor este trecătoare… Așa le-am creat, pentru a le experimenta și a le elibera cu ușurință, pentru a face loc “Noului” în viața noastră. Nu întâmplător oamenii vin și ies din viețile noastre… Nimeni nu ne aparține, și nu ne datorează nimic… Este timpul să învățăm să “atingem” persoanele din viața noastră, nu să le “agățăm” pentru propriile “nevoi”. De asemenea, conștientizăm că există în jurul nostru persoane care se victimizează, plasându-și responsabilitățile în exterior, doar “cer” și “fură” din energia noastră... Din obișnuință, milă, desconsiderare, sau din lipsa curajului de a spune “nu” fără să ne simțim vinovați,  le permitem să continue acest “joc” al neputinței. Eliberându-i, cu multă compasiune și iubire, le putem oferi propiul lor spațiu, în care, chiar dacă va fi greu la început, cu siguranță vor învăța să revină la Esența și Sufletul lor … A elibera este cel mai minunat dar pe care ni-l putem face nouă, în primul rând, apoi celorlalți… Este timpul să avem curajul de a da drumul persoanelor, relațiilor, situaților, lucrurilor care cer să fie eliberate  și să mergem mai departe, fără regrete, fără tristeți… Să ieșim fără teamă din orice relație (de iubire, prietenie, colegialitate) care nu mai este potrivită pentru noi. Nu suntem obligați să le continuăm, avem liberul arbitru de a le elibera. Să avem încredere că, prin sincronizare, Universul va aduce în viețile noastre persoanele și lucrurile potrivite nouă. În fiecare clipă evoluăm… La fel și relațiile noastre….  Atunci când trăim în suveranitate, nu avem “nevoie” de alte persoane pentru a ne simți împliniți. Alegem să ne simțim liberi din toate punctele de vedere, și să oferim libertate, la rândul nostru… Devenim întregi, împliniți, echilibrați cu noi înșine, și interacționăm cu ceilalți din alegere, prin bucuria Inimii. Dacă în trecut obișnuiam să rămânem “agățați”, Aici și Acum doar “atingem”… Cel mai frumos mod de iubire este de a oferi libertate,  înseamnă Libertate în exprimarea aspectelor și experiențelor noastre, fără vinovăție, fără subestimare, cu multă încredere și curaj. Înseamnă să fim noi, în transparența și autenticitatea noastră, în întreaga Măreție…   sursa internet

Trebuie să ne eliberăm, să dăm pagina şi să trăim numai cu ceea ce ne oferă prezentul

Este bine de ştiut când anume se termină o etapă din viaţă. Dacă insişti a te menţine în ea dincolo de timpul rezonabil, îţi vei pierde bucuria şi simţul a ceea ce se află în afara ei. Închide cicluri, sau uşi, sau capitole. Important este să le poţi închide şi să laşi în urmă momente ale vieţii, momentele care se încheie.

Ţi-ai terminat munca?

Ţi s-a încheiat o relaţie?

Nu mai locuieşti în acea casă?

Poţi petrece mult timp din prezentul tău, scufundîndu-te în “de ce”-uri, în a revedea caseta şi a încerca să înţelegi cum şi pentru ce motiv se întâmplară cutare şi cutare lucruri. Dar te vei consuma degeaba şi la nesfârşit, căci în viaţă, tu, eu, prietenii, fiii, fraţii tăi, noi toţi, ne îndreptăm inevitabil către a închide capitole, către a da pagina, a termina etape sau momente din viaţă, şi de a merge înainte. Nu ne putem afla în prezent, ducînd dorul trecutului. Nici măcar întrebându-ne “de ce”.

Ceea ce s-a întîmplat, s-a întâmplat, şi trebuie să te eliberezi, să te desprinzi de trecut. Faptele trec, şi trebuie lăsate să treacă! Schimbările externe pot simboliza procese interioare de evoluţie. A uita, a se desprinde, a se avânta. În viaţă, nimeni nu joacă cu cărţile însemnate, aşa că ai de învăţat cum să pierzi şi cum să cîştigi. Trebuie să ne eliberăm, să dăm pagina şi să trăim numai cu ceea ce ne oferă prezentul. Trecutul a trecut. Nu aştepta să ţi-l dea nimeni înapoi, nu te aştepta să te recunoască nimeni, nu aştepta ca, vreodată, cineva să-şi dea seama cine ai fost. Lasă deoparte resentimentul. Repetarea cu încăpăţânare a “filmului tău personal” îţi va face rău sufletului şi minţii, şi te va învenina şi amărî. Viaţa nu se află decât înainte, niciodată înapoi.

Dacă treci prin viaţă lăsînd “uşi deschise” pentru orice eventualitate, niciodată nu te vei putea desprinde de trecut, nici nu vei trăi ziua de astăzi cu mulţumire. Iubiri sau prietenii pe care nu ţi le scoţi din suflet? Posibilităţi de a te întoarce? La ce? Nevoie de explicaţii? Cuvinte nerostite? Tăceri care au invadat cuvintele? Dacă le poţi înfrunta chiar acum, fă-o. Dacă nu, lasă-le să se ducă, închide capitolele! Spune-ţi ţie însuţi că nu le mai vrei înapoi. Dar nu din mândrie sau orgoliu, ci pentru că TU nu mai faci parte din acel loc, din acea inimă, din acea încăpere, din acea casă, din acel birou. Tu însuţi nu mai eşti cel de acum două zile, sau trei luni, sau un an. Prin urmare, nu există nimic către care să te întorci. Închide uşa, dă pagina. Nici tu nu vei fi acelaşi, nici mediul la care te întorci nu va fi acelaşi, căci nimic nu rămâne imobil sau static în viaţă. Pentru sănătatea ta mintală şi sufletească, desprinde-te de ceea ce nu se mai regăseşte în viaţa ta.

Adu-ţi aminte că nimeni şi nimic nu este indispensabil. Nici o persoană, nici un loc, nici o muncă. Nimic nu este vital pentru a trăi, pentru că atunci cînd ai venit pe lume, ai venit singur. Este, aşadar, obişnuit să trăieşti cu tine însuţi, şi este o îndatorire personală să înveţi să trăieşti singur, fără acea apropiere umană sau fizică, de care îţi vine atît de greu să te desparţi astăzi.

A se desprinde este un proces de învăţare care, din punct de vedere uman, se poate realiza. Adu-ţi aminte, nimic şi nimeni nu sunt indispensabili. Este numai obicei, rutină, nevoie. Deci, închide, încheie, curăţă, aruncă, oxigenează, desprinde-te, scutură-te, eliberează-te.

Sunt multe cuvinte care înseamnă sănătate mintală, şi oricare vei alege, te va ajuta să mergi înainte în linişte.

Asta e viaţa !

de Paulo Coelho

Dumnezeu să te binecuvinteze!

Dumnezeu să te binecuvinteze! Aceasta este cea mai populară formulă a binecuvântării. Ce poate însemna binecuvântarea şi cine pe cine poate binecuvânta? Viaţa noastră este o binecuvântare, o binecuvântare de care, noi din păcate, uităm de cele mai multe ori, mai ales la supărare. Fiecare zi pe care ne-o dă Dumnezeu e o binecuvântare. Copiii sunt o binecuvântare pentru părinţi. Termenul "binecuvântare" este traducerea românească a latinescului benedictio, care, la rândul său, îl echivalează pe grecescul evloghia, toate avându-şi rădăcina într-un verb care înseamnă a vorbi de bine, a lăuda, a cinsti, a sărbători, a acorda unei fiinţe sau unei instituţii o poziţie cu totul specială, privilegiată.

Cuvântul „binecuvântare” înseamnă să spui lucruri bune, în sensul de a pronunţa cuvinte ce aduc binele. În actul binecuvântării, cuvântul e purtat dincolo de statutul său cotidian, „profan” şi intră într-o zonă de o cu totul altă calificare: e o bine cuvântare. Binecuvântarea are funcţia de sigiliu: ceea ce e binecuvântat este instituit astfel în plinătatea deschisă devenirii. Aceasta ocupă un loc important în ritualurile religioase, dar şi în viaţa de zi cu zi a oamenilor şi mulţi credincioşi se întreabă dacă este eficientă.

În realitate, acest lucru depinde atât de cel care o dă, cât şi de cel care o primeşte. Cel care binecuvântează trebuie să fie purificat, dezinteresat, stăpân pe sine, plin de credinţă şi evlavie. Cel care este binecuvântat să fie cel puţin receptiv, să-şi dorească perfecţionarea pe calea binelui. Dacă nu sunt îndeplinite condiţiile minime, binecuvântarea rămâne ineficientă.

Binecuvântarea este o vorbire, o profeţie spre bine, care se dă de Dumnezeu, ca o împărtăşire de sfinţenie, dată de El direct, precum şi prin mijlocirea oamenilor sfinţiţi şi a preoţilor, slujitori ai tainelor Sale, care apreciază şi vorbesc în numele Domnului -IV. ec. 26 (Fac. 1, 28; 2, 5-27; 9, 1; 12, 3; 18, 18; 22, 18, 49, 1-28; Deut. 28, 1-15; Mâţ. 25, 34). Iată formula de binecuvântare în legea Veche: "Domnul să te binecuvânteze şi să te păzească!, Domnul să-şi arate faţa luminoasă spre tine şi să te miluiască!, Domnul, să te vadă în nevoile tale şi să-ţi dea pacea Sa!" (Num. 6, 24-26).

Pe de o parte, Dumnezeu este singurul autor al binecuvântării, iar aceasta se adresează nu numai unor fiinţe, ci şi unor instituţii. Totuşi, prima fiinţă care a primit binecuvântarea lui Dumnezeu a fost omul. În Cartea Facerii ni se spune că, după ce Dumnezeu i-a făcut pe Adam şi Eva, i-a binecuvântat, zicând: Creşteţi şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul şi supuneţi-l. Pe de altă parte, primul aşezământ pe care Dumnezeu l-a rânduit prin binecuvântare a fost Ziua de odihnă, adică a Şaptea, sau Sabatul Vechiului Testament, devenit Duminica celui Nou. După ce Dumnezeu a făcut lumea în cele şase zile ale creaţiei, El S-a odihnit de toate lucrurile Sale pe care le făcuse. Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ea S-a odihnit El de toate lucrurile Sale, cele pe care Dumnezeu le-a izvodit făcându-le.

Binecuvântarea interumană este o rostire solemnă, însoţită de un gest, prin care o persoană invocă darurile lui Dumnezeu asupra altei persoane sau a unui grup. Gestul poate fi ridicarea mâinilor asupra cuiva, punerea unei mâini pe capul persoanei binecuvântate, însemnarea ei cu semnul crucii, sau, atunci când e făcută de preot, semnul crucii cu degetele încrucişate; prin tradiţie, arhiereul binecuvântează cu amândouă mâinile.

Într-o accepţie mai largă, binecuvântarea înseamnă învoirea, acordul, permisiunea dată cuiva de a face ceva: sensul acesta e folosit mai ales în limbajul bisericesc. Când un călugăr dintr-o mănăstire pleacă undeva, cere şi obţine binecuvântarea stareţului; la întoarcere solicită binecuvântarea de a merge la chilie. Disciplina bisericească seamănă întru-câtva cu aceea din armată. Când un subordonat vine în faţa superiorului, salută şi spune: "Domnule colonel, permiteţi-mi să raportez". După ce termină, cu acelaşi salut: " Domnule colonel, permiteţi-mi să mă retrag".

Pe lângă toate acestea, “binecuvântarea exprimă o stare de fapt, cum ar fi sănătatea, prosperitatea, belşugul. Cea mai veche binecuvântare interumană este binecuvântarea părinţilor asupra copiilor şi o întâlnim în prima carte a Vechiului Testament. Bătrânul Isaac, slăbit şi aproape orb, îşi simte sfârşitul aproape şi-l cheamă pe Esau, întâiul său născut, să-i acorde binecuvântarea. Soţia sa însă face în aşa fel încât Iacob, cel de al doilea fiu al său, i se substituie primului şi obţine binecuvântarea. Când i se descoperă adevărul, e prea târziu, Isaac nu mai poate face nimic. Cu alte cuvinte, binecuvântarea era un act foarte puternic, iar faptul acesta e confirmat de ceea ce astăzi am putea numi "cariera" lui Iacob”, ne spunea într-una din predicile sale înaltul prelat Bartolomeu Anania.

Aţi observat, desigur, cel puţin trei lucruri care se cer reţinute. Deşi e destinată tuturor fiilor lui Israel, adică întregului popor, binecuvântarea nu e colectivă, ci individuală. În ea e pomenit numele Domnului. Preotul este cel ce o rosteşte, dar Dumnezeu este Cel care operează. Acest ultim adevăr e evident în încheierea cuvântului lui Dumnezeu către Moise: Aşa vor pune ei [preoţii] numele Meu asupra fiilor lui Israel şi Eu, Domnul, îi voi binecuvânta.

Binecuvântarea poate fi de ordin general, dar şi de ordin particular, cum este cel menţionat în întâia Carte a Regilor. Când Saul intra ca străin în cetate şi întreabă unde-l poate găsi pe preotul Samuel, i se răspunde: poate fi găsit acum, înainte de a se duce pe deal să mănânce; că poporul nu va mânca până nu vine el; fiindcă el binecuvântează jertfa, şi după aceea mănâncă oaspeţii.

În tradiţia creştină, bucatele sunt binecuvântate de preot înainte de începerea mesei, fie că e vorba de a lui, fie că se află la o masă de obşte; în tradiţiile locale protestante, binecuvântarea e dată de capul familiei. În tradiţia ortodoxă rusă, mama îşi binecuvântează copilul, inchinându-l pe frunte cu semnul crucii, înainte ca acesta să plece într-o călătorie sau să treacă printr-o probă cu riscuri. Din păcate, în tradiţia creştină ortodoxă s-a pierdut din obiceiul ca înaintea mesei, capul familiei sau unul din membrii familiei să spună o rugăciune şi să ceară binecuvântarea, iar după servirea mesei să spună rugăciunea de mulţumire.

Aşadar, multe lucruri din viaţa noastră de zi cu zi - şi mai mici, şi mai mari - nu le putem realiza chiar aşa de capul nostru. Fie că este vorba de găsirea unui loc de muncă, fie că vrem să cumpărăm sau să construim o casă, fie că de dorim un copil sau să ne schimbăm serviciul ori domiciliul, pentru toate lucrurile importante din viaţă, este bine să ne mărturisim unui preot duhovnic şi să-i cerem binecuvântarea.

,,Binecuvântează suflete al meu, pe Domnul şi toate cele din lăuntrul meu, numele cel sfânt al Lui,, (Ps. 102, 1).

Dumnezeu să vă binecuvânteze! Amin.

Doamne ajută! 

Stefan Popa http://www.crestinortodox.ro/religie/dumnezeu

Fii un dar pentru oricine care-ţi intră în viaţă şi pentru oricine în a cărui viaţă intri

Fii o lumină asupra omenirii şi nu îi face rău. Încearcă să construieşti, nu să distrugi. Cum? Prin exemplul tău luminos. Caută numai bunătatea. Vorbeşte numai în adevăr. Acţionează numai în dragoste. Trăieşte Legea Iubirii acum şi mereu. Dă totul, nu pretinde nimic. Evită tot ce e nedemn. Nu accepta inacceptabilul. Fă din fiecare moment al vieţii tale o revărsare de iubire. Foloseşte fiecare clipă ca să gândeşti gândul cel mai înalt, să spui cuvântul cel mai înalt, să faci fapta cea mai înaltă. Adu pace pe pământ, aducând pace celor a căror viaţă o atingi.

Îmbrăţişează fiecare împrejurare, însuşeste-ţi fiecare vină, împărtăşeşte fiecare bucurie, contemplă fiecare mister, pune-te în pielea fiecăruia, iartă orice jignire, vindecă fiecare inimă, respectă adevărul fiecărei persoane, iubeşte Dumnezeul fiecărei persoane, protejează drepturile fiecărei persoane, păstrează intactă demnitatea fiecărei persoane, promovează interesele fiecărei persoane, îngrijeşte-te de nevoile fiecărei persoane, acceptă că fiecare persoană este sfântă, scoate în evidenţă cele mai mari daruri ale unei persoane.

Fii un exemplu viu, însufleţit, al celui mai înalt Adevăr care sălăşluieşte în tine.

Vorbeşte despre tine cu smerenie, ca nu cumva cel mai înalt adevăr al tău să fie interpretat în mod greşit, ca o lăudăroşenie.

Vorbeşte blând ca nu cumva să se creadă că încerci doar să captezi atenţia.

Vorbeşte cu bunătate, pentru ca toţi să poată cunoaşte dragostea.

Vorbeşte deschis ca nu cumva să se creadă că ai ceva de ascuns.

Vorbeşte sincer, ca să nu fii înţeles greşit.

Vorbeşte adesea, astfel încât cuvântul tău să nu fie uitat.

Vorbeşte cu respect, ca nimeni să nu fie jignit.

Vorbeşte cu dragoste, astfel încât fiecare silabă să vindece.

Fă din viaţă ta un dar! Aminteşte-ţi mereu că tu eşti darul! Fii un dar pentru oricine care-ţi intră în viaţă şi pentru oricine în a cărui viaţă intri. Fii atent: să nu intri în viaţa altuia, dacă nu poţi să fii un dar. (Tu poţi fi întotdeauna un dar, pentru că întotdeauna eşti un dar - deşi uneori nu îţi dai voie să ştii acest lucru).

Când cineva intră pe neaşteptate în viaţa ta, află ce dar trebuie să primească acea persoană de la tine. De ce altceva crezi că vine cineva la tine? Fiecare persoană care a venit vreodată la tine a venit să primească un dar.

Primindu-l, el îţi dă ţie un dar – darul de a trăi experienţa şi împlinirea lui Cine Eşti.

Când vezi acest adevăr simplu, când îl înţelegi, vezi cel mai mare adevăr dintre toate!

Neale Donald Walsch – Conversaţii cu Dumnezeu, Editura For You

drumuricatretine

Să fii mulțumit cu ceea ce ai sau să vrei mai mult?!

 

Evident că oamenii sunt împărțiți în două tabere mari, iar pe lângă ei mai sunt și cei câțiva care încă nu s-au decis în care dintre ele se află, oscilând mereu între “da” și “parcă”, între “da” și “da, dar…”.

Ca să fiu sinceră, cu mine și cu voi, nu știu în care tabără e mai bine. Unii spun că a fi mulțumit cu ceea ce ai înseamnă fericire. Și au dreptate. Alții spun că e întotdeauna loc de mai bine și că în viață trebuie să îți depășești limitele. Și cred că și ei au dreptate.

Pentru că suntem mereu nemulțumiți nu reușim să ne găsim liniștea. Tânjim mereu după acel ceva care întotdeauna ne va lipsi, pentru că, fie că recunoaștem public sau nu, niciodată nu vom avea chiar tot ce ne dorim, indiferent câte sacrificii vom face de-a lungul timpului.

Câți dintre cei care au bani, bani mulți, bani pe care îi cheltuie cu nemiluita și a căror lipsă nu se simte pot spune că sunt cu adevărat fericiți, împliniți sufletește?

Câți dintre cei care au muncit pentru o carieră de succes într-un anume domeniu afirmă cu tărie că au și o familie în adevăratul sens al cuvântului. Familia înseamnă timp petrecut împreună. Și cariera înseamnă timp, mult timp petrecut în afara căminului. Una dintre cele două va fi întotdeauna pusă pe locul doi. Deci nu le vei putea situa niciodată pe amândouă pe același loc. Cei care spun că o fac mint și se mint.

Adevărul este că suntem greu de mulțumit. Și extrem de lacomi.

Am putea fi fericiți cu puțin, dar noi vom vrea mereu mai mult…

de Iustina Talea
 

Hristos S-a Înălțat!

M-a întrebat cineva de unde știu că Dumnezeu există cu adevărat, cât timp nu l-am văzut niciodată și cât timp nu există dovezi concrete ale existenței sale.

Cred că numai cine nu vrea nu îl vede pe Dumnezeu, fiindcă eu îl văd în fiecare minune care îmi bucură inima, îl văd în fiecare lucru frumos și îl văd în oamenii buni.

Nici iubirea nu se poate vedea cu ochiul liber, nu-i așa? Și totuși o simțim și suntem dependenți de ea. Avem în noi atâta iubire, încât nu am reuși să o epuizăm nici după sute de vieți! La fel este și cu Dumnezeu: chiar dacă nu îl putem vedea (la fel cum vedem oamenii), Îl simțim și suntem dependenți de El. Îl simțim atunci când sufletele noastre sunt pline de pace, atunci când suntem fericiți, atunci când plângem de bucurie, de tristețe sau de dor, atunci când sufletele noastre simt nevoia să se dăruiască, să împartă, să fie aproape de oameni, să fie înțelese, acceptate, iertate, iubite... Îl simțim atunci când, în ciuda tuturor deziluziilor, reușim încă să credem în bine, în frumos și în visurile noastre.

Dovezile că Dumnezeu există sunt tot ceea ce pot cuprinde ochii și sufletele noastre. Trebuie doar să învățăm să Îl cunoaștem, să ne deschidem sufletele pentru a-L primi în ele... la fel cum primim și iubirea... fiindcă Dumnezeu este Iubire!

Vă doresc o zi de Sărbătoare frumoasă, plină de pace și de iubire! 

de Irina Binder 
 

Relaţia este o oglindă în care mă văd pe mine aşa cum sunt

Relaţiile umane sunt lucrul cel mai important din viaţă; dacă nu eşti în relaţii bune cu o singură persoană, nu poţi fi nici cu celelalte, îţi închipui că nu poţi avea relaţii bune decât cu persoana cutare sau cutare, dar aceste relaţii nu trec dincolo de nivelul declaraţiilor verbale şi sunt, prin urmare, iluzorii. Dar dacă la un moment dat întelegi că relaţiile dintre doi oameni sunt identice cu relaţiile între toţi oamenii, atunci izolarea, singurătatea, capătă o cu totul altă semnificaţie.

Doar în relaţie procesul a ceea ce sunt se dezvăluie, nu-i aşa? Relaţia este o oglindă în care mă văd pe mine aşa cum sunt; dar cum la majoritatea dintre noi nu ne place ceea ce suntem, începem să disciplinăm ceea ce percepem în oglinda relaţiei, fie pozitiv, fie negativ. Adică descopăr ceva în relaţie, în acţiunea relaţiei, şi nu îmi convine. Deci încep să modific ceea ce nu îmi place, ceea ce percep ca fiind neplăcut. Vreau să îl schimb – ceea ce înseamnă că deja am un şablon a ceea ce trebuie să fiu. Din momentul în care există un şablon a ceea ce trebuie să fiu nu există înţelegerea a ceea ce sunt. Din moment ce am o imagine a ceea ce vreau să fiu sau a ceea ce trebuie să fiu sau a ceea ce sunt dator să nu fiu – un standard potrivit căruia vreau să mă schimb – atunci, desigur, nu există înţelegerea a ceea ce sunt în momentul relaţiei. Cred că este cu adevărat important să înţelegem asta, pentru că, cred că aici majoritatea dintre noi o iau în direcţie greşită. Nu vrem să ştim ceea ce suntem cu adevărat într-un anumit moment al relaţiei. Dacă suntem interesaţi doar de auto-îmbunătăţiri, nu poate exista înţelegerea de sine, înţelegerea a ceea ce este.

Funcţia relaţiei

Relaţia este în mod inevitabil dureroasă, lucru care se vede în existenţa noastră de zi cu zi. Dacă în relaţie nu există tensiune, atunci încetează să mai fie relaţie şi devine doar o stare de somnolenţă confortabilă, pe care majoritatea oamenilor o vor şi o preferă. Conflictul este între realitate şi această râvnă pentru confort, între iluzie şi actualitate. Dacă recunoşti iluzia, dând-o la o parte poţi să fii atent la înţelegerea relaţiei. Dar dacă alergi după securitate în relaţie, ea devine o învestiţie în confort, în iluzie, iar atunci relaţia conţine chiar insecuritatea. Căutând securitate în relaţie îi ascunzi funcţia (…). Desigur, funcţia relaţiei este aceea de a dezvălui starea propriei fiinţe. Relaţia este un proces de auto-descoperire, de auto-cunoaştere. Această auto-dezvăluire este dureroasă, care cere ajustări constante, o flexibilitate a gândirii şi emoţiilor. Este o luptă dureroasă cu perioade de pace luminată … Dar majoritatea dintre noi evită sau dau la o parte tensiunea din relaţie, preferând tihna şi confortul satisfacerii dependenţei, o securitate necontestată, un refugiu lipsit de pericol. Atunci familia şi alte relaţii devin un refugiu (…). Când insecuritatea se strecoară în dependenţă, aşa cum se întâmplă în mod inevitabil, atunci acea relaţie este îndepărtată şi se acceptă una nouă în speranţa găsirii securităţii de durată; dar în relaţie nu există securitate şi dependenţă nu aduce decât frică. Fără înţelegerea procesului de securitate şi frică, relaţia devine un obstacol care te obligă, o cale a ignoranţei. Atunci întreaga existenţă este luptă şi suferinţă şi nu există ieşire decât în gândire justă care vine prin auto-cunoaştere.

Cum poate exista iubire reală

Imaginea pe care o ai despre o persoană, imaginea pe care o ai despre politicieni, despre primul ministru, despre propriul tău Dumnezeu, despre nevasta ta, despre copilul tău – aceasta este imaginea la care se priveşte. Şi această imagine a fost creată prin relaţia ta sau prin fricile tale sau prin speranţele tale. Plăcerile tale sexuale sau altele pe care le-ai avut cu nevasta ta, cu soţul tău, furia, măgulirile, confortul şi toate lucrurile pe care le aduce viaţa ta de familie – este o viaţă moartă – au creat o imagine despre soţia sau soţul tău. Cu acea imagine priveşti. Similar, soţia sau soţul tău are o imagine despre tine. Deci relaţia dintre tine şi soţia sau soţul tău, dintre tine şi politicieni este de fapt relaţia dintre aceste două imagini. Corect? Acesta este un fapt. Cum pot două imagini care sunt rezultatul gândirii, a plăcerii şi aşa mai departe, să aibă vreun fel de afecţiune sau iubire? Deci relaţia dintre doi indivizi, foarte apropiaţi sau foarte depărtaţi, este o relaţie între imagini, simboluri, memorii. Cum poate exista iubire reală în această relaţie?

Suntem ceea ce posedăm

Pentru a înţelege relaţia trebuie să existe o conştienţă pasivă, care nu distruge relaţia. Din contră, face relaţia mult mai vitală, mult mai semnificativă. Atunci în acea relaţie există posibilitatea afecţiunii reale; există o căldură, o apropiere, care nu este doar sentiment sau senzaţie. Şi dacă putem să ne apropiem aşa sau să fim într-o asemenea relaţie cu toate lucrurile, atunci toate problemele noastre se vor rezolva foarte uşor – problema proprietăţii, problema posesiei. Omul care posedă bani este banii. Omul care se identifică cu proprietatea este acea proprietate, sau casa, sau mobila. Similar este cu ideile sau cu oamenii; când există posesie nu există relaţie. Dar majoritatea dintre noi nu avem nimic altceva dacă nu posedăm. Suntem cochilii goale dacă nu posedăm, dacă nu ne umplem viaţa cu mobilă, cu muzică, cu cunoştinţe, etc. Această cochilie face mult zgomot şi acest zgomot îl numim viaţă; cu asta suntem satisfăcuţi. Şi când apare o întrerupere, o spargere a acestui lucru, atunci se produce suferinţa pentru că te descoperi brusc pe tine aşa cum eşti – o cochilie goală, fără prea mare însemnătate. Deci a fi conştient de întreg conţinutul relaţiei înseamnă acţiune; şi din acea acţiune există posibilitatea unei relaţii adevărate, o posibilitate de a-i descoperi splendida ei profunzime şi semnificaţie precum şi posibilitatea de a cunoaşte ce este iubirea.

A fi în relaţie

Fără relaţie nu este existenţă: a fi înseamnă a fi în relaţie… Majoritatea dintre noi nu pare să realizeze acest lucru – că lumea este relaţia mea cu ceilalţi, fie unul sau mai mulţi. Problema mea este aceea a relaţiei. (…) Dacă nu mă înţeleg pe mine, întreaga relaţie este una a confuziei în cercuri din ce în ce mai largi. Deci relaţia capătă o importanţă extraordinară, nu cu aşa zisă masă, gloată, ci în lumea familiei şi prietenilor mei, oricât de mică ar fi aceasta – relaţia cu soţia mea, cu copii mei, cu vecinul meu. În lumea vastelor organizaţii, a marilor mobilizări de oameni, a mişcărilor de masă, ne este teamă să acţionăm pe scară mică; ne este teamă să fim oameni mărunţi care îşi rânduiesc casa. Ne spunem: “Ce puteam eu să fac singur? Trebuie să mă alătur unei mişcări de masă pentru a reforma.” Din contră, revoluţia reală are loc nu prin mişcări de masă ci prin reevaluarea interioară a relaţiei – numai aceasta este reformare reală, o radicală şi continuă revoluţie. Ne este teamă să începem pe o scară mică. Pentru că problema este aşa de vastă credem că putem să-i facem faţă numai printr-un un număr mare de persoane, cu o mare organizaţie, cu mişcări de masă. Trebuie să atacăm problema pe o scară mică iar acea scară mică este “eu” şi “tu”. Când mă înţeleg pe mine, te înţeleg pe tine şi din acea înţelegere vine iubirea. Iubirea este factorul lipsă; există o lipsă de afecţiune, de căldură în relaţie; şi pentru că ne lipseşte acea iubire, acea tandreţe, acea generozitate, acea clemenţă în relaţie, evadăm în acţiunea de masă, care produce şi mai multă confuzie, mai multă mizerie. Ne umplem inimile cu planuri pentru reforma lumii şi nu privim acel factor decisiv care este iubirea.

Tu şi eu suntem problema, nu lumea

Lumea nu este ceva separat de tine şi de mine; lumea, societatea, este relaţia pe care o stabilim sau căutăm să o stabilim între noi. Deci tu şi eu suntem problema şi nu lumea, pentru că lumea este proiecţia noastră şi pentru a înţelege lumea trebuie să ne înţelegem pe noi înşine. Lumea nu este separată de noi; noi suntem lumea şi problemele noastre sunt problemele lumii.

sursa internet
 

Iubirea nu ia ostatici

Nu leagă oamenii de piciorul scaunului, şoptindu-le: “Eşti atât de important pentru mine. Te preţuiesc atât de mult.” A iubi înseamnă a dărui. Când iubeşti îi oferi celuilalt ceea ce ai tu mai bun. Nu îi oferi ceea ce nu ai. Îi oferi ceea ce ai. Ceea ce s-ar putea dovedi satisfăcător pentru el/ea. Sau nu. Asta este o altă problemă. Important este că atunci când iubeşti cu adevărat, oferi ceea ce ai de oferit şi nu ceri nimic în schimb. Desigur, primeşti dacă ţi se oferă. Ar fi o nebunie să refuzi. Dar nu pretinzi.

Iubirea nu obligă pe nimeni să facă nimic. În acest sens iubirea este libertate. Acesta e un criteriu cristalin după care poţi şti dacă iubeşti sau nu pe cineva. Dacă iubeşti o persoană îi respecţi libertatea. Mai mult decât atât. Dacă poţi, o ajuţi să-şi extindă libertatea. Hrănită cu iubirea ta, iubita ta devine o persoană din ce în ce mai liberă. Ea se extinde în mai multe direcţii, îşi revelează aspecte noi ale personalităţii, învaţă să-şi protejeze adecvat vulnerabilităţile, transformă ceea ce este grosier.

Tu nu iubeşti pentru că ai nevoie de celălalt. Nu eşti un cerşetor. Eşti un împărat! Nu se pune problema să iei ceva, ci să dăruieşti ceva. Repet: poate că şi celălalt are ceva să-ţi dăruiască. Asta este ceea ce eu numesc o relaţie minunată. Este o relaţie între un împărat şi o împărăteasă. Aristocraţia autentică la nivelul ei cel mai înalt. Doi oameni care îşi oferă reciproc ceva din bucuria, calităţile, energia sau timpul lor, fără să ceară nimic în schimb. Orice altceva nu este o relaţie de iubire reală. Este întâlnirea a doi cerşetori, care din când în când poate mai dau câte ceva şi gratuit.

Când iubeşti cu adevărat te reverşi. Dai pe dinafară. Eşti plin cu energia iubirii şi o împărtăşeşti cu cineva. Este foarte simplu. Iubirea a apărut în tine şi de la tine curge spre altcineva. De aceea nu ceri nimic în schimb. De aceea nu există posesivitate. Dacă cel spre care curge iubirea ta o respinge, asta nu reprezintă nici un fel de problemă pentru tine. Nu apare nici o suferinţă. O orientezi spre altcineva (nu neapărat o persoană). Eşti exact ca o apă curgătoare în calea căreia a apărut un obstacol. Vei înceta să curgi? Nici pomeneală, o să virezi puţin la stânga sau la dreapta şi asta-i tot. Vei continua să curgi.

Există oameni a căror iubire a fost respinsă şi care au hotărât să nu mai curgă. Ei au încercat sau încearcă să blocheze iubirea. Dar iubirea care nu se exprimă naşte monştri interiori! Energia care nu-şi urmează cursul natural se transformă în contrariul ei. Chinezii ştiu asta de foarte mult timp. Excesul de Yin începe să devină Yang excesul de Yang începe să devină Yin. O apă a cărei curgere este blocată ştii ce devine? O mlaştină. Nu cred că ţi-ar plăcea să conţii o mlaştină în interiorul tău.

Iubirii adevărate îi pasă de bucuria celuilalt. Iubirii iluzorii îi pasă de Eu. Reţine acest criteriu: dacă iubirea ta te-a condus la suferinţă, a fost o iubire în mare parte imaginată; în spatele ei nu s-a aflat Sinele, ci Eul. Eul are această particularitate: orice ar face, generează, într-un final, suferinţă.

Revenind mai spre început, aceasta înseamnă că nu ştii cine eşti. Crezi că eşti Eul. Nu eşti! Câtă vreme te vei identifica cu Eul, îţi va fi imposibil să iubeşti cu adevărat. Nu vei putea fi un om fericit. Eul este limitat şi luptă cu toate mijloacele pentru supravieţuire. Esenţa lui este frica. O modalitate de a face faţă acestei frici este încercarea de a acapara. Se agaţă de o persoană şi încearcă să pună stăpânire pe ea. Dar celălalt, în adâncul lui, îşi doreşte să fie liber. Aşa începe lupta! Lupta nu este întotdeauna pe faţă şi consecinţele ei (răni, vătămări grave) nu sunt întotdeauna vizibile. Eul creează suferinţă. Iubirea creează libertate şi bucurie. Dacă simţi că ai eşuat în dragoste, te rog, nu acuza iubirea de asta. Fii cât de lucid poţi şi vezi care este responsabilitatea ta. Poate ai avut anumite aşteptări. Anumite pretenţii. Cereri pe care nu le-ai exprimat niciodată. Dorinţe de care nici tu nu erai conştient. Toate acestea îţi aparţin. Nu au nici o legătură cu iubirea. Îţi aminteşti? Iubirea este dăruire, împărtăşire.

În iubire nu există victime. Victimile există doar în luptă.

de Adrian Nuţă, Inchisorile invizibile
 

Spaima și Frica

De când ne naştem şi până murim ne este tot timpul frică de ceva. Frică de moartea părinţilor sau persoanelor dragi nouă, frică de elementele dezlănţuite ale naturii (tunete, fulgere, inundaţii, secetă, viscol), frică de sărăcie, frică de despărţire, frică de singurătate, frică de înălţime şi spaţii închise, frică de a nu place sau de a fi respinşi de societate şi am mai putea enumera o grămadă de frici. Dacă privim cu atenţie tabloul vieţii noastre, suntem veşnic într-o frică bolnăvicioasă. De fapt ce este frica? O stare de conştiinţă modificată. Aici pe Terra, frica este instrumentul de supunere a individului. Trăim toţi într-un sistem. Aparent un sistem creat de oameni.

Este atât de bine pus la punct prin frică, încât funcţionează perfect de mii de ani. Copiii când se nasc nu au frică de nimic. Merg spre foc, spre apă, spre obiecte ascuţite, cu o lipsă de frică dezarmantă. Noi suntem cei care prin sistemul de protecţie le introducem frica. Una este să îi înveţi prevăzători şi alta să le bagi frica în sistemul de credinţe. Dacă încearcă să iasă din sistem şi să nu se alinieze nicicum acestuia, încep represaliile fizice, psihice, morale, făcute special să îţi inducă frica.

Energia fricii e ca o otravă lentă. Te învăluie treptat şi este suficient un singur impuls ca să se declanşeze sistemul. Se ridică brusc tensiunea, inima îţi bate în ,,ureche” şi te pomeneşti scuturat convulsiv. Tot timpul îţi spui ,,nu fac asta sau alta pentru că mi-e frică” şi chiar ajungi să-ţi fie frică şi de umbra ta.

Frica vine din necunoaştere şi din nestăpânirea situaţiilor de orice fel. Dacă ştii că eşti creaţia lui Dumnezeu şi eşti ferm ancorat în asta, restul este foc de artificii. Nu este nevoie să faci acte de bravadă prosteşti, dar nici să trăieşti ca iepurele, tresărind la orice zgomot. Frica scurtează viaţa, ca şi grijile. Energiile fricii (energii joase de altfel), grefate cu atâta grijă pe rasa noastră, folosesc unei rase care are nevoie de ele pentru supravieţuirea proprie.

Frica, la fel ca şi furia, sunt energii cu frecvenţe joase, puternice şi distructive. În timp ce frica îţi mănâncă energia permanent, dacă îi permiţi să se instaleze în mintea ta, furia te secătuieşte printr-o cedare bruscă de energie. Într-un singur acces de furie se consumă de mii de ori mai multă energie, decât în stare de echilibru. Evident că trăim într-o mare de energie unde interacţionăm continuu.

Separarea prin distanţe sau pereţi este cea mai mare iluzie, fiindcă se spune că unde îţi este gândul, acolo eşti şi tu. Şi aşa este.

Puterea gândului te influenţează de la zeci de mii de km. Aşa se explică de ce sculându-te binedispus dimineaţa, te modifici şi devii furios sau neliniştit dacă unei persoane dragi de dincolo de meridian i se întâmplă ceva rău. Şi tot aşa se explică şi o stare proastă adunată de pe mijloacele de transport, din birou, de pe stradă. Pleci bine merci, aduni prin empatie energiile care sunt compatibile cu ale tale şi te întorci stresat la culme sau stors de energie, sau disperat.

Suferim influenţele oamenilor din jurul nostru. Şi sunt oameni sensibili care simt şi influenţele mediului (tristeţea copacilor şi a florilor), dar şi influenţa armelor psihotronice. O să vă mai spun ceva ce cred că nu este o noutate. Când ne lăsăm enervaţi de orice şi de oricine, cedăm energie. Numai când rămânem calmi şi liniştiţi, nu cedăm energie. Dacă întâlneşti persoane arţăgoase şi veşnic nemulţumite, sigur sunt în lipsă mare de energie. Dacă prezenţa cuiva aparent calm şi liniştit te irită, sigur eşti furat pe nesimţite de energie. Dacă cineva vorbeşte mult şi fără rost, fără să-ţi spună nimic, este iarăşi furt de energie. Şi atunci când o persoană te provoacă tot timpul la certuri, este tot furt de energie.

Furia te goleşte de energia negativă acumulată, dar şi de energia pozitivă pe care o ai. Un om furios tot timpul face spărturi în propria aură precum şi în aura celorlalţi. Prin stări de furie repetate este devastat întregul organism şi bolile grave de rinichi, pancreas, sistem nervos, inimă sunt la ordinea zilei.

Normal (dacă mentalul colectiv ne-ar ajuta) ar fi să rămâi permanent într-o stare de echilibru şi bun simţ, să nu răspunzi la provocări modificându-ţi starea de conştiinţă după oamenii din jur şi după mediu. Bălăcindu-ne zilnic în stările de frică, mânie, furie, disperare, ale mentalului colectiv, este imposibil să nu reacţionăm într-un fel.E cam ciudat, nu?

sursa internet

Să de rugăm pentru vrăjmași

Am fost învăţaţi şi suntem invitaţi de Biserică, în cadrul Sfintei Liturghii, să ne iubim unii pe alţii. Dar din cauza conflictelor şi a neînţelegerilor ajungem să ne facem duşmani. Lucru neplăcut lui Dumnezeu.

Cereri de genul: "Doamne, loveşte pe duşman", "Fă rău celui ce m-a supărat", "Adu suferinţă în casa celui ce m-a necăjit", "Loveşte-i, Doamne, trupul cu boli", sunt cereri contrare rugăciunii. Ştiu că este greu, dar când ajungi în faţa unei icoane şi ştii că eşti certat cu cineva, trebuie să ceri de la Dumnezeu mai întâi iertarea păcatelor vrăjmaşilor şi apoi să ceri iertare pentru păcatele proprii.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că cerând lui Dumnezeu să pedepsească pe cei ce ne-au făcut rău, Îl rugăm să-Şi strice legea Sa, căci a spus: "Rugaţi-vă pentru vrăjmaşii voştri".

Ce trist este că suntem lipsiţi de alte gânduri atunci când dorim să facem rău, iar când ne îndreptăm spre plângerea păcatelor suntem cuprinşi de tot felul de griji.

Indiferent de răul pe care ni-l face aproapele, nu trebuie să ne rugăm împotriva lui, ci a diavolului care naşte neînţelegerile. Contra lui trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu, zicând: "Zdrobeşte pe satana sub picioarele noastre!"

Ori de câte ori suntem cuprinşi de gânduri împotriva aproapelui, trebuie să luăm seamă la Hristos, care deşi era răstignit, batjocorit şi hulit, Se ruga: "Tată, iartă-le lor păcatul, că nu ştiu ce fac", la Arhidiaconul Stefan care primind loviturile pietrelor, a trecut cu vederea durerile pricinuite de ele şi zicea: "Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta" sau la Sfântul Pavel care spune: "De trei ori am fost bătut cu băţul de iudei, odată am fost lovit cu pietre, o zi şi o noapte am petrecut în adânc". Ce-a făcut după toate acestea? "Mă rugam, spune el, ca eu să fiu anatemă pentru fraţii mei, pentru rudele mele după trup". Sunt şi alte exemple, dar ne sunt de ajuns acestea "căci, cu cât mai multe sunt exemplele, cu atât este mai mare pedeapsa, dacă nu le vom urma", spune Sfântul Ioan Gura de Aur.

Dacă ne rugăm contra duşmanilor, atunci ne rugăm aşa cum diavolul voieşte. Dar, când iubim pe duşmani, ne asemănăm lui Dumnezeu, care face ca soarele să răsară şi peste cei buni şi peste cei rai.

de Adrian Cocoșilă

Afară miroase a tei...

Prea puţini oameni înţeleg că nu numai că nu ieşim din Inima oamenilor dacă ieşim din Viaţa lor, dar, mai mult decât atât, uneori chiar trebuie să ieşim din Viaţa lor, pentru a le putea rămâne în Inimă...

Dacă stai în casă cum poţi simţi că afară miroase a tei?

Oameni buni, ieşiţi afară din casă. Din timp, din scuze, din critici, din reproşuri, din aşteptări, din limitări, din minciuni, din compromisuri, din obişnuinţe, din ataşamente, din dependenţe, din iluzii pe care vi le ocrotiţi cu atâta grijă. Recunoaşteţi că v-aţi înşelat şi ieşiţi din vieţile unde nu mai e locul vostru. Sau unde nu aveţi locul pe care îl credeţi... Căci afară miroase a tei....

Lăsaţi oamenii să plece atunci când vor...Uneori numai lăsând oamenii să plece când şi-o doresc îi putem cu adevărat primi în inima noastră. Iar ei ne vor primi cu adevărat în inima lor. Şi numai în inimi miroase tot timpul anului a tei înflorit...

Nu aşteptaţi să fiţi alungaţi ... Însă dacă se ajunge până acolo, lăsaţi-vă alungaţi...Uneori numai după ce ai fost alungat şi totuşi ai ştiut să nu pleci de tot, vei fi reuşit să intri în inima ce te-a gonit. Şi numai în inimi miroase mereu a tei înflorit...

Uneori numai felul în care oamenii ştiu să plece le determină locul pe care îl vor avea în inima noastră. Unde miroase tot mereu, tot timpul anului, a tei...

E important să înveţi să ajungi la timp. E important să înveţi să rămâi. Dar parcă mai important decât orice este să învăţăm să plecăm....Iubesc oamenii care ştiu să plece frumos...Oamenii care ştiu să plece frumos miros parcă mereu a... Tei înflorit!

Da, în viaţă uneori miroase a trădări, a minciuni, a dezamăgiri... Însă în inimă - care-i mai mare decât viaţa - miroase mereu a tei...Să încercăm să rămânem în inima oamenilor, chiar dacă locul nostru în viaţa celuilalt va rămâne poate gol...se vor gândi cu drag la noi în nopţi de vară cu miros de tei înfloriţi...

Astăzi viaţa întreagă îmi miroase a tei înflorit. Parcă mai mult decât oricând. Poate că în sfârşit am învăţat să plec. Deşi nu cred că voi învăţa vreodată să îmi anunţ din timp plecarea. Poate că aşa n-aş mai putea pleca vreodată. Poate că în sfârşit am învăţat să las oamenii să plece. De ce să rămân înăuntru?... De ce să îi ţin înăuntru? ...când afară miroase atât de frumos a tei?

Merg înainte, pe aleea cu tei înfloriţi ai inimii mele...către inima ce mă aşteaptă. Poate că am găsit-o, încă dinainte de a o căuta. Mă grăbesc spre ea. Căci numai acolo miroase mereu, tot mereu, tot timpul anului, a tei înfloriţi..."

Semnat: O inimă din care n-a plecat nimeni niciodată. Şi în care miroase astăzi, parcă mai mult decât oricând, a tei înfloriţi...

de Alexandra Svet

3 situaţii în care alegi să te minţi decât să vezi realitatea sau 3 tipuri de iubire care duc la suferinţă

Atât de frumos ar fi să facem alegeri conştiente. Atât de frumos ar fi să petrecem timp cu noi şi să vedem de ce procedăm într-un anume fel şi ce lipsuri interioare avem. Atât de frumos ar fi să putem să privim realitatea şi să nu ne legăm de bună voie la ochi, ignorând ceea ce ştim. Ne-ar scuti de multe lacrimi şi de multe regrete.

Facem cu bună ştiinţă alegeri greşite în toate domeniile vieţii, însă astăzi mă voi opri asupra relaţiilor. Pentru că sunt îngrijorător de multe relaţii construite încă de la început pe terenuri care se surpă, cu toate că cei care le construiesc ştiu bine “condiţiile solului”, însă speră că ceva se va schimba în timp.

Orb este cine nu vrea să vadă. Într-adevăr, alegem de multe ori să fim orbi şi surzi la propria noastră voce interioară. Şi ne clădim relaţii din nisip. Şi cum nisipul nu este un material prielnic pentru construcţii, construcţia noastră se va dărâma mai devreme sau mai târziu şi inevitabil vom suferi. Oare nu puteam noi evita toată suferinţa asta?

Uneori ştim de la început unde va duce relaţia, alteori aflăm pe parcurs. Şi deşi ştim că ne aflăm într-o poveste de dragoste care ne seacă de energie în loc să ne dăruiască energie, o continuăm.

De ce rămânem în relaţii cu oameni despre care ştim că nu ne pot oferi ceea ce avem nevoie? De ce alegem să ignorăm realitatea mai degrabă decât să îi facem faţă?

Pentru că ne place să ne amăgim. Pentru că ne place să trăim clipa şi pentru că ne lăsăm duşi de val. Şi deodată ne trezim că valul ne-a dus în larg şi că drumul până la mal e lung şi obositor. Ne lăsăm duşi de val şi când ne dezmeticim suntem deja în larg, fără colac de salvare.

Nu ştiu multe lucruri în viaţă dar ştiu sigur că atunci când refuzi să vezi realitatea şi te amăgeşti singur mai devreme sau mai târziu vei ajunge la suferinţă. Şi cu cât mai tare te vei amăgi cu atât mai mult vei suferi când vei da nas în nas cu realitatea. Şi crede-mă pe cuvânt că te vei întâlni cu ea, oricât de mult ai fugi. Când alegi să mergi prin viaţă legat la ochi la un moment dat te vei izbi de ceva. Iar când te legi la ochi crezând că dacă nu vezi vei fi scutit de suferinţă, aceasta va fi şi mai mare la sfârşit.

Sunt adevăruri pe care le ştim dar preferăm să le ignorăm. Sunt persoane pe care le acceptăm în viaţa noastră deşi ştim că vom suferi. Sunt persoane alături de care rămânem deşi ne doare, amăgindu-ne că din 2 rele alegem răul cel mai mic. Sunt iubiri ce sunt destinate pieirii încă dinainte de a începe, oricât de mari ar fi şi oricât de mult am dori să le ţinem în viaţa noastră. Asta nu înseamnă că nu e iubire. Înseamnă doar că în viaţă de multe ori trebuie să faci şi ce trebuie nu doar ce vrei. Şi nu ce trebuie pentru că aşa îţi spune cineva sau aşa îţi dictează o autoritate. Ci pentru că aşa îţi dictează conştiinţa. Când faci ceva contra valorilor tale, vei plăti preţul.

Fiecare din noi îşi cunoaşte valorile. Chiar dacă nu le-am definit şi nu ne-am gândit la ele, le simţim. Simţim care sunt lucrurile importante pentru noi în viaţă. Şi totuşi, de multe ori, alegem să ne încălcăm valorile şi să mergem înainte. Ca să descoperim sau mai bine zis să redescoperim că ceva nu e bine, că nu e totul la locul lui. E ca şi cum vrem să facem o prăjitură cu mere, însă nu avem acum mere şi punem în loc portocale. O mai poţi numi prăjitură cu mere? Va fi ea la fel? Evident că nu.

Sunt oameni care mor din iubire sau pentru care iubirea e ca o cruce pentru că nu pot sau nu vor să iubească sănătos şi inteligent, pentru că fac alegeri greşite şi pentru că refuză să vadă de la început realitatea iar apoi spun că e prea târziu.

Dragostea nu este un act masochist, prin care te pierzi pe tine. Şi o dragoste care e dureroasă, care te duce la epuizare, care nu te face să evoluezi, poartă numele de relaţie toxică. În dragostea sănătoasă nu apare abandonul şi nici martirizarea, iar dacă trebuie să te sacrifici sau să te distrugi pentru că partenerul tău să fie fericit înseamnă că eşti cu persoana greşită.

De multe ori rămânem captivi într-o relaţie sau într-o anumită stare emoţională fără să realizăm că noi suntem stăpânii vieţii noastre afective. Dacă aştepţi să ţi se schimbe norocul, şansele să ai o relaţie cum îţi doreşti sunt extrem de mici.

*3 situaţii în care alegi să te minţi decât să vezi realitatea sau 3 tipuri de iubire care duc la suferinţă *

1. Stai cu cineva despre care ştii şi simţi că nu te (mai) iubeşte însă preferi să rămâi şi să aştepţi un miracol care nu mai vine şi nici nu va mai veni vreodată

Mi-e foarte clar că atunci când o dragoste moare, trebuie să o îngropi. Nu există miracole sau reveniri emtoționale spectaculoase. Ele sunt năzuinţele unei iubiri chinuite şi disperate.

Te simţi secată emoţional, furioasă, simţi că viaţa e nedreaptă. Ar trebui să te bucuri, înseamnă că eşti pe cale de vindecare. E normal să simţi asta. După tristeţe urmează furia, răzvrătirea, apoi resemnarea şi vindecarea. Nu poţi să sari aceste etape, să te trezeşti într-o dimineaţă şi să îţi scoţi iubirea din inimă ca şi cum ţi-ai scoate o măsea. Foloseşte energia pe care o pierzi gândindu-te la ce ar fi putut fi dar nu a fost, pentru a-ţi vindeca sufletul. Lasă trecutul în urmă. Detaşează-te de ce îţi face rău şi nu te mai încăpăţâna să trăieşti o iubire care nu mai există. Mai degrabă pregăteşte-te pentru iubirea nouă ce urmează să între în viaţa ta de îndată ce îţi vei deschide iar sufletul şi vei fi pregătită să o laşi să intre.

Noi oamenii avem o capacitate extraordinară de a ne încăpăţâna şi de a dramatiza. Din iubire devenim ridicoli, ne umilim, implorăm şi devenim incoerenţi, doar doar se va întâmpla o minune. Încercăm tot ce se poate, am fi în stare să ne vindem şi sufletul pentru a reînvia ce a fost şi acum nu mai este.

Am suferit şi eu din iubire, eram în stare să fac orice doar să aud din gura lui că mă iubeşte. Mă căutam vinovată, sigur era ceva greşit la mine de nu mă mai iubea. Promiteam că mă schimb într-o fiinţă pe placul lui, mai “iubibilă”. M-am umilit şi nu am vrut să înţeleg că nu poţi face pe nimeni să te iubească. Nu voiam să îngrop iubirea ce a murit, refuzam să mai gândesc raţional, tot ce ştiam e că eu voiam ca el să mă iubească. Şi atât.

Nu înţelegeam cum el poate să stea fără mine, când eu nu puteam să stau fără el, nu înţelegeam cum eu pot să mă surp şi el să stea liniştit….de unde atâta chin şi de ce atâta indiferenţă.

Deşi puteam să jur că sunt la un pas de a muri din iubire, astăzi, când privesc în urmă aceste amintiri mă lasă rece. Ce nu puteam să înţeleg atunci am înţeles cu timpul. Pe cât de confuză şi iraţională îmi era mintea în acele momente, pe atât de clară îmi e acum. Acum nu îmi mai doresc o astfel de relaţie. Şi atunci aş fi dat orice pentru a păstra acea relaţie.

Într-o iubire imposibilă primul lucru pe care trebuie să îl pierzi e speranţa. Singura soluţie e acceptarea realităţii aşa cum este ea, oricât de mult ar durea pe moment. E singura cale de salvare pe care o cunosc.

2.Ştii că cel de lângă tine nu este ce ţi-ai dori însă te încăpăţânezi să rămâi

E mai comod să rămâi cu aceeaşi persoană cu care deja eşti obişnuit, care s-a obişnuit şi ea cu tine, decât să înfrunţi singurătatea, să accepţi că nu asta e ceea ce vrei, că această relaţie nu ţi se potriveşte.

Se mai întâmplă să spui ” da nu e ceea ce îmi doresc însă îl iubesc aşa” Întrebarea mea este, dacă mâine ai întâlni pe cineva care este aşa cum îţi doreşti, şi nu ai avea nici o teamă vizavi de siguranţa noului cuplu, ai mai rămâne?

Merită oare să suferi şi tu şi să îl faci şi pe cel de lângă tine să sufere ( pentru că îndoielile se simt, se transmit inconştient) ? Dragostea nu are nimic de a face cu a-ţi purta crucea în spate sau a te strânge cu centura complacerii.

3.Trăieşti o iubire “Nici cu tine, nici fără tine”

Te iubesc când nu eşti lângă mine şi când suntem împreună nu te mai vreau. Câte cupluri trăiesc în acest fel? Când sunt împreună mai au puţin şi îşi scot ochii şi când se distanţează nu mai pot unul de dorul celuilalt. Într-un cuplu în care unul din parteneri este indecis e clar că celalalt are de suferit. Cert este că dacă cineva are îndoieli că te iubeşte, înseamnă că nu te iubeşte.

Care sunt cauzele care duc la o relaţie “nici cu tine nici fără tine”?

- dependenţa sexuală

- teama de singurătate

- teama de angajament emoţional

- sentimentul de vinovăţie

Am întâlnit cazuri în care, partenerul care era victima indeciziei celuilalt a transformat asta într-o provocare: în provocarea de a fi iubit tot timpul. Nu de puţine ori luăm iubirea ca o provocare însă asta înseamnă timp pierdut, energie consumată şi suferinţă pentru ca la final să realizezi că problema nu este la tine şi nu este în puterea ta să schimbi ceva, ci a celuilalt.

Nu există creştere fără durere, supărări şi fără vreun disconfort oarecare. Creşterea implică o nepotrivire faţă de ceea ce există în prezent, pentru a te reorganiza într-o structură nouă. În tine se află curajul de a renunţa la o relaţie care nu te împlineşte. Te iubeşti îndeajuns de mult încât să îţi dai ceea ce meriţi?

Prin multe îi e dat omului să treacă în decursul unei vieţi. Multe din ele şi le face cu mâna lui. De multe ori suntem conştienţi că ceea ce facem nu e bine însă mergem înainte, sperând că, cu timpul lucrurile se vor schimba. Vestea proastă e că nimic nu se va schimba în bine şi mai devreme sau mai târziu va trebui să plăteşti preţul inconştienţei.

De multe ori rămânem într-o relaţie care nu ne împlineşte, deşi ştim că partenerul respectiv nu e şi nu va fi niciodată ceea ce ne dorim, din frica de singurătate sau din obişnuinţă.

sursa email

Frica înhaţă şi acaparează tot ce avem, dragostea dăruieşte tot ce avem

Aţi fost învăţaţi să trăiţi în frică! Vi s-a spus despre supravieţuirea celui mai bine adaptat, despre victoria celui mai puternic şi despre succesul celui mai inteligent. Se spune deosebit de puţin despre gloria celui mai iubitor. Şi, astfel, te străduieşti să fii cel mai bine adaptat, cel mai puternic, cel mai inteligent – într-un fel sau altul – şi, dacă în vreo situaţie nu eşti pe măsura aşteptărilor, ţi-e teamă că ai ceva de pierdut, pentru că ţi s-a spus că, a nu fi pe măsura aşteptărilor, înseamnă a pierde.

Prin urmare, alegi desigur acţiunea sponsorizată de frică pentru că aşa ai fost învăţat […] atunci când alegeţi acţiunea sponsorizată de dragoste, nu numai că veţi supravieţui, nu numai că veţi învinge, nu numai că veţi avea succes. Atunci veţi trăi gloria deplină, totală a Celui Care Eşti cu Adevărat, a celui care poţi fi.

Toate acţiunile oamenilor sunt motivate la nivelul cel mai profund de una din cele două emoţii – frica sau dragostea. Există, într-adevăr, numai două emoţii – numai două cuvinte în limbajul sufletului.

Fiecare gând omenesc, fiecare acţiune umană se bazează fie pe dragoste, fie pe frică. Nu există nici o altă motivaţie umană şi toate celelalte idei derivă din acestea două. Ele sunt, pur şi simplu, versiuni, diferite aspecte diversificate ale aceleiaşi teme. Acesta poate fi numit Gândul care Sponsorizează. Este fie un gând de dragoste, fie unul de frică. Este gândul din spatele gândului din spatele gândului. Este primul gând. Este prima forţă. Este energia primară care conduce locomotiva experienţei umane.

Şi iată modul în care comportamentul uman produce o experienţă repetată după o experienţă repetată; este întotdeauna motivul pentru care oamenii iubesc, apoi distrug, apoi iubesc din nou: întotdeauna există această trecere de la o emoţie la alta. Dragostea sponsorizează frica, sponsorizează dragostea, sponsorizează frica… Pentru că, primul lucru care ne îngrijorează după ce spunem “te iubesc” este dacă ni se va răspunde la fel. Şi, dacă ni se răspunde la fel, începem imediat să ne facem griji că vom pierde dragostea pe care abia am găsit-o. Şi, astfel, orice acţiune devine o reacţie – apărare împotriva pierderii. Această realitate a dragostei bazate pe frică domină experienţa noastră de dragoste; de fapt chiar o creează. Nu numai că nu ne vedem primind dragostea care este condiţionată, ne şi vedem dând-o în acelaşi mod.

Datorită gândurilor noastre (greşite) despre dragoste, noi ne condamnăm să nu o trăim niciodată în forma ei cea mai pură. Orice acţiune făcută de oameni se bazează pe dragoste sau frică şi nu numai cele care se referă la relaţiile umane. Decizii care afectează afacerile, industria, politica, religia, educarea tineretului, relaţiile sociale ale naţiunii tale, scopurile economice ale societăţii, alternative privind războiul, pacea, atacul, apărarea, agresivitatea, supunerea; hotărâri pentru a strânge averi sau a le risipi, a economisi sau a împărţi, a uni sau a divide – fiecare alegere liberă pe care o facem vreodată îşi are rădăcina într-unul dintre cele două gânduri posibile: un gând de dragoste sau un gând de frică.

Frica este energia care contractă, închide, se strânge în sine, o ia la fugă, se ascunde, acumulează comori, face rău. Dragostea este energia care se extinde, se deschide, trimite departe, stă pe loc, scoate la iveală, împarte cu alţii, vindecă. Frica ne înfăşoară corpurile în haine. Dragostea ne permite să stăm goi. Frica înhaţă şi acaparează tot ce avem, dragostea dăruieşte tot ce avem. Frica îmbrăţişează averi, dragostea îmbrăţişează pe cel iubit. Frica ţine strâns, dragostea dă drumul. Frica înveninează, dragostea mângâie. Frica atacă, dragostea iartă.

Fiecare gând, cuvânt sau faptă omenească se bazează pe una sau cealaltă dintre emoţii. Nu avem nici o posibilitate de alegere, pentru că nu există altă variantă. Dar noi avem liberul arbitru în legătură cu ce să alegem dintre ele două…

N.D.Walsch, Conversaţii cu Dumnezeu

Opreşte-te…atâta trebuie să faci!

“Să începem ca și o poveste, ca şi pe vremuri imemoriale când ţăranul român era la munca câmpului şi singura lui grijă era cum îi va fi recolta. Alte griji nu mai avea. Şi nici de asta nu avea nevoie că ştia că oricum dacă e creștin adevărat atunci Dumnezeu are El grijă de recolta lui. Eh, la acele timpuri trebuie să ne întoarcem noi acuma că tare am luat-o razna. Așa o luăm noi pe coclauri să fie mai greu decât trebuie. Că așa-i neamul român. El trebuie să se zbată că-i place lui. Îi place să se zbată dar și multe izbândește că e bine, e bine. E bine să fii cu Dumnezeu sa ai pace, să ai pace multă, multă de tot. Când ești cu Dumnezeu nu-ți mai trebuie nimica. Așa că române ce tot alergi? Ce tot alergi încolo și încoace și nu dobândești nimica. Cineva tot îți spune că acolo vei găsi nemurirea, dar n-o găsești în lucruri exterioare că n-ai cum. Uită-te acolo înauntru, în inima ta blândă și vei vedea că numai Lumina îți poate aduce valoarea aceea care tu o cauți de atâta vreme, Lumina pe care ai pierdut-o, ai risipit-o. Dar n-a fost vina ta că de ce ar fi vina ta? Au venit alții și ți-au băgat tot felul de chestii prin cap cum că trebuie să faci aia, și aia, și aia ca să fii fericit, dar fericirea nu vine. Fericirea nu vine așa, ea se dobândește. Și cum se dobândește ea? Numai prin muncă. Muncă. Muncă interioară. Acolo trebuie să muncești române. Numai acolo, numai acolo, numai acolo. Așa că ascultă-mă, dacă mai ai acolo, mai găsești undeva în tine voință, ascultă-mă ce-ți spun acum. Tot binele îți vreau eu. De ce ți-aș vrea răul?
Oprește-te! Atâta trebuie să faci, să te oprești, să te oprești și să privești iară firul de iarbă, să vezi floarea, să-i simți parfumul, să te închini la sfântul Soare şi să-I mulţumeşti că ţi-a mai dat o nouă zi. Să asculți foșnetul frunzelor, ciripitul păsărilor și, acolo, acolo, în liniştea aceea, în liniștea aceea multă acolo să te găsești tu pe tine din nou. Și aşa, vei deveni ce-ai fost cândva iară.“

de Arsenie Boca
 

Fiecare zi este perfectă dacă ştii cum să o trăieşti!

Nici nu mai contează cum te cheamă şi cine eşti atâta timp cât vântul şi lumina soarelui te cheamă pe numele tale de taină să ieşi din casă şi să îţi primeneşti sufletul, atâta timp cât lumina ştie că eşti copilul ei, şi vântul ştie că este glasul tău. Poţi avea o zi perfectă în fiecare zi, fără ca măcar să cauţi perfecţiunea sau să ştii ce este ea. Poţi avea o zi perfectă chiar dacă nu ai o slujbă perfectă şi nici oamenii din jur nu sunt perfecţi, poţi avea o zi perfectă chiar dacă nu ai studii şi nu ai bani, chiar dacă hainele sunt mai vechi de un an şi pantofii par că au făcut războiul, chiar dacă ai o casa mică şi mergi pe jos…

Este suficient să te dezbraci de aşteptări şi să te descalţi de bocancii cu care de obicei intri în sufletul altora, este suficient să priveşti în jur şi să te minunezi de perfecţiunea creaţiei. Priveşte picătura de ploaie care defineşte conturul unei frunzuliţe abia apărute… cum reflectă ea perfecţiunea clipei. Respiră cu nesaţ aerul încărcat de miresme şi umple-ţi plămânii de perfecţiunea care susţine viaţa. Deschide ochii mari şi prinde în cercul lor de lumină tot ceea ce te înconjoară… totul este expresia perfecţiunii din care eşti alcătuit!

Nu căuta ceea ce nu există pentru că nu trebuie să existe, nu nega ceea ce eşti, nu te mai pedepsi pentru că nu ai ceea ce nu ştii că ai, suntem fiinţe perfecte şi nu este nevoie să ne automutilăm sufleteşte pentru că nu avem ceea ce noi numim succes în viaţă. Chiar credeţi că o pasăre se întreabă vreo clipă dacă zborul ei este perfect şi credeţi că intră în depresie dacă vede că o altă pasăre zboară mai bine decât ea? Credeţi că firul de iarbă se ofileşte doar pentru că alt fir a crescut mai repede? Credeţi că pământului acestuia îi pasă de ambiţiile în care cheltuim nesăbuit 90% din energia noastră distrugându-ne perfecţiunea în timp ce o căutăm?

Putem avea o zi perfectă în fiecare zi fiind noi înşine! Suntem perfecţi căci întru perfecţiune ne-a creat Cel necreat… mai rămâne să ne aducem şi noi aminte de asta!

Lumea în care trăim este un strop albastru de perfecţiune într-un ocean de infinit!

sursa:astrosofia.ro

Jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară

Voi întrebaţi: „Doamne, Doamne, oare uşor este să fii prigonit? Oare uşor este să mergi prin uşa cea strâmtă şi pe calea cea pietroasă?” Voi întrebaţi cu nedumerire, poate că în inima voastră se strecoară îndoiala: „Oare chiar este uşor jugul lui Hristos?” Iar eu vă spun: „Da, da ! Uşor, din cale-afară de uşor”.

Dar de ce uşor ? De ce este uşor să mergi în urma Lui pe calea cea spinoasă ? Fiindcă nu vei fi singur, istovit de puteri, ci te va însoţi însuşi Hristos; fiindcă harul Lui cel nemăsurat îţi va întări puterile când te vei chinui sub jugul Lui, sub sarcina Lui, fiindcă El însuşi te va sprijini, te va ajuta să porţi această sarcină, această cruce.

Vă vorbesc nu numai din raţiune, ci din proprie ex­perienţă – fiindcă trebuie să vă mărturisesc că atunci când mergeam pe o cale foarte grea, când purtam sar­cina grea a lui Hristos, ea nu era nicidecum grea şi ca­lea aceea era o cale plină de bucurie, fiindcă simţeam în chip cât se poate de real că alături de mine merge însuşi Domnul Iisus Hristos şi sprijină sarcina mea şi crucea mea.

Grea era această sarcină, însă îmi amin­tesc de ea ca de o bucurie luminoasă, ca de o mare milă a lui Dumnezeu – fiindcă harul lui Dumnezeu se revarsă din belşug asupra oricui poartă sarcina lui Hristos. Asta anume fiindcă sarcina lui Hristos este nedespărţită de harul lui Hristos, anume fiindcă Hris­tos nu-l lasă singur pe cel ce a luat crucea şi merge în urma Lui, nu îl lasă lipsit de ajutorul Său, ci merge alături de el, sprijină crucea lui, îl întăreşte cu harul Său. Amintiţi-vă de sfintele Lui cuvinte, căci mare ade­văr este cuprins în ele: Jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară.

Pe voi toţi, pe toţi cei care aţi crezut în El, vă cheamă Hristos să mergeţi în urma Lui luând sarcina Lui, jugul Lui. Deci, nu vă temeţi, mergeţi, mergeţi cu îndrăzneală. Nu vă temeţi de spaimele cu care vă ameninţă diavolul, care încearcă să vă împie­dice mergerea pe această cale. Scuipaţi asupra diavo­lului, goniţi-l pe diavol cu Crucea lui Hristos, cu nu­mele Lui. Înălţaţi-vă ochii către cer, şi-L veţi vedea pe însuşi Domnul Iisus Hristos, Care merge împreună cu voi, uşurând jugul vostru şi sarcina voastră. Amin.

Predică din 28 ianuarie 1951 - Sfântul Ierarh Luca al Crimeei 

http://luminaortodoxiei.com/ro/