miercuri, 26 iunie 2013

Azi, mulţumesc...


Mulţumesc pentru că după ce am dăruit îndelung, am început să şi primesc.

Mulţumesc pentru că alături de gânduri veninoase, am primit şi gânduri calde, care mi-au înfrumuseţat ziua.

Mulţumesc pentru iubire. Mi-a fost oferită în multe forme şi vreau să fiu recunoscătoare.

Mulţumesc pentru prietenie. Nu mi s-a arătat din prima, dar până la urmă mi-a ieşit în cale.

Mulţumesc pentru că am întâlnit oameni frumoşi nu doar pe dinafară. Mulţumesc pentru toate zâmbetele şi lacrimile pierdute în timp. Chiar dacă au fost dureroase, consider că mi-au fost de folos.

Mulţumesc pentru tristeţi şi pentru bucurii. Mai ales pentru acele bucurii care au venit din lucruri mărunte.

Mulţumesc pentru zgomot şi pentru linişte, pentru tăcere.

Mulţumesc pentru momentele în care am simţit că am totul.

Mulţumesc pentru dor, pentru nostalgie, pentru copilărie.

Mulţumesc pentru amintirile care în timp vor deveni nepreţuite. Deşi, ele sunt deja astfel.

Bun sau rău, frumos sau urât, ce a trecut prin viaţa mea până acum mi-a folosit. Ce nu mi-a folosit a rămas în urmă sau revine în prezent sub forma experienţei. Probabil că uneori uit să apreciez ce mi se oferă, dar sunt momente, ca acestea, în care sunt extrem de recunoscătoare pentru tot ce am. Nu am totul, dar am ce-mi trebuie ca să fiu fericită. Şi e suficient!

de Iustina T. ©

marți, 25 iunie 2013

Există suflet pereche?

 
Sufletul pereche? O utopie. Nu există aşa ceva! – spui resemnat, după ani de aşteptare, ani de singurătate, obosit să mai crezi că vei găsi omul cu care să îţi împarţi viaţa. Ba chiar te minţi că îţi este mai bine singur, argumentând că ai fi putut găsi pe cineva care să nu te împlinească sufleteşte şi care doar te-ar fi făcut să suferi. Dar, uneori te învinovăţeşti pentru singurătatea ta, fiindcă timpul în care nu te-a iubit nimeni te-a încărcat cu multe complexe. Te gândeşti că nu eşti suficient de bun, de frumos, că nu ai mare lucru de oferit, aşa că, de ce te-ar vrea cineva? Şi uiţi că tot ceea ce ai nevoie pentru a te dărui cuiva este sufletul tău. Uiţi că omul este dependent de iubire, că nu este făcut să trăiască singur. Împlinirile şi dezamăgirile trebuie împărţite cu cineva, altfel, bucuriile le trăieşti doar pe jumătate, iar tristeţile dublu. Fiecare om, oricât de urât sau de frumos ar fi, oricât de bogat sau de sărac şi oricât de tânăr sau de bătrân, merită şi poate avea pe cineva alături. “Prea târziu” este doar o prejudecată, atunci când este vorba de a întâlni jumătatea sufletului tău.

Sufletul pereche există undeva pe acest pământ. Deocamdată împarţi cu el acelaşi cer. Trebuie doar să faci primul pas către el… şi acest prim pas înseamnă să crezi în existenţa sa. Următorii paşi sunt renunţarea la prejudecăţi, cum că ar fi prea târziu, cum că nu ai fi suficient de bun şi de frumos, cum că nu ai merita iubirea. Deschide-ţi inima către iubire! Cu inima deschisă poţi crede, poţi visa, poţi primi iubirea.

Uneori idealizăm acest suflet pereche şi, tocmai pentru că îl idealizăm, nu credem că ar putea exista. Dar ce înseamnă, de fapt, sufletul pereche? Omul perfect? Nicidecum. Este acel om care te completează şi care face parte din profunzimea ta sufletească. Este sufletul care îţi va dărui fericire fără margini, iar uneori doar bucurii simple. Dar, uneori te va şi întrista. Te va iubi aşa cum eşti, cu bune şi cu rele, dar te va determina să îţi doreşti să devii omul care ar trebui să fii, din iubire, fără să-ţi impună şi fără să forţeze schimbările. Te va iubi necondiţionat: şi bun şi rău, şi fericit şi trist, şi frumos şi urât, pentru că te va iubi pe tine, cu tot ce însemni. Te va preţui şi nu te va face să te simţi neglijată, pentru că va cunoaşte nevoia ta de iubire.

Sufletul pereche? Se află undeva în lumea aceasta pentru că Dumnezeu a pregătit câte unul pentru fiecare om. Iar tu îl vei întâlni, negreşit!

de Irina Binder 

luni, 24 iunie 2013

Fericirea nu este absolută, ci este compusă din clipe efemere


Societatea ne impune anumite reguli, un şir de legi nescrise, pe care ar trebui să le urmăm toţi pentru a intra în rândul lumii. De parcă aceste reguli ne-ar face cu adevărat fericiţi sau măcar împliniţi sufleteşte.

În zilele noastre, o formulă magică a fericirii este compusă din următoarele ingrediente: carieră, bani, căsătorie, copil. Însă suntem mulţumiţi dacă le avem pe toate acestea? Sau tot timpul ne vom dori alte lucruri? Oamenii nu sunt stabili în sentimente, idei şi dorinţe, multe dintre ele capătă un caracter efemer de-a lungul vieţii. Nu putem fi niciodată siguri că ceea ce ne face astăzi fericiţi, ne va face şi mâine.

În tot haosul din jurul nostru doar libertatea ne poate transmite o stare de euforie şi de împlinire. Ajungem să ne dorim să evadăm măcar puţin din situaţiile pe care altădată le visam. Vrem să urcăm trepte profesionale, sentimentale şi sociale, iar atunci când reuşim să le atingem, ne dăm seama că nu ne simţim aşa cum credeam. Dar nu ne mai putem întoarce, astfel că ne fixăm alte obiective cu speranţa că ne vor face fericiţi cu adevărat. Tot timpul căutăm, aspirăm tot mai sus şi visăm, dar uităm să simţim, să trăim şi să fim mulţumiţi de ceea ce avem.

De ce trebuie să urmăm o anumită cale în viaţă doar pentru că alţii o fac? De ce ne prefacem că ceea ce au ales alţii pentru noi, ne face să ne simţim împliniţi? Conştiinţa ne răspunde simplu “Pentru că aşa trebuie” sau “Pentru că aşa este bine”. Şi continuăm să facem multe lucruri în viaţă, fără să ştim de ce le facem. Ne minţim în fiecare zi că toate acţiunile noastre urmează un traseu care duce spre o viaţă împlinită, perfectă. Sperăm că tot ce facem reprezintă ingredientele potrivite pentru formula fericirii. Le analizăm pe toate cu grijă şi ne impunem limite în viaţă, până într-o zi când realizăm că am greşit ingredientul principal şi pornim din nou în căutare: alt loc de muncă, o altă dragoste adevărată…

Fericirea nu este absolută, ci este compusă din clipe efemere. Chiar dacă am obţinut-o acum, nu înseamnă că am cucerit-o definitiv. Nu trebuie să renunţăm la ea, trăind izolaţi şi debusolaţi, dar nici s-o fugărim toată viaţa pentru că avem cele mai mari şanse să uităm de prezent, de libertatea şi de individualitatea noastră.

de Viorica Ghinea

duminică, 23 iunie 2013

Rugăciune către Sfântul Duh

(a Sfântului Simeon Noul Teolog)

Vino, Viaţa cea fericită şi veşnică şi Dreapta cea atotţiitoare, întru tot Sfinte şi de Viaţă Făcătorule şi Ziditorule Duh, Cel ce eşti ca stăpânire de aceeaşi cinste cu a Tatălui şi a Fiului, Cărora în trei ipostasuri deopotrivă le este vrednicia, dumnezeirea, unirea gândirii şi conglăsuirea spre Unul.

Vino, Doamne al meu, Tu, pe Care Te-a dorit şi te doreşte ticălosul meu suflet! Vino, Cel ce Tu Însuţi Te-ai făcut dorinţă întru mine şi m-ai făcut a Te dori pe Tine, Cel cu totul neapropiat. Vino, bucuria mea cea neîncetată şi desfătarea şi slava. Vino, suflarea mea, viaţa mea, mângâierea sufletului meu. Fă-Te cu mine un duh, Preabunule Stăpâne, fără de amestecare, fără de mutare, fără de schimbare, Dumnezeule cel peste toate.

Fă-Te mie toate întru toate, hrană negrăită şi cu totul nemistuită, care de-a pururea se revarsă în buzele sufletului meu şi curge ca un izvor în inima mea, îmbrăcăminte care străluceşte şi cu totul arde pe draci, curăţire care mă spală pe mine prin nestricăcioase şi sfinte lacrimi, pe care venirea Ta le dăruieşte celor către care vine. Fă-Te mie, Doamne, lumină neînserată şi soare neapus, în tot locul strălucindu-mă pe mine, Cela ce nu Te întorci dinspre nimeni, ca să nu ne acoperim cu întunericul păcatelor noastre, nevoind a veni către Tine.

Depărtează de la mine, Doamne, toată înălţarea cea pierzătoare şi-mi dă mie, Doamne, înţelepţirea desăvârşită a ochilor. Pune limbii mele frâu. Arată urechile mele bine supuse sfintelor Tale porunci. Dă-mi răbdare întru necazuri. Înţelepţeşte şi întăreşte inima mea întru îndelungă-răbdare, întru milostivire, întru dragoste, întru smerită cugetare, în pace către sine-mi şi către toţi, întru întoarcere de la lenevia şi trândăvia dracilor, în care ca în nişte dulceţi m-am desfătat. Dă-mi mie desluşire lămurită în gânduri, ca să aflu pe care dintre ele se cade mai mult a le alege. Dă-mi mie să cunosc meşteşugirile diavolului şi să mă lepăd de ele şi de el; şi cu totul să-mi tai voia mea şi să las cele ale mele întru purtarea Ta de grijă,şi de acolo să nădăjduiesc folosul.

Căci la Tine este viaţa mea, lumina mea, mântuirea mea. Şi pe Tine Te binecuvântez şi Te slăvesc şiŢie mă închin, împreună şi Celui fără de început al Tău Părinte şi Purcezător şi Celui de o veşnicie cu Tine şi de o fiinţă cu Tine al Lui Fiu, totdeauna, acum şi pururea,şi în vecii vecilor. Amin.

sâmbătă, 22 iunie 2013

N-am pierdut niciodată...


N-am pierdut niciodată cu bunătatea. Este adevărat că au fost şi oameni care doar au profitat de sufletul meu cald și încăpător, ca au fost şi oameni care mi-au răspuns cu rău la binele oferit, că au fost şi oameni nerecunoscători, însă viaţa m-a răsplătit din plin pentru toată bunătatea mea. Tot ceea ce nu am primit de la oameni, am primit înzecit de la Dumnezeu.

N-am pierdut niciodată cu modestia. Este adevărat că unii oameni m-au desconsiderat şi că m-au subestimat, dar cu timpul au realizat că modestia este o virtute şi au ajuns să îşi dorească să fie ca mine. Iar ceilalţi, care m-au apreciat obiectiv au câştigat în mine un prieten loial.

N-am pierdut niciodată cu sinceritatea. Au plecat de lângă mine doar oamenii care nu suportă adevărul şi mi-au devenit duşmani doar cei nesinceri, care, oricum nu aveau ce căuta în viaţa mea.

N-am pierdut niciodată cu răbdarea. Este adevărat că uneori a trebuit să aştept foarte mult pentru a-mi îndeplini câte un vis, iar alteori a trebuit să renunţ de tot la visurile mele… Dar am învăţat că cele mai mari realizări necesită timp şi că pentru cele mai importante lucruri trebuie să fii pregătit, pentru a şti cum să le valorifici și să nu le pierzi.

N-am pierdut niciodată iertând. Este adevărat că am iertat oameni care m-au rănit foarte tare, care nu şi-au cerut iertare niciodată şi care nici măcar nu au regretat că m-au nedreptăţit. Dar iertându-i, am câştigat un suflet liber şi liniştit, netulburat de amintiri triste din trecut, de regrete, de frustrări şi de dureri.

N-am pierdut niciodată crezând în Dumnezeu. Este adevărat că uneori nu am înţeles greutăţile nemeritate prin care a trebuit să trec, dar totodată mi s-a dovedit că orice problemă are o rezolvare, că orice încercare îşi are rostul ei, că după orice sfârşit urmează un alt început, că după orice durere urmează o mângâiere, că după orice pierdere de sine urmează o regăsire, că după orice eșec urmează o reuşită...

N-am pierdut niciodată iubind. Este adevărat că nu mi s-a răspuns întotdeauna cu aceeaşi iubire, că unii oameni m-au iubit doar declarativ şi că doar m-au folosit, dar eu m-am dăruit cu totul şi am refuzat să nu mai cred în iubire doar pentru că am întâlnit şi oameni care m-au dezamăgit. Iubind, am trăit din plin, cu bucurii şi cu momente de adâncă tristeţe, dar am trăit cu adevărat... iar azi, privind în urmă, nu regret nimic, nu îmi este ruşine de omul care am fost şi mai ales, am învăţat că iubirea nu cunoaşte limite şi că este motivul existenţei mele…

de Irina B. ~ Insomnii

vineri, 21 iunie 2013

Viața ne aduce mereu în fața unor uși. Și fiecare ușă duce către un drum

 
Ar trebui să deschidem fiecare ușă, pentru a vedea ce se află dincolo de ea. Dar uneori nu avem curaj să le deschidem, sau poate că nu avem destulă încredere în noi, crezând că nu vom face față provocărilor ce ne așteaptă dincolo de acea ușă. Și alegem alte uși, convinși că dincolo de ele ne așteaptă drumuri mai line, mai lipsite de neprevăzut și încercări.

Sunt uși pe care suntem obligați să le deschidem. Iar pe altele le deschidem doar dacă vrem, pentru că ni se dă dreptul să alegem.

Unele uși duc spre drumuri anevoioase, pline de încercări și piedici.

Altele duc spre nicăieri.

Mai sunt uși care duc spre oameni pe care trebuie neapărat să îi întâlnim.

Unele uși duc spre uitare...

Uneori suntem tentați să deschidem uși frumoase, care promit strălucire, dar descoperim că poleiala lor a fost înșelătoare, pentru că ascund în spatele lor numai deșertăciune și dezamăgiri.

Dar sunt și uși vechi, mai puțin frumoase, care aparent nu promit nimic, dar care duc spre cele mai frumoase drumuri.

Sunt și uși pe care ne dorim foarte mult să le deschidem, convinși că dincolo de ele vom găsi fericirea dar, din păcate, imediat deschise ele ne dezvăluie în față doar un zid.

Mai sunt uși pe care ne dorim să le deschidem căutând iubirea din spatele lor, dar care rămân închise. Unele dintre ele ni se deschid pentru puțin timp, ca mai apoi să ne fie trântite în față.

Anumite uşi ne fac să credem că am ajuns la capătul drumului şi că nu mai există cale de întoarcere, dar avem surpriza să descoperim o uşa nouă care ne oferă o nouă şansă.

Unele uşi au o fereastră mică prin care putem vedea ceea ce ne aşteaptă dincolo de ele, iar altele nu. Aflăm unde duc doar după ce le-am deschis… şi, de multe ori întoarcerea este ireversibilă.

Alte uşi sunt protejate cu grilaje din fier, sau sunt mult prea sus şi de aceea ne este imposibil să le deschidem. Doar îi privim pe alţii cum le deschid şi ne întrebăm cum o fi dincolo de ele.

Sunt uşi care ne permit să le trecem pragul însoţiţi, iar prin unele trebuie să trecem singuri, obligaţi să lăsăm în urma noastră oameni dragi.

Mai există uşi pe care ne dorim să le redeschidem după ce cândva, în trecut, am ales să le închidem în urma noastră, dar care rămân închise pentru totdeauna.

Iar în faţa anumitor uşi aşteptăm neobosiţi, sperând şi visând că se vor deschide cândva, fără a avea însă vreo certitudine.

Nu vom şti niciodată câte uşi vom întâlni în viaţa noastră. Şi chiar şi atunci când credem că drumul nostru s-a sfârşit, ni se mai iveşte în cale o uşa nouă, care ne poate duce pe un drum neaşteptat de frumos...
 

de :Irina Binder  

 

joi, 20 iunie 2013

Femeie, eşti Iubire! Fii liberă în exprimarea sufletului tău, acceptându-te! ♥


Probabil că încrederea de sine este unul dintre cele mai grele obiective şi totuşi tindem spre el fără să ştim de fapt că încrederea înseamnă iubire şi acceptare a fiecărei laturi în parte.
O femeie puternică este o femeie care îşi onorează feminitatea, îşi acceptă fiecare umbră din interiorul fiinţei sale, fiecare greşeală, fiecare rană.

Îţi scriu aceste rânduri şi mi le repet şi mie totodată, la fel ca şi tine mă surprind uneori având reacţii ce relevă, evident chiar, umbrele neacceptate din interiorul propriu, conştiente şi inconştiente.

Am fost învăţate să reprimăm pentru că “vede lumea”, să tăcem, să ne abţinem şi să aprobăm orice s-ar zice în jur.

Asta până ce, sufletul tău plin de atâtea reziduri, regurgitează violent, ţipă, atacă şi luptă, pentru că el e lipsit de iubire, e golit de adevăr. Aici este punctul tău de renaştere, acum decizi să te umpli de acceptare divină, de iubire, de compasiune şi virtuţi tămăduitoare…de tine în adevărata ta formă.

Nu te lăsa convinsă de credinţele umbrite ale celor din jur. Fii tu lumina care le arată calea cea frumoasă, drumul pe care cresc flori şi din piatră, drumul pe care este mai important SĂ FII decât SĂ AI sau SĂ FACI.

Gândeşte-te draga mea, că azi stă în mâna ta propria soartă, că eşti stăpâna propriilor decizii şi acţiuni. Eşti o floare în marea grădină a universului, cu frunze verzi, viu colorată şi parfumată. Sarcina ta este să încânţi priviri, să alinţi mirosuri, să hrăneşti albine şi nimic din toate cele întâlnite nu-ţi va fi peste puteri, durerile tale nu trec de rezistenţa ta, atât cât tu crezi în propria cauză şi priveşti cu o dorinţă de nestrămutat către pacea din interiorul tău. Grădinarul tău îţi schimbă pământul, te curăţă de frunze ucate, te scoate din zona ta de confort şi poate îţi creează durere, însă toate acestea te duc la forma ta cea mai înaltă.

Durerea de care ţi-am spus mai sus, de fapt, nu e durere…nu există rău, nu există suferinţă atâta timp cât în sufletul tău domneşte iubirea faţă de tot, înţelegerea şi conştientizarea faptului că fiinţa ta este mai presus de ataşamente, de concepte limitative şi ai rolul tău. Toate acestea îţi sunt lecţii, sunt cursuri predate în a vieţii facultate unde tu va trebui să fii mereu premiantă la examenele iubirii de sine.

Femeie frumoasă, nu-ţi umbri chipul cu griji, frici şi reprimări. Ai încredere în ceea ce eşti şi rolul pe care tu îl joci. Manifestă-ţi furia şi apoi coboară în inimă, ascultă ce are să-ţi transmită. La fel manifestă-ţi şi iubirea. Da, iubirea pe care o reprimi. Zic asta pentru că din teamă de ridicol şi de judecată ne ferim să ne exprimăm sentimentele de iubire şi de apreciere, bucuria şi entuziasmul reuşitelor de orice natură. Astfel ajungem să nu mai cunoaştem cum să ne bucurăm, devenim imune la bucurii. Priveşte un copil şi vezi cum el se enervează, ţipă şi se manifestă, îşi consumă furia, dar totodată, când se bucură o face cu toată fiinţa lui. Un copil râde din suflet, plânge din suflet, iubeşte din suflet.

Zâmbeşte, iubită mângâiere a existenţei, zâmbeşte lumii, zâmbeşte florilor, zâmbeşte soarelui. Zâmbetul să fie proiecţie a sufletului tău senin, nu mască a neacceptării. El este poarta către sufletul tău, o poartă pe care să o ţii mereu deschisă, să primeşti cu iubire şi să binecuvintezi.

Relaxează-te şi acordă-ţi timp, fii numai tu cu tine atunci când simţi. Nu-ţi fie teamă de solitudine, pentru că acesta este momentul în care te încarci de tine, în care te bucuri de tine, în care poţi deveni din ce în ce mai capabilă să oferi mai mult. Nu aştepta să se întâmple ceva sau să vină cineva să te facă fericită…doar fii, fii aşa cum eşti tu de la natură…o perlă strălucitoare, un diamant care, deşi este spart în sute de părţi, nu-şi pierde niciodată din valoare şi din strălucire.

Ştii care e adevărata unitate de măsură a succesului?

Capacitatea ta de a iubi pe tine şi pe ceilalţi (din punctul meu de vedere, din realitatea mea), de a vorbi celorlalţi cu iubire aşa încât orice ai spune tu, ei să asculte fără a se simţi ofensaţi, de a-l face pe cel ce vine şi-ţi cere milă să plece de la tine puternic, încrezător şi conştient de oportunitatea din spatele greului, de a ierta cu adevărat şi din toată inima, pe tine apoi pe ceilalţi implicit.

Ştii de ce îţi scriu acestea?

Pentru că şi bărbaţii o pot face, în puterea fizică şi în pragmatismul lor se ascund suflete superbe, însă tu, femeie, eşti aducătoare de iubire, pace şi mângâiere. Zămisleşti cu dragoste, aduci binecuvântări, umpli sufletele celor dragi cu pace şi răbdare, îţi deschizi inima şi găzduieşti în ea.

Fii mereu prezentă în tine, în acum şi în aici. Conectează-te la menirea ta de femeie, dar şi la vocaţia ta…activitatea aceea care te face să fii acolo şi nicăieri în altă parte. Vei lumina geniul din tine, vei înflori şi vei radia, iar fericirea îţi va umple viaţa.

În fiecare clipă ai de făcut alegeri. Alege să-ţi creezi stilul de viaţă care să te facă fericită pe tot parcursul vieţii. Alege să oferi înainte de a primi, să te comporţi aşa cum ai vrea să se comporte şi ceilalţi, să te bucuri de fericirea fiecăruia ca şi cum ar fi a ta.

Eşti o artistă a vieţii. Desenează drumul pe care vrei să păşeşti, compune muzica pe care vrei să dansezi, sculptează-ţi viaţa, draga mea. Transformă scânteia din tine în flacără a reuşitei, nu o lăsa să se stingă…cenuşa se duce-n neant.

Fii frumoasă, fii aşa cum vrei şi simţi să fii.

Lumea ne este o oglindă, ştim asta deja. Fă-ţi o listă cu ceea ce-ţi place şi ceea ce nu-ţi place în jurul tău, cu ceea ce reproşezi altora şi cu ceea ce admiri la ceilalţi, apoi meditează, rămâi în centrul inimii tale şi ascult-o…are să-ţi spună multe despre tine.

Şi dacă frumuseţea e în ochii privitorului, iar tu vezi frumuseţe în jurul tău, înseamnă că te poţi vedea perfectă, pentru că eşti perfectă, doar trebuie să-ţi schimbi unghiul din care priveşti. Îmbrăţişări cu iubire.


de Alina Georgiana Hristea 


miercuri, 19 iunie 2013

Zâmbeşte, priveşte înainte, recapătă-ţi increderea în forţele tale şi fii deschis vieţii



Există suferinţa temporară, provocată de un anumit eveniment curent sau recent, şi care trece, şi există suferinţa „cronică”, ca stare frecventă de viaţă (susţinută de diverse amintiri, etc).

În acest articol voi povesti despre:

CUM SĂ SCAPI DE SUFERINŢA TEMPORARĂ

Pentru a o „lecui”, e important să ştim cauza. Iar cauza mereu este doar una singură – atunci când aşteptările noastre nu corespund cu ceea ce există la moment şi ne simţim incapabili să schimbăm asta. Mama şi tatăl tuturor suferinţelor sunt aşteptările faţă de alţii, faţă de viaţă, etc. Când zic aşteptări, mă refer la orice aşteptări şi dorinţe – ca cineva să se comporte într-un anumit fel cu tine, sau să obţii ceva, sau ca o persoană să îţi fie mereu alături, etc. Poate că îţi par fondate şi logice aceste aşteptări, în realitate - nimic mai fals. Viaţa nu ţine cont de părerile tale. Viaţa e aşa cum e.Şi în momentul în care o primeşti cu braţele deschise aşa cum ţi se arată, eşti împăcat şi în pace.

Iar leacuri sunt câteva.

1. SOLUŢIA NR 1 - Dacă ai aşteptări faţă de alţii, SCAPĂ ACUM DE TOATE şi bucură-te de oameni aşa cum sunt, atât cât sunt lângă tine. E inutil, este o iluzie să îţi doreşti ca alţii să spună/facă ceea ce vrei tu. Nu o să se întâmple. E chiar arogant din partea ta şi împotriva dreptului lor de a alege. Poţi să ai aşteptări de la TINE, doar de la tine şi doar în legătură cu ceea ce faci tu. Asta e partea frumoasă. Pentru că ăsta este singurul lucru pe care îl poţi decide şi asupra căruia ai CONTROL. Nu avem cum să-i controlăm pe ceilalţi, în cel mai bun caz – doar să-i influenţăm într-o anumită măsură. Oricum, fiecare o să se comporte după cum este el/ea, iar fiecare persoană e unică, deci o să răspundă diferit la ceea ce spui/faci.

Iată câteva concepte de viaţă greşite, care aduc suferinţă, şi sunt false şi din punct de vedere a realităţii. Cu cât mai curând conştientizezi că sunt false şi accepţi asta, cu atât mai fericit şi împăcat o să fii:

- Cineva ar trebui să facă ceva pentru mine sau să se comporte frumos cu mine, deoarece m-am purtat frumos cu el/ea.

E important să conştientizăm că nimeni nu ne e dator cu nimic, absolut nimic, chiar şi atunci când credem că ne e dator! La fel, nici tu nu îi eşti dator nimănui cu nimic. A, e alegerea ta, dacă îi faci cuiva un bine şi e alegerea lui, dacă simte să răspundă. Când faci cuiva un bine, fă-l dezinteresat şi nu aştepta răsplată. Când iubeşti pe cineva, iubeşte necondiţionat, fără a aştepta reciprocitate. Când ajuţi pe cineva, ajută pentru că aşa simţi, fără a aştepta mulţumire. Când faci un lucru, fă-l pentru că îţi face plăcere să faci acel lucru, şi fii conştient că cealaltă persoană s-ar putea să reacţioneze în orice mod posibil, aşa că nu-ţi fă aşteptări. Ăsta e singurul adevăr pur. Cu cât mai rapid accepţi şi te împaci (pozitiv) cu ideea, cu atât mai fericit o să fii. E firesc să fie aşa – priveşte în natură – soarele oferă lumină şi căldură fără a aştepta ceva în schimb, râurile dau apă la tot ce există fără a aştepta ceva, copacii dau oxigen tuturor fiinţelor vii fără a aştepta ceva… uite ce face o astfel de dragoste necondiţionată - dă viaţă unei intregi planete.

- Statul ar trebui să aibă grijă de mine, să creeze oportunităţi, etc.

Poate că aşa ar trebui să fie, însă nu este şi nu va fi curând. Acceptă asta şi asumă-ţi responsabilitatea completă şi totală pentru viaţa ta. Caută tu oportunităţi. Găseşte tu soluţii. Toţi oamenii de succes şi fericiţi s-au bazat pe ei înşişi, şi nu pe ajutorul statului.

- Cineva ar trebui să procedeze într-un anumit fel, deoarece aşa este CORECT, BINE sau FRUMOS, în general.

„corect”, „bine” şi „frumos” sunt foarte relative. Sunt valori personale ale fiecăruia, şi variază la fel ca şi gusturile artistice sau culinare. Poate că îţi pare că exact cum simţi tu este bine, şi nu poate fi altfel. E doar o perpectivă îngustă de a privi lucrurile. Poate că cineva apreciază puterea, altcineva banii, iar altcineva altruismul, iar unii pe toate. Nu ai cum să schimbi asta. Fiecare om e liber să îşi aleagă valorile după care trăieşte şi e dreptul lui prin născare să aleagă cum îşi trăieşte viaţa. Tu alege pentru tine si fii împăcat cu deciziile tale. Şi acceptă-i şi pe alţii aşa cum sunt. Nimeni nu e perfect. "Să ridice mâna cel care e fără de păcat" şi 100% moral corect şi pur. Dacă eşti, nu cred că ai citi rândurile astea, pentru că ai fi deja un sfânt. Aşa că acceptă-i, cu înţelegere, pe ceilalţi, aşa cum sunt. Respectă dreptul altuia de a trăi conform propriilor valori, chiar dacă nu corespund cu ale tale. Dacă spui că valorile tale sunt mai „bune”, mai „corecte”, asta arată de fapt că eşti arogant, că te consideri superior, şi că nu ai respect faţă de altul. Deci nu eşti mai bun ca el, orice ai zice. Toţi suntem egali.

- O anumită persoană o să ne fie mereu alături… sau mult timp înainte.

Indiferent dacă e vorba de părinţi, de prieteni, de partenerul de viaţă… S-ar putea întâmpla un accident şi să plece din viaţa asta chiar astăzi sau mâine… s-ar putea ca partenerul tău să întâlnească pe cineva alături de care să îi fie mai bine decât cu tine – şi, fiindcă îl/o iubeşti, o să trebuiască să-l laşi liber, pentru că îi doreşti binele mai presus de binele tău.

De aceea, bucură-te la maxim şi intens de fiecare clipă petrecută alături de cineva drag, apreciază fiecare moment, spune ce ai de spus acum, astăzi… şi fii complet conştient că s-ar putea ca mâine să nu mai fie alături persoana dragă, şi acceptă asta, cu împăcare. E dificil, şi totuşi e posibil în acelaşi timp. În asta constă şi frumuseţea faptului – deoarece viaţa e finită, învăţăm să preţuim mai mult momentele deosebite, deoarece o persoană dragă s-ar putea ca azi să fie alături, şi mâine nu, trăim intens fiecare moment împreună. Cât e mult nu ţi-ai dori ca ceva să fie veşnic, totul e temporar – şi ăsta e singurul adevăr. Acceptă cu împăcare asta şi fii recunoscător pentru fiecare moment împreună.

- Stai şi te gândeşte puţin.. cum crezi că ar trebui să fie lumea? Cum ar trebui să se poarte oamenii cu tine? Cum ar trebui să fie viaţa?...

În general, orice credinţă care conţine cuvintele „ar trebui” este falsă şi aduce doar suferinţă, mai devreme sau mai târziu. Singurul adevăr este că viaţa e imprevizibilă, că fiecare din noi avem libertatea de a alege ce spunem/facem, iar acest drept se extinde doar asupra noastră, nu şi a altora.

2. SOLUŢIA NR 2 - dacă aşteptările tale sunt legate de tine în general, şi nu de vreo persoană/situaţie anume, şi ceva nu se potriveşte, este cazul să reajustezi dorinţele tale în unul din următoarele feluri:

- Dacă vrei un partener, nu îţi dori cu tot dinadinsul o persoană anume, ci imaginează-ţi abstract cum ai vrea să fie partenerul tău, adică aproximativ cum să arate, ce trăsături de caracter să aibă şi pur şi simplu ai răbdare şi încredere. Iar cel mai important, întreabă-te CUM AR TREBUI SĂ FII TU, astfel încât partenerul să vrea să stea cu ţine. Şi treci la treabă. Sculptează-te şi transformă-te tu, şi nu mai căuta atât în exterior. Mai devreme sau mai târziu, vei găsi o persoană care corespunde aşteptărilor tale şi care te doreşte pe tine aşa cum eşti. E o chestie de potrivire, nu forţa absolut nimic. Trebuie să se întâmple natural, să se lege de la sine. Orice chestie „forţată” dintr-o parte se termină la fel de repede pe cât s-a început. Lasă lucrurile(sau oamenii) să se lege de la sine.

- Dacă vrei să obţii un obiect (oricare ar fi), nu îţi seta să îl obţii exact într-un anumit fel sau pe o anumită cale, mai ales dacă vezi că nu merge în acel fel. Fii flexibil, lasă spaţiu pentru diverse opţiuni şi modalităţi ca ceea ce îţi doreşti să ajungă la tine. Fii atent la semnele care ţi se arată. Concentrează-te pe CE vrei să obţii, şi nu neapărat pe un anumit MOD de a obţine. Fii flexibil şi deschis.

- Dacă nu ai cum să îţi împlineşti o anumită dorinţă în nici un fel, caută să înţelegi ce îţi doreşti cu adevărat, în spatele a ce îţi pare că vrei. Caută dorinţa mai profundă. De exemplu, dacă, să zicem, eşti femeie şi ai 70 de ani, şi toată viaţă ţi-ai dorit un copil fată, şi ai născut doar băieţi, renunţă la gândul asta. Fii bucuroasă pentru ce ai primit şi găseşte partea minunată în asta. Oricum, ce îţi doreai cu adevărat şi mai presus de toate este să ai copii, să le oferi dragoste şi să primeşti. Iar ca alternativă, poţi adopta o fată. Soluţii mereu sunt.

- Dacă e ceva ce ţine de tine, cel mai des suferinţa apare atunci când ţi-ai pierdut încrederea că poţi schimba o situaţie. Mai gândeşte-te o dată, ai încercat orice soluţie de pe lumea asta?... Oare?... Soluţii există oricând. Istoria şi realizările măreţe ale multor oameni confirmă asta. Recapătă-ţi încrederea în forţele proprii şi rămâi deschis. Aşteaptă puţin, Ai răbdare. Ai încredere că Viaţa, cumva, o să îţi scoată în cale oamenii potriviţi şi soluţiile de care ai nevoie.

Acum, în final, tot ce am scris mai sus poate fi însumat în câteva cuvinte:

- Nu aştepta nimic de la alţii. Dăruieşte fără aşteptări şi iubeşte necondiţionat. Caută mai mult să oferi, decât să primeşti. Dificil la început, devine uşor cu timpul, dacă practici în fiecare zi.

- Singurele aşteptări pe care îţi permiţi să le ai sunt de la tine, şi doar faţă de tine, pentru că tu eşti singurul asupra căruia ai control şi poţi decide. Tu eşti responsabil de tot ce se întâmplă în viaţa ta.

- Acceptă-i pe toţi aşa cum sunt. Nimeni nu-i perfect. Fiecare am minţit, am trădat, am făcut să sufere pe cineva cândva. Toţi oamenii vor în final să fie fericiţi, unii o fac mai bine, alţii mai puţin, unii din suferinţă provoacă suferinţă şi altora. Ţine minte, cu cât un om provoacă mai multă suferinţă altora, este pentru că el suferă în interior, chiar dacă nu o arată, şi acel om are nevoie de şi mai multă iubire, şi mai multă înţelegere şi ajutor din partea ta!

- Bucură-te de fiecare moment alături de cineva drag. Fii recunoscător pentru că ai fost binecuvântat să te întâlneşti cu acea persoană şi fii conştient că s-ar putea să nu mai existe o „dată viitoare”, chiar şi într-o „relaţie stabilă”. Spune tot ce ai de spus, de fiecare dată, din suflet.

Şi, cel mai important, să ştii că doar citind asta, sau orice altceva, nu o să scapi de suferinţă. Lucrurile astea trebuie aplicate, până se formează o obişnuinţă.

Aplică, practică, practică, practică asta în fiecare zi! De fiecare dată când te prinzi că suferi, întreabă-te: ce aşteptări am avut, şi nu s-au realizat? Şi adu-ţi aminte că e inutil să aştepţi ceva de la alţii sau de la viaţă. Iar dacă e vorba de tine, zâmbeşte, priveşte înainte, recapătă-ţi increderea în forţele tale şi fii deschis vieţii!

danivanov.blogspot.ro

marți, 18 iunie 2013

Nimeni nu ne aparține, și nu ne datorează nimic…

Oamenii la fel ca şi păsările cerului, au nevoie de libertate.
Fiecare dintre noi știm și simțim că Totul este trecător… Doar Sufletul, Spiritul, Esența noastră ESTE pentru Infinit… Natura lucrurilor este trecătoare… Așa le-am creat, pentru a le experimenta și a le elibera cu ușurință, pentru a face loc “Noului” în viața noastră.

Nu întâmplător oamenii vin și ies din viețile noastre… Nimeni nu ne aparține, și nu ne datorează nimic… Este timpul să învățăm să “atingem” persoanele din viața noastră, nu să le “agățăm” pentru propriile “nevoi”.

De asemenea, conștientizăm că există în jurul nostru persoane care se victimizează, plasându-și responsabilitățile în exterior, doar “cer” și “fură” din energia noastră... Din obișnuință, milă, desconsiderare, sau din lipsa curajului de a spune “nu” fără să ne simțim vinovați,  le permitem să continue acest “joc” al neputinței. Eliberându-i, cu multă compasiune și iubire, le putem oferi propiul lor spațiu, în care, chiar dacă va fi greu la început, cu siguranță vor învăța să revină la Esența și Sufletul lor …

A elibera este cel mai minunat dar pe care ni-l putem face nouă, în primul rând, apoi celorlalți… Este timpul să avem curajul de a da drumul persoanelor, relațiilor, situaților, lucrurilor care cer să fie eliberate  și să mergem mai departe, fără regrete, fără tristeți… Să ieșim fără teamă din orice relație (de iubire, prietenie, colegialitate) care nu mai este potrivită pentru noi. Nu suntem obligați să le continuăm, avem liberul arbitru de a le elibera.

Să avem încredere că, prin sincronizare, Universul va aduce în viețile noastre persoanele și lucrurile potrivite nouă.

În fiecare clipă evoluăm… La fel și relațiile noastre…. 
Atunci când trăim în suveranitate, nu avem “nevoie” de alte persoane pentru a ne simți împliniți. Alegem să ne simțim liberi din toate punctele de vedere, și să oferim libertate, la rândul nostru… Devenim întregi, împliniți, echilibrați cu noi înșine, și interacționăm cu ceilalți din alegere, prin bucuria Inimii.

Dacă în trecut obișnuiam să rămânem “agățați”, Aici și Acum doar “atingem”…
Cel mai frumos mod de iubire este de a oferi libertate,  înseamnă Libertate în exprimarea aspectelor și experiențelor noastre, fără vinovăție, fără subestimare, cu multă încredere și curaj. Înseamnă să fim noi, în transparența și autenticitatea noastră, în întreaga Măreție…
 
sursa internet

luni, 17 iunie 2013

Trebuie să ne eliberăm, să dăm pagina şi să trăim numai cu ceea ce ne oferă prezentul


Este bine de ştiut când anume se termină o etapă din viaţă. Dacă insişti a te menţine în ea dincolo de timpul rezonabil, îţi vei pierde bucuria şi simţul a ceea ce se află în afara ei. Închide cicluri, sau uşi, sau capitole. Important este să le poţi închide şi să laşi în urmă momente ale vieţii, momentele care se încheie.

Ţi-ai terminat munca?

Ţi s-a încheiat o relaţie?

Nu mai locuieşti în acea casă?

Poţi petrece mult timp din prezentul tău, scufundîndu-te în “de ce”-uri, în a revedea caseta şi a încerca să înţelegi cum şi pentru ce motiv se întâmplară cutare şi cutare lucruri. Dar te vei consuma degeaba şi la nesfârşit, căci în viaţă, tu, eu, prietenii, fiii, fraţii tăi, noi toţi, ne îndreptăm inevitabil către a închide capitole, către a da pagina, a termina etape sau momente din viaţă, şi de a merge înainte. Nu ne putem afla în prezent, ducînd dorul trecutului. Nici măcar întrebându-ne “de ce”.

Ceea ce s-a întîmplat, s-a întâmplat, şi trebuie să te eliberezi, să te desprinzi de trecut. Faptele trec, şi trebuie lăsate să treacă! Schimbările externe pot simboliza procese interioare de evoluţie. A uita, a se desprinde, a se avânta. În viaţă, nimeni nu joacă cu cărţile însemnate, aşa că ai de învăţat cum să pierzi şi cum să cîştigi. Trebuie să ne eliberăm, să dăm pagina şi să trăim numai cu ceea ce ne oferă prezentul. Trecutul a trecut. Nu aştepta să ţi-l dea nimeni înapoi, nu te aştepta să te recunoască nimeni, nu aştepta ca, vreodată, cineva să-şi dea seama cine ai fost. Lasă deoparte resentimentul. Repetarea cu încăpăţânare a “filmului tău personal” îţi va face rău sufletului şi minţii, şi te va învenina şi amărî. Viaţa nu se află decât înainte, niciodată înapoi.

Dacă treci prin viaţă lăsînd “uşi deschise” pentru orice eventualitate, niciodată nu te vei putea desprinde de trecut, nici nu vei trăi ziua de astăzi cu mulţumire. Iubiri sau prietenii pe care nu ţi le scoţi din suflet? Posibilităţi de a te întoarce? La ce? Nevoie de explicaţii? Cuvinte nerostite? Tăceri care au invadat cuvintele? Dacă le poţi înfrunta chiar acum, fă-o. Dacă nu, lasă-le să se ducă, închide capitolele! Spune-ţi ţie însuţi că nu le mai vrei înapoi. Dar nu din mândrie sau orgoliu, ci pentru că TU nu mai faci parte din acel loc, din acea inimă, din acea încăpere, din acea casă, din acel birou. Tu însuţi nu mai eşti cel de acum două zile, sau trei luni, sau un an. Prin urmare, nu există nimic către care să te întorci. Închide uşa, dă pagina. Nici tu nu vei fi acelaşi, nici mediul la care te întorci nu va fi acelaşi, căci nimic nu rămâne imobil sau static în viaţă. Pentru sănătatea ta mintală şi sufletească, desprinde-te de ceea ce nu se mai regăseşte în viaţa ta.

Adu-ţi aminte că nimeni şi nimic nu este indispensabil. Nici o persoană, nici un loc, nici o muncă. Nimic nu este vital pentru a trăi, pentru că atunci cînd ai venit pe lume, ai venit singur. Este, aşadar, obişnuit să trăieşti cu tine însuţi, şi este o îndatorire personală să înveţi să trăieşti singur, fără acea apropiere umană sau fizică, de care îţi vine atît de greu să te desparţi astăzi.

A se desprinde este un proces de învăţare care, din punct de vedere uman, se poate realiza. Adu-ţi aminte, nimic şi nimeni nu sunt indispensabili. Este numai obicei, rutină, nevoie. Deci, închide, încheie, curăţă, aruncă, oxigenează, desprinde-te, scutură-te, eliberează-te.

Sunt multe cuvinte care înseamnă sănătate mintală, şi oricare vei alege, te va ajuta să mergi înainte în linişte.

Asta e viaţa !

de Paulo Coelho

duminică, 16 iunie 2013

Dumnezeu să te binecuvinteze!


Dumnezeu să te binecuvinteze! Aceasta este cea mai populară formulă a binecuvântării. Ce poate însemna binecuvântarea şi cine pe cine poate binecuvânta? Viaţa noastră este o binecuvântare, o binecuvântare de care, noi din păcate, uităm de cele mai multe ori, mai ales la supărare. Fiecare zi pe care ne-o dă Dumnezeu e o binecuvântare. Copiii sunt o binecuvântare pentru părinţi. Termenul "binecuvântare" este traducerea românească a latinescului benedictio, care, la rândul său, îl echivalează pe grecescul evloghia, toate avându-şi rădăcina într-un verb care înseamnă a vorbi de bine, a lăuda, a cinsti, a sărbători, a acorda unei fiinţe sau unei instituţii o poziţie cu totul specială, privilegiată.

Cuvântul „binecuvântare” înseamnă să spui lucruri bune, în sensul de a pronunţa cuvinte ce aduc binele. În actul binecuvântării, cuvântul e purtat dincolo de statutul său cotidian, „profan” şi intră într-o zonă de o cu totul altă calificare: e o bine cuvântare. Binecuvântarea are funcţia de sigiliu: ceea ce e binecuvântat este instituit astfel în plinătatea deschisă devenirii. Aceasta ocupă un loc important în ritualurile religioase, dar şi în viaţa de zi cu zi a oamenilor şi mulţi credincioşi se întreabă dacă este eficientă.

În realitate, acest lucru depinde atât de cel care o dă, cât şi de cel care o primeşte. Cel care binecuvântează trebuie să fie purificat, dezinteresat, stăpân pe sine, plin de credinţă şi evlavie. Cel care este binecuvântat să fie cel puţin receptiv, să-şi dorească perfecţionarea pe calea binelui. Dacă nu sunt îndeplinite condiţiile minime, binecuvântarea rămâne ineficientă.

Binecuvântarea este o vorbire, o profeţie spre bine, care se dă de Dumnezeu, ca o împărtăşire de sfinţenie, dată de El direct, precum şi prin mijlocirea oamenilor sfinţiţi şi a preoţilor, slujitori ai tainelor Sale, care apreciază şi vorbesc în numele Domnului -IV. ec. 26 (Fac. 1, 28; 2, 5-27; 9, 1; 12, 3; 18, 18; 22, 18, 49, 1-28; Deut. 28, 1-15; Mâţ. 25, 34). Iată formula de binecuvântare în legea Veche: "Domnul să te binecuvânteze şi să te păzească!, Domnul să-şi arate faţa luminoasă spre tine şi să te miluiască!, Domnul, să te vadă în nevoile tale şi să-ţi dea pacea Sa!" (Num. 6, 24-26).

Pe de o parte, Dumnezeu este singurul autor al binecuvântării, iar aceasta se adresează nu numai unor fiinţe, ci şi unor instituţii. Totuşi, prima fiinţă care a primit binecuvântarea lui Dumnezeu a fost omul. În Cartea Facerii ni se spune că, după ce Dumnezeu i-a făcut pe Adam şi Eva, i-a binecuvântat, zicând: Creşteţi şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul şi supuneţi-l. Pe de altă parte, primul aşezământ pe care Dumnezeu l-a rânduit prin binecuvântare a fost Ziua de odihnă, adică a Şaptea, sau Sabatul Vechiului Testament, devenit Duminica celui Nou. După ce Dumnezeu a făcut lumea în cele şase zile ale creaţiei, El S-a odihnit de toate lucrurile Sale pe care le făcuse. Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ea S-a odihnit El de toate lucrurile Sale, cele pe care Dumnezeu le-a izvodit făcându-le.

Binecuvântarea interumană este o rostire solemnă, însoţită de un gest, prin care o persoană invocă darurile lui Dumnezeu asupra altei persoane sau a unui grup. Gestul poate fi ridicarea mâinilor asupra cuiva, punerea unei mâini pe capul persoanei binecuvântate, însemnarea ei cu semnul crucii, sau, atunci când e făcută de preot, semnul crucii cu degetele încrucişate; prin tradiţie, arhiereul binecuvântează cu amândouă mâinile.

Într-o accepţie mai largă, binecuvântarea înseamnă învoirea, acordul, permisiunea dată cuiva de a face ceva: sensul acesta e folosit mai ales în limbajul bisericesc. Când un călugăr dintr-o mănăstire pleacă undeva, cere şi obţine binecuvântarea stareţului; la întoarcere solicită binecuvântarea de a merge la chilie. Disciplina bisericească seamănă întru-câtva cu aceea din armată. Când un subordonat vine în faţa superiorului, salută şi spune: "Domnule colonel, permiteţi-mi să raportez". După ce termină, cu acelaşi salut: " Domnule colonel, permiteţi-mi să mă retrag".

Pe lângă toate acestea, “binecuvântarea exprimă o stare de fapt, cum ar fi sănătatea, prosperitatea, belşugul. Cea mai veche binecuvântare interumană este binecuvântarea părinţilor asupra copiilor şi o întâlnim în prima carte a Vechiului Testament. Bătrânul Isaac, slăbit şi aproape orb, îşi simte sfârşitul aproape şi-l cheamă pe Esau, întâiul său născut, să-i acorde binecuvântarea. Soţia sa însă face în aşa fel încât Iacob, cel de al doilea fiu al său, i se substituie primului şi obţine binecuvântarea. Când i se descoperă adevărul, e prea târziu, Isaac nu mai poate face nimic. Cu alte cuvinte, binecuvântarea era un act foarte puternic, iar faptul acesta e confirmat de ceea ce astăzi am putea numi "cariera" lui Iacob”, ne spunea într-una din predicile sale înaltul prelat Bartolomeu Anania.

Aţi observat, desigur, cel puţin trei lucruri care se cer reţinute. Deşi e destinată tuturor fiilor lui Israel, adică întregului popor, binecuvântarea nu e colectivă, ci individuală. În ea e pomenit numele Domnului. Preotul este cel ce o rosteşte, dar Dumnezeu este Cel care operează. Acest ultim adevăr e evident în încheierea cuvântului lui Dumnezeu către Moise: Aşa vor pune ei [preoţii] numele Meu asupra fiilor lui Israel şi Eu, Domnul, îi voi binecuvânta.

Binecuvântarea poate fi de ordin general, dar şi de ordin particular, cum este cel menţionat în întâia Carte a Regilor. Când Saul intra ca străin în cetate şi întreabă unde-l poate găsi pe preotul Samuel, i se răspunde: poate fi găsit acum, înainte de a se duce pe deal să mănânce; că poporul nu va mânca până nu vine el; fiindcă el binecuvântează jertfa, şi după aceea mănâncă oaspeţii.

În tradiţia creştină, bucatele sunt binecuvântate de preot înainte de începerea mesei, fie că e vorba de a lui, fie că se află la o masă de obşte; în tradiţiile locale protestante, binecuvântarea e dată de capul familiei. În tradiţia ortodoxă rusă, mama îşi binecuvântează copilul, inchinându-l pe frunte cu semnul crucii, înainte ca acesta să plece într-o călătorie sau să treacă printr-o probă cu riscuri. Din păcate, în tradiţia creştină ortodoxă s-a pierdut din obiceiul ca înaintea mesei, capul familiei sau unul din membrii familiei să spună o rugăciune şi să ceară binecuvântarea, iar după servirea mesei să spună rugăciunea de mulţumire.

Aşadar, multe lucruri din viaţa noastră de zi cu zi - şi mai mici, şi mai mari - nu le putem realiza chiar aşa de capul nostru. Fie că este vorba de găsirea unui loc de muncă, fie că vrem să cumpărăm sau să construim o casă, fie că de dorim un copil sau să ne schimbăm serviciul ori domiciliul, pentru toate lucrurile importante din viaţă, este bine să ne mărturisim unui preot duhovnic şi să-i cerem binecuvântarea.

,,Binecuvântează suflete al meu, pe Domnul şi toate cele din lăuntrul meu, numele cel sfânt al Lui,, (Ps. 102, 1).

Dumnezeu să vă binecuvânteze! Amin.

Doamne ajută! 

Stefan Popa http://www.crestinortodox.ro/religie/dumnezeu

sâmbătă, 15 iunie 2013

Fii un dar pentru oricine care-ţi intră în viaţă şi pentru oricine în a cărui viaţă intri

vineri, 14 iunie 2013

Să fii mulțumit cu ceea ce ai sau să vrei mai mult?!

 
Evident că oamenii sunt împărțiți în două tabere mari, iar pe lângă ei mai sunt și cei câțiva care încă nu s-au decis în care dintre ele se află, oscilând mereu între “da” și “parcă”, între “da” și “da, dar…”.

Ca să fiu sinceră, cu mine și cu voi, nu știu în care tabără e mai bine. Unii spun că a fi mulțumit cu ceea ce ai înseamnă fericire. Și au dreptate. Alții spun că e întotdeauna loc de mai bine și că în viață trebuie să îți depășești limitele. Și cred că și ei au dreptate.

Pentru că suntem mereu nemulțumiți nu reușim să ne găsim liniștea. Tânjim mereu după acel ceva care întotdeauna ne va lipsi, pentru că, fie că recunoaștem public sau nu, niciodată nu vom avea chiar tot ce ne dorim, indiferent câte sacrificii vom face de-a lungul timpului.

Câți dintre cei care au bani, bani mulți, bani pe care îi cheltuie cu nemiluita și a căror lipsă nu se simte pot spune că sunt cu adevărat fericiți, împliniți sufletește?

Câți dintre cei care au muncit pentru o carieră de succes într-un anume domeniu afirmă cu tărie că au și o familie în adevăratul sens al cuvântului. Familia înseamnă timp petrecut împreună. Și cariera înseamnă timp, mult timp petrecut în afara căminului. Una dintre cele două va fi întotdeauna pusă pe locul doi. Deci nu le vei putea situa niciodată pe amândouă pe același loc. Cei care spun că o fac mint și se mint.

Adevărul este că suntem greu de mulțumit. Și extrem de lacomi.

Am putea fi fericiți cu puțin, dar noi vom vrea mereu mai mult…

de
Iustina Talea
 

joi, 13 iunie 2013

Hristos S-a Înălțat!


M-a întrebat cineva de unde știu că Dumnezeu există cu adevărat, cât timp nu l-am văzut niciodată și cât timp nu există dovezi concrete ale existenței sale.
Cred că numai cine nu vrea nu îl vede pe Dumnezeu, fiindcă eu îl văd în fiecare minune care îmi bucură inima, îl văd în fiecare lucru frumos și îl văd în oamenii buni.
Nici iubirea nu se poate vedea cu ochiul liber, nu-i așa? Și totuși o simțim și suntem dependenți de ea. Avem în noi atâta iubire, încât nu am reuși să o epuizăm nici după sute de vieți! La fel este și cu Dumnezeu: chiar dacă nu îl putem vedea (la fel cum vedem oamenii), Îl simțim și suntem dependenți de El. Îl simțim atunci când sufletele noastre sunt pline de pace, atunci când suntem fericiți, atunci când plângem de bucurie, de tristețe sau de dor, atunci când sufletele noastre simt nevoia să se dăruiască, să împartă, să fie aproape de oameni, să fie înțelese, acceptate, iertate, iubite... Îl simțim atunci când, în ciuda tuturor deziluziilor, reușim încă să credem în bine, în frumos și în visurile noastre.
Dovezile că Dumnezeu există sunt tot ceea ce pot cuprinde ochii și sufletele noastre. Trebuie doar să învățăm să Îl cunoaștem, să ne deschidem sufletele pentru a-L primi în ele... la fel cum primim și iubirea... fiindcă Dumnezeu este Iubire!

Vă doresc o zi de Sărbătoare frumoasă, plină de pace și de iubire! 

de Irina Binder 
 

miercuri, 12 iunie 2013

Relaţia este o oglindă în care mă văd pe mine aşa cum sunt



Relaţiile umane sunt lucrul cel mai important din viaţă; dacă nu eşti în relaţii bune cu o singură persoană, nu poţi fi nici cu celelalte, îţi închipui că nu poţi avea relaţii bune decât cu persoana cutare sau cutare, dar aceste relaţii nu trec dincolo de nivelul declaraţiilor verbale şi sunt, prin urmare, iluzorii. Dar dacă la un moment dat întelegi că relaţiile dintre doi oameni sunt identice cu relaţiile între toţi oamenii, atunci izolarea, singurătatea, capătă o cu totul altă semnificaţie.

Doar în relaţie procesul a ceea ce sunt se dezvăluie, nu-i aşa? Relaţia este o oglindă în care mă văd pe mine aşa cum sunt; dar cum la majoritatea dintre noi nu ne place ceea ce suntem, începem să disciplinăm ceea ce percepem în oglinda relaţiei, fie pozitiv, fie negativ. Adică descopăr ceva în relaţie, în acţiunea relaţiei, şi nu îmi convine. Deci încep să modific ceea ce nu îmi place, ceea ce percep ca fiind neplăcut. Vreau să îl schimb – ceea ce înseamnă că deja am un şablon a ceea ce trebuie să fiu. Din momentul în care există un şablon a ceea ce trebuie să fiu nu există înţelegerea a ceea ce sunt. Din moment ce am o imagine a ceea ce vreau să fiu sau a ceea ce trebuie să fiu sau a ceea ce sunt dator să nu fiu – un standard potrivit căruia vreau să mă schimb – atunci, desigur, nu există înţelegerea a ceea ce sunt în momentul relaţiei. Cred că este cu adevărat important să înţelegem asta, pentru că, cred că aici majoritatea dintre noi o iau în direcţie greşită. Nu vrem să ştim ceea ce suntem cu adevărat într-un anumit moment al relaţiei. Dacă suntem interesaţi doar de auto-îmbunătăţiri, nu poate exista înţelegerea de sine, înţelegerea a ceea ce este.

Funcţia relaţiei

Relaţia este în mod inevitabil dureroasă, lucru care se vede în existenţa noastră de zi cu zi. Dacă în relaţie nu există tensiune, atunci încetează să mai fie relaţie şi devine doar o stare de somnolenţă confortabilă, pe care majoritatea oamenilor o vor şi o preferă. Conflictul este între realitate şi această râvnă pentru confort, între iluzie şi actualitate. Dacă recunoşti iluzia, dând-o la o parte poţi să fii atent la înţelegerea relaţiei. Dar dacă alergi după securitate în relaţie, ea devine o învestiţie în confort, în iluzie, iar atunci relaţia conţine chiar insecuritatea. Căutând securitate în relaţie îi ascunzi funcţia (…). Desigur, funcţia relaţiei este aceea de a dezvălui starea propriei fiinţe. Relaţia este un proces de auto-descoperire, de auto-cunoaştere. Această auto-dezvăluire este dureroasă, care cere ajustări constante, o flexibilitate a gândirii şi emoţiilor. Este o luptă dureroasă cu perioade de pace luminată … Dar majoritatea dintre noi evită sau dau la o parte tensiunea din relaţie, preferând tihna şi confortul satisfacerii dependenţei, o securitate necontestată, un refugiu lipsit de pericol. Atunci familia şi alte relaţii devin un refugiu (…). Când insecuritatea se strecoară în dependenţă, aşa cum se întâmplă în mod inevitabil, atunci acea relaţie este îndepărtată şi se acceptă una nouă în speranţa găsirii securităţii de durată; dar în relaţie nu există securitate şi dependenţă nu aduce decât frică. Fără înţelegerea procesului de securitate şi frică, relaţia devine un obstacol care te obligă, o cale a ignoranţei. Atunci întreaga existenţă este luptă şi suferinţă şi nu există ieşire decât în gândire justă care vine prin auto-cunoaştere.

Cum poate exista iubire reală

Imaginea pe care o ai despre o persoană, imaginea pe care o ai despre politicieni, despre primul ministru, despre propriul tău Dumnezeu, despre nevasta ta, despre copilul tău – aceasta este imaginea la care se priveşte. Şi această imagine a fost creată prin relaţia ta sau prin fricile tale sau prin speranţele tale. Plăcerile tale sexuale sau altele pe care le-ai avut cu nevasta ta, cu soţul tău, furia, măgulirile, confortul şi toate lucrurile pe care le aduce viaţa ta de familie – este o viaţă moartă – au creat o imagine despre soţia sau soţul tău. Cu acea imagine priveşti. Similar, soţia sau soţul tău are o imagine despre tine. Deci relaţia dintre tine şi soţia sau soţul tău, dintre tine şi politicieni este de fapt relaţia dintre aceste două imagini. Corect? Acesta este un fapt. Cum pot două imagini care sunt rezultatul gândirii, a plăcerii şi aşa mai departe, să aibă vreun fel de afecţiune sau iubire? Deci relaţia dintre doi indivizi, foarte apropiaţi sau foarte depărtaţi, este o relaţie între imagini, simboluri, memorii. Cum poate exista iubire reală în această relaţie?

Suntem ceea ce posedăm

Pentru a înţelege relaţia trebuie să existe o conştienţă pasivă, care nu distruge relaţia. Din contră, face relaţia mult mai vitală, mult mai semnificativă. Atunci în acea relaţie există posibilitatea afecţiunii reale; există o căldură, o apropiere, care nu este doar sentiment sau senzaţie. Şi dacă putem să ne apropiem aşa sau să fim într-o asemenea relaţie cu toate lucrurile, atunci toate problemele noastre se vor rezolva foarte uşor – problema proprietăţii, problema posesiei. Omul care posedă bani este banii. Omul care se identifică cu proprietatea este acea proprietate, sau casa, sau mobila. Similar este cu ideile sau cu oamenii; când există posesie nu există relaţie. Dar majoritatea dintre noi nu avem nimic altceva dacă nu posedăm. Suntem cochilii goale dacă nu posedăm, dacă nu ne umplem viaţa cu mobilă, cu muzică, cu cunoştinţe, etc. Această cochilie face mult zgomot şi acest zgomot îl numim viaţă; cu asta suntem satisfăcuţi. Şi când apare o întrerupere, o spargere a acestui lucru, atunci se produce suferinţa pentru că te descoperi brusc pe tine aşa cum eşti – o cochilie goală, fără prea mare însemnătate. Deci a fi conştient de întreg conţinutul relaţiei înseamnă acţiune; şi din acea acţiune există posibilitatea unei relaţii adevărate, o posibilitate de a-i descoperi splendida ei profunzime şi semnificaţie precum şi posibilitatea de a cunoaşte ce este iubirea.

A fi în relaţie

Fără relaţie nu este existenţă: a fi înseamnă a fi în relaţie… Majoritatea dintre noi nu pare să realizeze acest lucru – că lumea este relaţia mea cu ceilalţi, fie unul sau mai mulţi. Problema mea este aceea a relaţiei. (…) Dacă nu mă înţeleg pe mine, întreaga relaţie este una a confuziei în cercuri din ce în ce mai largi. Deci relaţia capătă o importanţă extraordinară, nu cu aşa zisă masă, gloată, ci în lumea familiei şi prietenilor mei, oricât de mică ar fi aceasta – relaţia cu soţia mea, cu copii mei, cu vecinul meu. În lumea vastelor organizaţii, a marilor mobilizări de oameni, a mişcărilor de masă, ne este teamă să acţionăm pe scară mică; ne este teamă să fim oameni mărunţi care îşi rânduiesc casa. Ne spunem: “Ce puteam eu să fac singur? Trebuie să mă alătur unei mişcări de masă pentru a reforma.” Din contră, revoluţia reală are loc nu prin mişcări de masă ci prin reevaluarea interioară a relaţiei – numai aceasta este reformare reală, o radicală şi continuă revoluţie. Ne este teamă să începem pe o scară mică. Pentru că problema este aşa de vastă credem că putem să-i facem faţă numai printr-un un număr mare de persoane, cu o mare organizaţie, cu mişcări de masă. Trebuie să atacăm problema pe o scară mică iar acea scară mică este “eu” şi “tu”. Când mă înţeleg pe mine, te înţeleg pe tine şi din acea înţelegere vine iubirea. Iubirea este factorul lipsă; există o lipsă de afecţiune, de căldură în relaţie; şi pentru că ne lipseşte acea iubire, acea tandreţe, acea generozitate, acea clemenţă în relaţie, evadăm în acţiunea de masă, care produce şi mai multă confuzie, mai multă mizerie. Ne umplem inimile cu planuri pentru reforma lumii şi nu privim acel factor decisiv care este iubirea.

Tu şi eu suntem problema, nu lumea

Lumea nu este ceva separat de tine şi de mine; lumea, societatea, este relaţia pe care o stabilim sau căutăm să o stabilim între noi. Deci tu şi eu suntem problema şi nu lumea, pentru că lumea este proiecţia noastră şi pentru a înţelege lumea trebuie să ne înţelegem pe noi înşine. Lumea nu este separată de noi; noi suntem lumea şi problemele noastre sunt problemele lumii.

sursa internet

 

marți, 11 iunie 2013

Iubirea nu ia ostatici


Nu leagă oamenii de piciorul scaunului, şoptindu-le: “Eşti atât de important pentru mine. Te preţuiesc atât de mult.” A iubi înseamnă a dărui. Când iubeşti îi oferi celuilalt ceea ce ai tu mai bun. Nu îi oferi ceea ce nu ai. Îi oferi ceea ce ai. Ceea ce s-ar putea dovedi satisfăcător pentru el/ea. Sau nu. Asta este o altă problemă. Important este că atunci când iubeşti cu adevărat, oferi ceea ce ai de oferit şi nu ceri nimic în schimb. Desigur, primeşti dacă ţi se oferă. Ar fi o nebunie să refuzi. Dar nu pretinzi.

Iubirea nu obligă pe nimeni să facă nimic. În acest sens iubirea este libertate. Acesta e un criteriu cristalin după care poţi şti dacă iubeşti sau nu pe cineva. Dacă iubeşti o persoană îi respecţi libertatea. Mai mult decât atât. Dacă poţi, o ajuţi să-şi extindă libertatea. Hrănită cu iubirea ta, iubita ta devine o persoană din ce în ce mai liberă. Ea se extinde în mai multe direcţii, îşi revelează aspecte noi ale personalităţii, învaţă să-şi protejeze adecvat vulnerabilităţile, transformă ceea ce este grosier.

Tu nu iubeşti pentru că ai nevoie de celălalt. Nu eşti un cerşetor. Eşti un împărat! Nu se pune problema să iei ceva, ci să dăruieşti ceva. Repet: poate că şi celălalt are ceva să-ţi dăruiască. Asta este ceea ce eu numesc o relaţie minunată. Este o relaţie între un împărat şi o împărăteasă. Aristocraţia autentică la nivelul ei cel mai înalt. Doi oameni care îşi oferă reciproc ceva din bucuria, calităţile, energia sau timpul lor, fără să ceară nimic în schimb. Orice altceva nu este o relaţie de iubire reală. Este întâlnirea a doi cerşetori, care din când în când poate mai dau câte ceva şi gratuit.

Când iubeşti cu adevărat te reverşi. Dai pe dinafară. Eşti plin cu energia iubirii şi o împărtăşeşti cu cineva. Este foarte simplu. Iubirea a apărut în tine şi de la tine curge spre altcineva. De aceea nu ceri nimic în schimb. De aceea nu există posesivitate. Dacă cel spre care curge iubirea ta o respinge, asta nu reprezintă nici un fel de problemă pentru tine. Nu apare nici o suferinţă. O orientezi spre altcineva (nu neapărat o persoană). Eşti exact ca o apă curgătoare în calea căreia a apărut un obstacol. Vei înceta să curgi? Nici pomeneală, o să virezi puţin la stânga sau la dreapta şi asta-i tot. Vei continua să curgi.

Există oameni a căror iubire a fost respinsă şi care au hotărât să nu mai curgă. Ei au încercat sau încearcă să blocheze iubirea. Dar iubirea care nu se exprimă naşte monştri interiori! Energia care nu-şi urmează cursul natural se transformă în contrariul ei. Chinezii ştiu asta de foarte mult timp. Excesul de Yin începe să devină Yang excesul de Yang începe să devină Yin. O apă a cărei curgere este blocată ştii ce devine? O mlaştină. Nu cred că ţi-ar plăcea să conţii o mlaştină în interiorul tău.

Iubirii adevărate îi pasă de bucuria celuilalt. Iubirii iluzorii îi pasă de Eu. Reţine acest criteriu: dacă iubirea ta te-a condus la suferinţă, a fost o iubire în mare parte imaginată; în spatele ei nu s-a aflat Sinele, ci Eul. Eul are această particularitate: orice ar face, generează, într-un final, suferinţă.

Revenind mai spre început, aceasta înseamnă că nu ştii cine eşti. Crezi că eşti Eul. Nu eşti! Câtă vreme te vei identifica cu Eul, îţi va fi imposibil să iubeşti cu adevărat. Nu vei putea fi un om fericit. Eul este limitat şi luptă cu toate mijloacele pentru supravieţuire. Esenţa lui este frica. O modalitate de a face faţă acestei frici este încercarea de a acapara. Se agaţă de o persoană şi încearcă să pună stăpânire pe ea. Dar celălalt, în adâncul lui, îşi doreşte să fie liber. Aşa începe lupta! Lupta nu este întotdeauna pe faţă şi consecinţele ei (răni, vătămări grave) nu sunt întotdeauna vizibile. Eul creează suferinţă. Iubirea creează libertate şi bucurie. Dacă simţi că ai eşuat în dragoste, te rog, nu acuza iubirea de asta. Fii cât de lucid poţi şi vezi care este responsabilitatea ta. Poate ai avut anumite aşteptări. Anumite pretenţii. Cereri pe care nu le-ai exprimat niciodată. Dorinţe de care nici tu nu erai conştient. Toate acestea îţi aparţin. Nu au nici o legătură cu iubirea. Îţi aminteşti? Iubirea este dăruire, împărtăşire.

În iubire nu există victime. Victimile există doar în luptă.

de Adrian Nuţă, Inchisorile invizibile
 
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...