Apus vs Răsărit. Zbuciumare vs resemnare. Omul.

"Apusul trăieşte în zbuciumare, Răsăritul în resemnare.

Apusul roade neîncetat din Pomul Cunoştinţei şi simte că este tot mai flămând după ştiinţă.

Răsăritul stă sub Pomul Vieţii, dar nu se poate întinde să culeagă fructul.

Apusul ţine la organizare, tocmeşte neîntrerupt lucrurile din afară, în vreme ce valorile lăuntrice pier una după alta.

Răsăritul cultivă neobosit valorile dinăuntru, în vreme ce valorile din afară cad şi se prăpădesc.

Apusul clădeşte turnuri babilonice, însă pentru că sunt clădite din piatră necioplită şi totdeauna înclinate într-o parte, turnurile se dărâmă repede.

Răsăritul ciopleşte cu sudoare piatră după piatră, şi reuşeşte să cioplească piatra cea mai frumoasă, dar nu este în stare să facă din ea o clădire.

Apusul face să se cultive lucrurile şi ele strălucesc, iar omul se sălbăticeşte şi se acoperă de întuneric.

Răsăritul face să se cultive oamenii şi unii dintre ei strălucesc, dar lucrurile stau în sălbăticiune şi cresc în ciulini.

Apusul crede în faptele omului în primul rând, în faptele lui Dumnezeu în rândul al doilea şi în Dumnezeu în rândul al treilea.

Răsăritul crede în Dumnezeu, dar nu pune niciun preţ pe faptele lui Dumnezeu şi înlătură faptele omului.

De aceea Apusul nu are unitate nici nu poate ajunge la unitate, pentru că unitatea se află numai în Dumnezeu; şi de aceea activitatea Apusului trece aşa de des la război, iar pacea Răsăritului la resemnare.

Dar pentru ce se întâmplă toate acestea, mă întrebi, copile? Pentru că Apusul nu-şi poate însuşi pe Hristos, iar Răsăritul nu-şi poate însuşi pe Iisus. Sau cu alte cuvinte, pentru că Apusul recunoaşte pe om, nu pe Dumnezeu, în vreme ce Răsăritul recunoaşte pe Dumnezeu, dar nu recunoaşte pe Om.

De aceea Apusul trăieşte în zbuciumare, iar Răsăritul în resemnare. Iar Iisus Hristos întinde amândouă mâinile ca să cuprindă într-o îmbrăţişare Răsăritul şi Apusul, dar nu poate; nu poate să strângă în aceeaşi îmbrăţişare Răsăritul din cauza nirvanei din el şi Apusul din cauza săbiilor din el.

Iată! Răsăritul şi Apusul sunt în sufletul tău. Zbuciumarea şi resemnarea sunt seminţe din aceeaşi arie. Pomul Cunoştinţei şi Pomul Vieţii cresc unul lângă altul. Răsăritul şi Apusul se izbesc în fiecare om; dar nu înfăţişează o vecinătate, ci un duel. Dacă Răsăritul şi Apusul ar înfăţişa vecinătatea şi nu duelul, atunci pacea ar domni şi în om, şi în lume; zbuciumarea şi resemnarea ar fi înlocuite atunci cu puterile pozitive şi bune.

Cunoaşte Pomul Vieţii şi te vei vindeca de bolile Apusului şi de bolile Răsăritului şi vei fi un om sănătos şi întreg. Iar un om sănătos şi întreg este optimist. Atunci activitatea şi credinţa vor lua locul bolilor amintite şi vor înflori pe gunoiul zbuciumării şi al resemnării”.

de Sf. Nicolae Velimirovici

Șterge-mi, o, Doamne, toate amintirile - în afară de una

Sfantul Nicolae Velimirovici

Șterge-mi, o, Doamne, toate amintirile - în afară de una. Căci amintirile mă îmbătrânesc și mă slăbesc. Amintirile distrug ziua de azi. Ele apasă asupra zilei de azi cu trecutul și îmi slăbesc nădejdea mea în viitor, fiindcă toate îmi șoptesc la ureche: „Va fi doar ceea ce a fost deja.”

Dar eu nu doresc să fie doar ceea ce a fost. Eu nu doresc și nici Tu nu dorești, o Doamne, ca viitorul să fie trecutul repetat. Soarele n-ar mai avea valoare dacă el ar urmări doar repetări de lucruri.

Cărările bătute îl induc în eroare pe călător. Tărâna a umblat peste țărână vreme îndelungată. Cărările pământești au devenit plictisitoare, fiindcă ele au fost bătute iară din generație în generație de-a lungul vremii. Șterge-mi, o, Doamne, toate amintirile mele în afară de una.

Doar o singură amintire te rog să nu o ștergi, ci s-o întărești în mine. Să nu ștergi, ci să întărești în conștiința mea amintirea slavei pe care am avut-o când mă aflam întru-totul cu Tine și în Tine, înainte de timp și de iluziile vremelnice.

Când și eu eram o treime armonioasă în sfântă unitate, întocmai precum Tu ești din veșnicie în veșnicie.

Când sufletul din mine era, de asemenea, în armonie și prietenie cu conștiința și viața.

Când sufletul meu era de asemenea un pântece fecioresc, iar conștiința mea era înțelepciunea în feciorie, iar viața mea era putere și sfințenie duhovnicească.

Când și eu eram întru totul lumină și când nu era nici un întuneric în mine.

Când și eu eram în extaz și pace și când nu erau chinurile dezechilibrului în mine.

Când și eu Te cunoșteam, întocmai precum Tu mă cunoști pe mine și când eu nu eram amestecat cu întunericul.

Când și eu nu aveam hotare, nici vecini, nici pereți despărțitori între „mine” și „tine”.

Să nu-mi ștergi această amintire, Părintele meu, ci să mi-o întărești.

Chiar dacă ea îmi descoperă prăpastia de-a lungul căreia călătoresc întru smerenie și nimicnicie.

Chiar dacă ea mă desparte de prieteni și de plăceri și distruge toate barierele dintre Ieri, Azi și Mâine (1).

Chiar dacă ea mă scoate din mine însumi și mă face să par ieșit din minți în ochii tovarășilor mei de drum.

Cu adevărat, nici o tovărășie nu-mi face plăcere, în afară de a Ta și nici o amintire nu mă bucură în afară de amintirea Ta.

O, milostivul meu Părinte, șterge-mi toate amintirile mele în afară de una singură.

***

(1) Iisus Hristos, ieri și azi și în veci este același (Evr. 13, 8 )

Sursa: Rugăciuni pe malul lacului via Blogul lui Vasile Călin Drăgan

http://sfantulmunteathos.wordpress.com/

 

 

Trecutul ar trebui să fie doar al nostru

Fă pace cu trecutul tău!

Fiecare om are un trecut. Iar povestea noastră diferă în funcţie de alegerile pe care le-am făcut şi de oamenii care au făcut parte din viaţă noastră.

Unii avem poveşti frumoase, pline de amintiri preţioase, demne de a fi împărtăşite cu lumea. Alţii avem poveşti pline de dureri şi de deziluzii. Unii ne ruşinăm cu alegerile pe care le-am făcut şi cu neputinţele noastre. Dar, trecutul trebuie lăsat în urmă. Nu mai are niciun rost să fie invocat, fiindcă nu se mai poate schimba nimic din ceea ce nu a ieşit aşa cum ne-am fi dorit.

Se întâmplă să nu putem întotdeauna să lăsăm trecutul în urmă, fiindcă oamenii din prezentul nostru insistă să afle poveşti şi ne reamintesc mereu de persoane pe care încercăm să le uităm, de dureri, de greşeli… Aceştia nu pot înţelege că povestea lor alături de noi începe doar din clipa în care ne-am cunoscut şi că nu ar trebui să aibă nicio tangenţă cu trecutul nostru. Iar atunci când le povestim frânturi din trecut, compară şi judecă felul în care ne-am trăit viaţa şi în care am relaţionat cu oamenii care au rămas în urmă. Astfel, apar întrebări nesfârşite şi discuţii obositoare pline de bănuieli şi de judecăţi, care ne alterează relaţiile din prezent.

Cred că tot ce trebuie să se ştie despre trecutul nostru este faptul că nu ne ruşinăm cu cine am fost şi cu ce am făcut, fiindcă nu ajută pe nimeni să cunoască toate poveştile noastre şi să le judece, deschizând răni pe care, de multe ori, cu greu reuşim să le cicatrizăm.

Fiecare om are un trecut… dar sunt persoane care nu acceptă şi trecutul tău… Acestea nu înţeleg că, până să le întâlneşti, la fel ca şi ei, ai trăit, ai iubit, ai avut o viaţă.

Ar trebui să fim înţeleşi atunci când refuzăm să vorbim despre trecutul nostru şi ar trebui să ni se respecte alegerea de a lăsa în urmă toate poveştile pe care ne dorim să le uităm.

Ar trebui să ne protejăm istoriile de viaţă, mai ales de aceia care nu înţeleg că relaţiile şi sentimentele cu o persoană n-ar trebui raportate la trecut şi nici nu ar trebui să fie influenţate de acesta.

Ar trebui să înţelegem că avem tot dreptul să ne păstrăm poveştile de viaţă, că nu suntem datori să ne justificăm pentru felul în care am trăit, nici pentru alegerile pe care le-am făcut, nici pentru felul în care am iubit, am crezut şi am suferit.

Trecutul, cu toate istoriile care-i aparţin, are rostul de a ne oferi lecţii de viaţă. Doar prezentul şi viitorul ne oferă posibilităţi de a schimba tot ceea ce nu am făcut aşa cum ar fi trebuit, de a face alegerile corecte şi de a deveni oamenii care ne dorim să fim.

de Irina Binder www.irinab.com

 

Frumusețea se află în ochii privitorului

 

Iubesc oamenii frumoşi. Iubesc oamenii care vorbesc frumos, gândesc frumos şi simt frumos. Iubesc oamenii care nu îşi încarcă sufletele cu lucruri inutile şi urâte. Iubesc oamenii care nu sunt atât de încuiaţi încât să îi judece pe ceilalţi după aparenţe, pentru că ei da, aparenţele sunt înşelătoare !

Iubesc oamenii care se iubesc pe ei, dar care vor să fie mai buni, să se autodepăşească. Iubesc oamenii care ştiu să îi aprecieze pe cei din jur la adevărata lor valoare. Iubesc oamenii care ştiu să îşi asculte inima. Iubesc oamenii care gândesc înainte să vorbească şi care nu îi rănesc pe ceilalţi spunând lucruri pe care nu le gândesc sau nu le simt.

Iubesc oamenii care ştiu să ofere. Un zâmbet, un cuvânt bun, un sfat. Iubesc oamenii care dau dovadă de sensibilitate şi mai ales pe cei care fac asta în ciuda aroganţei lor aparente. Iubesc oamenii care iau viaţa în serios, dar cu lejeritate. Iubesc oamenii care trăiesc clipa şi care ştiu să ia lucrurile aşa cum vin, fără să le complice şi mai mult. Iubesc oamenii care ştiu să se bucure de viaţă aşa cum e ea, cu bune şi cu rele.

Iubesc oamenii care iubesc simplu, frumos, dincolo de orgoliu şi mândrie. Iubesc oamenii care deşi au realizat ceva în viaţă nu uită de unde au plecat. Şi iubesc oamenii simpli, fără fiţe şi care nu au nevoie de prea multe lucruri pentru a se simţi bine în pielea lor şi a fi fericiţi.

Iubesc oamenii care recunosc că au greşit şi ştiu să ceară iertare. Iubesc oamenii care nu se supără din orice lucru mic şi pe cei care nu se lasă dominaţi de furie şi orgoliu. Iubesc oamenii sinceri, oneşti, chiar dacă puţini mai sunt aşa. Iubesc oamenii care luptă şi perseverează, oricât de greu le-ar fi. Iubesc oamenii cu suflet curat.

Iubesc oamenii care mă iubesc şi mă apreciază. Iubesc oamenii care ştiu cum să îmi spună când greşesc şi pe cei care îmi oferă părerea lor sinceră atunci când le-o cer. Şi mai iubesc oamenii care nu mă consideră doar o persoană drăguţă, amabilă şi…cam atât. Iubesc oamenii care ştiu să vadă ce e în sufletul meu, fără să fie nevoie să le arăt eu. Iubesc oamenii care mă cunosc aşa cum sunt cu adevărat sau care măcar încearcă să mă cunoască. Iubesc oamenii care încearcă să mă înţeleagă chiar dacă nu întotdeauna reuşesc. Şi iubesc oamenii care îmi sunt alături, în special în momentele cele mai grele din viaţă.

IUBESC OAMENII FRUMOŞI. PUNCT

sursa aici
 

Trăgând feeric şi cuminte la acelaşi jug

De-a lungul vremii, am observat cu mirare ce multă lume (mai ales cupluri tinere) se miră când văd tratată căsnicia ca în-jugare în acelaşi arcan. Ca supunere înţeleaptă, sti­mulare a obedienţei pru­dent-eficiente, stru­ni­re a impulsurilor nă­ră­vaşe, smerire de sine şi tandră îngă­du­inţă (re­­ci­proc avan­tajoasă) faţă de firea, opţiunile şi verdic­tele celui cu care ai ales "să-ţi îm­parţi viaţa, la bine şi la rău".
Ei bine, da, viaţa în doi, cu sau fără con­tract marital, înscrierea de bună voie într-o or­bi­tă comunitară, ac­cep­tarea plierii pe măsura şi do­rinţele celuilalt, ajustarea propriilor aşteptări şi capricii în numele înţelegerii odihnitoare (emo­ţionale, spirituale, sexuale, financiare, domes­tice, culinare, turistice, religioase, sportive, ves­ti­mentare ş.a.m.d.), toate acestea dau un gust anume şi o alură specială libertăţii interioare. Pentru că - nu­mai aparent paradoxal - conjugarea maritală nu e nici­de­cum o înjugare propriu-zisă, o renunţare, un început de blazare, dezabuzare, înfrângere, ci, dim­potrivă : eli­be­rare de zgomotul biologic şi capcanele igno­ran­ţei ac­neice, vindecare de fuga-n zece direcţii, aşe­zare a fiin­ţei la casa ei. Orânduială în locul dezor­dinii, fe­cun­ditate în locul secetei devastatoare, eco­no­mie în loc de risipă, evitare de riscuri plus respon­sabilizare, cu­minţire, liniştire.
 
Dragoste cu termen redus

Unii iau căsătoria ca pe un sfârşit, mai mult sau mai puţin o con-damnare. După rătăcirea insaţiabil auto­chel­tuitoare pe mările vieţii, printre plăceri şi ratări, vine vremea să te "retragi la casa ta", să "intri în rândul lumii". Cu alte cuvinte, să te limitezi, să te cenzurezi, să te înjumătăţeşti de dragul... jumătăţii cu care ai ales să-ţi imparţi destinul. Dar aşa ceva înseamnă nu doar un sfârşit, ci, deopotrivă, un nou început ! Ceea ce pare claustrare, prizonierat de bu­năvoie, este în fapt o eli­berare. Şi o împlinire prin dăruirea de sine.
Aşa stând lucrurile, e limpede că, trăgând amân­doi în acelaşi jug, "cale lungă/să ne-ajungă", cum se zice-n basme, drumul către casă va fi împănat cu ne­prevăzut, cu greutăţi, întâmplări, impulsuri contrare, fatalmente cu un hăis-cea menit a ţine cumpăna, centrul, direcţia înţeleaptă. E-n firea lucrurilor şi a omului ca forfota senzorială a începutului să lase, mai încet sau mai iute, un loc tot mai generos raţiunii, calculului prudent, relativizând puseurile absolutiste. Eros devine Agapé, fizicul descoperă metafizica, aşteptările vizează tot mai accentuat etajele, şi nu pivniţa făpturii, în vreme ce rotirile ameţitoare, iresponsabilitatea hedonistă, hip­no­za senzuală şi dulcele (ori agasantul) infantilism ce­dea­ză irepresibil în faţa prieteniei tandre, a complicităţii ghiduşe, a acelui tip cu totul special de confort şi pli­nătate care este singurătatea în doi.
Fiind vorba de un foc, de un cămin, totul e cu ce întreţii combustia. Adică să dublezi sentimentele cu idei şi trăiri estetice. Să căptuşeşti cu emoţii şi reflexi­vitate zvâcnirile instinctuale. Să pui dialogul cultural la paritate cu ludicul corporal. Să infuzezi permanent creativitate în tot ce este ameninţat de rutină, adică de ruginire. Şi să cultivi imprevizibilul (fie suav, fie "săl­batic") în locul oboselii, lehamitei şi resemnării, ca să nu mai vorbim de sila reciprocă. Pe scurt: să descoperi periodic ceva nou în tine şi-n celălalt. Să te surprinzi cu fervoare şi să şochezi plăcut. Cultura, viaţa artistică rit­mică şi intensă, un cerc de prieteni periodic şi subtil îm­prospătat, hobby-urile cât mai variate şi "narco­tizant" prac­ticate sunt un leac infailibil împotriva ago­niei con­jugale.

Casă de piatră vă doresc şi mulţi ani fericiţi!

de Dan C. MIHĂILESCU

Învăţăturile pline de înţelepciune ale unui călugăr cu har

Duhul Sfânt

În această lume complicată în care trăim, am întâlnit zilele trecute un călugăr ortodox în vârstă de 85 de ani, considerat a avea har, conform terminologiei utilizată de confrații săi.
L-am întrebat cum se produc vindecările, ce se petrece când cineva vine la el.

Eu nu privesc omul intrând la mine ci pe Dumnezeu în om pătrunzând în chilie...

„Eu, omul, nu mă gândesc că aş avea ceva de făcut, eu mă deschid şi las Sfântul Duh să curgă prin mine. Nu întreb niciodată omul de ce a venit la mine, ce problemă are, îi simt doar sufletul cât de greu îi este, şi apoi mă rog. Atât fac - mă rog împreună cu el. Şi îi spun că este o mare bucurie atunci când doi se strâng în numele lui DUMNEZEU, că atunci şi El este cu noi. Pentru mine este o binecuvântare când cineva îmi deschide ușa chiliei. Eu nu privesc omul intrând la mine, ci pe DUMNEZEU în om, pătrunzând în chilie.
La sfârșit simt cum omul este mai ușor, mai senin. Eu nu trebuie să știu ce greutate poartă el, DUMNEZEU știe. Îmi păstrez doar sufletul deschis şi mă rog din toată inima. Deci rugăciunea noastră către DUMNEZEU este totul; uneori îi țin mâinile în ale mele, alteori i le pun pe creștetul capului. Uneori simt că este nevoie să mai vină, alteori știu că lucrarea s-a făcut. Şi miracolul nu îl numesc vindecare, îl numesc trezirea omului în DUMNEZEU.” 

L-am întrebat de ce într-o mulțime agitată, tensionată, nervoasă îmi era mai greu să mă rog şi mi-a răspuns:

„Atâta timp cât îl privești pe DUMNEZEU ca fiind în afara ta, o să şi găsești motive tot în afara ta. Cauza nu sunt cei din jur, ci cum îl privești tu pe DUMNEZEU. Dacă ai credința nestrămutată că DUMNEZEU este în tine, realizezi că nimeni nu poate sta între tine şi El. Ca să te rogi, cobori în tine, închizi ochii şi în inima ta vei găsi liniștea. Acolo te așteaptă DUMNEZEU. Mintea este prima care, fie se deschide şi prin gândurile tale îl lasă pe El să se manifeste în tine, fie tot mintea este cea care te poate împiedica. Mintea țese labirinturi şi uneori se pierde în propria ei ţesătură. Dacă lași iubirea din inima ta să îți scalde mintea, o să vezi cum gândurile tale îşi găsesc singure drumul către Cer.”

L-am întrebat de ce se agitau, se luptau oamenii ca să ajungă să ia Lumină:

„Te lupți să ajungi mai aproape de DUMNEZEU, atunci când ai o teamă în tine, o neliniște, o îndoială în ceea ce privește relația ta cu DUMNEZEU. Atunci întotdeauna găsești că mai ai ceva de făcut, nu ai făcut destul, mai există încă acel ceva care o să îți aducă apropierea şi cauți, şi cauți neîncetat. Dar dacă te oprești din zbucium, din frământare, din căutare, îți dai voie astfel să-L descoperi pe DUMNEZEU în tine. Poți trăi o întreagă viață preocupat să Îl cauți în afara ta, dar nu cauți unde trebuie. Lupta exterioară este un semn al luptei din sufletul acelor oameni, aspiraţia lor, năzuinţa lor, căutarea lor şi acela este modul în care o reflectă.”

L-am întrebat cum după ore petrecute în picioare, într-o poziţie în care nu puteai nici să te întorci, el nu dădea niciun semn de oboseală şi nu numai aceasta, dar în jurul lui oamenii erau foarte liniştiţi, calmi. Răspândea o vibraţie de pace în jurul său care liniştea mulţimea.

„Oboseala vine din lupta fiinţei cu viaţa. Când te opui vieţii, judecând, criticând, mâniindu-te, pierzi viaţa din tine şi oboseşti, şi este normal să fie aşa, pentru că mergi împotriva curentului. Iubirea este curgerea vieţii. Pacea, liniştea, se obţin când laşi viaţa să curgă prin tine şi nu mai opui rezistenţă la ceva”.

Şi m-a întrebat:

„Ai obosit vreodată în timp ce te bucurai, în timp ce iubeai, în timp ce te rugai? Atunci te lăsai purtată de curgerea vieţii, nu opuneai rezistenţă. Atunci îţi deschideai fiinţa prin inimă. Oboseşti atunci când cauţi cu mintea, inima nu te oboseşte vreodată. Şi mintea caută neîncetat, mereu găseşte altceva de care să se agaţe, dar în esenţă mintea îşi caută liniştea.
Deci lupta nu este între noi şi cei din jur sau întâmplările din viaţă, ci este între noi şi noi, acea lupta interioară este cea care epuizează.”

L-am întrebat cum poţi ieşi din această zbatere.

„Nu trebuie să te zbaţi ca să ieşi, pentru că astfel te afunzi şi mai rău. Şi vine o vreme când înţelegi că nu e necesar să te zbaţi, că totul se petrece de la sine, înţelegi că viaţa curge lin, nu este o strădanie. Lupta are loc până când se coboară această înţelegere, această pace. Nu fugi după DUMNEZEU, stai liniştit şi lasă-l să se exprime prin tine”.

L-am întrebat cum a ajuns el la această stare de pace, în opinia mea de iluminare şi mi-a spus că s-a rugat către DUMNEZEU să îl lumineze ca să poată dărui la cei din jur, dintr-o credinţă fermă că cererea sa este auzită şi împlinită, şi apoi s-a lăsat purtat de valurile vieţii, s-a deschis şi i-au venit rugăciunile pe care le simţea cu sufletul. Nu s-a îndoit niciun moment şi rugămintea sa la DUMNEZEU era să îi dea acest har de a dărui atât timp cât trăieşte pe acest pământ. Acesta considera el ca fiind cea mai mare binecuvântare, bogăţia inimii.

I-am spus că, în opinia mea, biserica s-a îndepărtat de credincioşi, a pierdut legătura şi, într-un fel, a întrerupt legătura între Cer şi Pământ, în condiţiile în care ea avea puterea să o consolideze.

„Biserica este o instituţie alcătuită tot din oameni. Şi omul s-a îndepărtat de aproapele său. Şi aceasta din teamă. Teama de a nu se pierde învăţăturile, de a le păstra nealterate, din frica aceasta şi-au concentrat atenţia doar pe învăţătură şi au uitat ce este mai important - cei cărora li s-a adresat Christos prin învăţăturile sale. Iisus nu a vorbit ascuns, doar Apostolilor, el a ieşit în lume. Dar şi în Biserică sunt oameni şi oameni.
Ce poţi face tu ca om este să studiezi Cuvântul Întemeietorului, să Îl simţi, să citeşti şi să alegi acele rugăciuni pe care le simţi cu sufletul, pentru că dacă doar le rosteşti fără suflet, ele sunt doar sunete goale. Prin rugăciune omul se înalţă prin Cuvânt, care este faptă prin gând şi prin trăire. Acestea trei trebuie să meargă împreună ca să te înalţe. Nu e datoria noastră să îi judecăm pe semenii noştri, aşa scrie şi în cărţi să nu judecăm, noi folosim piatra de temelie, învăţătura şi ne găsim singuri calea prin care vorbim cu DUMNEZEU.”

Mi-a spus ca este foarte important să ascult tăcerea.

„Caută tăcerea, nu urmări şirul cuvintelor mele, ascultă-l pe DUMNEZEU în tăcerea mea.”

Şi de câte ori se oprea din vorbit, stăteam cu ochii închişi şi auzeam, simţeam sunetul unui fâlfâit de aripi şi vedeam ca un glob imens de lumină deasupra capului lui.
Această fiinţă se adresa cu un respect deosebit pentru toţi cei din jur, cu veneraţie, l-am întrebat ce simte el când vorbeşte cu un om:

„Eu când vorbesc cu un om, îl privesc pe Sfântul Duh în el. Să fii lipsit de respect la adresa unui om este ca şi cum ai fi lipsit de respect în faţa tronului lui DUMNEZEU. Nu e suficient să îl vezi pe DUMNEZEU într-un înger sau în Fiul Său, uită-te în jur şi descoperă-L aici.
Rosteşte fiecare cuvânt cu respect, rar, nu te grăbi să vorbeşti. Cuvintele sunt alcătuite din Duhul Sfânt şi când vorbeşti cu un om, vorbeşte rar şi cu respect, ştiind că în acel moment Duhul Sfânt se manifestă prin tine în lume. Lasă ca fiecare cuvânt să vină din sufletul tău, simte-l înainte să îl rosteşti, doar aşa el va atinge sufletul celui căruia i te adresezi. Ceea ce spui tu, dacă este lipsit de lumina sufletului tău, va trece într-un cotlon al minţii şi mintea va uita, dacă ceea ce rosteşti vine din suflet, acel om va păstra în sufletul lui nu ceea ce eu sau tu am rostit, ci amintirea bucuriei sufletului lui.”

La plecare doream din suflet să îi dăruiesc ceva, nu ştiam ce, mă frământam şi mi-a răspuns la întrebarea mea nespusă spunându-mi să fac asupra lui semnul crucii şi să îl binecuvântez. Mă gândeam cum pot eu, omul, să fac acest gest asupra lui, aflat parcă în această lume, dar neaparţinând ei, şi mi-a explicat:

„Când faci ceva cu toată inima laşi puterea celestă a Sfântului Duh să coboare prin tine, omul nu binecuvântează cu puterea omului, ci cu cea a Duhului, şi în fața Sa toţi suntem egali.”

Fiinţele iluminate păşesc printre noi, neştiute, simple, se simte doar adierea lumilor celeste la trecerea lor prin viaţa noastră.

Visează ca şi cum ai trăi veşnic, dar trăieşte ca şi cum ai muri azi, căci nu contează anii din viaţa ta, ci viaţa din anii tăi.

sursa http://ortodoxia.md/articole-preluate/

Când vine vremea înfloririi!

Ecleziastul a spus că „vine o vreme pentru fiecare lucru". Vine o clipă în care ceea ce se întâmplă devine ine­vi­tabil. În clipa înfloririi apare floarea. Înainte de floare este clipa bobocului şi după floare... vine clipa fructului. Şi pentru fiecare este o clipă a coa­cerii. O clipă a plinătăţii. O clipă în care bobocul se arată deplin şi una în care... floarea-i puternică, vie, completă. Natura explică în tăcere secretele existenţei. Şi unul dintre ma­rile, dar atât de simple dezvăluiri ale naturii ne îmbie să înţelegem că vine o vreme a fiecărui lucru. O vreme pentru coacere şi una pentru înflorire. O vreme a exprimării tale depline şi o vreme a oboselii. O vreme a frumuseţii şi una...a căderii. Dar toate se petrec în clipa aceea, în propria clipă ori în propriul timp.

Pentru mintea noastră, expresiile naturii - atât de evidente - par ri­di­cole ori tocmai bune de evitat. Min­tea nu vrea să ştie că ceea ce ne dorim şi nu s-a întâmplat este, pur şi simplu, doar un stadiu al evenimentului, la fel cum în copilăria sa bobocul există într-un stadiu de exprimare, într-un timp al experienţei sale. Dacă bobocul nu-i în clipa sa deplină de exprimare, n-a venit clipa aceea. Pur şi simplu n-a venit. Bobocul nu poate dori să vină clipa următoare mai repede, dar mintea umană tocmai asta face. Şi de aceea mintea se scufundă continuu în angoasă, nelinişte, suferinţă şi... debusolare. Pentru că mintea vrea să sară peste etape. Copilul vrea să fie adult. Adolescentul vrea să fie tânăr. Apoi, bătrânul enervat de asaltul ridurilor, visează o întoarcere la tinereţe. Femeia cu sâni mici vrea să aibă unii mari, iar cea brunetă vrea să fie blondă sau invers!

Mintea vrea să schimbe... natura şi, prin aceasta, contestă... ordinea divină. Mintea neliniştită, nerăb­dă­toa­re, îmbufnată priveşte necontenit că­tre pomul înflorit în clipa altui om şi se lasă pradă ne­mul­ţu­mirii. „Cu ce-i mai presus acela decât mine, de vreme ce face flori acum", se întreabă ea şi apoi începe să muncească statornic şi continuu către distrugerea celuilalt. Dar natura ne arată că există până şi o ordine a înfloririi; cireşii în­floresc în timpul lor, caişii în al lor, prunii şi merii în timpul lor. Şi noi, chit că suntem oameni, dăm roade di­ferite, căci suntem şi soiuri diferite. Pentru fiecare fiinţă vine „o clipă a florilor", dar nu toate fiinţele îşi pot percepe, accepta şi înţelege clipa aceas­ta. Tocmai pentru că ele sunt prea ocupate cu întrebările, prea neliniştite din pricina răspunsurilor, prea nemulţumite de ceea ce li se întâmplă, încât îşi pierd puterea de a se bu­cu­ra în propria lor stare de înflorire...

În ordinea divină a existenţei, nimeni nu-i un pom cu flori eterne. Nimeni nu-i continuu în vreme de rod şi nimeni nu-i într-un eşec infinit. Nimeni nu cunoaşte doar înălţimile, cum nimeni nu cunoaşte doar adâncu­rile. Până şi peştii se mai avântă la suprafaţa apei, până şi ei fac salturi fascinante, dar asta nu se poate întâmpla continuu. Toate lucrurile se întâmplă la vremea lor. Şi, dacă vom putea înţelege aceasta, mintea noastră va fi mai liniştită. Mai îngăduitoare. Mai caldă. Mai toleran­tă. Mai concentrată şi mai puternic focalizată în prezent. Mintea va deveni mai receptivă la iubire şi mai tolerantă.

Mintea ar vedea că invidia nu se manifestă în natură; n-ai să vezi niciodată un cireş invidios pe zarzăr, nici o mare nemulţumită pentru că ea nu-i munte. Dar oamenii mereu par nemulţumiţi, tocmai pentru că nu-şi amintesc că toate lucrurile sunt exact ceea ce sunt şi nu pot fi nimic mai mult fără ca aceasta să fie scris în natura lor. Dacă un lucru s-a reali­zat, a venit timpul şi dacă nu s-a întâmplat, n-a venit timpul. Şi dacă putem înţelege aceasta, ne vom putea bucura de propria noastră stare de înflorire şi vom putea accepta, când vine vremea, fiecare stare prin care trecem inevitabil.

de Maria Timuc 

Despre Rugăciunea inimii – Părintele Iustin Pârvu

"Biruință binecredinciosilor creștini asupra celui potrivnic dăruiește și cu CRUCEA TA păzește pe poporul tău"

 

„E foarte important să ştii să te rogi. De multe ori şi noi, călugării, stăm în mănăstiri şi nu ne rugăm, doar ni se pare că ne rugăm. Nu e de ajuns să mergi la biserică, la slujbe şi să stai acolo ca şi cum ţi-ai făcut datoria, din obligaţie. Trebuie să insistăm pe lucrarea lăuntrică. Degeaba zicem multe rugăciuni cu gura sau cu mintea, dacă nu aprofundăm, dacă nu trăim ceea ce ne rugăm. Acum şi mirenii trebuie să aprofundeze rugăciunea din inimă, pentru că va fi singura noastră izbăvire – rugăciunea din inimă. Pentru că în inimă este rădăcina tuturor patimilor şi acolo trebuie să lucrăm. Până acum a mai mers cu lucruri superficiale, dar pentru vremurile ce ne stau înainte nu va fi de ajuns. Dacă nu vom avea rugăciune cu străpungerea inimii, nu vom rezista la tot atacul psihologic, pentru că au metode nevăzute de reeducare a minţii. Vor veni vremuri în care numai cei ce vor simţi harul lui Dumnezeu vor putea distinge binele de rău. Cu mintea omenească va fi cu neputinţă de ales între bine şi rău. Vor fi mari înşelări şi numai harul lui Dumnezeu ne va putea izbăvi de ele. Aşadar, rugaţi-vă, rugaţi-vă să nu cădeţi în ispita înşelării! Pentru că numai prin rugăciune putem primi harul lui Dumnezeu”.

 

Romantismul din noi

Îmi scria cineva aseară, într-un comentariu:
"Daniela, zilnic citesc tot ce postezi. Mi ai uns sufletul. Romantică trebuie să mai fii!".
Și i-am răspuns că DA, sunt o romantică incurabilă. Oricât de practică, de pragmatică şi de calculată încerci să fii ca femeie în timpul zilei, pe atât resimţi nevoia de romantism, dragoste şi iubire... valabil și pentru bărbați.
Îți mulțumesc dragă Anonim pentru subiectul propus de tine, romantismul.
Fii binecuvântat/ă cu iubire și lumină.
Daniela

 

Mai suntem oare romantici? În zilele noastre, cuvintele de dragoste sunt trimise prin e-mail sau sms, în mesaje cât mai scurte, pe care nu le poţi păstra, pentru că, la un moment dat, ţi se umple căsuţa poştală electronică.

Am putea considera că romantismul în zilele noastre a cam dispărut. Însă, nu e deloc aşa. Nu toţi bărbaţii vor bere, sex (încontinuu) şi telecomanda. Nu toţi vor să se uite la un meci de fotbal. Uneori, chiar putem avea surpriza ca EL să fie mai romantic decât noi.

Am întâlnit “romantismul masculin”. Am fost un pic uimită, recunosc, şi am început să mă întreb unde este oare romantismul meu? Romantismul meu în faţa romantismului lui parcă nici nu exista. Şi asta m-a făcut să-mi schimb părerea, cum că, nu mai există bărbaţi romantici. Ei bine, ei există! Şi poate că, de fapt în fiecare bărbat se ascunde un romantic, însă nu vor să-şi arate această latură, pentru că s-ar simţi „slabi” în faţa noastră.

Unii sunt de părere că o relaţie de iubire fără romantism nu poate exista şi că atunci când iubeşti eşti romantic.

Gesturile romantice sunt pentru femei dovezi de dragoste pe care bărbaţii le pot oferi în cadrul unei relaţii. De cele mai multe ori bărbaţii sunt provocaţi de femei să recurgă la gesturi roamantice şi ajung să sfârşească printr-un eşec.

În urma eşecului, în mintea unei femei se produce o tragedie. A greşit pentru că: nu mă iubeşte, nu îi pasă de mine, nu apreciază ce fac pentru el etc. De cealaltă parte, bărbaţii consideră că nu gesturile romantice sunt dovada iubirii.

Foarte multe femei nu îşi dau seama de gesturile mici pe care bărbaţii le fac şi pe care aceştia le consideră romantice. Pentru ele cina romantică, lumânările parfumate şi plimbările sub clar de lună sunt dovezi de iubire. În general vorbind, ideea romantică a unui bărbat este mai degrabă practică decât sexy. Poate nu s-a gândit că un inel ar fi mult mai potrivit decât un plin la maşină, dar tot romantism se cheamă!

Fiecare persoană, bărbat sau femeie, are nevoie de o dovadă de iubire. Fie că este vorba despre o floare, o plimbare pe malul mării sau despre un cadou primit fără o ocazie specială. Nimeni nu poate nega că toate aceste atenţii ne fac zilele mai frumoase şi ne dau sentimentul că suntem dorite.

Iată ce se întâmplă dacă aveţi grijă de romantismul din voi:

Veţi fi mai fericiţi – Când eşti romantic, capeţi mai multă atenţie din partea tuturor, deci implicit vei fi mai fericit.

Veţi face dragoste mai des – O teorie demonstrată spune că oamenii mai fericiţi şi mai romantici fac sex mult mai des decât ceilalţi.

Veţi păstra vie iubirea – O iubire romantică se bazează pe sentimente mai profunde şi pe atracţie reciprocă, iar acestea o vor întări. Există posibilitatea să rămâneţi căsătoriţi mult mai mult timp.

Veţi adăuga alt sens şi mai multă profunzime relaţiei. Veţi crea un mediu în care să vă simţiţi în largul vostru. Veţi fi cu adevărat înţeles de partener.

Veţi fi părinţi mai buni – cuplurile romantice vor face din casa lor un mediu paşnic şi fericit. Vor fi părinţi mai buni şi modele pentru copiii lor. Copiii voştri vor înţelege mai bine iubirea dacât ceilalţi copii. Vor şti cum să-şi aleagă partenerul în viaţă. Vor fi capabili de a avea relaţii frumoase cu oamenii din jur.

Veţi învăţa să apreciaţi caracterul vostru unic şi pe cel al partenerului. Veţi întări respectul şi încrederea în voi. Va veţi înţelege fără cuvinte, ceea ce doar puţine cupluri reuşesc.

Aşadar… fiţi romantici!

de Simona Ioniţă
 

Am învăţat că poţi continua încă mult timp după ce ai spus că nu mai poţi

Sunt momente în viaţă când spunem cu toţii că e prea mult, e peste puterile noastre ..."Nu mai pot"... dar de fiecare dată găsim un motiv, fie un lucru sau o persoană, care să ne dea putere, un impuls, un motiv pentru care să trecem peste momentele grele, să ridicăm capul şi să zâmbim, să mergem mai departe... puterea de a trece peste momentele dificile nu vine de la noi, ci de la Tatăl nostru care e mereu alături de noi, gata să ne întindă o mână care să ne ridice, să ne ia în braţe şi să ne ocrotească, să ne spună că ne iubeşte, ca să ne simţim importanţi şi să realizăm că suntem pe acest pământ cu un scop şi nu trebuie să renunţăm la prima piedică, să ne oprim la primul obstacol, la prima problemă întâmpinată, ci să privim în sus de unde ne vine ajutorul, să mergem mai departe şi la rândul nostru să ajutăm pe alţii care au nevoie de ajutor, au nevoie de noi...

Mă rog ca Domnul să vă dea (şi să ne dea) puterea, credinţa, răbdarea şi înţelepciunea necesară să trecem peste momentele dificile din viaţă şi să avem puterea să Îi mulţumim chiar şi pentru acele momente!

Uită şi mergi mai departe!

S-a terminat... Iubirea pe care o credeai o poveste frumoasă cu final fericit şi în care tu te-ai dăruit în întregime, s-a risipit ca un nor din care au plâns doar câteva lacrimi...

Despărţirea înseamnă pentru tine o lovitură atât de puternică, încât a avut forţa să îţi răstoarne întreg universul şi să te facă să îţi pierzi tot echilibrul sufletesc.

Suferi şi regreţi timpul pe care l-ai irosit alături de un om lângă care te vedeai până la sfârşitul drumului tău. Te întrebi obsesiv de ce s-a întâmplat aşa, ce nu ai făcut bine şi nu poţi scăpa de întrebările care îţi provoacă atâta durere... fiindcă nu ai primit niciun răspuns sincer şi rezonabil, ci doar scuze puerile ale unui om imatur şi indecis, care, probabil că doar te-a folosit ca să îşi umple singurătatea.

Eşti atât de prinsă în durerea pe care o trăieşti, încât nu mai întrezăreşti nicio speranţă la fericire. Nu mai vezi nimic altceva, în afară de povestea tristă pe care o trăieşti, fiindcă nu ai puterea şi curajul să întorci spatele acelui trecut căruia nu îi mai aparţii şi care te ţine captivă în nefericire şi deznădejde. Şi plângi după un om care, aparent, ţi-a luat totul: pacea sufletească, vise, sentimente, încredere şi amintiri.

El a avut puterea să îţi ia povestea frumoasă la care ai visat şi în care ai crezut, dar ai de gând să îl laşi să îţi ia şi prezentul şi viitorul? Ai de gând să îţi iroseşti o parte din timpul, pe care nu îl mai poţi recupera niciodată, suferind după un om care nu mai face parte din viaţa ta şi pentru care tu nu mai exişti, decât ca o simplă amintire? Pentru că fiecare clipă în care îţi plângi de milă, fiecare regret, fiecare urmă de vinovăţie pe care ţi-o atribui nemeritat, fiecare lacrimă şi fiecare grimasă de durere, înseamnă irosire pentru un om care nu mai merită nici măcar o secundă din viaţa ta.

Oprește-te o clipă și privește-te. Îți place ce vezi? Chipul inert, lipsit de orice expresie, ochii obosiți de atâta plâns, un om fragil și răpus de durere. Meriți să suferi atât?

Șterge-ţi lacrimile, aminteşte-ţi cine erai şi caută forţa de a te iubi pe tine mai mult decât iubeşti un om care nu ţi-a răspuns cu aceeaşi iubire. Așa cum ai putut trăi fără el până în clipa în care l-ai întâlnit, vei putea trăi fără el și de acum înainte. El a fost doar un pasager prin viața ta, iar într-o zi, va deveni doar o amintire vagă despre deziluziile trăite.

Viaţa nu se termină deodată cu o poveste oarecare şi nici deodată cu plecarea unui om care nu a ştiut să te iubească.

Nu meriţi să suferi atât! Nu îţi mai tortura sufletul cu întrebari inutile, cu regrete și cu așteptări fără rost!

Uită şi mergi mai departe!

Irina B. ~ http://www.irinab.com/2013/05/uita-si-mergi-mai-departe.html

Preţul timpului

Cum ne-am comporta unii faţă de alţii dacă momentul prezent ar fi singurul moment de care dispunem şi dacă acest moment ar trebui să exprime toată dragostea şi grija ce-o avem pentru celălalt? Am trăi cu o intensitate şi cu o profunzime pe care altfel nu am putea să le atingem vreodată.

Gândiţi-vă numai cum ar fi dacă am conştientiza că fiecare clipă a vieţii noastre ar putea fi şi cea din urmă, că acest moment ne e dat pentru a atinge o anume desăvârşire, că vorbele pe care le spunem ar putea fi şi ultimele, şi că ele trebuie să exprime toată frumuseţea, înțelepciunea, cunoaşterea şi, mai presus de orice, toată dragostea pe care am dobândit-o de-a lungul întregii vieţi, oricât de lungă sau scurtă ar fi fost ea! Cum ne-am comporta unii faţă de alţii dacă momentul prezent ar fi singurul moment de care dispunem şi dacă acest moment ar trebui să exprime toată dragostea şi grija ce-o avem pentru celălalt! Am trăi cu o intensitate şi cu o profunzime pe care altfel nu am putea să le atingem vreodată. Dar nu suntem conştienţi de ceea ce reprezintă momentul prezent. Trecem de la trecut la viitor fără să trăim cu intensitate momentul prezentului.

În jurnalul său, Dostoievski ne spune ce i s-a întâmplat când a fost condamnat la moarte. Aflându-se în aşteptarea momentului execuţiei prin spânzurătoare, stătea şi privea lumea din jurul lui. Cât de strălucitoare era lumina şi cât de minunat era aerul pe care îl respira, cât de frumoasă lumea din jurul lui, cât de preţioasă fiecare clipă a vieţii, acum când încă mai era în viață, dar se afla în prag de moarte. „O, spuse el în acel moment, dacă mi s-ar dărui viaţa, nici o clipă n-aş mai irosi-o în zadar." I se dăruise viaţa, şi atât de mult risipise din ea. Dacă am fi conştienţi de aceasta, cum ne-am trata unii pe alţii, şi chiar pe noi înşine! Dacă am şti că persoana căreia îi vorbim ar putea muri dintr-o clipă în alta şi că sunetul vocii noastre, conţinutul cuvintelor, gestul pe care îl facem, modul în care ne adresăm, intenţiile noastre ar putea fi ultimele lucruri percepute de ea şi pe care le-ar lua cu sine în veşnicie, cât de atenţi, de grijulii, de iubitori am fi, cu adevărat.

Căci experienţa arată că în faţa morţii orice resentimente, amărăciuni, antipatii reciproce se şterg şi dispar. Moartea este prea mare faţă de ceea ce ar trebui să ne apară nesemnificativ chiar şi la scara vieţii vremelnice. Văzând moartea din acest unghi, gândul şi aducerea aminte de moarte ar fi singura putere ce ar face ca viaţa să fie intensă. A trăi pentru a fi la înălţimea morţii, a trăi în aşa fel încât, oricând ne-am întâlni cu moartea, să ne găsească pe culme, pe creasta valului, nu în groapă, pentru ca ultimele noastre cuvinte să nu fie inutile şi ultimul nostru gest să nu fie zadarnic!

(Mitropolitul Antonie al Surojului, Viața, boala, moartea, Editura Sf. Siluan, p. 79-81)
sursa: http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/pretul-timpului
 

Fie ca tu să fii binecuvântat(ă)!

Fie ca tu să fii binecuvântat(ă) cu toate lucrurile bune! Fie ca bucuriile tale, asemeni stelelor noaptea, să fie prea numeroase pentru a putea fi numărate.

Fie ca victoriile tale să fie mai abundente decât tot nisipul de pe toate plajele, de pe toate oceanele din întreaga lume.

Fie ca lipsa şi lupta să servească doar pentru a te face mai puternic(ă).

Şi fie ca frumuseţea, ordinea şi abundenţa să fie camarazii tăi constanţi.

Fie ca orice drum pe care îl alegi să te conducă înspre ce este pur, bun şi minunat!

Fie ca orice îndoială şi teamă să fie înlocuită de încrederea profundă, fermă, pe măsură ce observi dovada unei Puteri mai Înalte peste tot în jurul tău.

Şi când este doar întuneric şi furtunile vieţii se apropie, fie ca Lumina din adâncul fiinţei tale să aducă iluminare lumii.

Fie ca întotdeauna să fii conştient(ă) că eşti iubit(ă) peste măsură şi fie ca tu să vrei să iubeşti necondiţionat în schimb.

Fie ca întotdeauna să te simţi protejat(ă) şi legănat(ă) de mâinile Divinităţii asemeni unui copil preţuit ce eşti.

…Şi când eşti tentat(ă) să judeci, fie ca tu să îţi aminteşti că fiecare gând pe care-l gândeşti se reflectă în Univers şi atinge pe toate şi pe toţi!

…Şi când eşti tentat(ă) să păstrezi doar pentru tine, să îţi aduci aminte că Iubirea curge mai bine când este liberă şi în a dărui se află cel mai mare Dar pe care-l putem primi.

Fie ca întotdeauna să ai muzică şi zâmbet.

…Şi fie ca un curcubeu să urmeze fiecărei furtuni.

Fie ca fericirea să spele orice dezamăgire,

Fie ca bucuria să dizolve orice tristeţe

Şi fie ca dragostea să uşureze orice durere.

Fie ca fiecare rană să aducă Înţelepciune şi fie ca fiecare încercare să aducă triumf.

…Şi cu fiecare zi care trece, fie ca tu să iubeşti mai abundent decât ai făcut-o cu o zi înainte.

Fie ca tu să fii binecuvântat(ă) şi fie ca alţii să fie binecuvântaţi de tine!

Aceasta este dorinţa mea din inimă pentru tine.

Fie ca tu să fii binecuvântat(ă)!
 

de Kate Nowak

Patru arme, nebiruite, împotriva ispitelor

Dacă om fiind, vei fi rănit de către diavol, să alergi degrabă la doctor, la duhovnic, la pocăinţă şi la spovedanie. Să ceri tămăduire şi o vei primi.

Iisus Hristos biruiește

Satana este vrăjmaşul care urăşte binele, este plin de viclenie şi răutate, şi zi şi noapte, în fiecare clipă şi în fiecare ceas, ne războieşte, ne necăjeşte şi ne ispiteşte. Acum te povăţuiesc să mânuieşti patru arme nebiruite. Cu aceste arme, desigur, dacă le vei folosi cu mare atenţie, îndemânare, râvnă şi vitejie, nu numai că vei rămâne nevătămat şi neatins de săgeţile şi cursele diavolului, dar îl vei birui şi îl vei şi nimici.

Prima armă împotriva diavolului este simţământul prezenţei lui Dumnezeu. „Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, ca să nu mă clatin” (Psalmi 15, 8; Fapte 2, 25). Cel ce cugetă că Dumnezeu este pretutindeni prezent, şi mereu se află în fața sa, zi şi noapte şi în orice împrejurare, nu poate păcătui. Fiindcă, de vreme ce îi e teamă să păcătuiască în faţa vreunui sărman om, şi chiar în faţa vreunui copilaş, cum va îndrăzni să păcătuiască în faţa Atotputernicului Dumnezeu, înaintea căruia tremură heruvimii şi serafimii şi toate fiinţele şi care cu un singur semn de-al Său cutremură tot pământul?

A doua armă este să te obişnuieşti să spui neîntrerupt rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine”. Această rugăciune să începi s-o spui îndată ce te ridici dimineaţa din pat. S-o rosteşti şi când mergi pe drum şi când te urci în maşină, în tren, în vapor, în avion; şi în vreme ce lucrezi, mănânci, bei, şi în fiecare ceas şi împrejurare. Dar să o spui din inimă, cu credinţă, evlavie, iubire şi râvnă. Nu gura să rostească „Doamne Iisuse Hristoase", iar mintea şi inima să spună altele, adică lucruri viclene şi potrivnice.

A treia armă împotriva diavolului este smerenia, adică să nu te mândreşti, ci cugetul tău să fie smerit. Să ai simţământul că tot ce ai nu este al tău, ci al lui Dumnezeu. Adică trupul şi sufletul tău, sănătatea şi puterea, înţelepciunea, bogăţia şi orice altceva deţii, chiar şi virtuţile, faptele bune, rugăciunile, posturile, milosteniile, toate sunt darurile harului lui Dumnezeu, fără de care nu putem face nici un lucru bun. Aşadar, atunci când ai cugetul smerit, Dumnezeu te va acoperi şi păzi. Căci Dumnezeu este împreună cu cel smerit şi-i poartă de grijă, după cum Duhul în cartea Pildelor. Când în inimile oamenilor smeriţi odihneşte Duhul Sfânt, cum este cu putinţă ca diavolul să se apropie?

A patra armă împotriva curselor şi ispitelor diavolului este iubirea cea curată, adevărată, izvorâtă din suflet. Cel ce are o asemenea iubire, îl are cu el pe Dumnezeu, care este iubire: „Dumnezeu este iubire, şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el" (I Ioan 4, 16). Când omul îl are împreună cu el pe Dumnezeu ca ocrotitor şi ajutor, atunci de cine-i va fi teamă? Întunericul fuge de lumină; minciuna este fugărită de adevăr; diavolul este fugărit ca fulgerul de Dumnezeu.

Aceste patru arme, deci, să le mânuieşti şi să te rogi la Dumnezeu să te ajute şi să te sprijine. Şi, dacă om fiind, vei fi rănit de către diavol, să alergi degrabă la doctor, la duhovnic, la pocăinţă şi la spovedanie. Să ceri tămăduire şi o vei primi.

Filothei Zervakos, Ne vorbește părintele Filothei Zervakos, Editura Egumenița, p.196-198
http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti 

Bucuraţi-vă de viaţă, sărbătoriţi viaţa şi obsesia banilor va dispărea automat

 

Un om încetează să se mai gândească la bani numai atunci când începe să trăiască în prezent. Banii înseamnă viitor; înseamnă siguranţa viitorului, o garanţie pentru viitor. Dacă ai un cont echilibrat în bancă, viitorul tău este protejat. Dacă ai un caracter bun, chiar şi viaţa după moarte este sigură.
Lumea întreagă gândeşte în termeni financiari. Cei ce gândesc în termeni de putere politică tot la bani se gândesc, pentru că banii nu sunt decât un simbol al puterii.

Din cauza asta poţi să acumulezi din ce în ce mai mulţi bani, însă niciodată nu te părăseşte dorinţa de a avea mai mulţi – pentru că setea de bani este nelimitată şi fără de sfârşit. Şi oamenii sunt însetaţi de putere pentru că în adâncul lor sunt goi. Ei vor să umple cumva golul cu ceva – cu bani, putere, prestigiu, respectabilitate, caracter, virtute. Vor face orice; vor să îşi umple goliciunea interioară. Eu nu vă spun să renunţaţi la bani. Asta vi s-a tot spus de-a lungul veacurilor şi nu v-aţi schimbat. Eu vă voi spune altceva: bucuraţi-vă de viaţă, sărbătoriţi viaţa şi obsesia banilor va dispărea automat. Şi când va dispărea de bunăvoie, nu va lăsa nicio zgârietură şi nici o rană în urma sa.

Sunt doar două feluri de oameni pe lume: cei care încearcă să-şi umple goliciunea interioară şi acele persoane – foarte rare şi deosebite – care încearcă să-şi vadă această goliciune. Aceia care încearcă să umple golul rămân goi, frustraţi. Ei continuă să adune gunoi, întreaga lor viaţă este inutilă şi searbădă.
Numai ceilalţi oameni, acei foarte deosebiţi care încearcă să-şi privească golul interior fără nicio dorinţă de a-l umple, acei oameni devin meditativi. Meditaţia înseamnă să-ţi priveşti goliciunea interioară, să îi dai bineţe, să te bucuri de ea, să fii una cu ea, fără nicio dorinţă de a o acoperi – nu e nevoie de asta, pentru că golul acesta e deja plin. Pare gol pentru că tu nu îl vezi cum trebuie. Tu îl vezi cu mintea; e greşit. Dacă laşi mintea deoparte şi-ţi priveşti goliciunea, vei vedea că e minunat de frumoasă, divină, plină de bucurie. Nu mai e nevoie de nimic altceva!

Numai atunci un om încetează să se mai gândească la bani, la putere, la paradis – pentru că el este deja în paradis, pentru că este deja bogat, pentru că este deja puternic. Oamenii se gândesc încontinuu la bani, la bani şi numai la bani. Trăieşte clipa cu atâta totalitate şi abandon, ca şi cum nu ai mai trăi nici un moment în plus, ca şi cum ar fi ultima clipă! În acel moment, orice dorinţă de bani şi putere pur şi simplu dispare.
Dacă ai afla brusc că azi vei muri, ce s-ar întâmpla? Te-ar mai interesa banii? Dintr-odată, orice dorinţă de bani te va părăsi. Dacă azi ar fi ultima ta zi de viaţă, nu ai risipi-o gândindu-te la ziua de mâine şi la bani; pentru că nu mai există nici un mâine. Pentru că trăim numai în zilele de mâine, banii au devenit foarte importanţi. Şi pentru că nu trăim, ci doar îi imitam pe ceilalţi, banii au devenit foarte importanţi. Cineva construieşte o casă, şi tu i te simţi inferior. Nu erai deloc nemulţumit cu casa ta acum câteva zile, însă acum, pentru că cineva construieşte o casă mai mare, apare comparaţia: şi te răneşte, îţi răneşte ego-ul. Ai vrea să ai bani. Cineva a făcut altceva, ceva diferit, şi ego-ul tău se simte deranjat.

Renunţă la comparaţii şi poţi să te bucuri de viaţă la maxim. Persoana care se bucură de viaţă nu are nicio dorinţă de a poseda, pentru că ştie că în viaţă, lucrurile adevărate de care merită să te bucuri nu pot fi cumpărate. Dragostea nu poate fi cumpărată. Da, sexul poate fi cumpărat. Deci un om care ştie ce e dragostea nu va fi interesat de bani. Dar unul care nu ştie ce e dragostea, va fi obligat să rămână interesat de bani, pentru că banii pot cumpăra sex, şi el numai sexul îl cunoaşte.
Nu poţi cumpăra noaptea înstelată. Unui om care ştie să se bucure de o noapte plină de stele nu îi va păsa de bani. Nu poţi să cumperi un apus de soare. Desigur, poţi să iei un Picasso – însă cine ştie să se bucure de un apus de soare, nu va fi deloc interesat să cumpere un tablou.
Viaţa este o pictură atât de minunată, o pictură în mişcare, vie!

sursa internet

 

Fă din viaţa ta un DAR!

Fii o lumină asupra lumii şi nu îi face rau! Încearcă să construieşti, nu să distrugi. Cum? Prin exemplul tău luminos. Caută numai bunătatea. Vorbeşte numai în adevăr. Acţionează numai în dragoste. Trăieşte Legea Iubirii acum şi mereu. Dă totul, nu pretinde nimic. Evită tot ce e nedemn. Nu accepta inacceptabilul. Fă din fiecare moment al vieţii tale o revărsare de iubire.

Foloseşte fiecare clipă ca să gândeşti gândul cel mai înalt, să spui cuvântul cel mai înalt, să faci fapta cea mai înaltă. Adu pace pe pământ, aducând pace celor a căror viaţă o atingi.

Îmbrăţişează fiecare împrejurare, însuşeşte-ţi fiecare vină, împărtăşeşte fiecare bucurie, contemplă fiecare mister, pune-te în pielea fiecăruia, iartă orice jignire, vindecă fiecare inimă, respectă adevărul fiecărei persoane, iubeşte Dumnezeul fiecărei persoane, protejează drepturile fiecărei persoane, păstrează intactă demnitatea fiecărei persoane, promovează interesele fiecărei persoane, îngrijeşte-te de nevoile fiecărei persoane, acceptă că fiecare persoană este sfântă, scoate în evidenţă cele mai mari daruri ale unei persoane.

Fii un exemplu viu, însufleţit, al celui mai înalt Adevăr care sălăsluieşte în tine.

Vorbeşte despre tine cu smerenie, ca nu cumva cel mai înalt adevăr al tău să fie interpretat în mod greşit, ca o lăudăroşenie.

Vorbeşte blând, ca nu cumva să se creadă că încerci doar să captezi atenţia.

Vorbeşte cu bunătate, pentru ca toţi să poată cunoaşte dragostea.

Vorbeşte deschis, ca nu cumva să se creadă că ai ceva de ascuns.

Vorbeşte sincer, ca să nu fii înţeles greşit.

Vorbeşte adesea, astfel încât cuvântul tău să nu fie uitat.

Vorbeşte cu respect, ca nimeni să nu fie jignit.

Vorbeşte cu dragoste, astfel încât fiecare silabă să vindece.

Fă din viaţa ta un dar! Aminteşte-ţi mereu că tu eşti darul! Fii un dar pentru oricine care-ţi intră în viaţă şi pentru oricine în a cărui viaţă intri. Fii atent: să nu intri în viaţa altuia, dacă nu poţi să fii un dar. (Tu poţi fi întotdeauna un dar, pentru că întotdeauna eşti un dar - deşi uneori nu îţi dai voie să ştii acest lucru).

Când cineva intră pe neaşteptate în viaţa ta, află ce dar trebuie să primească acea persoană de la tine. De ce altceva crezi că vine cineva la tine? Fiecare persoană care a venit vreodată la tine a venit să primească un dar.

Primindu-l, el îţi da ţie un dar – darul de a trăi experienţa şi împlinirea lui Cine Eşti.

Când vezi acest adevăr simplu, când îl înţelegi, vezi cel mai mare adevăr dintre toate!

sursa internet

Trăieşte, iubeşte, respectă, ai grijă, dar nu te ataşa!

Noi, ca oameni, ne ataşăm prea repede de orice lucru. Viaţa este flux, nimic nu rămâne la fel, dar sperăm şi dorim ca nimic să nu se schimbe. Există prea multă frustrare în lume pentru că toate aşteptările noastre rămân neîmplinite. Fiecare aşteptare aduce nefericire.

Ataşamentul înseamnă a te agăţa de un lucru, şi nu doreşti ca acesta să se schimbe vreodată. Acest lucru înseamnă a dori imposibilul. Tânărul doreşte să fie mereu tânăr, iar acest lucru este imposibil, mai devreme sau mai târziu acesta va îmbătrâni. Dar bătrâneţea nu aduce fericire, ci suferinţă. Dacă lucrurile nu ar sta aşa, atunci am crede că viaţa devine cu adevărat împlinită la bătrâneţe. Ea ar trebui să reprezinte culmea cea mai înaltă acoperită de omăt, dar nu este decât o gaură neagră. Este o gaură neagră pentru că ne agăţăm de tinereţe.

Ne agăţăm de trup, dar trupul va ceda într-o zi. Trăieşte, iubeşte, respectă, ai grijă, dar nu te ataşa. Aminteşte-ţi că este numai un caravanserai, doar înnoptezi acolo. Iar dimineaţa va trebui să pleci.

Aşa stau lucrurile. Te îndrăgosteşti de o persoană, te ataşezi, iar apoi eşti nefericit. Apoi eşti posesiv, apoi te temi ca persoana respectivă să nu se îndrăgostească de altcineva. Începi să o îngrădeşti, să-i răpeşti libertatea, să o reduci la stadiul de obiect. Dragostea şi respectul dispar. Totul se transformă într-o luptă continuă între cele două egouri. Tu vrei să-l stăpâneşti, la fel se întâmplă cu cealaltă persoană. Cum să reziste dragostea în acest conflict? Ataşamentul distruge dragostea. El este otrava dragostei.

Iubeşte profund, dar nu aduce gelozia şi posesivitatea într-o relaţie. Ele vor apărea dacă tu te vei ataşa de o persoană. Cea mai mare artă de a învăţa este să te laşi purtat de viaţă fără a te ataşa. Lucrurile vin şi pleacă, dar tu rămâi concentrat asupra fiinţei tale, nu te laşi distras şi nici perturbat.

 

Fericirea este viaţa!

Fericirea?

Înseamnă fiecare dimineaţă în care pot privi cerul, fie că este de un albastru senin sau gri cenuşiu. Fiecare rază de soare care mă mângâie şi mă încălzeşte. Şi fiecare strop de ploaie sau fulg de nea, care încearcă să îmi fure o sărutare. Toate culorile şi sunetele naturii. Zâmbetele oamenilor, râsul copiiilor şi blândeţea bătrânilor.

Fericirea este privirea omului iubit, care mă face să mă simt perfectă...

Fericirea înseamnă mâinile obosite dar atât de gingaşe ale mamei mele, care au puterea de a-mi lua toate durerile sufleteşti.

Fericirea este orice îmbrăţişare pe care o primesc şi pe care o ofer. Fiecare lacrimă pe care o vărs din dragoste sau de bucurie.

Fericirea este posibilitatea de a dărui ceva, de a face alți oameni fericiți şi de a alina un suflet îndurerat. Fericirea este bucuria celorlalţi, realizările lor, fericirea lor.

Fericirea înseamnă amintirile frumoase legate de oameni dragi.

Fericirea înseamnă un suflet liniştit, mulţumit, bun, capabil să ierte şi să se dăruiască.

Fericirea înseamnă clipe petrecute alături de oameni pe care-i iubeşti. Emoţiile unui cântec care îţi face sufletul să vibreze.

Fericirea este speranţa sau certitudinea că o poţi lua oricând de la capăt.

Fericirea este viaţa!

de Irina Binder