Docendo discimus - învăţându-i pe alţii, ÎNVĂŢăm ŞI NOI....

ALEG SĂ FIU EU ÎNSĂMI MEREU şi NU ceea ce doreşti TU sau ce doresc alţii să devin ....şi aleg să manifest mereu, atât cât pot, partea din mine care MĂ ONOREAZĂ în relaţia cu fiecare suflet cu care interacţionez...

ALEG SĂ FIU EU ÎNSĂMI MEREU....autentică... SĂ FAC CE-MI SPUNE INIMA MEREU.... pentru că în inimă îmi vorbeşte DUMNEZEU.

Mulţumesc Lui Dumnezeu că sunt iubită şi preţuită exact pentru ceea ce sunt ....

ALEG SĂ-MI ASCULT VOCEA LUI DUMNEZEU din Inima mea...şi NU opiniile şi părerile subiective ale celor din jur... care, oricum, îmi sunt OGLINZI...

ALEG SĂ FIU EU, şi DA, am grijă să protejez, pe cât posibil, pe cei din jur ...ATÂT CÂT ÎMI ÎNGĂDUIE DUMNEZEU SĂ O FAC... pentru că eu sunt manifestarea Lui... exact ca şi Tine...

♥

a) OM BUN ŞI DRAG.....

NU lăsa niciodată ziua de IERI să-ţi umple ziua de AZI.....

TRĂIEŞTE CLIPA.... şi Mulţumeşte pentru tot ce trăieşti AZI...

Ce-a fost ieri... NU mai contează...

AZI ESTE O NOUĂ ZI !

b) Acolo unde zboară gândul tău, atenţia ta... acolo se duce şi energia ta ....

Ai grijă ce circumstanţe HRĂNEŞTI cu energia Ta...

Ai grijă pe ce circumstanţe îţi iroseşti energia...

c) Dacã nu iubeşti din profunzimea ofensei care ţi-a fost adusã, incã n-ai ajuns cu adevãrat sã rãscumperi, prin bine, rãul.

d) ORICE EVENIMENT care se petrece în vieţile noastre reprezintă o OPORTUNITATE de a ALEGE IUBIREA în locul FRICII.

ALEGEREA ne aparţine .......

e) Dacă altcineva este furios, este problema lui; dacă te insultă, este problema lui, nu a ta.

Dacă te afli într-o stare de linişte interioară autentică, nimic din exterior nu te poate tulbura.

"Dacă mintea rămâne netulburată… nimic nu o mai poate ofensa, şi când nimic nu o mai poate tulbura, lumea exterioară încetează să mai existe în forma ei veche. Odată cu atitudinea interioară, se schimbă şi calitatea fiinţei.

Dacă altcineva reuşeşte să te insulte, înseamnă că eşti dispus să te laşi insultat.

Dacă nu te simţi insultat, niciun gest exterior nu ţi se va părea o insultă.

Cum ar putea fi gestul o insultă dacă tu nu te simţi insultat?

Dacă cineva este furios, nu îi poţi percepe furia decât dacă aceasta te tulbură.

Dacă nu te tulbură, nu o vei percepe ca atare.

Calitatea se schimbă odată cu interpretarea, căci tu eşti diferit.

Dacă cineva te urăşte, nu poţi percepe ura decât dacă aceasta te tulbură.

Dacă nu te tulbură în niciun fel, cum ai putea-o numi ură?

Vei percepe emoţia, dar nu o vei numi ură, căci vechea minte a dispărut, aşa că vechile nume nu se mai potrivesc."

f) Atunci când ÎNCETEZI SĂ-I CERI UNUI OM .....sau Oamenilor, în general ...să se schimbe... DE-ABIA ATUNCI EŞTI TU BINE ŞI VINDECAT....

Atunci când TU simţi nevoia să schimbi un om pentru a-ţi fi pe plac... CEL CARE TREBUIE SĂ SE SCHIMBE, de fapt, EŞTI TU....

FII TU SCHIMBAREA PE CARE VREI SĂ O VEZI LA CELĂLALT...

Când TU eşti Conştient şi te cunoşti pe Tine aşa cum eşti... cu toate ale tale... nu te mai deranjează nimic LA CEILALŢI...şi NU mai simţi nevoia să schimbi nimic...

ÎL ACCEPŢI ŞI ÎL IUBEŞTI PE OM AŞA CUM ESTE EL.... INDIFERENT DE ALEGERILE LUI....

Din acel moment putem vorbi despre IUBIREA ADEVĂRATĂ.....Iubirea de Sine şi Iubirea faţă de semeni....

A IUBI înseamnă a te recunoaşte pe Tine în ceilalţi…

g) Oamenii sunt OGLINDA în care MĂ privesc...

Eu nu văd Lumea....eu mă privesc pe mine în ea...ca într-o oglindă... şi asta este LEGE, că ne place sau nu.... se aplică ORICUM.... ORICUI...fie că vrei să crezi, fie că nu... sau îţi este greu să accepţi asta...

♥

Când am de a face cu un OM care îmi place.... mă bucur şi încerc să-l imit.... este imaginea mea...în Oglindă... e minunat şi simplu să-mi descopăr Lumina în oglinzile mele...

Când am de-a face cu un OM care nu-mi place ....mă bucur .... este imaginea mea...în Oglindă...şi îi spun... " Mulţumesc că îmi arăţi cum sunt şi eu, ce umbră am....dar pe care o recunosc, o accept şi o POT stăpâni, pe care ALEG SĂ NU O MANIFEST.....

Mulţumesc pentru comportamentul tău de astăzi, de ieri, dintotdeauna, pentru că mă invită la introspecţie (la analizarea MEA, a persoanei mele, a Umbrei mele) îmi arată ce părţi din mine (ale umbrei mele) sunt vindecate, ce etape din evoluţia mea spirituală am depăşit şi ce mai am de vindecat în mine.... "

h) ADEVĂRATA CUNOAŞTERE este gratis....

Este încriptată în ADN-ul Tău...

TOT ce ai nevoie este ÎN TINE.

Toate răspunsurile pe care le ceri se află ÎN TINE.

« Găseşte-ţi INIMA şi în acest fel îţi găseşti CALEA ».

i) Suntem fiinţe create de Dumnezeu.

j) NU răspunde niciodată când eşti nervos....

NU face promisiuni când eşti FERICIT.....

NU lua nici o hotărâre când eşti TRIST....

Fă toate astea când eşti în PACE...când eşti în ECHILIBRU ... ...

k) ALEG SĂ FIU EU ÎNSĂMI MEREU....autentică... SĂ FAC CE-MI SPUNE INIMA MEREU.... pentru că în inima îmi vorbeşte DUMNEZEU.

Mulţumesc Lui Dumnezeu că sunt iubită şi preţuită exact pentru ceea ce sunt...

Care este voia Domnului ?

SĂ FIU EU ÎNSĂMI şi să trăiesc în DUMNEZEU.

Dacă cuiva nu îi este suficient modul în care SUNT EU CU ADEVĂRAT.....înseamnă că ACEL CINEVA NU ESTE SUFICIENT PENTRU MINE !

SPUN ce am de spus şi acţionez exact aşa cum SIMT pentru că CEI care contează NU se vor supăra, iar cei care se vor supăra NU contează....

ALEG SĂ-MI ASCULT VOCEA LUI DUMNEZEU din Inima mea...şi NU opiniile şi părerile subiective ale celor din jur...

ALEG SĂ FIU EU, şi DA, am grijă să protejez, pe cât posibil , pe cei din jur ...ATÂT CÂT ÎMI ÎNGĂDUIE DUMNEZEU SĂ O FAC... pentru că eu sunt manifestarea Lui... exact ca şi Tine...

l) Mă aflu în starea în care mă aflu .

Tot ce se întâmplă cu mine acum, aici şi în jurul meu este exact cum trebuie să fie .

m) NU contează CE se întâmplă, indiferent de circumstanţă ... CONTEAZĂ DOAR CUM ALEG EU SĂ MĂ MANIFEST în acea circumstanţă, CUM ALEG EU să reacţionez, DIN IUBIRE sau DIN FRICĂ... ce aleg EU să manifest din Mine... adică partea care MĂ ONOREAZĂ în relaţia cu cei cu care interacţionez sau DIMPOTRIVĂ...

n) Din momentul în care devii conştient de Ceea ce Eşti...de esenţa Ta Divină... de faptul că Lumina Ta este dată de Gândurile Tale, de Puterea imensă a Gândurilor Tale topite în Focul sacru al INIMII Tale, realizezi că absolut TOT în viaţă Ta este exact cum permiţi TU să fie....

TU eşti Manifestare DIVINĂ...faci parte din Dumnezeire...

TU eşti Dumnezeu în trup de Bărbat, aşa cum EU sunt Dumnezeu în trup de femeie... aşa cum pruncii sunt Dumnezeu în trup de copil, aşa cum animalele sunt Dumnezeu în trup de Fluture, Broscuţă sau Leu..... aşa cum firul de nisip este Dumnezeu pe malul mării sau în Sahara... aşa cum piatra este Dumnezeu pe marginea drumului sau în Munte... aşa cum cerşetorul din colţ este Dumnezeu în trup şi straie de cerşetor ...aşa cum un călugăr este Dumnezeu în trup de ascet ....aşa cum un strop de apă este Dumnezeu într-un bob de rouă, în apa pe care o bem sau în Ocean....aşa cum Dumnezeu este în pâinea pe care o mâncăm şi în spicul grâului de pe câmp....

DUMNEZEU experimentează prin NOI, TOŢI.....

Acum îţi aminteşti CINE eşti ???

Acum realizezi INFINITUL care eşti ???

Perfect.....

Lumina Dumnezeului care eşti este dată de Gândurile Tale...

Inima ta, Sufletul tău este centrul de comandă...

Filtrează-ţi toate Gândurile prin Sufletul Tău divin şi Pur... dând astfel PUTEREA DIVINĂ tuturor rugăciunilor Tale...

Cu Gândul şi Cuvântul topite în Inima Ta, creezi Universul în care trăieşti....

Fă o încercare !

NU ai nimic de pierdut !

Gândeşte-ţi propriul UNIVERS.... şi observă...clipă de clipă... CUM ţi se schimbă intreaga viaţă...

Gândeşte BINE ca să Trăieşti BINE !

o) A IERTA înseamnă să eliberezi un Prizonier...şi să descoperi că Prizonierul erai chiar TU....

CEL CARE ÎŞi CERE IERTARE îşi deblochează toate căile întru reconectarea la SURSA IUBIRII INFINITE din inima sa...

Poate credeţi că IERTAREA are legătură cu cel căruia i se solicită... NICIODATĂ. IERTAREA este DEBLOCAREA CĂILOR celui care îşi cere iertare...

Cu alte cuvinte.... NU contează cum se manifestă şi cum reacţionează CEL căruia îi cereţi iertare... IMPORTANT ESTE CA VOI ÎNŞIVĂ să CEREŢI IERTAREA, întru propria voastră deblocare.... 

Vă sărut...şi vă iubesc.... ♥

de Andreea Creţu 

Dacă vrei să ajungi la libertate prin război, porneşte mai întâi război împotriva ta însuţi!

Dacă doreşti libertatea, încearcă mai întâi să te dezrobeşti de tine însuţi. Dacă pentru cunoaştere, legea de căpătâi era „cunoaşte-te pe tine însuţi,” atunci pentru morală legea de căpătâi este „dezrobeşte-te de tine însuţi !”

Dacă vrei să ajungi la libertate prin revoluţie, porneşte mai întâi o revoluţie împotriva ta însuţi, şi te vei încredinţa că toate celelalte revoluţii sunt de prisos. Dacă vrei să ajungi la libertate prin război, porneşte mai întâi război împotriva ta însuţi; şi, dacă vei duce acest război la bun sfârşit, te vei încredinţa că toate celelalte războaie sunt de prisos.

...

Zici, nu-i aşa, că doreşti libertatea? Atunci trebuie să stai alături de Dumnezeu, împotriva ta însuţi şi împotriva lumii. Mai întâi împotriva ta, de vreme ce în tine se află cel mai însemnat câmp de luptă împotriva lumii. Dacă vei birui lumea aici, în tine însuţi, pe cel mai însemnat câmp de luptă, atunci ai biruit-o pe toate fronturile. Iar dacă o biruieşti pe toate fronturile fără să o biruieşti şi în tine însuţi, ea va rămâne neînfrântă în cea mai însemnată cetate a sa!

Dacă nu te biruieşti pe tine însuţi, cu toate celelalte străduinţe ale tale, nu vei reuşi decât să sari dintr’o temniţă în alta, dintr’o colivie în alta. Nici libertatea socială, nici libertatea naţională, nici libertatea statală, nici libertatea internaţională, fără libertatea de sine, nu sunt nimic altceva decât numele amăgitoare şi mincinoase ale feluritelor temniţe, ale feluritelor colivii.

Dezrobeşte-te de tine însuţi şi vei fi afară din toate temniţele şi coliviile. Când cel închis vrea să fugă din temniţă, nu se trudeşte să dărâme mai întâi zidurile din jurul închisorii, ci zidul propriei sale celule.

Sf. Nicolae Velimirovici

Nu am fost crescută cu frică de Dumnezeu.

Oamenii ne judecă în grabă, uneori după prejudecăți proprii și de multe ori, orice efort de a-i convinge și de a-i mulțumi este fără rezultat... Se întâmplă să reușească uneori să ne descurajeze, să ne facă să ne simțim rușinați pentru greșeli închipuite... Dar, există cineva care ne judecă obiectiv, față de care nu putem purta măști, care ne cunoaște intențiile...

Nu am fost crescută cu frică de Dumnezeu.

Îmi aduc aminte că atunci când eram copil şi începeam să aud despre El, puneam tot felul de întrebări. „Lui Dumnezeu îi plac oamenii cu bun simţ.” – mi-a spus tata cândva, după ce l-am întrebat despre păcate și despre alte curiozități legate de divinitate.

Anturajul mi-a insuflat o teamă de Dumnezeu, iar când tata a observat asta m-a ajutat să văd lucrurile altfel. Mi-a explicat că nu trebuie să îmi fie frică de Dumnezeu, ci că trebuie doar să îl iubesc. Ce dreptate avea!

Când iubeşti, nu vrei să dezamăgești şi nu vrei să răneşti. Dar suntem oameni şi suntem supuşi greşelilor. Ne învinovăţim ori de câte ori greşim... Cu toate acestea, Dumnezeu ne iubeşte şi imperfecţi... şi cred că dacă ne-ar fi dorit perfecţi, ne-ar fi creat aşa.

Probabil că la un moment dat, fiecare om se întreabă în sinea lui ce ar vrea Dumnezeu de la el? O avea așteptări absurde de la oameni?

Răspunsul l-am aflat tot din discuţiile mele cu tata, care mi-a spus ceva ce mi-a rămas foarte bine întipărit în minte: „Imaginează-ţi că te uiţi în oglindă şi te vezi pe tine... nu un chip, ci tu cu faptele tale. Îţi place ce vezi? Și imaginează-ţi că Dumnezeu vede acelaşi om pe care îl vezi tu. Poartă-te astfel încât să îţi placă omul pe care îl vezi în oglinda ta şi să nu te ruşinezi de el.”

Toate răutăţile, toate emoţiile negative, purtarea necugetată şi egoistă faţă de semenii noştri ne fac să fim urâţi... Haideţi să fim frumoşi, iar când Dumnezeu ne priveşte să fie mândru de noi! Şi să facem asta nu de teamă, nu din interes, ci din iubire!

Irina B.

www.irinab.com

4 metode de a scăpa de piticii răutăcioși din mintea ta

 
Cu toţii avem momente când nu avem chef de absolut nimic, nici de muncă, nici de distracţie, ci pur şi simplu vrem să stăm degeaba şi să pierdem timpul.

Când, într-un final, ne vine cheful să facem ceva util care să ne ajute să mai evoluăm puţin sau să aducem un beneficiu celor apropiaţi, intră în scenă piticii din mintea noastră (asemenea piticilor din Povestea Albei ca Zăpada ) care încep să ne şoptească, unii din ei chiar să ţipe ceva de genul: “Nu-ţi mai bate capul că nu merită”, “Ce-ţi iese ţie din afacerea asta?”, “Lasă pe mâine că ai timp”. Lista de fraze piticiste poate continua în funcţie de câţi pitici crezi tu că ai în minte.

Am o veste bună şi o veste proastă pentru tine. Şi bineînţeles încep cu vestea proastă: vei evolua puţin mai greu personal şi profesional dacă nu-i reduci pe acei pitici răutăcioşi la tăcere. Vestea bună este că-i poţi face să-şi ţină gura, dar mai ales îi poţi învăţa să te încurajeze, în loc să-ţi pună beţe-n roate.

Vrei să ştii cum? Iată metodele pe care le aplic eu şi dau rezultate:

1. Stabileşte-ţi obiective şi prioritizează-le!

Cu toţii ne dorim să arătăm bine, să avem greutatea ideală, să avem o relaţie frumoasă şi împlinită, să locuim într-o casă cu piscină, să conducem ultimul model BMW sau să avem conturile pline, mai ales în euro. Bine, bine şi ce legătură au obiectivele cu piticii?

Tocmai asta e ideea, piticii ne distrag atenţia de la obiectivele noastre pentru a ne menţine în stadiul actual, indiferent care ar fi el. Şi asta ne duce la o altă metodă de a scăpa de ei…

2. Ai încredere în tine!

Odată stabilite obiectivele, încrederea este esenţială pentru a le realiza. Fără încredere, obiectivele sunt doar vise pe hârtie.

Când ştii că trebuie să realizezi ceva pentru tine şi crezi în acel lucru, vocile piticilor vor fi din ce în ce mai estompate, oferindu-ţi calea spre atingerea obiectivelor. Fii atent la tendinţa de a amâna acţiunile! Piticii se pot abţine pe moment, dându-ţi senzaţia că au dispărut definitiv, dar atunci când te apropii de obiectiv încep să urle din toţi rărunchii şi să te arunce în punctul de plecare. Metoda următoare te apară de astfel de tentative.

3. Fii detaşat!

Şi vorbesc foarte serios. Fii detaşat de rezultatul final şi de obstacolele din drumul tău. Bucură-te că ai încercat, ai acţionat şi ai învăţat ceva din acea experienţă.

Detaşarea nu este un proces uşor şi, cu puţin antrenament şi perseverenţă, vei învăţa să continui ce ţi-ai propus să faci în ciuda aparenţelor şi situaţiilor care te pot convinge să renunţi.

4. Distrează-te!

Indiferent ce vrei să faci sau să nu faci, distrează-te. Zâmbeşte mereu. Nu te costă nimic şi fii uşor ironic cu tine însuţi, fiindcă nimeni altcineva nu o va face. Ai o singură viaţă şi merită să o trăieşti din plin.

Când entuziasmul te va defini tot timpul, piticii te vor încuraja să dai tot ce e mai bun din tine. De ce? Fiindcă TU i-ai antrenat să te servească şi să te susţină prin: obiectivele propuse, încrederea în realizarea lor, detaşarea cu care ai pornit la drum şi entuziasmul de a călători pe drumul vieţii tale. SUCCES!

de Răzvan Bălan

Conflictul cosmic - Păcatul în lume, Căderea omului în păcat

"Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona"

Destine care-au fost în întuneric, destine care strălucesc

Apus vs Răsărit. Zbuciumare vs resemnare. Omul.

"Apusul trăieşte în zbuciumare, Răsăritul în resemnare.

Apusul roade neîncetat din Pomul Cunoştinţei şi simte că este tot mai flămând după ştiinţă.

Răsăritul stă sub Pomul Vieţii, dar nu se poate întinde să culeagă fructul.

Apusul ţine la organizare, tocmeşte neîntrerupt lucrurile din afară, în vreme ce valorile lăuntrice pier una după alta.

Răsăritul cultivă neobosit valorile dinăuntru, în vreme ce valorile din afară cad şi se prăpădesc.

Apusul clădeşte turnuri babilonice, însă pentru că sunt clădite din piatră necioplită şi totdeauna înclinate într-o parte, turnurile se dărâmă repede.

Răsăritul ciopleşte cu sudoare piatră după piatră, şi reuşeşte să cioplească piatra cea mai frumoasă, dar nu este în stare să facă din ea o clădire.

Apusul face să se cultive lucrurile şi ele strălucesc, iar omul se sălbăticeşte şi se acoperă de întuneric.

Răsăritul face să se cultive oamenii şi unii dintre ei strălucesc, dar lucrurile stau în sălbăticiune şi cresc în ciulini.

Apusul crede în faptele omului în primul rând, în faptele lui Dumnezeu în rândul al doilea şi în Dumnezeu în rândul al treilea.

Răsăritul crede în Dumnezeu, dar nu pune niciun preţ pe faptele lui Dumnezeu şi înlătură faptele omului.

De aceea Apusul nu are unitate nici nu poate ajunge la unitate, pentru că unitatea se află numai în Dumnezeu; şi de aceea activitatea Apusului trece aşa de des la război, iar pacea Răsăritului la resemnare.

Dar pentru ce se întâmplă toate acestea, mă întrebi, copile? Pentru că Apusul nu-şi poate însuşi pe Hristos, iar Răsăritul nu-şi poate însuşi pe Iisus. Sau cu alte cuvinte, pentru că Apusul recunoaşte pe om, nu pe Dumnezeu, în vreme ce Răsăritul recunoaşte pe Dumnezeu, dar nu recunoaşte pe Om.

De aceea Apusul trăieşte în zbuciumare, iar Răsăritul în resemnare. Iar Iisus Hristos întinde amândouă mâinile ca să cuprindă într-o îmbrăţişare Răsăritul şi Apusul, dar nu poate; nu poate să strângă în aceeaşi îmbrăţişare Răsăritul din cauza nirvanei din el şi Apusul din cauza săbiilor din el.

Iată! Răsăritul şi Apusul sunt în sufletul tău. Zbuciumarea şi resemnarea sunt seminţe din aceeaşi arie. Pomul Cunoştinţei şi Pomul Vieţii cresc unul lângă altul. Răsăritul şi Apusul se izbesc în fiecare om; dar nu înfăţişează o vecinătate, ci un duel. Dacă Răsăritul şi Apusul ar înfăţişa vecinătatea şi nu duelul, atunci pacea ar domni şi în om, şi în lume; zbuciumarea şi resemnarea ar fi înlocuite atunci cu puterile pozitive şi bune.

Cunoaşte Pomul Vieţii şi te vei vindeca de bolile Apusului şi de bolile Răsăritului şi vei fi un om sănătos şi întreg. Iar un om sănătos şi întreg este optimist. Atunci activitatea şi credinţa vor lua locul bolilor amintite şi vor înflori pe gunoiul zbuciumării şi al resemnării”.

de Sf. Nicolae Velimirovici

Șterge-mi, o, Doamne, toate amintirile - în afară de una

Sfantul Nicolae Velimirovici

Șterge-mi, o, Doamne, toate amintirile - în afară de una. Căci amintirile mă îmbătrânesc și mă slăbesc. Amintirile distrug ziua de azi. Ele apasă asupra zilei de azi cu trecutul și îmi slăbesc nădejdea mea în viitor, fiindcă toate îmi șoptesc la ureche: „Va fi doar ceea ce a fost deja.”

Dar eu nu doresc să fie doar ceea ce a fost. Eu nu doresc și nici Tu nu dorești, o Doamne, ca viitorul să fie trecutul repetat. Soarele n-ar mai avea valoare dacă el ar urmări doar repetări de lucruri.

Cărările bătute îl induc în eroare pe călător. Tărâna a umblat peste țărână vreme îndelungată. Cărările pământești au devenit plictisitoare, fiindcă ele au fost bătute iară din generație în generație de-a lungul vremii. Șterge-mi, o, Doamne, toate amintirile mele în afară de una.

Doar o singură amintire te rog să nu o ștergi, ci s-o întărești în mine. Să nu ștergi, ci să întărești în conștiința mea amintirea slavei pe care am avut-o când mă aflam întru-totul cu Tine și în Tine, înainte de timp și de iluziile vremelnice.

Când și eu eram o treime armonioasă în sfântă unitate, întocmai precum Tu ești din veșnicie în veșnicie.

Când sufletul din mine era, de asemenea, în armonie și prietenie cu conștiința și viața.

Când sufletul meu era de asemenea un pântece fecioresc, iar conștiința mea era înțelepciunea în feciorie, iar viața mea era putere și sfințenie duhovnicească.

Când și eu eram întru totul lumină și când nu era nici un întuneric în mine.

Când și eu eram în extaz și pace și când nu erau chinurile dezechilibrului în mine.

Când și eu Te cunoșteam, întocmai precum Tu mă cunoști pe mine și când eu nu eram amestecat cu întunericul.

Când și eu nu aveam hotare, nici vecini, nici pereți despărțitori între „mine” și „tine”.

Să nu-mi ștergi această amintire, Părintele meu, ci să mi-o întărești.

Chiar dacă ea îmi descoperă prăpastia de-a lungul căreia călătoresc întru smerenie și nimicnicie.

Chiar dacă ea mă desparte de prieteni și de plăceri și distruge toate barierele dintre Ieri, Azi și Mâine (1).

Chiar dacă ea mă scoate din mine însumi și mă face să par ieșit din minți în ochii tovarășilor mei de drum.

Cu adevărat, nici o tovărășie nu-mi face plăcere, în afară de a Ta și nici o amintire nu mă bucură în afară de amintirea Ta.

O, milostivul meu Părinte, șterge-mi toate amintirile mele în afară de una singură.

***

(1) Iisus Hristos, ieri și azi și în veci este același (Evr. 13, 8 )

Sursa: Rugăciuni pe malul lacului via Blogul lui Vasile Călin Drăgan

http://sfantulmunteathos.wordpress.com/

 

 

Trecutul ar trebui să fie doar al nostru

Fă pace cu trecutul tău!

Fiecare om are un trecut. Iar povestea noastră diferă în funcţie de alegerile pe care le-am făcut şi de oamenii care au făcut parte din viaţă noastră.

Unii avem poveşti frumoase, pline de amintiri preţioase, demne de a fi împărtăşite cu lumea. Alţii avem poveşti pline de dureri şi de deziluzii. Unii ne ruşinăm cu alegerile pe care le-am făcut şi cu neputinţele noastre. Dar, trecutul trebuie lăsat în urmă. Nu mai are niciun rost să fie invocat, fiindcă nu se mai poate schimba nimic din ceea ce nu a ieşit aşa cum ne-am fi dorit.

Se întâmplă să nu putem întotdeauna să lăsăm trecutul în urmă, fiindcă oamenii din prezentul nostru insistă să afle poveşti şi ne reamintesc mereu de persoane pe care încercăm să le uităm, de dureri, de greşeli… Aceştia nu pot înţelege că povestea lor alături de noi începe doar din clipa în care ne-am cunoscut şi că nu ar trebui să aibă nicio tangenţă cu trecutul nostru. Iar atunci când le povestim frânturi din trecut, compară şi judecă felul în care ne-am trăit viaţa şi în care am relaţionat cu oamenii care au rămas în urmă. Astfel, apar întrebări nesfârşite şi discuţii obositoare pline de bănuieli şi de judecăţi, care ne alterează relaţiile din prezent.

Cred că tot ce trebuie să se ştie despre trecutul nostru este faptul că nu ne ruşinăm cu cine am fost şi cu ce am făcut, fiindcă nu ajută pe nimeni să cunoască toate poveştile noastre şi să le judece, deschizând răni pe care, de multe ori, cu greu reuşim să le cicatrizăm.

Fiecare om are un trecut… dar sunt persoane care nu acceptă şi trecutul tău… Acestea nu înţeleg că, până să le întâlneşti, la fel ca şi ei, ai trăit, ai iubit, ai avut o viaţă.

Ar trebui să fim înţeleşi atunci când refuzăm să vorbim despre trecutul nostru şi ar trebui să ni se respecte alegerea de a lăsa în urmă toate poveştile pe care ne dorim să le uităm.

Ar trebui să ne protejăm istoriile de viaţă, mai ales de aceia care nu înţeleg că relaţiile şi sentimentele cu o persoană n-ar trebui raportate la trecut şi nici nu ar trebui să fie influenţate de acesta.

Ar trebui să înţelegem că avem tot dreptul să ne păstrăm poveştile de viaţă, că nu suntem datori să ne justificăm pentru felul în care am trăit, nici pentru alegerile pe care le-am făcut, nici pentru felul în care am iubit, am crezut şi am suferit.

Trecutul, cu toate istoriile care-i aparţin, are rostul de a ne oferi lecţii de viaţă. Doar prezentul şi viitorul ne oferă posibilităţi de a schimba tot ceea ce nu am făcut aşa cum ar fi trebuit, de a face alegerile corecte şi de a deveni oamenii care ne dorim să fim.

de Irina Binder www.irinab.com

 

Frumusețea se află în ochii privitorului

 

Iubesc oamenii frumoşi. Iubesc oamenii care vorbesc frumos, gândesc frumos şi simt frumos. Iubesc oamenii care nu îşi încarcă sufletele cu lucruri inutile şi urâte. Iubesc oamenii care nu sunt atât de încuiaţi încât să îi judece pe ceilalţi după aparenţe, pentru că ei da, aparenţele sunt înşelătoare !

Iubesc oamenii care se iubesc pe ei, dar care vor să fie mai buni, să se autodepăşească. Iubesc oamenii care ştiu să îi aprecieze pe cei din jur la adevărata lor valoare. Iubesc oamenii care ştiu să îşi asculte inima. Iubesc oamenii care gândesc înainte să vorbească şi care nu îi rănesc pe ceilalţi spunând lucruri pe care nu le gândesc sau nu le simt.

Iubesc oamenii care ştiu să ofere. Un zâmbet, un cuvânt bun, un sfat. Iubesc oamenii care dau dovadă de sensibilitate şi mai ales pe cei care fac asta în ciuda aroganţei lor aparente. Iubesc oamenii care iau viaţa în serios, dar cu lejeritate. Iubesc oamenii care trăiesc clipa şi care ştiu să ia lucrurile aşa cum vin, fără să le complice şi mai mult. Iubesc oamenii care ştiu să se bucure de viaţă aşa cum e ea, cu bune şi cu rele.

Iubesc oamenii care iubesc simplu, frumos, dincolo de orgoliu şi mândrie. Iubesc oamenii care deşi au realizat ceva în viaţă nu uită de unde au plecat. Şi iubesc oamenii simpli, fără fiţe şi care nu au nevoie de prea multe lucruri pentru a se simţi bine în pielea lor şi a fi fericiţi.

Iubesc oamenii care recunosc că au greşit şi ştiu să ceară iertare. Iubesc oamenii care nu se supără din orice lucru mic şi pe cei care nu se lasă dominaţi de furie şi orgoliu. Iubesc oamenii sinceri, oneşti, chiar dacă puţini mai sunt aşa. Iubesc oamenii care luptă şi perseverează, oricât de greu le-ar fi. Iubesc oamenii cu suflet curat.

Iubesc oamenii care mă iubesc şi mă apreciază. Iubesc oamenii care ştiu cum să îmi spună când greşesc şi pe cei care îmi oferă părerea lor sinceră atunci când le-o cer. Şi mai iubesc oamenii care nu mă consideră doar o persoană drăguţă, amabilă şi…cam atât. Iubesc oamenii care ştiu să vadă ce e în sufletul meu, fără să fie nevoie să le arăt eu. Iubesc oamenii care mă cunosc aşa cum sunt cu adevărat sau care măcar încearcă să mă cunoască. Iubesc oamenii care încearcă să mă înţeleagă chiar dacă nu întotdeauna reuşesc. Şi iubesc oamenii care îmi sunt alături, în special în momentele cele mai grele din viaţă.

IUBESC OAMENII FRUMOŞI. PUNCT

sursa aici
 

Trăgând feeric şi cuminte la acelaşi jug

De-a lungul vremii, am observat cu mirare ce multă lume (mai ales cupluri tinere) se miră când văd tratată căsnicia ca în-jugare în acelaşi arcan. Ca supunere înţeleaptă, sti­mulare a obedienţei pru­dent-eficiente, stru­ni­re a impulsurilor nă­ră­vaşe, smerire de sine şi tandră îngă­du­inţă (re­­ci­proc avan­tajoasă) faţă de firea, opţiunile şi verdic­tele celui cu care ai ales "să-ţi îm­parţi viaţa, la bine şi la rău".
Ei bine, da, viaţa în doi, cu sau fără con­tract marital, înscrierea de bună voie într-o or­bi­tă comunitară, ac­cep­tarea plierii pe măsura şi do­rinţele celuilalt, ajustarea propriilor aşteptări şi capricii în numele înţelegerii odihnitoare (emo­ţionale, spirituale, sexuale, financiare, domes­tice, culinare, turistice, religioase, sportive, ves­ti­mentare ş.a.m.d.), toate acestea dau un gust anume şi o alură specială libertăţii interioare. Pentru că - nu­mai aparent paradoxal - conjugarea maritală nu e nici­de­cum o înjugare propriu-zisă, o renunţare, un început de blazare, dezabuzare, înfrângere, ci, dim­potrivă : eli­be­rare de zgomotul biologic şi capcanele igno­ran­ţei ac­neice, vindecare de fuga-n zece direcţii, aşe­zare a fiin­ţei la casa ei. Orânduială în locul dezor­dinii, fe­cun­ditate în locul secetei devastatoare, eco­no­mie în loc de risipă, evitare de riscuri plus respon­sabilizare, cu­minţire, liniştire.
 
Dragoste cu termen redus

Unii iau căsătoria ca pe un sfârşit, mai mult sau mai puţin o con-damnare. După rătăcirea insaţiabil auto­chel­tuitoare pe mările vieţii, printre plăceri şi ratări, vine vremea să te "retragi la casa ta", să "intri în rândul lumii". Cu alte cuvinte, să te limitezi, să te cenzurezi, să te înjumătăţeşti de dragul... jumătăţii cu care ai ales să-ţi imparţi destinul. Dar aşa ceva înseamnă nu doar un sfârşit, ci, deopotrivă, un nou început ! Ceea ce pare claustrare, prizonierat de bu­năvoie, este în fapt o eli­berare. Şi o împlinire prin dăruirea de sine.
Aşa stând lucrurile, e limpede că, trăgând amân­doi în acelaşi jug, "cale lungă/să ne-ajungă", cum se zice-n basme, drumul către casă va fi împănat cu ne­prevăzut, cu greutăţi, întâmplări, impulsuri contrare, fatalmente cu un hăis-cea menit a ţine cumpăna, centrul, direcţia înţeleaptă. E-n firea lucrurilor şi a omului ca forfota senzorială a începutului să lase, mai încet sau mai iute, un loc tot mai generos raţiunii, calculului prudent, relativizând puseurile absolutiste. Eros devine Agapé, fizicul descoperă metafizica, aşteptările vizează tot mai accentuat etajele, şi nu pivniţa făpturii, în vreme ce rotirile ameţitoare, iresponsabilitatea hedonistă, hip­no­za senzuală şi dulcele (ori agasantul) infantilism ce­dea­ză irepresibil în faţa prieteniei tandre, a complicităţii ghiduşe, a acelui tip cu totul special de confort şi pli­nătate care este singurătatea în doi.
Fiind vorba de un foc, de un cămin, totul e cu ce întreţii combustia. Adică să dublezi sentimentele cu idei şi trăiri estetice. Să căptuşeşti cu emoţii şi reflexi­vitate zvâcnirile instinctuale. Să pui dialogul cultural la paritate cu ludicul corporal. Să infuzezi permanent creativitate în tot ce este ameninţat de rutină, adică de ruginire. Şi să cultivi imprevizibilul (fie suav, fie "săl­batic") în locul oboselii, lehamitei şi resemnării, ca să nu mai vorbim de sila reciprocă. Pe scurt: să descoperi periodic ceva nou în tine şi-n celălalt. Să te surprinzi cu fervoare şi să şochezi plăcut. Cultura, viaţa artistică rit­mică şi intensă, un cerc de prieteni periodic şi subtil îm­prospătat, hobby-urile cât mai variate şi "narco­tizant" prac­ticate sunt un leac infailibil împotriva ago­niei con­jugale.

Casă de piatră vă doresc şi mulţi ani fericiţi!

de Dan C. MIHĂILESCU

Învăţăturile pline de înţelepciune ale unui călugăr cu har

Duhul Sfânt

În această lume complicată în care trăim, am întâlnit zilele trecute un călugăr ortodox în vârstă de 85 de ani, considerat a avea har, conform terminologiei utilizată de confrații săi.
L-am întrebat cum se produc vindecările, ce se petrece când cineva vine la el.

Eu nu privesc omul intrând la mine ci pe Dumnezeu în om pătrunzând în chilie...

„Eu, omul, nu mă gândesc că aş avea ceva de făcut, eu mă deschid şi las Sfântul Duh să curgă prin mine. Nu întreb niciodată omul de ce a venit la mine, ce problemă are, îi simt doar sufletul cât de greu îi este, şi apoi mă rog. Atât fac - mă rog împreună cu el. Şi îi spun că este o mare bucurie atunci când doi se strâng în numele lui DUMNEZEU, că atunci şi El este cu noi. Pentru mine este o binecuvântare când cineva îmi deschide ușa chiliei. Eu nu privesc omul intrând la mine, ci pe DUMNEZEU în om, pătrunzând în chilie.
La sfârșit simt cum omul este mai ușor, mai senin. Eu nu trebuie să știu ce greutate poartă el, DUMNEZEU știe. Îmi păstrez doar sufletul deschis şi mă rog din toată inima. Deci rugăciunea noastră către DUMNEZEU este totul; uneori îi țin mâinile în ale mele, alteori i le pun pe creștetul capului. Uneori simt că este nevoie să mai vină, alteori știu că lucrarea s-a făcut. Şi miracolul nu îl numesc vindecare, îl numesc trezirea omului în DUMNEZEU.” 

L-am întrebat de ce într-o mulțime agitată, tensionată, nervoasă îmi era mai greu să mă rog şi mi-a răspuns:

„Atâta timp cât îl privești pe DUMNEZEU ca fiind în afara ta, o să şi găsești motive tot în afara ta. Cauza nu sunt cei din jur, ci cum îl privești tu pe DUMNEZEU. Dacă ai credința nestrămutată că DUMNEZEU este în tine, realizezi că nimeni nu poate sta între tine şi El. Ca să te rogi, cobori în tine, închizi ochii şi în inima ta vei găsi liniștea. Acolo te așteaptă DUMNEZEU. Mintea este prima care, fie se deschide şi prin gândurile tale îl lasă pe El să se manifeste în tine, fie tot mintea este cea care te poate împiedica. Mintea țese labirinturi şi uneori se pierde în propria ei ţesătură. Dacă lași iubirea din inima ta să îți scalde mintea, o să vezi cum gândurile tale îşi găsesc singure drumul către Cer.”

L-am întrebat de ce se agitau, se luptau oamenii ca să ajungă să ia Lumină:

„Te lupți să ajungi mai aproape de DUMNEZEU, atunci când ai o teamă în tine, o neliniște, o îndoială în ceea ce privește relația ta cu DUMNEZEU. Atunci întotdeauna găsești că mai ai ceva de făcut, nu ai făcut destul, mai există încă acel ceva care o să îți aducă apropierea şi cauți, şi cauți neîncetat. Dar dacă te oprești din zbucium, din frământare, din căutare, îți dai voie astfel să-L descoperi pe DUMNEZEU în tine. Poți trăi o întreagă viață preocupat să Îl cauți în afara ta, dar nu cauți unde trebuie. Lupta exterioară este un semn al luptei din sufletul acelor oameni, aspiraţia lor, năzuinţa lor, căutarea lor şi acela este modul în care o reflectă.”

L-am întrebat cum după ore petrecute în picioare, într-o poziţie în care nu puteai nici să te întorci, el nu dădea niciun semn de oboseală şi nu numai aceasta, dar în jurul lui oamenii erau foarte liniştiţi, calmi. Răspândea o vibraţie de pace în jurul său care liniştea mulţimea.

„Oboseala vine din lupta fiinţei cu viaţa. Când te opui vieţii, judecând, criticând, mâniindu-te, pierzi viaţa din tine şi oboseşti, şi este normal să fie aşa, pentru că mergi împotriva curentului. Iubirea este curgerea vieţii. Pacea, liniştea, se obţin când laşi viaţa să curgă prin tine şi nu mai opui rezistenţă la ceva”.

Şi m-a întrebat:

„Ai obosit vreodată în timp ce te bucurai, în timp ce iubeai, în timp ce te rugai? Atunci te lăsai purtată de curgerea vieţii, nu opuneai rezistenţă. Atunci îţi deschideai fiinţa prin inimă. Oboseşti atunci când cauţi cu mintea, inima nu te oboseşte vreodată. Şi mintea caută neîncetat, mereu găseşte altceva de care să se agaţe, dar în esenţă mintea îşi caută liniştea.
Deci lupta nu este între noi şi cei din jur sau întâmplările din viaţă, ci este între noi şi noi, acea lupta interioară este cea care epuizează.”

L-am întrebat cum poţi ieşi din această zbatere.

„Nu trebuie să te zbaţi ca să ieşi, pentru că astfel te afunzi şi mai rău. Şi vine o vreme când înţelegi că nu e necesar să te zbaţi, că totul se petrece de la sine, înţelegi că viaţa curge lin, nu este o strădanie. Lupta are loc până când se coboară această înţelegere, această pace. Nu fugi după DUMNEZEU, stai liniştit şi lasă-l să se exprime prin tine”.

L-am întrebat cum a ajuns el la această stare de pace, în opinia mea de iluminare şi mi-a spus că s-a rugat către DUMNEZEU să îl lumineze ca să poată dărui la cei din jur, dintr-o credinţă fermă că cererea sa este auzită şi împlinită, şi apoi s-a lăsat purtat de valurile vieţii, s-a deschis şi i-au venit rugăciunile pe care le simţea cu sufletul. Nu s-a îndoit niciun moment şi rugămintea sa la DUMNEZEU era să îi dea acest har de a dărui atât timp cât trăieşte pe acest pământ. Acesta considera el ca fiind cea mai mare binecuvântare, bogăţia inimii.

I-am spus că, în opinia mea, biserica s-a îndepărtat de credincioşi, a pierdut legătura şi, într-un fel, a întrerupt legătura între Cer şi Pământ, în condiţiile în care ea avea puterea să o consolideze.

„Biserica este o instituţie alcătuită tot din oameni. Şi omul s-a îndepărtat de aproapele său. Şi aceasta din teamă. Teama de a nu se pierde învăţăturile, de a le păstra nealterate, din frica aceasta şi-au concentrat atenţia doar pe învăţătură şi au uitat ce este mai important - cei cărora li s-a adresat Christos prin învăţăturile sale. Iisus nu a vorbit ascuns, doar Apostolilor, el a ieşit în lume. Dar şi în Biserică sunt oameni şi oameni.
Ce poţi face tu ca om este să studiezi Cuvântul Întemeietorului, să Îl simţi, să citeşti şi să alegi acele rugăciuni pe care le simţi cu sufletul, pentru că dacă doar le rosteşti fără suflet, ele sunt doar sunete goale. Prin rugăciune omul se înalţă prin Cuvânt, care este faptă prin gând şi prin trăire. Acestea trei trebuie să meargă împreună ca să te înalţe. Nu e datoria noastră să îi judecăm pe semenii noştri, aşa scrie şi în cărţi să nu judecăm, noi folosim piatra de temelie, învăţătura şi ne găsim singuri calea prin care vorbim cu DUMNEZEU.”

Mi-a spus ca este foarte important să ascult tăcerea.

„Caută tăcerea, nu urmări şirul cuvintelor mele, ascultă-l pe DUMNEZEU în tăcerea mea.”

Şi de câte ori se oprea din vorbit, stăteam cu ochii închişi şi auzeam, simţeam sunetul unui fâlfâit de aripi şi vedeam ca un glob imens de lumină deasupra capului lui.
Această fiinţă se adresa cu un respect deosebit pentru toţi cei din jur, cu veneraţie, l-am întrebat ce simte el când vorbeşte cu un om:

„Eu când vorbesc cu un om, îl privesc pe Sfântul Duh în el. Să fii lipsit de respect la adresa unui om este ca şi cum ai fi lipsit de respect în faţa tronului lui DUMNEZEU. Nu e suficient să îl vezi pe DUMNEZEU într-un înger sau în Fiul Său, uită-te în jur şi descoperă-L aici.
Rosteşte fiecare cuvânt cu respect, rar, nu te grăbi să vorbeşti. Cuvintele sunt alcătuite din Duhul Sfânt şi când vorbeşti cu un om, vorbeşte rar şi cu respect, ştiind că în acel moment Duhul Sfânt se manifestă prin tine în lume. Lasă ca fiecare cuvânt să vină din sufletul tău, simte-l înainte să îl rosteşti, doar aşa el va atinge sufletul celui căruia i te adresezi. Ceea ce spui tu, dacă este lipsit de lumina sufletului tău, va trece într-un cotlon al minţii şi mintea va uita, dacă ceea ce rosteşti vine din suflet, acel om va păstra în sufletul lui nu ceea ce eu sau tu am rostit, ci amintirea bucuriei sufletului lui.”

La plecare doream din suflet să îi dăruiesc ceva, nu ştiam ce, mă frământam şi mi-a răspuns la întrebarea mea nespusă spunându-mi să fac asupra lui semnul crucii şi să îl binecuvântez. Mă gândeam cum pot eu, omul, să fac acest gest asupra lui, aflat parcă în această lume, dar neaparţinând ei, şi mi-a explicat:

„Când faci ceva cu toată inima laşi puterea celestă a Sfântului Duh să coboare prin tine, omul nu binecuvântează cu puterea omului, ci cu cea a Duhului, şi în fața Sa toţi suntem egali.”

Fiinţele iluminate păşesc printre noi, neştiute, simple, se simte doar adierea lumilor celeste la trecerea lor prin viaţa noastră.

Visează ca şi cum ai trăi veşnic, dar trăieşte ca şi cum ai muri azi, căci nu contează anii din viaţa ta, ci viaţa din anii tăi.

sursa http://ortodoxia.md/articole-preluate/

Când vine vremea înfloririi!

Ecleziastul a spus că „vine o vreme pentru fiecare lucru". Vine o clipă în care ceea ce se întâmplă devine ine­vi­tabil. În clipa înfloririi apare floarea. Înainte de floare este clipa bobocului şi după floare... vine clipa fructului. Şi pentru fiecare este o clipă a coa­cerii. O clipă a plinătăţii. O clipă în care bobocul se arată deplin şi una în care... floarea-i puternică, vie, completă. Natura explică în tăcere secretele existenţei. Şi unul dintre ma­rile, dar atât de simple dezvăluiri ale naturii ne îmbie să înţelegem că vine o vreme a fiecărui lucru. O vreme pentru coacere şi una pentru înflorire. O vreme a exprimării tale depline şi o vreme a oboselii. O vreme a frumuseţii şi una...a căderii. Dar toate se petrec în clipa aceea, în propria clipă ori în propriul timp.

Pentru mintea noastră, expresiile naturii - atât de evidente - par ri­di­cole ori tocmai bune de evitat. Min­tea nu vrea să ştie că ceea ce ne dorim şi nu s-a întâmplat este, pur şi simplu, doar un stadiu al evenimentului, la fel cum în copilăria sa bobocul există într-un stadiu de exprimare, într-un timp al experienţei sale. Dacă bobocul nu-i în clipa sa deplină de exprimare, n-a venit clipa aceea. Pur şi simplu n-a venit. Bobocul nu poate dori să vină clipa următoare mai repede, dar mintea umană tocmai asta face. Şi de aceea mintea se scufundă continuu în angoasă, nelinişte, suferinţă şi... debusolare. Pentru că mintea vrea să sară peste etape. Copilul vrea să fie adult. Adolescentul vrea să fie tânăr. Apoi, bătrânul enervat de asaltul ridurilor, visează o întoarcere la tinereţe. Femeia cu sâni mici vrea să aibă unii mari, iar cea brunetă vrea să fie blondă sau invers!

Mintea vrea să schimbe... natura şi, prin aceasta, contestă... ordinea divină. Mintea neliniştită, nerăb­dă­toa­re, îmbufnată priveşte necontenit că­tre pomul înflorit în clipa altui om şi se lasă pradă ne­mul­ţu­mirii. „Cu ce-i mai presus acela decât mine, de vreme ce face flori acum", se întreabă ea şi apoi începe să muncească statornic şi continuu către distrugerea celuilalt. Dar natura ne arată că există până şi o ordine a înfloririi; cireşii în­floresc în timpul lor, caişii în al lor, prunii şi merii în timpul lor. Şi noi, chit că suntem oameni, dăm roade di­ferite, căci suntem şi soiuri diferite. Pentru fiecare fiinţă vine „o clipă a florilor", dar nu toate fiinţele îşi pot percepe, accepta şi înţelege clipa aceas­ta. Tocmai pentru că ele sunt prea ocupate cu întrebările, prea neliniştite din pricina răspunsurilor, prea nemulţumite de ceea ce li se întâmplă, încât îşi pierd puterea de a se bu­cu­ra în propria lor stare de înflorire...

În ordinea divină a existenţei, nimeni nu-i un pom cu flori eterne. Nimeni nu-i continuu în vreme de rod şi nimeni nu-i într-un eşec infinit. Nimeni nu cunoaşte doar înălţimile, cum nimeni nu cunoaşte doar adâncu­rile. Până şi peştii se mai avântă la suprafaţa apei, până şi ei fac salturi fascinante, dar asta nu se poate întâmpla continuu. Toate lucrurile se întâmplă la vremea lor. Şi, dacă vom putea înţelege aceasta, mintea noastră va fi mai liniştită. Mai îngăduitoare. Mai caldă. Mai toleran­tă. Mai concentrată şi mai puternic focalizată în prezent. Mintea va deveni mai receptivă la iubire şi mai tolerantă.

Mintea ar vedea că invidia nu se manifestă în natură; n-ai să vezi niciodată un cireş invidios pe zarzăr, nici o mare nemulţumită pentru că ea nu-i munte. Dar oamenii mereu par nemulţumiţi, tocmai pentru că nu-şi amintesc că toate lucrurile sunt exact ceea ce sunt şi nu pot fi nimic mai mult fără ca aceasta să fie scris în natura lor. Dacă un lucru s-a reali­zat, a venit timpul şi dacă nu s-a întâmplat, n-a venit timpul. Şi dacă putem înţelege aceasta, ne vom putea bucura de propria noastră stare de înflorire şi vom putea accepta, când vine vremea, fiecare stare prin care trecem inevitabil.

de Maria Timuc 

Despre Rugăciunea inimii – Părintele Iustin Pârvu

"Biruință binecredinciosilor creștini asupra celui potrivnic dăruiește și cu CRUCEA TA păzește pe poporul tău"

 

„E foarte important să ştii să te rogi. De multe ori şi noi, călugării, stăm în mănăstiri şi nu ne rugăm, doar ni se pare că ne rugăm. Nu e de ajuns să mergi la biserică, la slujbe şi să stai acolo ca şi cum ţi-ai făcut datoria, din obligaţie. Trebuie să insistăm pe lucrarea lăuntrică. Degeaba zicem multe rugăciuni cu gura sau cu mintea, dacă nu aprofundăm, dacă nu trăim ceea ce ne rugăm. Acum şi mirenii trebuie să aprofundeze rugăciunea din inimă, pentru că va fi singura noastră izbăvire – rugăciunea din inimă. Pentru că în inimă este rădăcina tuturor patimilor şi acolo trebuie să lucrăm. Până acum a mai mers cu lucruri superficiale, dar pentru vremurile ce ne stau înainte nu va fi de ajuns. Dacă nu vom avea rugăciune cu străpungerea inimii, nu vom rezista la tot atacul psihologic, pentru că au metode nevăzute de reeducare a minţii. Vor veni vremuri în care numai cei ce vor simţi harul lui Dumnezeu vor putea distinge binele de rău. Cu mintea omenească va fi cu neputinţă de ales între bine şi rău. Vor fi mari înşelări şi numai harul lui Dumnezeu ne va putea izbăvi de ele. Aşadar, rugaţi-vă, rugaţi-vă să nu cădeţi în ispita înşelării! Pentru că numai prin rugăciune putem primi harul lui Dumnezeu”.

 

Romantismul din noi

Îmi scria cineva aseară, într-un comentariu:
"Daniela, zilnic citesc tot ce postezi. Mi ai uns sufletul. Romantică trebuie să mai fii!".
Și i-am răspuns că DA, sunt o romantică incurabilă. Oricât de practică, de pragmatică şi de calculată încerci să fii ca femeie în timpul zilei, pe atât resimţi nevoia de romantism, dragoste şi iubire... valabil și pentru bărbați.
Îți mulțumesc dragă Anonim pentru subiectul propus de tine, romantismul.
Fii binecuvântat/ă cu iubire și lumină.
Daniela

 

Mai suntem oare romantici? În zilele noastre, cuvintele de dragoste sunt trimise prin e-mail sau sms, în mesaje cât mai scurte, pe care nu le poţi păstra, pentru că, la un moment dat, ţi se umple căsuţa poştală electronică.

Am putea considera că romantismul în zilele noastre a cam dispărut. Însă, nu e deloc aşa. Nu toţi bărbaţii vor bere, sex (încontinuu) şi telecomanda. Nu toţi vor să se uite la un meci de fotbal. Uneori, chiar putem avea surpriza ca EL să fie mai romantic decât noi.

Am întâlnit “romantismul masculin”. Am fost un pic uimită, recunosc, şi am început să mă întreb unde este oare romantismul meu? Romantismul meu în faţa romantismului lui parcă nici nu exista. Şi asta m-a făcut să-mi schimb părerea, cum că, nu mai există bărbaţi romantici. Ei bine, ei există! Şi poate că, de fapt în fiecare bărbat se ascunde un romantic, însă nu vor să-şi arate această latură, pentru că s-ar simţi „slabi” în faţa noastră.

Unii sunt de părere că o relaţie de iubire fără romantism nu poate exista şi că atunci când iubeşti eşti romantic.

Gesturile romantice sunt pentru femei dovezi de dragoste pe care bărbaţii le pot oferi în cadrul unei relaţii. De cele mai multe ori bărbaţii sunt provocaţi de femei să recurgă la gesturi roamantice şi ajung să sfârşească printr-un eşec.

În urma eşecului, în mintea unei femei se produce o tragedie. A greşit pentru că: nu mă iubeşte, nu îi pasă de mine, nu apreciază ce fac pentru el etc. De cealaltă parte, bărbaţii consideră că nu gesturile romantice sunt dovada iubirii.

Foarte multe femei nu îşi dau seama de gesturile mici pe care bărbaţii le fac şi pe care aceştia le consideră romantice. Pentru ele cina romantică, lumânările parfumate şi plimbările sub clar de lună sunt dovezi de iubire. În general vorbind, ideea romantică a unui bărbat este mai degrabă practică decât sexy. Poate nu s-a gândit că un inel ar fi mult mai potrivit decât un plin la maşină, dar tot romantism se cheamă!

Fiecare persoană, bărbat sau femeie, are nevoie de o dovadă de iubire. Fie că este vorba despre o floare, o plimbare pe malul mării sau despre un cadou primit fără o ocazie specială. Nimeni nu poate nega că toate aceste atenţii ne fac zilele mai frumoase şi ne dau sentimentul că suntem dorite.

Iată ce se întâmplă dacă aveţi grijă de romantismul din voi:

Veţi fi mai fericiţi – Când eşti romantic, capeţi mai multă atenţie din partea tuturor, deci implicit vei fi mai fericit.

Veţi face dragoste mai des – O teorie demonstrată spune că oamenii mai fericiţi şi mai romantici fac sex mult mai des decât ceilalţi.

Veţi păstra vie iubirea – O iubire romantică se bazează pe sentimente mai profunde şi pe atracţie reciprocă, iar acestea o vor întări. Există posibilitatea să rămâneţi căsătoriţi mult mai mult timp.

Veţi adăuga alt sens şi mai multă profunzime relaţiei. Veţi crea un mediu în care să vă simţiţi în largul vostru. Veţi fi cu adevărat înţeles de partener.

Veţi fi părinţi mai buni – cuplurile romantice vor face din casa lor un mediu paşnic şi fericit. Vor fi părinţi mai buni şi modele pentru copiii lor. Copiii voştri vor înţelege mai bine iubirea dacât ceilalţi copii. Vor şti cum să-şi aleagă partenerul în viaţă. Vor fi capabili de a avea relaţii frumoase cu oamenii din jur.

Veţi învăţa să apreciaţi caracterul vostru unic şi pe cel al partenerului. Veţi întări respectul şi încrederea în voi. Va veţi înţelege fără cuvinte, ceea ce doar puţine cupluri reuşesc.

Aşadar… fiţi romantici!

de Simona Ioniţă
 

Am învăţat că poţi continua încă mult timp după ce ai spus că nu mai poţi

Sunt momente în viaţă când spunem cu toţii că e prea mult, e peste puterile noastre ..."Nu mai pot"... dar de fiecare dată găsim un motiv, fie un lucru sau o persoană, care să ne dea putere, un impuls, un motiv pentru care să trecem peste momentele grele, să ridicăm capul şi să zâmbim, să mergem mai departe... puterea de a trece peste momentele dificile nu vine de la noi, ci de la Tatăl nostru care e mereu alături de noi, gata să ne întindă o mână care să ne ridice, să ne ia în braţe şi să ne ocrotească, să ne spună că ne iubeşte, ca să ne simţim importanţi şi să realizăm că suntem pe acest pământ cu un scop şi nu trebuie să renunţăm la prima piedică, să ne oprim la primul obstacol, la prima problemă întâmpinată, ci să privim în sus de unde ne vine ajutorul, să mergem mai departe şi la rândul nostru să ajutăm pe alţii care au nevoie de ajutor, au nevoie de noi...

Mă rog ca Domnul să vă dea (şi să ne dea) puterea, credinţa, răbdarea şi înţelepciunea necesară să trecem peste momentele dificile din viaţă şi să avem puterea să Îi mulţumim chiar şi pentru acele momente!

Uită şi mergi mai departe!

S-a terminat... Iubirea pe care o credeai o poveste frumoasă cu final fericit şi în care tu te-ai dăruit în întregime, s-a risipit ca un nor din care au plâns doar câteva lacrimi...

Despărţirea înseamnă pentru tine o lovitură atât de puternică, încât a avut forţa să îţi răstoarne întreg universul şi să te facă să îţi pierzi tot echilibrul sufletesc.

Suferi şi regreţi timpul pe care l-ai irosit alături de un om lângă care te vedeai până la sfârşitul drumului tău. Te întrebi obsesiv de ce s-a întâmplat aşa, ce nu ai făcut bine şi nu poţi scăpa de întrebările care îţi provoacă atâta durere... fiindcă nu ai primit niciun răspuns sincer şi rezonabil, ci doar scuze puerile ale unui om imatur şi indecis, care, probabil că doar te-a folosit ca să îşi umple singurătatea.

Eşti atât de prinsă în durerea pe care o trăieşti, încât nu mai întrezăreşti nicio speranţă la fericire. Nu mai vezi nimic altceva, în afară de povestea tristă pe care o trăieşti, fiindcă nu ai puterea şi curajul să întorci spatele acelui trecut căruia nu îi mai aparţii şi care te ţine captivă în nefericire şi deznădejde. Şi plângi după un om care, aparent, ţi-a luat totul: pacea sufletească, vise, sentimente, încredere şi amintiri.

El a avut puterea să îţi ia povestea frumoasă la care ai visat şi în care ai crezut, dar ai de gând să îl laşi să îţi ia şi prezentul şi viitorul? Ai de gând să îţi iroseşti o parte din timpul, pe care nu îl mai poţi recupera niciodată, suferind după un om care nu mai face parte din viaţa ta şi pentru care tu nu mai exişti, decât ca o simplă amintire? Pentru că fiecare clipă în care îţi plângi de milă, fiecare regret, fiecare urmă de vinovăţie pe care ţi-o atribui nemeritat, fiecare lacrimă şi fiecare grimasă de durere, înseamnă irosire pentru un om care nu mai merită nici măcar o secundă din viaţa ta.

Oprește-te o clipă și privește-te. Îți place ce vezi? Chipul inert, lipsit de orice expresie, ochii obosiți de atâta plâns, un om fragil și răpus de durere. Meriți să suferi atât?

Șterge-ţi lacrimile, aminteşte-ţi cine erai şi caută forţa de a te iubi pe tine mai mult decât iubeşti un om care nu ţi-a răspuns cu aceeaşi iubire. Așa cum ai putut trăi fără el până în clipa în care l-ai întâlnit, vei putea trăi fără el și de acum înainte. El a fost doar un pasager prin viața ta, iar într-o zi, va deveni doar o amintire vagă despre deziluziile trăite.

Viaţa nu se termină deodată cu o poveste oarecare şi nici deodată cu plecarea unui om care nu a ştiut să te iubească.

Nu meriţi să suferi atât! Nu îţi mai tortura sufletul cu întrebari inutile, cu regrete și cu așteptări fără rost!

Uită şi mergi mai departe!

Irina B. ~ http://www.irinab.com/2013/05/uita-si-mergi-mai-departe.html