Crezul ortodox al lui Nicolae Steinhardt.

Cred în Sfânta Treime

...Cred într-Unul Domn Iisus Hristos Care neschimbat, din milă şi iubire pentru noi, S-a întrupat spre a ne mângâia, a ne veni în ajutor şi a ne da simţul demnităţii şi nobleţei. Care pentru noi oamenii S-a urcat vitejeşte pe cruce deoarece n-a fost numai bun, blând şi smerit cu inima ci şi mai presus de orice, curajos. Care a mers către moarte nu numai ca un miel dus la junghiere, ci şi ca un leu hotărât să înfrunte chinul. Care n-a vrut să pătimească măreţ şi solemn, ci să fie batjocorit şi ocarât şi să rabde până la capăt agonia cea mai cumplită şi mai înjositoare din câte pot fi. Pentru ca astfel să asume cel mai caracteristic dintre elementele condiţiei omeneşti: suferinţa.

Care pe cei drepţi îi iubeşte şi de cei păcătoşi se îndură, însă celor netemători le poartă o trainică şi nedezminţită afecţiune, fie ei încărcaţi cu grele trecute poveri. Care nu uită că a fost şi El om pe pământ, unde Şi-a primit stigmatele şi a dobândit o silă anume faţă de turnători, funcţionari straşnici şi birocraţie.

Cred în Duhul Sfânt, care suflă unde şi când vrea, spre scandalul şi zăpăceala fariseilor, angeliştilor şi habotnicilor, care, ca şi Tatăl şi Fiul, vrea altceva decât numai forme, filosofic, dovezi istorice şi scripturale. Căruia îi este lehamite de ţapi şi viţei sub orice chip, pricepându-se a-i desluşi şi identifica în formele lor cele mai moderne şi mai neaşteptate. Carele nu grăieşte pilduitor, serafic şi preţios, Carele ne călăuzeşte modest şi sigur, după dreapta socotinţă şi nu apreciază în mod deosebit stilul voit onctuos, mâinile cucernic împreunate şi morala ostentativă.

Credinţa noastră, sunt convins, nu se confundă cu „înalta spiritualitate”, nu urmăreşte o cunoaştere ocultă, o igienă mintală ori constituirea unei prime de asigurare la Judeţul de Apoi şi este străină de unele intransigenţe naive ca de pildă: orice ar fi, eu nu mint (pe când monahul îmbunătăţit din Pateric minte pentru a salva, la nevoie, viaţa unui om). Şi nu se potriveşte cu o concepţie pur organizatorică a Bisericii – organizare juridică şi rece şi, până la urmă, inchizitorială: frunţi încruntate şi grumaji ţepeni; după cum nici cu hlizeala prostesc serafică ori neorânduiala şi neastâmpărul. Nu se lasă înfrântă şi convinsă de toate silniciile, durerile, nedreptăţile şi cruzimile lumii; crede în Dumnezeu adversativ: împotriva, în ciuda, în pofida lor, deşi ele, vai, există cu prisosinţă.

Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor şi dezrobirea de sub jugul prejudecăţilor, micimilor şi meschinăriei, spre adoptarea unor reacţii creştineşti în iureşul vieţii de toate zilele, faptelor şi evenimentelor ei.

Nu aştept ca Dumnezeu să ne rezolve treburile noastre lumeşti, a căror înţeleaptă chivernisire ne revine nouă ca fiinţe înzestrate de El cu minte raţională şi o inimă fierbinte. Nu dau treburilor acestora lumeşti mai multă însemnătate decât se cuvine, dar nici nu le dispreţuiesc deoarece ţin de creaţia divină. Iar viaţa, defaimându-i deşărtăciunile, o iau în serios, pentru că într-însa şi printr-însa ni se joacă soarta de veci.

Cred în Biserică şi în Sfintele Taine, mă aştept ca Biserica să nu se amestece unde nu-i șade bine a interveni şi să păstreze cu sfinţenie cele duhovniceşti spre întărirea noastră. Totodată, contradictoriu şi paradoxal, n-o vreau nici oarbă şi nepăsătoare la păsurile credincioşilor şi la complicaţiile existenţei.

Dau puţină importanţă filosofiei, argumentelor istorice, moralismului, estetismului şi erudiţiei, care toate nu-s de o fiinţă cu dreapta credinţă liberă, nemotivată, pascaliană. Nu-mi fac iluzii, i-am citit pe existenţialişti, dar nici nu văd totul numai în negru, ştiu că lumea e neunitară şi surprinzătoare, că totul – în bine ca şi în rău – se poate petrece în cuprinsul ei.

Mă rog fierbinte să fiu cucerit de Domnul Hristos şi slobozit din mrejele părelniciilor şi de frică, să mă port bine cu semenii, să mă învrednicesc de o ţinută nimerită unuia ce poate fi oricând numit prieten al Domnului şi să-mi fie nu numai faptele ci şi gândurile curate şi onorabile.

Cred în minuni (ca şi eroul lui Mircea Eliade în O fotografie veche de 14 ani) şi că Iisus Hristos cu instinct de vânător, se va milui de mine, deşi mă las atât de greu răpus de nesfârşita Lui iubire.

Aştept, mort de spaimă şi plin de nădejde, Judecata de Apoi, ştiu că nu ştiu nimic, n-am nici o dovadă, nici un argument şi nici o îndreptăţire şi singurul lucru pe care-l ştiu este că Domnul e Calea, Adevărul şi Viaţa. Aflat pe Golgota în vremea răstignirii sunt sigur că nu l-aş fi cerut Domnului să coboare de pe cruce spre a crede că e împărat. Ci, odată cu Dostoievski, cred că măcar de-ar fi adevărul altceva decât Hristos, eu tot voi rămâne, orice s-ar întâmpla, cu Hristos.

Muţumesc puterilor cereşti că m-am învrednicit a crede, că mi s-a făcut această neasemuită onoare şi din tot sufletul rostesc, strigând cu lacrimi ca la Marcu 9, 24:

„Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”.

De la ataşament la iubire

Specialiştii au constatat că oamenii longevivi au o mare capacitate; aceea de a accepta mai uşor traumele vieţii. Schimbările, fluctuaţiile, problemele, durerile sunt primite de ei cu un fel de bunătate sufletească sau înţelegere, care nu-i ataşează de ceea ce pierd şi nu-i fac răi atunci cînd pierderile se întîmplă. Noi, oamenii, am crezut că a fi ataşaţi de lucrurile sau de oamenii care ne înconjoară este o dovadă de dragoste. Realitatea arată, însă, într-un mod diferit pentru că ceea ce credem a fi “dragoste” este cu totul altceva. Altceva decît a ne zdrobi printre emoţii şi lacrimi, printre tresăltări ale inimii şi zdruncinări ale sentimentelor. Altceva decît a sta cu ochii în tavan, gîndindu-ne continuu la un om iubit şi altceva decît a suferi pentru că el nu ne este prea apropiat, prea atent, bun sau încîntat peste măsură să ne fie alături. Iubirea şi ataşamentul sunt două stări complet diferite. ŞI, pe măsură ce timpul trece, oamenii sunt nevoiţi să trăiască diferenţa.
Ataşamentul presupune emoţii aproape radicale. Presupune dorinţe radicale şi nevoi care se vor împlinite, precum şi durere, sentimente de inadecvare, emoţii teribile şi suferinţe sufleteşti cauzate de neîmplinirea dorinţelor. Cînd suntem ataşaţi de o dorinţă, ne supărăm pentru că ea nu se împlineşte. În ataşament, respingem ceea ce nu ne place şi acceptăm doar ceea ce ne place. Neacceptarea este funcţia fundamentală a ataşamentului. Suferinţa este efectul ei. În iubire – acea iubire despre care ne-a vorbit şi Hristos în multe feluri (toţi oamenii sunt fraţii mei..sau “am venit să-i despart pe părinţi de copii..”!) – relaţiile cu cei din jur se schimbă. Iubirea la care ni se cere sau ni se va cere să ajungem este- pentru mulţi dintre noi -aproape imposibilă. Acceptarea este iubire şi este libertate emoţională. Este respectul pentru alegerile interioare ale altuia, este acceptare a a ceea ce fratele, mama, sora, iubitul sau orice altă fiinţă apropiată alege să experimenteze în viaţă. Căci toate fiinţele sunt coordonate de propria lor scînteie de divinitate şi tot ce trăiesc este – astfel – dreptul lor divin. Cînd nu acceptăm ceea ce i se întîmplă altuia sau nouă înşine, pare că ieşim intempestiv din iubire şi intrăm la fel în ataşament. Ne agăţăm, atunci, de dorinţele noastre omeneşti, de fericirea noastră, de ceea ce credem că ar trebui să fie şi – prin aceasta – limităm libertatea divină a altui om de a-şi alege experienţa vieţii. Ne alegem atunci cu emoţii, cu străfulgerări de mînie sau de ură, cu suferinţă şi încordare..şi tot atunci nu mai acceptăm propria noastră stare de bine. Iubim ceea ce este omenesc mai presus de Dumnezeu. Viaţa noastră pare a fi chiar aceasta; o şcoală la care învăţăm că tot ce este omenesc depinde de Dumnezeu. Cu cît vom fi mai puţin ataşaţi de tot ce ne înconjoară, cu atît vom simţi mai mult forţa divină care ne aşteaptă s-o recunoşatem şi să-i înţelegem existenţa şi cu atît mai mult vom trăi sentimentul că prin noi se fac toate, dar nu nu le facem chiar noi. Aşa vom înţelege mesajul Domnului Hristos şi vom accepta că lumina sa este prezentă aici şi acum, sub forma iubirii pe care o putem simţi, nu doar în zilele de Paşte sau de Crăciun, ci în toate zilele vieţii noastre.

de Maria Timuc

Pasărea Phoenix se află în fiecare dintre noi...

Pasărea Phoenix - Pasărea legendară care renaște din propria-i cenușă

Ştiu. Văd şi simt. De la firul de iarbă până la înaltul cerului. M-am lepădat de haina perfecţiunii şi mi-am dat voie să respir.

Sunt liberă.Tobele bat din ce în ce mai tare, totul parcă se transformă din cenuşă în foc.

Am început să-mi văd aripile cum cresc şi se întind către înaltul cerului.

Pe câmpul de maci aşezat în faţa mea, soarele îmi face cu ochiul ca de fiecare dată când ştie că mă apuc să scriu.

Acum câteva zile o bună prietenă m-a întrebat dacă nu obosesc? Dacă experienţele dureroase date de viaţă nu m-au doborât?

Luată fiind prin surprindere am zis un Da sec. Însă acum îi pot răspunde din inimă.

Problemele din viaţa noastră nu sunt altceva decât probe de supravieţuire, de creştere şi de acceptare a propriei fiinţe. Da, nu suntem perfecţi şi nici roci de munte neclintite, a recunoaşte că eşti obosit câteodată îţi poate salva viaţa. Nu mai cred de mult în omul 100% perfect, care îşi trăieşte viaţa în funcţie de agendă. De asta am ales să-mi “filtrez” foarte bine oamenii din jurul meu, tot ce vine spre mine, tocmai pentru că-mi sunt datoare din când în când să spun şi NU. Când eşti lovit din plin, nu-ţi mai dai seama cât de mult contezi tu pentru tine şi apoi pentru ceilalţi. Nu mi-a fost niciodată frică de singurătate, pentru o bună perioadă din viaţă mi-a fost cea mai bună prietenă. M-a părăsit când eu i-am zis că am învăţat lecţia ei. Şi oricât de subţire ar fi firul pe care mergem în fiecare zi, echilibrul ce ne ţine drepţi ne va duce la capăt. Chiar dacă la un moment dat foarfeca destinului va vrea să taie drumul iniţial.

Cu încredere şi determinare paşii noştri vor fi mai hotărâţi decât dinţii de fier ai cleştelui. Echilibrul despre care vorbesc, mai devreme sau mai târziu îl găsim cu toţii. Nu neapărat când vrem ci fix când avem nevoie de el. Cred, asta am făcut mereu, fără reţinere cred în mine, în oamenii minunaţi de lângă mine, cred cu toată fiinţă mea în iubire, îmi permit să mă simt ca un copil fără să mă ruşinez de asta.

Şi poate cel mai important dintre toate îl reprezintă faptul că am iertat, că m-am detaşat cu seninătate de ceea ce nu-mi făcea bine.

Liniştea deplină nu se poate câştiga decât după ce ai simţit adevăratul zbucium al fiinţei. Doar atunci când ştii că durerea care era să-ţi sfărâme trupul a fost parte a destinului. Abia atunci reuşeşti să te vezi 100%, atunci când greşelile ţi s-au aliniat în faţă şi te-au lăsat să le priveşti.

Pe podeaua rece şi măcinată de lacrimi fiecare se aşează la un moment dat şi îşi oferă dreptul de a îngheţa timpul preţ de câteva picături.

Da, câteodată obosesc, însă niciodată nu m-am dat bătută, am continuat să vreau. Şi ştiu că aşa face fiecare. Am ales şi rău şi bine, dar am ales şi de fiecare dată mi-am învăţat lecţia.

Când ajungem să vedem dincolo de nori, raza de lumină ce apare ne deschide drumul ce ne aparţine de drept. Cred şi accept şi ştiu că nu sunt singură, că în fiecare clipă sunt în gândul cuiva. La fel şi voi, mereu vă veţi ridica pe vârfuri şi o să priviţi în sinele vostru.

 de Ana-Maria - Aimee.ro 

Cum evoluăm în relația de cuplu?

Mulţi poate gândesc că odată începută relaţia de cuplu, partenerii stau şi se odihnesc.

Dar relaţia de cuplu este parte a unui proces de viaţă, o parte determinantă a lui. Căci viaţa propriu-zisă începe cu o relaţie de cuplu. Odată cu ea toate lucrurile în viaţă se schimbă, devin mai mari, mai bogate şi mai împlinite.

A învăţa iubirea de la părinţi.

Relaţiei de cuplu îi precede ceva şi anume copilăria. Relaţia de cuplu se învaţă devreme. Iubirea pe care o investim în relaţia de cuplu o învăţăm de timpuriu. O învăţăm, înainte de toate, de la mama. Doar când relaţia cu mama se desăvârşeşte, când primim de la aceasta, cu toată inima, ceea ce are ea de dăruit, vom fi pregătiţi pentru o relaţie de cuplu.

Lucrurile stau întocmai şi în relaţia cu tatăl. Cine nu îşi apropie părinţii, nu îşi poate apropia vreun partener. Multe probleme într-o relaţie apar din faptul că unul sau ambii parteneri nu trăiesc împăcaţi cu părinţii, într-o strânsă legătură ce implică atenţie şi dăruire însoţită de recunoştinţă.

Întreaga perioadă până la maturitate se întemeiază pe a “primi cu iubire.” A primi şi iar a primi este esenţial aici. Din diferite motive, mulţi oameni se sfiesc să primească. De exemplu, unii dintre noi trăiesc cu impresia că ceea ce părinţii ne oferă este atât de mult, atât de bogat, încât nu ne vom putea revanşa niciodată, că recunoştinţa noastră nu va fi niciodată deajuns.

A primi cu iubire.

Avem o nevoie adânc înrădăcinată de echilibru între a da şi a primi. Astfel, unii copii se închid şi nu vor să primească din teamă că nu vor putea răsplăti cu aceeaşi măsură. Prin urmare, ei nu mai vor să primească nimic. Adesea îşi însoţesc acest gen cu acuzaţii şi reproşuri la adresa părinţilor. Din acest motiv primesc foarte puţin şi, la rândul lor, au foarte puţin de dat. De regulă, acest puţin nu este suficient într-o relaţie de cuplu. Iată cum relaţia de cuplu se bazează pe faptul că noi primim de la părinţi.

Adesea predomină o prejudecată privitoare la sentimentul de echilibru între a da şi a primi. Nu vom putea niciodată să ne revanşăm faţă de părinţi. Dar ne putem revanşa în alt fel, prin faptul că dăruim mai departe, de exemplu unui partener, şi mai ales propriilor noştri copii. Înţelegând acest lucru nu ne mai facem griji legate de cât vom reuşi să dăm înapoi părinţilor. Primim şi iar primim ştiind că într-o zi tot ceea ce am primit se va revărsa din nou, iar partenerul şi copiii noştri vor deveni astfel mai bogaţi. Iată deci o condiţie necesară relaţiei de cuplu. Iubirea din care se hrănesc ambii parteneri începe încă din copilărie.

A primi dincolo de bine şi de rău.

Mai este ceva ce se opune faptului de a primi, înţeles ca treaptă premergătoare unei relaţii. Este deosebirea dintre bine şi rău. Există opinia, încurajată de anumite curente ale opiniei publice, conform căreia problemele noastre au strânsă legătură cu părinţii. Dacă părinţii ar fi fost mai buni, şi nouă ne-ar fi acum mai bine. Este o concepţie ciudată, căci evoluţiei îi este propriu faptul de a răzbate în detrimentul oricăror obstacole.

O concepţie larg împrăştiată afirmă că evoluăm primind şi iar primind, fără a fi nevoiţi să întreprindem ceva pe cont propriu. Dar evoluăm tocmai datorită obstacolelor şi greşelilor comise de părinţi, datorită greutăţilor pe care le-am avut în copilărie. Departe de a fi un lucru rău, obstacolele sunt şansa noastră de a creşte şi a prinde puteri pentru adevărata viaţă.

Adesea mă întreb ce s-ar alege dintr-un copil cu părinţi aşa-zişi perfecţi. Ar putea el să trăiască? Ar şti el ceva despre adevărata viaţă? Este el suficient de bogat pentru o relaţie de cuplu?

”Pregătirea pentru o relaţie de cuplu”

Ne imaginăm părinţii, mama şi tatăl, aşa cum sunt. În spatele lor sunt părinţii fiecăruia, căci şi părinţii noştri au fost odată copii. În spatele părinţilor lor stau alţi părinţi şi tot aşa, la nesfârşit, multe generaţii anterioare. Viaţa care curge prin toţi aceştia are origine necunoscută nouă. Viaţa este cel mai puternic lucru care există. Este lucrul cel mai cuprinzător, mai spiritual, mai dumnezeiesc. Relaţia cu Dumnezeu nu poate fi decât o relaţie cu viaţă. Şi orice relaţie cu viaţă este până la urmă o relaţie cu Dumnezeu.

Această viaţă curge în mod divin, real, prin aceste generaţii. Nimeni nu poate adăuga sau îndepărta ceva. Prin faptul de a primi şi a dărui mai departe, toate aceste generaţii au fost desăvârşite. Au fost desăvârşite prin armonia lor cu un impuls divin. Astfel, prin multe generaţii, viaţa a ajuns în cele din urmă la părinţii noştri. Ei s-au iubit şi din iubirea lor ne-am născut noi. Viaţa noastră este fructul iubirii lor.

Îi privim pe părinţi, ne deschidem inima şi primim de la ei, aşa cum sunt, această viaţă în plinătatea ei, ca pe cel mai cuprinzător lucru existent, ca pe ceva sfânt, dumnezeiesc. Privim către ei şi primind aceasta le spunem: ”mulţumesc”. Dar nu numai lor. Acest mulţumesc se îndreaptă spre toate generaţiile din spatele lor şi, în cele din urmă, spre însăşi originea vieţii. În felul acesta am dobândit noi viaţa.”

Am avut nevoie de preocuparea şi îngrijirea din partea părinţilor multă vreme. Ei ne-au dăruit această preocupare şi această îngrijire. Ne-au hrănit, ne-au protejat, ne-au educat, s-au gândit mereu la noi întrebându-se: “Ce-i lipseşte copilului nostru?’ Astfel am crescut datorită dragostei şi îngrijirii lor.”

Creator şi Divin

Dar părinţii noştri sunt şi ei oameni, asemeni nouă, cu aşa-numitele lor greşeli. Spun ”cu aşa-numitele lor greşeli” pentru că orice evoluţie necesită, pe lângă acumulare, şi obstacole, şi greşeli. Căci divinul care acţionează în viaţă comite şi greşeli, privit din această perspectivă. Concepţia conform căreia divinul este desăvârşit nu se susţine. Căci tot ce este creator datorează asta numai faptului de a fi fost mai înainte neîmplinit. A crea este posibil doar acolo unde există ceva neîmplinit, ceva neajuns la termen, acolo unde există greşeală şi eroare.

Astfel, tot ceea ce este creator în noi, prin părinţii noştri, este cu putință datorită greşelii, datorită greutăţilor, lipsurilor şi vinovăţiei. Privim la acest fapt ca la ceva necesar propriei noastre vieţi, propriei noastre evoluţii, şi îl primim înlăuntrul nostru acceptându-l: “Da, ceea ce m-a făcut să cresc îmi aparţine. Este o parte din mine şi trebuie să fie aşa.”

Simţim ceea ce se petrece în sufletul nostru acum. Observăm cum devenim mai cuprinzători şi mai puternici.

A evolua în relaţia de cuplu.

Ce nu am primit, nu putem da mai departe. Acest fapt are efecte considerabile asupra relaţiei de cuplu.

Mulţi îşi reprezintă partenerul ca ideal, aşa cum ar trebui el să fie. Cu un partener ideal nimeni nu poate evolua. Ce ar însemna un partener ideal pentru mine? Ar fi atunci când i-aş putea spune: “Tu eşti părintele meu şi eu sunt copilul tău”. Dar ce rezultă dintr-o astfel de relaţie?

Fiecare dintre parteneri, bărbatul şi femeia, au crescut într-o anumită familie cu anumite dificultăţi, şi astfel au evoluat într-un anumit fel. Ori iată că acum se întâlnesc, fiecare cu felul lui de a fi diferit, şi devin o provocare unul pentru altul. Dacă se iau aşa cum sunt, exact aşa cum sunt, vor evolua unul alături de altul. Atât şi nimic mai mult. Asta este condiţia.

Atunci am putea, fireşte, să privim şi altfel dificultăţile ce apar în relaţia de cuplu. Le-am putea preţui şi am putea evolua prin ele, astfel încât relaţia să devină tot mai împlinită şi fericită.

Fragment din “Fericirea care durează”, Bert Hellinger
Sursa aici

Iubind nu pierdem. Iubind trăim, învățăm, devenim mai buni, mai puternici, mai umani, mai frumoși...

Mi se spune adesea că sunt naivă. Că greșesc atunci când cred prea mult în oameni şi că greșesc deschizându-mi porţile sufletului oricui, riscând ca oamenii să mă dezamăgească.
Este adevărat că am cunoscut și gustul amar al dezamăgirilor, dar ar trebui, oare, să las niște întâmplări nefericite să mă descurajeze atât de mult, încât să mă determine să mă izolez de lume, să nu mai cred în nimeni şi să privesc cu suspiciune orice apropiere şi orice intenţie bună? Ar trebui ca teama de eșec să mă determine să îmi reprim sentimentele şi nevoia de a fi aproape de oameni? Ar trebui ca din cauza unor oameni care au fost incapabili să mă iubească, să văd în fiecare om un posibil cotropitor de suflete?
Știu că atunci când primeşti în suflet pe oricine te supui anumitor riscuri, fiindcă nu oricine este menit să te iubească și fiindcă unii oameni sunt doar trecători prin viaţa noastră, poposind numai pentru a-şi îndeplini nişte scopuri... dar cum poţi şti ce rol are fiecare om, cum îl poţi cunoaşte, dacă nu îi dai şansa să se apropie, dacă nu îi acorzi măcar acea minimă încredere pe care o merită?
Nu regret niciuna dintre naivităţile mele, fiindcă ar fi atât de trist să regret că am iubit! Nu pot relaţiona fără iubire şi de aceea am iubit toţi oamenii care mi-au poposit în suflet…
Naivă sau nu, îmi voi deschide porţile sufletului tuturor celor care vor dori să mă cunoască, fie că vor poposi pentru o scurtă perioadă de timp, fie că doar vor avea nevoie de mine pentru a-şi îndeplini un țel, fie că vor dori să îmi locuiască sufletul pentru totdeauna...
Faptul că tu iubești nu îți oferă certitudinea că vei primi aceeași iubire înapoi. Dar ești dator să încerci. Iar dacă povestea s-a terminat altfel decât te-ai fi așteptat, nu ai pierdut nimic. Iubind nu pierdem. Iubind trăim, învățăm, devenim mai buni, mai puternici, mai umani, mai frumoși...


de Irina B. ~ Insomnii

Puterea a două iubiri

Toţi oamenii visează iubirea reciprocă. Majoritatea oamenilor o întîlnesc. Si, aproape majoritatea se despart de ea. Pare un paradox aici. Pare o ironie a sorţii. Şi pare că noi nu vrem asta, dar aşa se întîmplă. Pare că soarta omului este pecetluită în starea de absenţă a iubirii, pe care el o maschează cum poate. Suferinţele altora devin pentru el scuze pe care le găseşte singur pentru a fugi de iubire. De bucurie. El se prinde în responsabilităţi profesionale “foarte importante”, care-i cer timp şi grijă, atenţie şi concentrare. Şi acestea toate devin scuze pentru care justifică nefericirea şi incapacitatea sa de a se implica în iubire. De fapt, de ce nu reuşim în dragoste? De ce dragostea pare să ne alunece printre degete şi suferinţa pare să capete picioare lungi tocmai în toiul celei mai frumoase iubiri reciproce, de vreme ce atît de mult rîvnim la iubirea aceasta?

Şi pentru a înţelege efectul iubirii reciproce asupra noastră, este interesant să ne imaginăm ce se întîmplă în clipa în care doi oameni împing un Tir? Nu se întîmplă nimic. Tir-ul rămîne nemişcat, impasibil şi ...imposibil de manevrat. Dar, dacă vin 30 de oameni să împingă acelaşi Tir, acesta se va mişca uşor din loc..Puterea celor treizeci mişcă maşina. Are un efect asupra ei. În mod asemănător, dacă aşezăm două “sentimente de iubire” unul lîngă altul (este cazul iubirii reciproce), sentimentul de iubire al fiecăruia dintre cei doi implicaţi este resimţit cu putere. Lîngă un altul care simte iubirea, iubirea ta creşte, se face puternică, o resimţi ca pe o forţă copleşitoare. Atunci este momentul în care “emoţia, sentimentul, bucuria, starea de dragoste te copleşeşte”, te cuprinde, te aprinde şi te conduce. Efectul celor două sentimente care se întîlnesc este puterea lui de a mişca şi răvăşi totul în tine. Puterea de purificare a iubirii reciproce devine ca un bumerang, or ca o torţă, care scoate din inconştient toată negativitatea acumulată în trecutul celor implicaţi. Pentru a păstra iubirea, oamenii au nevoie să depăşească această forţă uluitoare a emoţiilor negative, înregistrate în conştiinţă în trecutul lor.

Rănile provenite din iubirile nefericite ale trecutului se ivesc spasmodic şi cu forţă în lumina conştiinţei pentru a fi vindecate. De aceea iubirea reciprocă devine dramatică şi imposibil de depăşit pentru cei mai mulţi dintre noi. Ea este cel mai puternic isntrument de vindecare naturală a sufletului omenesc. Noi însă, nu ştim aceasta şi perpetuăm suferinţa. Gîndim iarăşi că iubirea nu este posibilă. Că celălalt poate pleca. Ne poate trăda. Suferinţa ne macină pînă ce atingem punctul..în care am mai fost în relaţiile trecute şi ...ne despărţim, conchizînd cu amărăciune că iubirea reciprocă este doar un basm. De fapt, a înţelege că-n dragoste se ravarsă tot amarul trecutului, că prin ea se purifică tiparele noastre mentale negative, a menţine încrederea în omul iubit şi în noi înşine, a visa aceleaşi vise, a crede în aceleaşi idei înseamnă a face încă un pas spre dragostea pe care-o dorim. Nimic nu-i mai puternic în dragoste decît visele comune şi credinţele comune..

de Maria Timuc

Cu adevărat prieteni

"Oamenii vor reuşi să fie cu adevărat prieteni atunci când vor învăţa să se dăruiască necondiţionat, atunci când nu vor mai fi concentraţi doar pe interese proprii...

Atunci când vor pune preţ pe valorile morale şi nu pe cele materiale.

Atunci când vor ajuta şi vor dărui pentru că sufletul îi îndeamnă să facă asta, nu pentru că se simt obligaţi. Atunci când nu se vor compara mereu cu celălalt, când nu îşi vor compara lucrurile, viaţa, realizările şi eşecurile.

Atunci când nu se vor simţi complexaţi de superioritatea celuilalt.

Atunci când vor învăţa să iubească fără egoism şi fără a fi posesivi.

Atunci când nu își vor impune ideile și gusturile și vor respecta alegerile celuilalt.

Atunci când vor avea aşteptări realiste.

Atunci când vor înţelege că prietenia nu îndatorează decât moral.

Atunci când nu vor invidia, ci se vor bucura de reușitele și fericirea celuilalt.

Atunci când vor accepta oamenii cu bune şi cu rele, cu decăderi, cu defecte şi cu greşeli.

Atunci când vor avea puterea să ierte cu adevărat și nu vor ține evidența greșelilor, a vorbelor necugetate, a ieșirilor nervoase.

Atunci când vor învăţa să împartă, să aştepte, să accepte, să înţeleagă…

Atunci când nu vor aștepta ca celălalt să facă primul pas spre împăcare.

Atunci când vor şti să păstreze cu sfinţenie secretele destăinuite şi tainele inimilor celorlalţi.

Atunci când în loc să judece vor încerca să înțeleagă și să își ofere ajutorul.

Atunci când nu se vor ruşina să spună “am greşit”, “ai dreptate”, “îmi pare rău”, “iartă-mă”, “am nevoie de tine”, "îmi lipsești", “te iubesc”.

Atunci când vor renunţa la orgoliu, la competiţie, la dependența de a fi mai sus, mai tare, mai altfel.

Atunci când vor înţelege că prietenia nu înseamnă numai momente frumoase, ci şi lacrimi, dezamăgiri şi luptă.

Atunci când vor înţelege că fără iubire şi sinceritate nu poate exista prietenie.

Atunci… și abia atunci vor reuşi să fie cu adevărat prieteni…"

de Irina Binder 

Rugăciunea de dimineață

Doamne dă-mi să întâmpin cu linişte sufletească tot ce-mi va aduce ziua de azi.

Doamne, dă-mi întru totul să mă supun voii Tale Sfinte....

În tot ceasul acestei zile povăţuieşte-mă şi ajută-mă în toate. Toate câte le voi auzi şi mi se vor întâmpla în această zi, învaţă-mă să le primesc cu sufletul liniştit şi cu credinţă tare, că pentru toate este Sfântă Voia Ta.
În toate cuvintele şi faptele mele călăuzeşte-mi gândurile şi simţămintele. În toate întâmplările neprevăzute, fă să nu uit că totul este trimis de către Tine.
Doamne, învaţă-mă să mă port cu dreptate şi înţelepciune cu toţi fraţii mei, să nu tulbur şi să nu supăr pe nimeni.
Doamne, dă-mi putere să duc povara zilei şi toate câte mi se vor întâmpla în această zi cu pace în suflet.
Doamne, călăuzeşte-mi voia mea şi învaţă-mă să mă rog, să cred, să nădăjduiesc, să rabd, să iert şi să iubesc. Amin.

Mânăstirea Prislop

Lucruri nespuse, răni deschise

Nu spunem lucrurilor pe nume de teamă să nu pierdem relaţii, dar pierdem relaţii tocmai din cauza lucrurilor nespuse. E un paradox. Am fost învăţaţi să ne purtăm cuviincios, să nu jignim, să nu rănim, să nu avem puncte de vedere divergente. Să nu cumva să intrăm în conflicte cu oamenii. Să dăm de la noi, să lăsăm lucrurile să fie oricum ar fi, de dragul liniştii, aparenţei, a sufletului. Adevărul, pentru mine, este însă că a evita să intri în conflict cu alţi oameni este o acţiune care te poate situa într-o poziţie de conflict interior extrem de dureros cu tine însuţi.

Pentru că atunci când lucrurile rămân nespuse, oricât de mult am încerca să ne convingem că nu contează şi că nu e important ca celălalt să ştie punctul nostru de vedere şi că e mai bine să taci decât să işti o neînţelegere, în sufletul nostru se aşterne distanţa şi tensiunea. Faţă de acea persoană, faţă de cei apropiaţi, dată de noi înşine. Ne închidem într-o carapace plină de venin, în care rănile noastre nu au nicio şansă să se vindece. Nu că ni se pot vindeca rănile doar prin simplul fapt de a spune cuiva ce ne deranjează. Însă, mai mult ca sigur, când avem puterea să vorbim despre noi şi despre ce simţim, rănile noastre nu se adâncesc şi mai mult. Şi astfel ne oferim ocazia să ajungem la adevărata sursă a rănii, care este, desigur, situată în altă parte, în alt timp şi alt loc.

Ne înghiţim adevărul de teama abandonului şi a respingerii. Dacă ni se va retrage dragostea atunci când gura noastră va îndrăzni să grăiască adevărul nostru interior? Dacă vom înceta să fim văzuţi şi validaţi? Din dorinţa de a fi văzuţi, facem toate compromisurile posibile. Spunem da atunci când vrem să spunem nu, nu spunem la timp ce simţim legat de o situaţie care ne deranjează şi nu avem puterea să spunem lucrurilor pe nume nici după ani de zile de la evenimentul cu pricina. Şi culmea e că nici măcar în acest fel nu suntem văzuţi după chipul şi asemănarea noastră, aşa cum suntem cu adevărat. Suntem văzuţi conform imaginii pe care o afişăm, de băiat bun/fată bună, dar nu conform cu ceea ce suntem, în adâncurile noastre cele mai intime.

Ce ne facem însă când vine ziua în care căpătăm curajul de a nu mai fi băiatul bun/fata bună cu care i-am obişnuit pe ceilalţi şi, începând să spunem ce simţim, îi rănim pe ceilalţi? Aici este un subiect extrem de sensibil, pentru că frica de a răni este atât de puternică, încât începem să ne ascundem din nou în spatele aceloraşi tipare ştiute care ne-au adus toată nefericirea posibilă. Dacă reuşim să învăţăm să stăm în sufletul nostru cu propriile sentimente rănite, ne va fi mai uşor să acceptăm că îi rănim pe ceilalţi, fără voia noastră, atunci când spunem ce simţim. Dacă copilul rănit din noi se simte la adăpost în inima noastră, atunci adultul nostru sănătos poate vorbi din locul de autenticitate maximă a sufletului său, ştiind că şi ceilalţi au aceeaşi capacitate de a se împăca, la rândul lor, cu propriile sentimente rănite.

Cum ajungem însă în locul în care ceea ce suntem noi cu adevărat nu mai trebuie redus la tăcere doar pentru că altora nu le convine să audă adevărul? E un proces care oferă, mai presus de toate, un angajament faţă de tine însuţi şi faţă de adevărul tău interior. Când căpătăm acest angajament, ne dăm seama că nu mai putem face abstracţie de el, în nicio împrejurare, pentru nimeni şi pentru nimic.

Pentru mine, acest angajament este mai presus de orice alte concepte spirituale fabricate sau autentice, mai presus de prietenie, de iertare, de relaţii, de convenţiile şi constrângerile societăţii. Pentru că ştiu, în ziua ultimă, când voi închide ochii peste viaţa care a fost până atunci a mea, singura întrebare pe care mi-o voi adresa este: cât de autentică am fost faţă de mine însămi?

sursa aici

Radiesteziștii-bioenergeticienii, yoginii, Rei-Ki-știi, adaug eu și homeopații, sunt folosiți de forțe întunecate

Încep să primesc tot mai multe mesaje ale unor persoane, care au trecut (ca și mine), prin inițieri păgâne și acum, revenind la credința ortodoxă și la Învățăturile Lui Hristos, vor să tragă un semnal de alarmă tuturor. Şi nu sunt puține cazurile când multe alte suflete cad, ispitiți fiind, în mrejele acestor îndeletniciri. Vă sfătuiesc să găsiți timpul necesar vizionării acestor dezvăluiri (le-am primit prin e-mail și am fost rugată să le public pe blog) iar ochii vi se vor deschide la adevărul crunt! 

Mulţumesc tuturor celor care mi-au scris. Fiţi binecuvântaţi! 

Cu drag, Daniela.

Danion Vasile și Marian Maricaru, doi teologi cu discernământ ce au studiat în profunzime fenomenele sociale și psihice.

Danion Vasile a practicat yoga și este unul din cei care s-a convins "din proprie experiență" de duhul ocult ce stă la baza acestor practici ale religiilor asiatice.

O explicație ortodoxă a teoriilor "energiilor" folosite tot mai mult de către practicanții ezoterismului (yoga, prananadi, reiki, raidestezie, bioenergie etc.).



Docendo discimus - învăţându-i pe alţii, ÎNVĂŢăm ŞI NOI....

ALEG SĂ FIU EU ÎNSĂMI MEREU şi NU ceea ce doreşti TU sau ce doresc alţii să devin ....şi aleg să manifest mereu, atât cât pot, partea din mine care MĂ ONOREAZĂ în relaţia cu fiecare suflet cu care interacţionez...

ALEG SĂ FIU EU ÎNSĂMI MEREU....autentică... SĂ FAC CE-MI SPUNE INIMA MEREU.... pentru că în inimă îmi vorbeşte DUMNEZEU.

Mulţumesc Lui Dumnezeu că sunt iubită şi preţuită exact pentru ceea ce sunt ....

ALEG SĂ-MI ASCULT VOCEA LUI DUMNEZEU din Inima mea...şi NU opiniile şi părerile subiective ale celor din jur... care, oricum, îmi sunt OGLINZI...

ALEG SĂ FIU EU, şi DA, am grijă să protejez, pe cât posibil, pe cei din jur ...ATÂT CÂT ÎMI ÎNGĂDUIE DUMNEZEU SĂ O FAC... pentru că eu sunt manifestarea Lui... exact ca şi Tine...

♥

a) OM BUN ŞI DRAG.....

NU lăsa niciodată ziua de IERI să-ţi umple ziua de AZI.....

TRĂIEŞTE CLIPA.... şi Mulţumeşte pentru tot ce trăieşti AZI...

Ce-a fost ieri... NU mai contează...

AZI ESTE O NOUĂ ZI !

b) Acolo unde zboară gândul tău, atenţia ta... acolo se duce şi energia ta ....

Ai grijă ce circumstanţe HRĂNEŞTI cu energia Ta...

Ai grijă pe ce circumstanţe îţi iroseşti energia...

c) Dacã nu iubeşti din profunzimea ofensei care ţi-a fost adusã, incã n-ai ajuns cu adevãrat sã rãscumperi, prin bine, rãul.

d) ORICE EVENIMENT care se petrece în vieţile noastre reprezintă o OPORTUNITATE de a ALEGE IUBIREA în locul FRICII.

ALEGEREA ne aparţine .......

e) Dacă altcineva este furios, este problema lui; dacă te insultă, este problema lui, nu a ta.

Dacă te afli într-o stare de linişte interioară autentică, nimic din exterior nu te poate tulbura.

"Dacă mintea rămâne netulburată… nimic nu o mai poate ofensa, şi când nimic nu o mai poate tulbura, lumea exterioară încetează să mai existe în forma ei veche. Odată cu atitudinea interioară, se schimbă şi calitatea fiinţei.

Dacă altcineva reuşeşte să te insulte, înseamnă că eşti dispus să te laşi insultat.

Dacă nu te simţi insultat, niciun gest exterior nu ţi se va părea o insultă.

Cum ar putea fi gestul o insultă dacă tu nu te simţi insultat?

Dacă cineva este furios, nu îi poţi percepe furia decât dacă aceasta te tulbură.

Dacă nu te tulbură, nu o vei percepe ca atare.

Calitatea se schimbă odată cu interpretarea, căci tu eşti diferit.

Dacă cineva te urăşte, nu poţi percepe ura decât dacă aceasta te tulbură.

Dacă nu te tulbură în niciun fel, cum ai putea-o numi ură?

Vei percepe emoţia, dar nu o vei numi ură, căci vechea minte a dispărut, aşa că vechile nume nu se mai potrivesc."

f) Atunci când ÎNCETEZI SĂ-I CERI UNUI OM .....sau Oamenilor, în general ...să se schimbe... DE-ABIA ATUNCI EŞTI TU BINE ŞI VINDECAT....

Atunci când TU simţi nevoia să schimbi un om pentru a-ţi fi pe plac... CEL CARE TREBUIE SĂ SE SCHIMBE, de fapt, EŞTI TU....

FII TU SCHIMBAREA PE CARE VREI SĂ O VEZI LA CELĂLALT...

Când TU eşti Conştient şi te cunoşti pe Tine aşa cum eşti... cu toate ale tale... nu te mai deranjează nimic LA CEILALŢI...şi NU mai simţi nevoia să schimbi nimic...

ÎL ACCEPŢI ŞI ÎL IUBEŞTI PE OM AŞA CUM ESTE EL.... INDIFERENT DE ALEGERILE LUI....

Din acel moment putem vorbi despre IUBIREA ADEVĂRATĂ.....Iubirea de Sine şi Iubirea faţă de semeni....

A IUBI înseamnă a te recunoaşte pe Tine în ceilalţi…

g) Oamenii sunt OGLINDA în care MĂ privesc...

Eu nu văd Lumea....eu mă privesc pe mine în ea...ca într-o oglindă... şi asta este LEGE, că ne place sau nu.... se aplică ORICUM.... ORICUI...fie că vrei să crezi, fie că nu... sau îţi este greu să accepţi asta...

♥

Când am de a face cu un OM care îmi place.... mă bucur şi încerc să-l imit.... este imaginea mea...în Oglindă... e minunat şi simplu să-mi descopăr Lumina în oglinzile mele...

Când am de-a face cu un OM care nu-mi place ....mă bucur .... este imaginea mea...în Oglindă...şi îi spun... " Mulţumesc că îmi arăţi cum sunt şi eu, ce umbră am....dar pe care o recunosc, o accept şi o POT stăpâni, pe care ALEG SĂ NU O MANIFEST.....

Mulţumesc pentru comportamentul tău de astăzi, de ieri, dintotdeauna, pentru că mă invită la introspecţie (la analizarea MEA, a persoanei mele, a Umbrei mele) îmi arată ce părţi din mine (ale umbrei mele) sunt vindecate, ce etape din evoluţia mea spirituală am depăşit şi ce mai am de vindecat în mine.... "

h) ADEVĂRATA CUNOAŞTERE este gratis....

Este încriptată în ADN-ul Tău...

TOT ce ai nevoie este ÎN TINE.

Toate răspunsurile pe care le ceri se află ÎN TINE.

« Găseşte-ţi INIMA şi în acest fel îţi găseşti CALEA ».

i) Suntem fiinţe create de Dumnezeu.

j) NU răspunde niciodată când eşti nervos....

NU face promisiuni când eşti FERICIT.....

NU lua nici o hotărâre când eşti TRIST....

Fă toate astea când eşti în PACE...când eşti în ECHILIBRU ... ...

k) ALEG SĂ FIU EU ÎNSĂMI MEREU....autentică... SĂ FAC CE-MI SPUNE INIMA MEREU.... pentru că în inima îmi vorbeşte DUMNEZEU.

Mulţumesc Lui Dumnezeu că sunt iubită şi preţuită exact pentru ceea ce sunt...

Care este voia Domnului ?

SĂ FIU EU ÎNSĂMI şi să trăiesc în DUMNEZEU.

Dacă cuiva nu îi este suficient modul în care SUNT EU CU ADEVĂRAT.....înseamnă că ACEL CINEVA NU ESTE SUFICIENT PENTRU MINE !

SPUN ce am de spus şi acţionez exact aşa cum SIMT pentru că CEI care contează NU se vor supăra, iar cei care se vor supăra NU contează....

ALEG SĂ-MI ASCULT VOCEA LUI DUMNEZEU din Inima mea...şi NU opiniile şi părerile subiective ale celor din jur...

ALEG SĂ FIU EU, şi DA, am grijă să protejez, pe cât posibil , pe cei din jur ...ATÂT CÂT ÎMI ÎNGĂDUIE DUMNEZEU SĂ O FAC... pentru că eu sunt manifestarea Lui... exact ca şi Tine...

l) Mă aflu în starea în care mă aflu .

Tot ce se întâmplă cu mine acum, aici şi în jurul meu este exact cum trebuie să fie .

m) NU contează CE se întâmplă, indiferent de circumstanţă ... CONTEAZĂ DOAR CUM ALEG EU SĂ MĂ MANIFEST în acea circumstanţă, CUM ALEG EU să reacţionez, DIN IUBIRE sau DIN FRICĂ... ce aleg EU să manifest din Mine... adică partea care MĂ ONOREAZĂ în relaţia cu cei cu care interacţionez sau DIMPOTRIVĂ...

n) Din momentul în care devii conştient de Ceea ce Eşti...de esenţa Ta Divină... de faptul că Lumina Ta este dată de Gândurile Tale, de Puterea imensă a Gândurilor Tale topite în Focul sacru al INIMII Tale, realizezi că absolut TOT în viaţă Ta este exact cum permiţi TU să fie....

TU eşti Manifestare DIVINĂ...faci parte din Dumnezeire...

TU eşti Dumnezeu în trup de Bărbat, aşa cum EU sunt Dumnezeu în trup de femeie... aşa cum pruncii sunt Dumnezeu în trup de copil, aşa cum animalele sunt Dumnezeu în trup de Fluture, Broscuţă sau Leu..... aşa cum firul de nisip este Dumnezeu pe malul mării sau în Sahara... aşa cum piatra este Dumnezeu pe marginea drumului sau în Munte... aşa cum cerşetorul din colţ este Dumnezeu în trup şi straie de cerşetor ...aşa cum un călugăr este Dumnezeu în trup de ascet ....aşa cum un strop de apă este Dumnezeu într-un bob de rouă, în apa pe care o bem sau în Ocean....aşa cum Dumnezeu este în pâinea pe care o mâncăm şi în spicul grâului de pe câmp....

DUMNEZEU experimentează prin NOI, TOŢI.....

Acum îţi aminteşti CINE eşti ???

Acum realizezi INFINITUL care eşti ???

Perfect.....

Lumina Dumnezeului care eşti este dată de Gândurile Tale...

Inima ta, Sufletul tău este centrul de comandă...

Filtrează-ţi toate Gândurile prin Sufletul Tău divin şi Pur... dând astfel PUTEREA DIVINĂ tuturor rugăciunilor Tale...

Cu Gândul şi Cuvântul topite în Inima Ta, creezi Universul în care trăieşti....

Fă o încercare !

NU ai nimic de pierdut !

Gândeşte-ţi propriul UNIVERS.... şi observă...clipă de clipă... CUM ţi se schimbă intreaga viaţă...

Gândeşte BINE ca să Trăieşti BINE !

o) A IERTA înseamnă să eliberezi un Prizonier...şi să descoperi că Prizonierul erai chiar TU....

CEL CARE ÎŞi CERE IERTARE îşi deblochează toate căile întru reconectarea la SURSA IUBIRII INFINITE din inima sa...

Poate credeţi că IERTAREA are legătură cu cel căruia i se solicită... NICIODATĂ. IERTAREA este DEBLOCAREA CĂILOR celui care îşi cere iertare...

Cu alte cuvinte.... NU contează cum se manifestă şi cum reacţionează CEL căruia îi cereţi iertare... IMPORTANT ESTE CA VOI ÎNŞIVĂ să CEREŢI IERTAREA, întru propria voastră deblocare.... 

Vă sărut...şi vă iubesc.... ♥

de Andreea Creţu 

Dacă vrei să ajungi la libertate prin război, porneşte mai întâi război împotriva ta însuţi!

Dacă doreşti libertatea, încearcă mai întâi să te dezrobeşti de tine însuţi. Dacă pentru cunoaştere, legea de căpătâi era „cunoaşte-te pe tine însuţi,” atunci pentru morală legea de căpătâi este „dezrobeşte-te de tine însuţi !”

Dacă vrei să ajungi la libertate prin revoluţie, porneşte mai întâi o revoluţie împotriva ta însuţi, şi te vei încredinţa că toate celelalte revoluţii sunt de prisos. Dacă vrei să ajungi la libertate prin război, porneşte mai întâi război împotriva ta însuţi; şi, dacă vei duce acest război la bun sfârşit, te vei încredinţa că toate celelalte războaie sunt de prisos.

...

Zici, nu-i aşa, că doreşti libertatea? Atunci trebuie să stai alături de Dumnezeu, împotriva ta însuţi şi împotriva lumii. Mai întâi împotriva ta, de vreme ce în tine se află cel mai însemnat câmp de luptă împotriva lumii. Dacă vei birui lumea aici, în tine însuţi, pe cel mai însemnat câmp de luptă, atunci ai biruit-o pe toate fronturile. Iar dacă o biruieşti pe toate fronturile fără să o biruieşti şi în tine însuţi, ea va rămâne neînfrântă în cea mai însemnată cetate a sa!

Dacă nu te biruieşti pe tine însuţi, cu toate celelalte străduinţe ale tale, nu vei reuşi decât să sari dintr’o temniţă în alta, dintr’o colivie în alta. Nici libertatea socială, nici libertatea naţională, nici libertatea statală, nici libertatea internaţională, fără libertatea de sine, nu sunt nimic altceva decât numele amăgitoare şi mincinoase ale feluritelor temniţe, ale feluritelor colivii.

Dezrobeşte-te de tine însuţi şi vei fi afară din toate temniţele şi coliviile. Când cel închis vrea să fugă din temniţă, nu se trudeşte să dărâme mai întâi zidurile din jurul închisorii, ci zidul propriei sale celule.

Sf. Nicolae Velimirovici

Nu am fost crescută cu frică de Dumnezeu.

Oamenii ne judecă în grabă, uneori după prejudecăți proprii și de multe ori, orice efort de a-i convinge și de a-i mulțumi este fără rezultat... Se întâmplă să reușească uneori să ne descurajeze, să ne facă să ne simțim rușinați pentru greșeli închipuite... Dar, există cineva care ne judecă obiectiv, față de care nu putem purta măști, care ne cunoaște intențiile...

Nu am fost crescută cu frică de Dumnezeu.

Îmi aduc aminte că atunci când eram copil şi începeam să aud despre El, puneam tot felul de întrebări. „Lui Dumnezeu îi plac oamenii cu bun simţ.” – mi-a spus tata cândva, după ce l-am întrebat despre păcate și despre alte curiozități legate de divinitate.

Anturajul mi-a insuflat o teamă de Dumnezeu, iar când tata a observat asta m-a ajutat să văd lucrurile altfel. Mi-a explicat că nu trebuie să îmi fie frică de Dumnezeu, ci că trebuie doar să îl iubesc. Ce dreptate avea!

Când iubeşti, nu vrei să dezamăgești şi nu vrei să răneşti. Dar suntem oameni şi suntem supuşi greşelilor. Ne învinovăţim ori de câte ori greşim... Cu toate acestea, Dumnezeu ne iubeşte şi imperfecţi... şi cred că dacă ne-ar fi dorit perfecţi, ne-ar fi creat aşa.

Probabil că la un moment dat, fiecare om se întreabă în sinea lui ce ar vrea Dumnezeu de la el? O avea așteptări absurde de la oameni?

Răspunsul l-am aflat tot din discuţiile mele cu tata, care mi-a spus ceva ce mi-a rămas foarte bine întipărit în minte: „Imaginează-ţi că te uiţi în oglindă şi te vezi pe tine... nu un chip, ci tu cu faptele tale. Îţi place ce vezi? Și imaginează-ţi că Dumnezeu vede acelaşi om pe care îl vezi tu. Poartă-te astfel încât să îţi placă omul pe care îl vezi în oglinda ta şi să nu te ruşinezi de el.”

Toate răutăţile, toate emoţiile negative, purtarea necugetată şi egoistă faţă de semenii noştri ne fac să fim urâţi... Haideţi să fim frumoşi, iar când Dumnezeu ne priveşte să fie mândru de noi! Şi să facem asta nu de teamă, nu din interes, ci din iubire!

Irina B.

www.irinab.com

4 metode de a scăpa de piticii răutăcioși din mintea ta

 
Cu toţii avem momente când nu avem chef de absolut nimic, nici de muncă, nici de distracţie, ci pur şi simplu vrem să stăm degeaba şi să pierdem timpul.

Când, într-un final, ne vine cheful să facem ceva util care să ne ajute să mai evoluăm puţin sau să aducem un beneficiu celor apropiaţi, intră în scenă piticii din mintea noastră (asemenea piticilor din Povestea Albei ca Zăpada ) care încep să ne şoptească, unii din ei chiar să ţipe ceva de genul: “Nu-ţi mai bate capul că nu merită”, “Ce-ţi iese ţie din afacerea asta?”, “Lasă pe mâine că ai timp”. Lista de fraze piticiste poate continua în funcţie de câţi pitici crezi tu că ai în minte.

Am o veste bună şi o veste proastă pentru tine. Şi bineînţeles încep cu vestea proastă: vei evolua puţin mai greu personal şi profesional dacă nu-i reduci pe acei pitici răutăcioşi la tăcere. Vestea bună este că-i poţi face să-şi ţină gura, dar mai ales îi poţi învăţa să te încurajeze, în loc să-ţi pună beţe-n roate.

Vrei să ştii cum? Iată metodele pe care le aplic eu şi dau rezultate:

1. Stabileşte-ţi obiective şi prioritizează-le!

Cu toţii ne dorim să arătăm bine, să avem greutatea ideală, să avem o relaţie frumoasă şi împlinită, să locuim într-o casă cu piscină, să conducem ultimul model BMW sau să avem conturile pline, mai ales în euro. Bine, bine şi ce legătură au obiectivele cu piticii?

Tocmai asta e ideea, piticii ne distrag atenţia de la obiectivele noastre pentru a ne menţine în stadiul actual, indiferent care ar fi el. Şi asta ne duce la o altă metodă de a scăpa de ei…

2. Ai încredere în tine!

Odată stabilite obiectivele, încrederea este esenţială pentru a le realiza. Fără încredere, obiectivele sunt doar vise pe hârtie.

Când ştii că trebuie să realizezi ceva pentru tine şi crezi în acel lucru, vocile piticilor vor fi din ce în ce mai estompate, oferindu-ţi calea spre atingerea obiectivelor. Fii atent la tendinţa de a amâna acţiunile! Piticii se pot abţine pe moment, dându-ţi senzaţia că au dispărut definitiv, dar atunci când te apropii de obiectiv încep să urle din toţi rărunchii şi să te arunce în punctul de plecare. Metoda următoare te apară de astfel de tentative.

3. Fii detaşat!

Şi vorbesc foarte serios. Fii detaşat de rezultatul final şi de obstacolele din drumul tău. Bucură-te că ai încercat, ai acţionat şi ai învăţat ceva din acea experienţă.

Detaşarea nu este un proces uşor şi, cu puţin antrenament şi perseverenţă, vei învăţa să continui ce ţi-ai propus să faci în ciuda aparenţelor şi situaţiilor care te pot convinge să renunţi.

4. Distrează-te!

Indiferent ce vrei să faci sau să nu faci, distrează-te. Zâmbeşte mereu. Nu te costă nimic şi fii uşor ironic cu tine însuţi, fiindcă nimeni altcineva nu o va face. Ai o singură viaţă şi merită să o trăieşti din plin.

Când entuziasmul te va defini tot timpul, piticii te vor încuraja să dai tot ce e mai bun din tine. De ce? Fiindcă TU i-ai antrenat să te servească şi să te susţină prin: obiectivele propuse, încrederea în realizarea lor, detaşarea cu care ai pornit la drum şi entuziasmul de a călători pe drumul vieţii tale. SUCCES!

de Răzvan Bălan

Conflictul cosmic - Păcatul în lume, Căderea omului în păcat

"Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona"

Destine care-au fost în întuneric, destine care strălucesc