Coincidențe fericite

Pentru mine, o coincidenţă fericită a fost concediul neaşteptat la mare. Nici nu am mai îndrăznit să visez că voi revedea marea anul acesta...n-o mai văzusem de 3 ani.

Mulţumesc Doamne! pentru acest DAR.

Destinul este plin de mister… Nu pot să înţeleg cum ni se întâmplă chiar în cele mai grele momente ceva bun. Ne apar în cale oameni minunaţi care nu credeam că există şi ni se întâmplă lucruri frumoase la care nici nu visam. La început asimilăm greu ceea ce trăim, ezităm să credem că după atâtea dezamăgiri mai pot să ni se întâmple şi lucruri bune. Dar minuni se întâmplă în fiecare zi, trebuie doar să avem răbdare pentru că o să vină şi rândul nostru. Minuni pe care eu le numesc de multe ori coincidenţe fericite, întâmplări care ne salvează din agonia pe care o trăim zi de zi.

Ieri viaţa poate a fost goală, lipsită de speranţe, iar astăzi pot să dea buzna în ea multe lucruri frumoase. Aş prefera să fie un echilibru, dar de cele mai multe ori m-am confruntat cu o dezordine ciudată a destinului. Au fost momente când nu ştiam care este rostul meu pe lume şi ce cale ar trebui să urmez, şi clipe în care viaţa îmi oferea mai multe ocazii în acelaşi timp. Şi mă simţeam ca un copil căruia i se oferea o tavă cu mai multe prăjituri delicioase, dar trebuia să aleagă doar una. Cum să îmi dau seama care este cea mai bună ofertă? Unele pot să pară îmbietoare, dar să ascundă surprize neplăcute, în timp ce altele sunt mai simple, dar poate că reprezintă cele mai bune alegeri. Aici apar coincidenţele, cumva te simţi atrasă de lucrurile sau de persoanele bune. Trebuie doar să îţi asculţi inima, deoarece ea ştie să se bucure şi să simtă din timp lucrurile care merită atenţia ta.

Uneori trăim momente pline de vrajă, care ne fac să vedem cât de frumoasă poate fi viaţa. Aceste momente sunt simple întâmplări sau fac parte dintr-o listă a universului? Cu siguranţă merităm să ni se întâmple şi lucruri bune, însă este straniu să vezi cum ţi se întâmplă ceva minunat pentru care nu ai depus niciun efort. Oricare ar fi adevărul din spatele conicidenţelor fericite, trebuie să ne bucurăm de ocaziile şi de persoanele , care ne apar în cale şi dau un nou sens vieţii noastre.

sursa http://blog.divahair.ro/

Fericirea nu are definiție, este un sentiment…

Fericirea nu e o regulă și nici o condiție ce trebuie s-o respecți… nu depinde de oameni și nici de lucruri, nu e formă și nici figură, nu ține de tendințe în modă și nici de condiții care îți sunt impuse, este starea în care înveți să trăiești în pace cu ceea ce AI și EȘTI ACUM.. Ea începe în momentul în care te iubești pe tine și descoperi că viața e Dragoste…

Fericirea nu se reduce doar la zâmbete, care de multe ori nu sunt decât o mască de a ascunde o durere… Lacrimile la fel pot vorbi despre cât de fericită poate fi o inimă, când plângi și îți eliberezi sentimentele profunde din interior …

Fericirea nu înseamnă să mergi pe un drum perfect, pentru că perfecțiunea este inumană, iar fericirea de cele mai multe ori este doar o stare prin care te confrunți cu fragilitatea și imperfecțiunile tale…...

Fericirea nu este norocul celor puțini pe care mulții o invidiază… este decizia celor care știu să-și deschidă ușile propriilor vieți… Nu are nicio legătură cu ceea ce ai și nici ce posezi… ci cum știi să apreciezi și să folosești.

Fericirea nu este o lecție învățată pe de rost ca o tablă a înmulțirii, este o stare a minții și inimii pe care ți-o asumi și te confrunți în fiecare zi, fără a te agăța de ieri sau a-ți umple zilele de mâine cu frici …

Fericirea este curcubeul de după furtună, este ghimpele ce înfrumusețează un trandafir, este puterea care te modelează după un eșec…

Fericirea nu are definiție, este un sentiment… Ea nu are limite, nici condiții - este libertatea din interior… Fericirea nu cunoaște invidie și nici frustrare, ea descoperă și apreciază ceea ce are și Te construiește… Este certitudinea unei inimi… a inimii tale…

Fericirea nu este un scop, este modul în care TU începi, cauți, călătorești, folosești tot ce ți-este relevat, ca să devii liber…Liber s-o înțelegi și s-o trăiești.

sursa facebook

Ridurile nu arată bătrânețea. Ridurile arată frumusețea și sensibilitatea sufletului...

Atunci când vezi ridurile unei femei, știi ce vezi?

Nu vezi anii ei, nici bătrânețea...

Vezi zâmbetele oferite din inimă, chiar dacă în spatele lor s-au ascuns uneori lacrimi neplânse, temeri, dureri, neîmpliniri și visuri irosite.

Îi vezi miile de clipe de îngrijorare și de așteptare.

Vezi râsete fericite datorate bucuriei altora.

Vezi cărările făcute pe obraji de lacrimile ei arzătoare - lacrimi de dor, de iubire, de neputință, de teamă, de singurătate și mult prea rar de fericire.

Vezi grimase triste din clipele în care nu a fost înțeleasă, acceptată, prețuită, dorită, iubită...

Vezi tristețea adâncă din momentele în care a fost nedreptățită, judecată, dezamăgită și abandonată.

Îi vezi renunțările la visuri și resemnarea în fața pierderilor și a neputințelor.

Îi vezi iubirea, ura, teama, deznădejdea, dăruirea și sacrificiile făcute în numele iubirii.

Ridurile nu arată bătrânețea. Ridurile arată frumusețea și sensibilitatea sufletului...

Ridurile arată o viață trăită cu bune și cu rele, o viață în care a dăruit mult mai mult decât a primit... și ar trebui purtate cu mândrie.

Pentru voi, dragi femei!

de Irina B.

http://www.irinab.com/2012/08/riduri.html

 

Te iubesc e puţin spus...dar e totul!

Prezenţa ta e ca o briză proaspătă, deseori de munte, alteori de mare.
În ochii tăi găsesc mereu soarele şi luna, la un loc cu marea şi cu stelele.
Vocea ta îmi aminteşte de copilărie şi îmi redă speranţa şi încrederea în vise.
Buzele tale îmi dezvăluie mereu arome dulci, de pepene, îngheţată şi ciocolată albă.
Pe pielea ta rătăcesc pierdută între miresme fine de zmeură coaptă şi proaspăt culeasă.
La pieptul tău ascult tăcută cum inima ta cântă de zor, ca nebună, melodia mea preferată.
Sufletul tău mă învăluie constant cu o linişte atipică zbuciumului pe care îl ascunde adeseori.
În tine regăsesc toate lucrurile mărunte şi bune care există în lume.
Alături de tine descopăr mereu promisiunea unei vieţi pline de linişte şi de iubire...
La mulţi ani!

de Jurnal pentru Ea 

Sfaturi pentru a fi frumoasă…

Actriţa Audrey Hepburn, întrebată fiind  „Care sunt secretele frumuseţii tale?”, 

a răspuns cu gingăşie:

„Pentru a avea ochi frumoşi, caută persoane generoase”.

„Pentru a avea siluetă, împarte mesele cu cineva căruia îi este foame”.

„Pentru un păr frumos, lasă un copil să-şi treacă degetele prin el”.

„Oamenii, mai mult decât lucrurile, au nevoie de a fi reînnoiţi, readuşi la viaţă şi iertaţi, nu respinge niciodată pe cineva”.

„Frumuseţea unei femei nu ţine de estetica figurii sale, ci se reflectă în sufletul său. Este vorba de pasiunea pe care o arată.

Frumuseţea unei femei creşte odată cu trecerea anilor.”

Să ajungă esenţa frumuseţii şi la voi!

 sursa: http://gabryellehelen.wordpress.com

N-am cerut să fiu ecou și nu voi fi...

N-am cerut să fiu ecou și nu voi fi
decât un strigăt spre călătorii-nainte,
Nu-mi voi pierde pasul înapoi nicicând, de voi îngenunchea,
mă voi târî în pumni și sânge,
spre înainte, mereu tot înainte.
Nu am permis să mă coboare în hăurile gri, mizerii,
și n-am putut s-accept păduri cu ramuri prea uscate
măturând pământul gol - eu am iubit verdeața
chiar și-atunci când era călcată în picioare,
de noroi .
Păream înfrântă, păream sfârșită, păream o mână tremurând de neputință
și râsul vulturilor sfâșia, însângerat, văzduhul,
dar eu mă adunam încet, din ce nu mai păream că sunt,
mă resorbeam în mine,
gemând încet, trăind ca iarba,
în pământ .
Am învățat că tot noroiul se usucă, am învățat
că ploile purifică mereu și spală de furtuni, tot cerul meu,
Am învățat că eu nu m-am născut o umbră pășind în urma nimănui,
ci am venit pe lume alergând mereu-nainte,
tot înainte, chiar și atunci când pașii mei păreau
un abandon scurgându-se încet din răni deschise-n pieptul rece
de pământ ...
Mi-am scris cu hotărâre și durere fiecare piatră ce m-a-mpovărat,
Mi-am scris cu zâmbet în fiecare zi, culoarea, renăscând,
Mi-am refuzat cu îndârjire dreptul de a renunța definitiv,
Mi-am spus că voi reînvăța vorbi, de câte ori tăcerea rece mă va risipi,
Am învățat că nu știu
a muri ...

de Elena Herescu

Fă din iubire o minunată inerţie, iar anii vor face inerţie din fericirea ta.

Iubirea nu este un târg: te iubesc pentru că mă iubeşti. Iubirea este o certitudine: te iubesc pentru că te iubesc. (Liviu Rebreanu) 
 

Există două tipuri de iubire; una care te loveşte în cel mai profund colţ al inimii şi alta care vine treptat....
Iubirea profundă îţi cuprinde sufletul instantaneu.
Este iubirea pe care o trăieşti la intensitate maximă, când simţi că nu mai poţi sta nici cinci secunde fără celălalt, când pasiunea atinge cote inexplicabile şi inimaginabile.
Pe de altă parte este iubirea care te învăluie treptat.
Puţin câte puţin descoperi încă o calitate a celui de lângă tine, încă un lucru pentru care merită să-l iubeşti.
Iubirea profundă s-ar putea să-ţi dea impresia că e cel mai frumos lucru care ţi s-a întâmplat vreodată însă vei simţi constant acelaşi lucru: TEAMĂ că e prea frumos ca să fie adevărat sau că pur şi simplu va veni o zi când lucrurile se vor schimba.
Aceasta este iubirea bolnăvicioasă.
Iubirea care naşte gelozia, suspiciunile, grijile.
Este iubirea care îţi mănâncă sufletul, care te îndepărtează de prieteni, care nu te lasă să te bucuri de viaţă.
Ştii doar că iubeşti, că ai face orice pentru cel de lângă tine şi uiţi să faci un lucru esenţial: SĂ TRĂIEŞTI PENTRU TINE, nu pentru altcineva.
Atunci apare problema SUFOCARE ce va genera automat de partea cealaltă o altă problemă: LIBERTATEA.
Atunci te vei simţi respins, vei avea senzaţia că tu dai mai mult.
Nu degeaba se spune că în orice relaţie unul iubeşte mai mult iar celălalt mai puţin.
Important este ca această diferenţă de iubire să ajungă să fie cât mai mică, insesizabilă.
Atunci putem vorbi de iubirea perfectă. Iubire adevărată...
Iubirea ce vine treptat, chiar dacă nu îţi face inima să-ţi bată atât de tare încât să-ţi fie teamă că o să-ţi sară din piept, chiar dacă nu te duce din prima pe culmile fericirii, este totuşi iubirea pe care merită să o trăieşti, în care merită să investeşti timp şi sentimente puternice.
Poţi să te descoperi puţin câte puţin fără să te arunci direct cu capul înainte şi cu ochii închişi.
Asta este cel mai important lucru. Să nu uiţi să ţii în permanenţă ochii larg deschişi.
Doar aşa vei putea să te bucuri cu adevărat de fiecare moment şi să ai încredere în viitor.
Un viitor imaginat de două persoane, un viitor în care nu crezi doar tu, sau pe care ţi-l doreşti doar tu, ci unul clădit şi gândit în doi.
Iubirea ce vine treptat este durabilă, este puternică, reuşeşte să treacă peste obstacole, peste copilării, peste orgolii.
Se mulează după caracterul fiecăruia şi devine o singură iubire, identică.
Amândoi o simt la fel, nu diferit.
Ştim că ceea ce se lasă aşteptat merită şi oferă mai multă satisfacţie, însă de multe ori ajungem să ne pierdem răbdarea.
Şi atunci de ce să preferăm fericirea rapidă căreia trebuie la final să-i plătim un tribut mult prea dureros, când putem să clădim treptat adevărata fericire ?
În prezent, oamenii sunt mai preocupaţi de carieră, de aspectele financiare, iar dragostea a trecut undeva pe planul doi sau a fost complet uitată de mulţi dintre noi.
Majoritatea cuplurilor care se căsătoresc spun că acest legământ este de fapt o afacere....
Cele mai multe căsătorii au la baza motive mult mai importante decât acest sentiment. 
Cam asta am fi tentaţi să spunem că a mai rămas din iubire.
Totuşi în secunda următoare ne trece prin minte clipa în care ni s-a tăiat respiraţia, am simţit "fluturaşi" în stomac şi am tremurat la vederea persoanei dragi, tocmai pentru că am fost fulgeraţi de acest sentiment minunat.
Este imposibil să nu ne amintim de privirea unui om pentru care ştim sigur că am renunţa la tot, să nu ne întoarcem într-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat, în care un sărut a reuşit să te facă să poţi să "zbori".
Sunt convinsă că nu există om pe lumea asta care să nu fi simţit măcar o dată în viaţă că iubeşte şi că merită să facă orice pentru acea iubire, de ce nu mai au oamenii din ziua de azi puterea să lupte pentru sentimentele lor, pentru iubire?
Astăzi oamenii renunţă atât de uşor la iubire.
În goana nebună după bani, după afirmare profesională, uită să se mai oprească o clipă şi să privească în sufletul lor.
Uită cât de frumos e să strângi în braţe fiinţa ce-o iubeşti, uită cât de frumos e când adormi cu capul pe pieptul persoanei iubite.
Fii bucuros în fiecare zi că eşti capabil să simţi aşa ceva şi că ţi se oferă aşa ceva.
.... Fă din iubire o minunată inerţie, iar anii vor face inerţie din fericirea ta. Dragostea eternă există dincolo de cuvinte dacă ştii cum să ţii focul aprins.
Cum?
Începe cu tine!
Iubeşte...şi vei fi iubit !

sursa e-mail 

Alegeri, alegeri, alegeri. Toată ziua facem alegeri

Bună dimineaţa!

Din clipa în care ne trezim în zorii zilei, facem alegeri. Alegem cum să ne îmbrăcăm, alegem ce să mâncăm, alegem unde să plecăm, alegem ceea ce cumpărăm…
Alegeri, alegeri, alegeri. Toată ziua facem alegeri.
Alegem felul ...în care ne purtăm cu oamenii din jur: putem alege să fim morocănoşi, nervoşi şi reci, stricându-le şi lor starea de dispoziţie, sau putem alege să fim pozitivi, calmi şi calzi. Putem alege să înăbuşim conflictele sau putem alege să le dăm amploare. Alegem să ne apropiem de oameni sau să ne înstrăinăm.
Între “trebuie” şi “vreau” este o diferenţă care ţine tot de alegeri.
Putem alege să facem lucrurile fără plăcere, sau le facem cu iubire.
Totodată ne putem alege şi gândurile, astfel, putem alege să ne gândim la trecut, la lucruri care nu ne-au reuşit, la ceea ce nu avem, la oameni care ne fură pacea sufletului, sau putem alege să ne gândim cu optimism la viitor, la tot ceea ce avem, la lucruri frumoase pe care ni le dorim şi pe care le putem face.
Poate vă vine greu să credeţi, dar ne putem alege şi starea sufletească, fiindcă putem alege felul în care percem lumea, cu lucrurile care ne plac sau nu, şi felul în care le permitem acestora să ne controleze emoţiile. Importanța pe care o acordăm lucrurilor ține tot de alegeri.
Alegerile pe care le facem ne fac să fim buni sau răi, frumoși sau urâți, fericiți sau triști.
Eu vă propun să alegem pentru noi numai ceea ce este bun şi mai ales să alegem să fim buni. 

de Irina Binder

Rugăciunea seninătății

Este o rugăciune ideală de rostit mereu, acum. Ai capacitatea să influențezi unele lucruri, însă pe altele nu – cere îndrumare ca să știi pe care le poți influența și pe care nu.

 Doamne, dă-mi seninătatea

... de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba;

curajul de a schimba lucrurile pe care le pot schimba;

și înțelepciunea de a putea face diferența.

Trăind fiecare zi pe rând;

Bucurându-mă de fiecare clipă pe rând;

Recunoscând că încercările fac parte din drumul care mă conduce spre pace.

Acceptând, la fel ca El, această lume lipsită de credință,

așa cum este ea și nu așa cum aș fi considerat eu;

Având încrederea că El va face toate lucrurile juste,

dacă mă abandonez Voinței Lui;

Ca să pot fi îndeajuns de fericit în această viață și extrem de fericit cu El.

De-a pururi, în cea viitoare.

Amin!

de Reinhold Niebuhr

A trăi şi a te bucura. Bucuria se naşte în inima omului, din sufletul său frumos

Toate ar trebui să aibă la temelia creaţiei şi credinţei noastre bucuria. Bucuria, dacă nu fericirea, este scopul, sensul de a trăi, fiecare dintre noi dorind să cunoască şi să trăiască cât mai multe astfel de bucurii. Această bucurie se transformă într-o stare, felul nostru de a fi , de a simţi, de a visa şi a lucra, zidind nu cu mâinile, nu cu trupul, ci cu sufletul, plămădind nu materia, nu obiectele efemere, trecătoare, ci din lumina, sufletul, dragostea şi credinţa noastră. Din inima noastră.

A te bucura presupune a simţi binecuvântarea divină, a primi şi trăi viaţa în cel mai firesc, senin mod cu putinţă, în adevăr, aşa cum a dorit Dumnezeu să vieţuim noi, oamenii.

A trăi şi a te bucura. Bucuria se naşte în inima omului, din sufletul său şi este legată de virtuţile creştine ale acestuia: credinţa, nădejdea şi dragostea. Doar  trebuie să admitem aceasta, omul este creştin în sufletul său, structura sa sufletească este plămădită din această fericită şi mântuitoare stare, iar virtuţile şi conştiinţa pe care le primeşte în dar sunt creştine. Căci sentimente precum iubirea, mila, bunătatea necondiţionată, conştiinţa morală, lacrimile însele, omul însuşi, aşa cum este creat, toate acestea sunt dovadă vie că Dumnezeu Cuvântul l-a înzestrat cu aceste calităţi creştine.

Credinţa înseamnă bucurie, o bucurie continuă pe care fiecare persoană este fericită sau măcar are datoria de a o trăi, mărturisi, asuma. Mărturisirea şi trăirea credinţei se face prin faptele, cugetele, prin inima noastră. Dacă această credinţă a noastră nu duce la bucurie, la o stare de seninătate, de puritate, sfinţenie chiar, dacă nu ne zideşte în lăuntrul nostru o inimă de copil, inocentă şi nobilă totodată, înseamnă că ea e zadarnică, înseamnă că nu mărturiseşte adevărul, că undeva am greşit. Înseamnă că nu credem sau nu putem crede în învierea noastră, în renaşterea noastră spirituală. Poate că nu iubim destul sau nu iubim deloc, fiind slabi. Poate că nu acceptăm modul de a fi al credinţei care nu este altă adevărată, bună, sfântă decât credinţă creştină, ortodoxă, aşa cum ne-au lăsat-o Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi. Această credinţă , asumată şi mărturisită prin viaţa noastră de zi cu zi presupune o permanentă, continuă răstignire: răstignirea patimilor, a egoismului nostru; presupune un urcuş greu, sinuos adesea spre inima noastră, spre reclădirea noastră, plămădirea noastră din lumină, din cuvânt, din dragoste.

Măsura ei este dată de cât de mult iubim, de cât de mult suntem în stare să jertfim în numele ei şi al iubirii, cât de mult suntem noi în stare să iertăm, să acoperim din imperfecţiunile, greşelile, goliciunea (spirituală, morală) a celor de lângă noi, a celor pe care, poate îi iubim sau ar trebui să-i iubim. De asemenea, măsura credinţei noastre este dată de cât de bine înţelegem să purtăm haina nobleţei, eleganţei fără a o confunda cu haina materială scumpă, dar dobândită adesea din lucrări dezonorante, necinstite şi care oricum nu înseamnă nimic pentru suflet, fiind trecătoare. În schimb noi trebuie, chiar de am fi sub chipul unor cerşetori, să dobândim haina virtuţilor : a iubirii, a milosteniei, a generozităţii, a iertării aproapelui, a sacrificiului şi a jertfei din iubire. Fără a judeca pe nimeni şi fără a gândi rău despre nimeni.

Sensul credinţei este starea de bucurie pe care ar trebui s-o purtăm, s-o păstrăm în suflet, iar cel mai frumos lucru, gest este acela de a împărtăşi din bucuria noastră, din credinţa noastră, din roadele lucrurilor zidite sau dobândite din suflet tuturor.
Hristos înviat le-a spus femeilor mironosiţe : „Bucuraţi-vă!”. Iar ele s-au bucurat, primind în sufletul lor sensul şi împlinirea credinţei pentru care trăiau. Căci dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră, ne spune şi Sfântul Apostol Pavel. Sensul credinţei noastre este Hristos Cel înviat, credinţa în învierea noastră spirituală, dar şi cea trupească la timpul ştiut doar de Dumnezeu Tatăl. Iar învierea trebuie s-o întâmpinăm cu toată bucuria noastră, cu toată fericirea noastră, fiind mai buni, generoşi în a dărui, a iubi, a împărtăşi din ceea ce avem, din ceea ce suntem, din credinţa noastră.

Mulţi, foarte mulţi dintre noi, trăiesc luptând, straduindu-se toată viaţa să se împlinească, să se regăsească în ceva, să cunoască poate totul, dacă nu cât mai mult, să fie fericiţi. Fie că au cunoscut sau nu au cunoscut şi trăit măcar o clipă din bucuriile credinţei. Măsura credinţei este dată şi de faptele noastre, gesturile, cuvintele noastre, zidirea noastră. Fiind plămădiţi şi din humă, trup care este aplecat spre profan, spre efemer, ne simţim neîmpliniţi, nemulţumiţi, nefericiţi. Ne izbăvesc însă, fericite situaţii, gesturi, fapte, cuvinte, uneori doar unul singur, într-o clipă, prin care dăruim celor de lângă noi, lumii în ansamblul ei, o picătură de bunătate, de dragoste, de compasiune, dăruim o mângâiere, puţină bucurie. Ne restaurăm pe noi ca oameni, mărturisind adevărul, dând sens credinţei noastre prin astfel de gesturi: dăruind lumii din omenia noastră, din hrana noastră, din energia şi iubirea noastră.

Astfel, simţind că a cunoaşte presupune a făptui şi a trăi o seamă de gesturi banale, mărunte, dar omeneşti şi sfinţitoare.

preluare de pe facebook 

Crezul ortodox al lui Nicolae Steinhardt.

Cred în Sfânta Treime

...Cred într-Unul Domn Iisus Hristos Care neschimbat, din milă şi iubire pentru noi, S-a întrupat spre a ne mângâia, a ne veni în ajutor şi a ne da simţul demnităţii şi nobleţei. Care pentru noi oamenii S-a urcat vitejeşte pe cruce deoarece n-a fost numai bun, blând şi smerit cu inima ci şi mai presus de orice, curajos. Care a mers către moarte nu numai ca un miel dus la junghiere, ci şi ca un leu hotărât să înfrunte chinul. Care n-a vrut să pătimească măreţ şi solemn, ci să fie batjocorit şi ocarât şi să rabde până la capăt agonia cea mai cumplită şi mai înjositoare din câte pot fi. Pentru ca astfel să asume cel mai caracteristic dintre elementele condiţiei omeneşti: suferinţa.

Care pe cei drepţi îi iubeşte şi de cei păcătoşi se îndură, însă celor netemători le poartă o trainică şi nedezminţită afecţiune, fie ei încărcaţi cu grele trecute poveri. Care nu uită că a fost şi El om pe pământ, unde Şi-a primit stigmatele şi a dobândit o silă anume faţă de turnători, funcţionari straşnici şi birocraţie.

Cred în Duhul Sfânt, care suflă unde şi când vrea, spre scandalul şi zăpăceala fariseilor, angeliştilor şi habotnicilor, care, ca şi Tatăl şi Fiul, vrea altceva decât numai forme, filosofic, dovezi istorice şi scripturale. Căruia îi este lehamite de ţapi şi viţei sub orice chip, pricepându-se a-i desluşi şi identifica în formele lor cele mai moderne şi mai neaşteptate. Carele nu grăieşte pilduitor, serafic şi preţios, Carele ne călăuzeşte modest şi sigur, după dreapta socotinţă şi nu apreciază în mod deosebit stilul voit onctuos, mâinile cucernic împreunate şi morala ostentativă.

Credinţa noastră, sunt convins, nu se confundă cu „înalta spiritualitate”, nu urmăreşte o cunoaştere ocultă, o igienă mintală ori constituirea unei prime de asigurare la Judeţul de Apoi şi este străină de unele intransigenţe naive ca de pildă: orice ar fi, eu nu mint (pe când monahul îmbunătăţit din Pateric minte pentru a salva, la nevoie, viaţa unui om). Şi nu se potriveşte cu o concepţie pur organizatorică a Bisericii – organizare juridică şi rece şi, până la urmă, inchizitorială: frunţi încruntate şi grumaji ţepeni; după cum nici cu hlizeala prostesc serafică ori neorânduiala şi neastâmpărul. Nu se lasă înfrântă şi convinsă de toate silniciile, durerile, nedreptăţile şi cruzimile lumii; crede în Dumnezeu adversativ: împotriva, în ciuda, în pofida lor, deşi ele, vai, există cu prisosinţă.

Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor şi dezrobirea de sub jugul prejudecăţilor, micimilor şi meschinăriei, spre adoptarea unor reacţii creştineşti în iureşul vieţii de toate zilele, faptelor şi evenimentelor ei.

Nu aştept ca Dumnezeu să ne rezolve treburile noastre lumeşti, a căror înţeleaptă chivernisire ne revine nouă ca fiinţe înzestrate de El cu minte raţională şi o inimă fierbinte. Nu dau treburilor acestora lumeşti mai multă însemnătate decât se cuvine, dar nici nu le dispreţuiesc deoarece ţin de creaţia divină. Iar viaţa, defaimându-i deşărtăciunile, o iau în serios, pentru că într-însa şi printr-însa ni se joacă soarta de veci.

Cred în Biserică şi în Sfintele Taine, mă aştept ca Biserica să nu se amestece unde nu-i șade bine a interveni şi să păstreze cu sfinţenie cele duhovniceşti spre întărirea noastră. Totodată, contradictoriu şi paradoxal, n-o vreau nici oarbă şi nepăsătoare la păsurile credincioşilor şi la complicaţiile existenţei.

Dau puţină importanţă filosofiei, argumentelor istorice, moralismului, estetismului şi erudiţiei, care toate nu-s de o fiinţă cu dreapta credinţă liberă, nemotivată, pascaliană. Nu-mi fac iluzii, i-am citit pe existenţialişti, dar nici nu văd totul numai în negru, ştiu că lumea e neunitară şi surprinzătoare, că totul – în bine ca şi în rău – se poate petrece în cuprinsul ei.

Mă rog fierbinte să fiu cucerit de Domnul Hristos şi slobozit din mrejele părelniciilor şi de frică, să mă port bine cu semenii, să mă învrednicesc de o ţinută nimerită unuia ce poate fi oricând numit prieten al Domnului şi să-mi fie nu numai faptele ci şi gândurile curate şi onorabile.

Cred în minuni (ca şi eroul lui Mircea Eliade în O fotografie veche de 14 ani) şi că Iisus Hristos cu instinct de vânător, se va milui de mine, deşi mă las atât de greu răpus de nesfârşita Lui iubire.

Aştept, mort de spaimă şi plin de nădejde, Judecata de Apoi, ştiu că nu ştiu nimic, n-am nici o dovadă, nici un argument şi nici o îndreptăţire şi singurul lucru pe care-l ştiu este că Domnul e Calea, Adevărul şi Viaţa. Aflat pe Golgota în vremea răstignirii sunt sigur că nu l-aş fi cerut Domnului să coboare de pe cruce spre a crede că e împărat. Ci, odată cu Dostoievski, cred că măcar de-ar fi adevărul altceva decât Hristos, eu tot voi rămâne, orice s-ar întâmpla, cu Hristos.

Muţumesc puterilor cereşti că m-am învrednicit a crede, că mi s-a făcut această neasemuită onoare şi din tot sufletul rostesc, strigând cu lacrimi ca la Marcu 9, 24:

„Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”.

De la ataşament la iubire

Specialiştii au constatat că oamenii longevivi au o mare capacitate; aceea de a accepta mai uşor traumele vieţii. Schimbările, fluctuaţiile, problemele, durerile sunt primite de ei cu un fel de bunătate sufletească sau înţelegere, care nu-i ataşează de ceea ce pierd şi nu-i fac răi atunci cînd pierderile se întîmplă. Noi, oamenii, am crezut că a fi ataşaţi de lucrurile sau de oamenii care ne înconjoară este o dovadă de dragoste. Realitatea arată, însă, într-un mod diferit pentru că ceea ce credem a fi “dragoste” este cu totul altceva. Altceva decît a ne zdrobi printre emoţii şi lacrimi, printre tresăltări ale inimii şi zdruncinări ale sentimentelor. Altceva decît a sta cu ochii în tavan, gîndindu-ne continuu la un om iubit şi altceva decît a suferi pentru că el nu ne este prea apropiat, prea atent, bun sau încîntat peste măsură să ne fie alături. Iubirea şi ataşamentul sunt două stări complet diferite. ŞI, pe măsură ce timpul trece, oamenii sunt nevoiţi să trăiască diferenţa.
Ataşamentul presupune emoţii aproape radicale. Presupune dorinţe radicale şi nevoi care se vor împlinite, precum şi durere, sentimente de inadecvare, emoţii teribile şi suferinţe sufleteşti cauzate de neîmplinirea dorinţelor. Cînd suntem ataşaţi de o dorinţă, ne supărăm pentru că ea nu se împlineşte. În ataşament, respingem ceea ce nu ne place şi acceptăm doar ceea ce ne place. Neacceptarea este funcţia fundamentală a ataşamentului. Suferinţa este efectul ei. În iubire – acea iubire despre care ne-a vorbit şi Hristos în multe feluri (toţi oamenii sunt fraţii mei..sau “am venit să-i despart pe părinţi de copii..”!) – relaţiile cu cei din jur se schimbă. Iubirea la care ni se cere sau ni se va cere să ajungem este- pentru mulţi dintre noi -aproape imposibilă. Acceptarea este iubire şi este libertate emoţională. Este respectul pentru alegerile interioare ale altuia, este acceptare a a ceea ce fratele, mama, sora, iubitul sau orice altă fiinţă apropiată alege să experimenteze în viaţă. Căci toate fiinţele sunt coordonate de propria lor scînteie de divinitate şi tot ce trăiesc este – astfel – dreptul lor divin. Cînd nu acceptăm ceea ce i se întîmplă altuia sau nouă înşine, pare că ieşim intempestiv din iubire şi intrăm la fel în ataşament. Ne agăţăm, atunci, de dorinţele noastre omeneşti, de fericirea noastră, de ceea ce credem că ar trebui să fie şi – prin aceasta – limităm libertatea divină a altui om de a-şi alege experienţa vieţii. Ne alegem atunci cu emoţii, cu străfulgerări de mînie sau de ură, cu suferinţă şi încordare..şi tot atunci nu mai acceptăm propria noastră stare de bine. Iubim ceea ce este omenesc mai presus de Dumnezeu. Viaţa noastră pare a fi chiar aceasta; o şcoală la care învăţăm că tot ce este omenesc depinde de Dumnezeu. Cu cît vom fi mai puţin ataşaţi de tot ce ne înconjoară, cu atît vom simţi mai mult forţa divină care ne aşteaptă s-o recunoşatem şi să-i înţelegem existenţa şi cu atît mai mult vom trăi sentimentul că prin noi se fac toate, dar nu nu le facem chiar noi. Aşa vom înţelege mesajul Domnului Hristos şi vom accepta că lumina sa este prezentă aici şi acum, sub forma iubirii pe care o putem simţi, nu doar în zilele de Paşte sau de Crăciun, ci în toate zilele vieţii noastre.

de Maria Timuc

Pasărea Phoenix se află în fiecare dintre noi...

Pasărea Phoenix - Pasărea legendară care renaște din propria-i cenușă

Ştiu. Văd şi simt. De la firul de iarbă până la înaltul cerului. M-am lepădat de haina perfecţiunii şi mi-am dat voie să respir.

Sunt liberă.Tobele bat din ce în ce mai tare, totul parcă se transformă din cenuşă în foc.

Am început să-mi văd aripile cum cresc şi se întind către înaltul cerului.

Pe câmpul de maci aşezat în faţa mea, soarele îmi face cu ochiul ca de fiecare dată când ştie că mă apuc să scriu.

Acum câteva zile o bună prietenă m-a întrebat dacă nu obosesc? Dacă experienţele dureroase date de viaţă nu m-au doborât?

Luată fiind prin surprindere am zis un Da sec. Însă acum îi pot răspunde din inimă.

Problemele din viaţa noastră nu sunt altceva decât probe de supravieţuire, de creştere şi de acceptare a propriei fiinţe. Da, nu suntem perfecţi şi nici roci de munte neclintite, a recunoaşte că eşti obosit câteodată îţi poate salva viaţa. Nu mai cred de mult în omul 100% perfect, care îşi trăieşte viaţa în funcţie de agendă. De asta am ales să-mi “filtrez” foarte bine oamenii din jurul meu, tot ce vine spre mine, tocmai pentru că-mi sunt datoare din când în când să spun şi NU. Când eşti lovit din plin, nu-ţi mai dai seama cât de mult contezi tu pentru tine şi apoi pentru ceilalţi. Nu mi-a fost niciodată frică de singurătate, pentru o bună perioadă din viaţă mi-a fost cea mai bună prietenă. M-a părăsit când eu i-am zis că am învăţat lecţia ei. Şi oricât de subţire ar fi firul pe care mergem în fiecare zi, echilibrul ce ne ţine drepţi ne va duce la capăt. Chiar dacă la un moment dat foarfeca destinului va vrea să taie drumul iniţial.

Cu încredere şi determinare paşii noştri vor fi mai hotărâţi decât dinţii de fier ai cleştelui. Echilibrul despre care vorbesc, mai devreme sau mai târziu îl găsim cu toţii. Nu neapărat când vrem ci fix când avem nevoie de el. Cred, asta am făcut mereu, fără reţinere cred în mine, în oamenii minunaţi de lângă mine, cred cu toată fiinţă mea în iubire, îmi permit să mă simt ca un copil fără să mă ruşinez de asta.

Şi poate cel mai important dintre toate îl reprezintă faptul că am iertat, că m-am detaşat cu seninătate de ceea ce nu-mi făcea bine.

Liniştea deplină nu se poate câştiga decât după ce ai simţit adevăratul zbucium al fiinţei. Doar atunci când ştii că durerea care era să-ţi sfărâme trupul a fost parte a destinului. Abia atunci reuşeşti să te vezi 100%, atunci când greşelile ţi s-au aliniat în faţă şi te-au lăsat să le priveşti.

Pe podeaua rece şi măcinată de lacrimi fiecare se aşează la un moment dat şi îşi oferă dreptul de a îngheţa timpul preţ de câteva picături.

Da, câteodată obosesc, însă niciodată nu m-am dat bătută, am continuat să vreau. Şi ştiu că aşa face fiecare. Am ales şi rău şi bine, dar am ales şi de fiecare dată mi-am învăţat lecţia.

Când ajungem să vedem dincolo de nori, raza de lumină ce apare ne deschide drumul ce ne aparţine de drept. Cred şi accept şi ştiu că nu sunt singură, că în fiecare clipă sunt în gândul cuiva. La fel şi voi, mereu vă veţi ridica pe vârfuri şi o să priviţi în sinele vostru.

 de Ana-Maria - Aimee.ro 

Cum evoluăm în relația de cuplu?

Mulţi poate gândesc că odată începută relaţia de cuplu, partenerii stau şi se odihnesc.

Dar relaţia de cuplu este parte a unui proces de viaţă, o parte determinantă a lui. Căci viaţa propriu-zisă începe cu o relaţie de cuplu. Odată cu ea toate lucrurile în viaţă se schimbă, devin mai mari, mai bogate şi mai împlinite.

A învăţa iubirea de la părinţi.

Relaţiei de cuplu îi precede ceva şi anume copilăria. Relaţia de cuplu se învaţă devreme. Iubirea pe care o investim în relaţia de cuplu o învăţăm de timpuriu. O învăţăm, înainte de toate, de la mama. Doar când relaţia cu mama se desăvârşeşte, când primim de la aceasta, cu toată inima, ceea ce are ea de dăruit, vom fi pregătiţi pentru o relaţie de cuplu.

Lucrurile stau întocmai şi în relaţia cu tatăl. Cine nu îşi apropie părinţii, nu îşi poate apropia vreun partener. Multe probleme într-o relaţie apar din faptul că unul sau ambii parteneri nu trăiesc împăcaţi cu părinţii, într-o strânsă legătură ce implică atenţie şi dăruire însoţită de recunoştinţă.

Întreaga perioadă până la maturitate se întemeiază pe a “primi cu iubire.” A primi şi iar a primi este esenţial aici. Din diferite motive, mulţi oameni se sfiesc să primească. De exemplu, unii dintre noi trăiesc cu impresia că ceea ce părinţii ne oferă este atât de mult, atât de bogat, încât nu ne vom putea revanşa niciodată, că recunoştinţa noastră nu va fi niciodată deajuns.

A primi cu iubire.

Avem o nevoie adânc înrădăcinată de echilibru între a da şi a primi. Astfel, unii copii se închid şi nu vor să primească din teamă că nu vor putea răsplăti cu aceeaşi măsură. Prin urmare, ei nu mai vor să primească nimic. Adesea îşi însoţesc acest gen cu acuzaţii şi reproşuri la adresa părinţilor. Din acest motiv primesc foarte puţin şi, la rândul lor, au foarte puţin de dat. De regulă, acest puţin nu este suficient într-o relaţie de cuplu. Iată cum relaţia de cuplu se bazează pe faptul că noi primim de la părinţi.

Adesea predomină o prejudecată privitoare la sentimentul de echilibru între a da şi a primi. Nu vom putea niciodată să ne revanşăm faţă de părinţi. Dar ne putem revanşa în alt fel, prin faptul că dăruim mai departe, de exemplu unui partener, şi mai ales propriilor noştri copii. Înţelegând acest lucru nu ne mai facem griji legate de cât vom reuşi să dăm înapoi părinţilor. Primim şi iar primim ştiind că într-o zi tot ceea ce am primit se va revărsa din nou, iar partenerul şi copiii noştri vor deveni astfel mai bogaţi. Iată deci o condiţie necesară relaţiei de cuplu. Iubirea din care se hrănesc ambii parteneri începe încă din copilărie.

A primi dincolo de bine şi de rău.

Mai este ceva ce se opune faptului de a primi, înţeles ca treaptă premergătoare unei relaţii. Este deosebirea dintre bine şi rău. Există opinia, încurajată de anumite curente ale opiniei publice, conform căreia problemele noastre au strânsă legătură cu părinţii. Dacă părinţii ar fi fost mai buni, şi nouă ne-ar fi acum mai bine. Este o concepţie ciudată, căci evoluţiei îi este propriu faptul de a răzbate în detrimentul oricăror obstacole.

O concepţie larg împrăştiată afirmă că evoluăm primind şi iar primind, fără a fi nevoiţi să întreprindem ceva pe cont propriu. Dar evoluăm tocmai datorită obstacolelor şi greşelilor comise de părinţi, datorită greutăţilor pe care le-am avut în copilărie. Departe de a fi un lucru rău, obstacolele sunt şansa noastră de a creşte şi a prinde puteri pentru adevărata viaţă.

Adesea mă întreb ce s-ar alege dintr-un copil cu părinţi aşa-zişi perfecţi. Ar putea el să trăiască? Ar şti el ceva despre adevărata viaţă? Este el suficient de bogat pentru o relaţie de cuplu?

”Pregătirea pentru o relaţie de cuplu”

Ne imaginăm părinţii, mama şi tatăl, aşa cum sunt. În spatele lor sunt părinţii fiecăruia, căci şi părinţii noştri au fost odată copii. În spatele părinţilor lor stau alţi părinţi şi tot aşa, la nesfârşit, multe generaţii anterioare. Viaţa care curge prin toţi aceştia are origine necunoscută nouă. Viaţa este cel mai puternic lucru care există. Este lucrul cel mai cuprinzător, mai spiritual, mai dumnezeiesc. Relaţia cu Dumnezeu nu poate fi decât o relaţie cu viaţă. Şi orice relaţie cu viaţă este până la urmă o relaţie cu Dumnezeu.

Această viaţă curge în mod divin, real, prin aceste generaţii. Nimeni nu poate adăuga sau îndepărta ceva. Prin faptul de a primi şi a dărui mai departe, toate aceste generaţii au fost desăvârşite. Au fost desăvârşite prin armonia lor cu un impuls divin. Astfel, prin multe generaţii, viaţa a ajuns în cele din urmă la părinţii noştri. Ei s-au iubit şi din iubirea lor ne-am născut noi. Viaţa noastră este fructul iubirii lor.

Îi privim pe părinţi, ne deschidem inima şi primim de la ei, aşa cum sunt, această viaţă în plinătatea ei, ca pe cel mai cuprinzător lucru existent, ca pe ceva sfânt, dumnezeiesc. Privim către ei şi primind aceasta le spunem: ”mulţumesc”. Dar nu numai lor. Acest mulţumesc se îndreaptă spre toate generaţiile din spatele lor şi, în cele din urmă, spre însăşi originea vieţii. În felul acesta am dobândit noi viaţa.”

Am avut nevoie de preocuparea şi îngrijirea din partea părinţilor multă vreme. Ei ne-au dăruit această preocupare şi această îngrijire. Ne-au hrănit, ne-au protejat, ne-au educat, s-au gândit mereu la noi întrebându-se: “Ce-i lipseşte copilului nostru?’ Astfel am crescut datorită dragostei şi îngrijirii lor.”

Creator şi Divin

Dar părinţii noştri sunt şi ei oameni, asemeni nouă, cu aşa-numitele lor greşeli. Spun ”cu aşa-numitele lor greşeli” pentru că orice evoluţie necesită, pe lângă acumulare, şi obstacole, şi greşeli. Căci divinul care acţionează în viaţă comite şi greşeli, privit din această perspectivă. Concepţia conform căreia divinul este desăvârşit nu se susţine. Căci tot ce este creator datorează asta numai faptului de a fi fost mai înainte neîmplinit. A crea este posibil doar acolo unde există ceva neîmplinit, ceva neajuns la termen, acolo unde există greşeală şi eroare.

Astfel, tot ceea ce este creator în noi, prin părinţii noştri, este cu putință datorită greşelii, datorită greutăţilor, lipsurilor şi vinovăţiei. Privim la acest fapt ca la ceva necesar propriei noastre vieţi, propriei noastre evoluţii, şi îl primim înlăuntrul nostru acceptându-l: “Da, ceea ce m-a făcut să cresc îmi aparţine. Este o parte din mine şi trebuie să fie aşa.”

Simţim ceea ce se petrece în sufletul nostru acum. Observăm cum devenim mai cuprinzători şi mai puternici.

A evolua în relaţia de cuplu.

Ce nu am primit, nu putem da mai departe. Acest fapt are efecte considerabile asupra relaţiei de cuplu.

Mulţi îşi reprezintă partenerul ca ideal, aşa cum ar trebui el să fie. Cu un partener ideal nimeni nu poate evolua. Ce ar însemna un partener ideal pentru mine? Ar fi atunci când i-aş putea spune: “Tu eşti părintele meu şi eu sunt copilul tău”. Dar ce rezultă dintr-o astfel de relaţie?

Fiecare dintre parteneri, bărbatul şi femeia, au crescut într-o anumită familie cu anumite dificultăţi, şi astfel au evoluat într-un anumit fel. Ori iată că acum se întâlnesc, fiecare cu felul lui de a fi diferit, şi devin o provocare unul pentru altul. Dacă se iau aşa cum sunt, exact aşa cum sunt, vor evolua unul alături de altul. Atât şi nimic mai mult. Asta este condiţia.

Atunci am putea, fireşte, să privim şi altfel dificultăţile ce apar în relaţia de cuplu. Le-am putea preţui şi am putea evolua prin ele, astfel încât relaţia să devină tot mai împlinită şi fericită.

Fragment din “Fericirea care durează”, Bert Hellinger
Sursa aici

Iubind nu pierdem. Iubind trăim, învățăm, devenim mai buni, mai puternici, mai umani, mai frumoși...

Mi se spune adesea că sunt naivă. Că greșesc atunci când cred prea mult în oameni şi că greșesc deschizându-mi porţile sufletului oricui, riscând ca oamenii să mă dezamăgească.
Este adevărat că am cunoscut și gustul amar al dezamăgirilor, dar ar trebui, oare, să las niște întâmplări nefericite să mă descurajeze atât de mult, încât să mă determine să mă izolez de lume, să nu mai cred în nimeni şi să privesc cu suspiciune orice apropiere şi orice intenţie bună? Ar trebui ca teama de eșec să mă determine să îmi reprim sentimentele şi nevoia de a fi aproape de oameni? Ar trebui ca din cauza unor oameni care au fost incapabili să mă iubească, să văd în fiecare om un posibil cotropitor de suflete?
Știu că atunci când primeşti în suflet pe oricine te supui anumitor riscuri, fiindcă nu oricine este menit să te iubească și fiindcă unii oameni sunt doar trecători prin viaţa noastră, poposind numai pentru a-şi îndeplini nişte scopuri... dar cum poţi şti ce rol are fiecare om, cum îl poţi cunoaşte, dacă nu îi dai şansa să se apropie, dacă nu îi acorzi măcar acea minimă încredere pe care o merită?
Nu regret niciuna dintre naivităţile mele, fiindcă ar fi atât de trist să regret că am iubit! Nu pot relaţiona fără iubire şi de aceea am iubit toţi oamenii care mi-au poposit în suflet…
Naivă sau nu, îmi voi deschide porţile sufletului tuturor celor care vor dori să mă cunoască, fie că vor poposi pentru o scurtă perioadă de timp, fie că doar vor avea nevoie de mine pentru a-şi îndeplini un țel, fie că vor dori să îmi locuiască sufletul pentru totdeauna...
Faptul că tu iubești nu îți oferă certitudinea că vei primi aceeași iubire înapoi. Dar ești dator să încerci. Iar dacă povestea s-a terminat altfel decât te-ai fi așteptat, nu ai pierdut nimic. Iubind nu pierdem. Iubind trăim, învățăm, devenim mai buni, mai puternici, mai umani, mai frumoși...


de Irina B. ~ Insomnii

Puterea a două iubiri

Toţi oamenii visează iubirea reciprocă. Majoritatea oamenilor o întîlnesc. Si, aproape majoritatea se despart de ea. Pare un paradox aici. Pare o ironie a sorţii. Şi pare că noi nu vrem asta, dar aşa se întîmplă. Pare că soarta omului este pecetluită în starea de absenţă a iubirii, pe care el o maschează cum poate. Suferinţele altora devin pentru el scuze pe care le găseşte singur pentru a fugi de iubire. De bucurie. El se prinde în responsabilităţi profesionale “foarte importante”, care-i cer timp şi grijă, atenţie şi concentrare. Şi acestea toate devin scuze pentru care justifică nefericirea şi incapacitatea sa de a se implica în iubire. De fapt, de ce nu reuşim în dragoste? De ce dragostea pare să ne alunece printre degete şi suferinţa pare să capete picioare lungi tocmai în toiul celei mai frumoase iubiri reciproce, de vreme ce atît de mult rîvnim la iubirea aceasta?

Şi pentru a înţelege efectul iubirii reciproce asupra noastră, este interesant să ne imaginăm ce se întîmplă în clipa în care doi oameni împing un Tir? Nu se întîmplă nimic. Tir-ul rămîne nemişcat, impasibil şi ...imposibil de manevrat. Dar, dacă vin 30 de oameni să împingă acelaşi Tir, acesta se va mişca uşor din loc..Puterea celor treizeci mişcă maşina. Are un efect asupra ei. În mod asemănător, dacă aşezăm două “sentimente de iubire” unul lîngă altul (este cazul iubirii reciproce), sentimentul de iubire al fiecăruia dintre cei doi implicaţi este resimţit cu putere. Lîngă un altul care simte iubirea, iubirea ta creşte, se face puternică, o resimţi ca pe o forţă copleşitoare. Atunci este momentul în care “emoţia, sentimentul, bucuria, starea de dragoste te copleşeşte”, te cuprinde, te aprinde şi te conduce. Efectul celor două sentimente care se întîlnesc este puterea lui de a mişca şi răvăşi totul în tine. Puterea de purificare a iubirii reciproce devine ca un bumerang, or ca o torţă, care scoate din inconştient toată negativitatea acumulată în trecutul celor implicaţi. Pentru a păstra iubirea, oamenii au nevoie să depăşească această forţă uluitoare a emoţiilor negative, înregistrate în conştiinţă în trecutul lor.

Rănile provenite din iubirile nefericite ale trecutului se ivesc spasmodic şi cu forţă în lumina conştiinţei pentru a fi vindecate. De aceea iubirea reciprocă devine dramatică şi imposibil de depăşit pentru cei mai mulţi dintre noi. Ea este cel mai puternic isntrument de vindecare naturală a sufletului omenesc. Noi însă, nu ştim aceasta şi perpetuăm suferinţa. Gîndim iarăşi că iubirea nu este posibilă. Că celălalt poate pleca. Ne poate trăda. Suferinţa ne macină pînă ce atingem punctul..în care am mai fost în relaţiile trecute şi ...ne despărţim, conchizînd cu amărăciune că iubirea reciprocă este doar un basm. De fapt, a înţelege că-n dragoste se ravarsă tot amarul trecutului, că prin ea se purifică tiparele noastre mentale negative, a menţine încrederea în omul iubit şi în noi înşine, a visa aceleaşi vise, a crede în aceleaşi idei înseamnă a face încă un pas spre dragostea pe care-o dorim. Nimic nu-i mai puternic în dragoste decît visele comune şi credinţele comune..

de Maria Timuc

Cu adevărat prieteni

"Oamenii vor reuşi să fie cu adevărat prieteni atunci când vor învăţa să se dăruiască necondiţionat, atunci când nu vor mai fi concentraţi doar pe interese proprii...

Atunci când vor pune preţ pe valorile morale şi nu pe cele materiale.

Atunci când vor ajuta şi vor dărui pentru că sufletul îi îndeamnă să facă asta, nu pentru că se simt obligaţi. Atunci când nu se vor compara mereu cu celălalt, când nu îşi vor compara lucrurile, viaţa, realizările şi eşecurile.

Atunci când nu se vor simţi complexaţi de superioritatea celuilalt.

Atunci când vor învăţa să iubească fără egoism şi fără a fi posesivi.

Atunci când nu își vor impune ideile și gusturile și vor respecta alegerile celuilalt.

Atunci când vor avea aşteptări realiste.

Atunci când vor înţelege că prietenia nu îndatorează decât moral.

Atunci când nu vor invidia, ci se vor bucura de reușitele și fericirea celuilalt.

Atunci când vor accepta oamenii cu bune şi cu rele, cu decăderi, cu defecte şi cu greşeli.

Atunci când vor avea puterea să ierte cu adevărat și nu vor ține evidența greșelilor, a vorbelor necugetate, a ieșirilor nervoase.

Atunci când vor învăţa să împartă, să aştepte, să accepte, să înţeleagă…

Atunci când nu vor aștepta ca celălalt să facă primul pas spre împăcare.

Atunci când vor şti să păstreze cu sfinţenie secretele destăinuite şi tainele inimilor celorlalţi.

Atunci când în loc să judece vor încerca să înțeleagă și să își ofere ajutorul.

Atunci când nu se vor ruşina să spună “am greşit”, “ai dreptate”, “îmi pare rău”, “iartă-mă”, “am nevoie de tine”, "îmi lipsești", “te iubesc”.

Atunci când vor renunţa la orgoliu, la competiţie, la dependența de a fi mai sus, mai tare, mai altfel.

Atunci când vor înţelege că prietenia nu înseamnă numai momente frumoase, ci şi lacrimi, dezamăgiri şi luptă.

Atunci când vor înţelege că fără iubire şi sinceritate nu poate exista prietenie.

Atunci… și abia atunci vor reuşi să fie cu adevărat prieteni…"

de Irina Binder 

Rugăciunea de dimineață

Doamne dă-mi să întâmpin cu linişte sufletească tot ce-mi va aduce ziua de azi.

Doamne, dă-mi întru totul să mă supun voii Tale Sfinte....

În tot ceasul acestei zile povăţuieşte-mă şi ajută-mă în toate. Toate câte le voi auzi şi mi se vor întâmpla în această zi, învaţă-mă să le primesc cu sufletul liniştit şi cu credinţă tare, că pentru toate este Sfântă Voia Ta.
În toate cuvintele şi faptele mele călăuzeşte-mi gândurile şi simţămintele. În toate întâmplările neprevăzute, fă să nu uit că totul este trimis de către Tine.
Doamne, învaţă-mă să mă port cu dreptate şi înţelepciune cu toţi fraţii mei, să nu tulbur şi să nu supăr pe nimeni.
Doamne, dă-mi putere să duc povara zilei şi toate câte mi se vor întâmpla în această zi cu pace în suflet.
Doamne, călăuzeşte-mi voia mea şi învaţă-mă să mă rog, să cred, să nădăjduiesc, să rabd, să iert şi să iubesc. Amin.

Mânăstirea Prislop

Lucruri nespuse, răni deschise

Nu spunem lucrurilor pe nume de teamă să nu pierdem relaţii, dar pierdem relaţii tocmai din cauza lucrurilor nespuse. E un paradox. Am fost învăţaţi să ne purtăm cuviincios, să nu jignim, să nu rănim, să nu avem puncte de vedere divergente. Să nu cumva să intrăm în conflicte cu oamenii. Să dăm de la noi, să lăsăm lucrurile să fie oricum ar fi, de dragul liniştii, aparenţei, a sufletului. Adevărul, pentru mine, este însă că a evita să intri în conflict cu alţi oameni este o acţiune care te poate situa într-o poziţie de conflict interior extrem de dureros cu tine însuţi.

Pentru că atunci când lucrurile rămân nespuse, oricât de mult am încerca să ne convingem că nu contează şi că nu e important ca celălalt să ştie punctul nostru de vedere şi că e mai bine să taci decât să işti o neînţelegere, în sufletul nostru se aşterne distanţa şi tensiunea. Faţă de acea persoană, faţă de cei apropiaţi, dată de noi înşine. Ne închidem într-o carapace plină de venin, în care rănile noastre nu au nicio şansă să se vindece. Nu că ni se pot vindeca rănile doar prin simplul fapt de a spune cuiva ce ne deranjează. Însă, mai mult ca sigur, când avem puterea să vorbim despre noi şi despre ce simţim, rănile noastre nu se adâncesc şi mai mult. Şi astfel ne oferim ocazia să ajungem la adevărata sursă a rănii, care este, desigur, situată în altă parte, în alt timp şi alt loc.

Ne înghiţim adevărul de teama abandonului şi a respingerii. Dacă ni se va retrage dragostea atunci când gura noastră va îndrăzni să grăiască adevărul nostru interior? Dacă vom înceta să fim văzuţi şi validaţi? Din dorinţa de a fi văzuţi, facem toate compromisurile posibile. Spunem da atunci când vrem să spunem nu, nu spunem la timp ce simţim legat de o situaţie care ne deranjează şi nu avem puterea să spunem lucrurilor pe nume nici după ani de zile de la evenimentul cu pricina. Şi culmea e că nici măcar în acest fel nu suntem văzuţi după chipul şi asemănarea noastră, aşa cum suntem cu adevărat. Suntem văzuţi conform imaginii pe care o afişăm, de băiat bun/fată bună, dar nu conform cu ceea ce suntem, în adâncurile noastre cele mai intime.

Ce ne facem însă când vine ziua în care căpătăm curajul de a nu mai fi băiatul bun/fata bună cu care i-am obişnuit pe ceilalţi şi, începând să spunem ce simţim, îi rănim pe ceilalţi? Aici este un subiect extrem de sensibil, pentru că frica de a răni este atât de puternică, încât începem să ne ascundem din nou în spatele aceloraşi tipare ştiute care ne-au adus toată nefericirea posibilă. Dacă reuşim să învăţăm să stăm în sufletul nostru cu propriile sentimente rănite, ne va fi mai uşor să acceptăm că îi rănim pe ceilalţi, fără voia noastră, atunci când spunem ce simţim. Dacă copilul rănit din noi se simte la adăpost în inima noastră, atunci adultul nostru sănătos poate vorbi din locul de autenticitate maximă a sufletului său, ştiind că şi ceilalţi au aceeaşi capacitate de a se împăca, la rândul lor, cu propriile sentimente rănite.

Cum ajungem însă în locul în care ceea ce suntem noi cu adevărat nu mai trebuie redus la tăcere doar pentru că altora nu le convine să audă adevărul? E un proces care oferă, mai presus de toate, un angajament faţă de tine însuţi şi faţă de adevărul tău interior. Când căpătăm acest angajament, ne dăm seama că nu mai putem face abstracţie de el, în nicio împrejurare, pentru nimeni şi pentru nimic.

Pentru mine, acest angajament este mai presus de orice alte concepte spirituale fabricate sau autentice, mai presus de prietenie, de iertare, de relaţii, de convenţiile şi constrângerile societăţii. Pentru că ştiu, în ziua ultimă, când voi închide ochii peste viaţa care a fost până atunci a mea, singura întrebare pe care mi-o voi adresa este: cât de autentică am fost faţă de mine însămi?

sursa aici

Radiesteziștii-bioenergeticienii, yoginii, Rei-Ki-știi, adaug eu și homeopații, sunt folosiți de forțe întunecate

Încep să primesc tot mai multe mesaje ale unor persoane, care au trecut (ca și mine), prin inițieri păgâne și acum, revenind la credința ortodoxă și la Învățăturile Lui Hristos, vor să tragă un semnal de alarmă tuturor. Şi nu sunt puține cazurile când multe alte suflete cad, ispitiți fiind, în mrejele acestor îndeletniciri. Vă sfătuiesc să găsiți timpul necesar vizionării acestor dezvăluiri (le-am primit prin e-mail și am fost rugată să le public pe blog) iar ochii vi se vor deschide la adevărul crunt! 

Mulţumesc tuturor celor care mi-au scris. Fiţi binecuvântaţi! 

Cu drag, Daniela.

Danion Vasile și Marian Maricaru, doi teologi cu discernământ ce au studiat în profunzime fenomenele sociale și psihice.

Danion Vasile a practicat yoga și este unul din cei care s-a convins "din proprie experiență" de duhul ocult ce stă la baza acestor practici ale religiilor asiatice.

O explicație ortodoxă a teoriilor "energiilor" folosite tot mai mult de către practicanții ezoterismului (yoga, prananadi, reiki, raidestezie, bioenergie etc.).