marți, 20 august 2013

365 de motive să iubeşti viaţa

Dragii mei, începând de astăzi am creat o rubrică nouă pe blogul meu, în partea din dreapta sus, 365 de motive să iubeşti viaţa. Aici voi posta zilnic, câte un gând motivaţional care, sper eu, să vă ajute zi de zi.
Cu onoare am primit această carte scrisă de Mihaela Catană, mulţumindu-i încă o dată pentru acest dar ce mi l-a facut şi pe care, cu dragă inimă, îl voi împărtăşi cu voi. 
Dumnezeu să vă binecuvântezeze cu iubire şi lumină!

Dacă doriţi să cumpăraţi această carte o puteţi face AICI

 Gândul zilei de astăzi 20 august – Ajută-mă ca să te ajut

  
 
Ţi s-a întâmplat vreodată să ajuţi pe cineva şi în timp ce o făceai să afli că şi tu ai învăţat ceva din această experienţă? Cu siguranţă că da!
Nu ştii niciodată ce lucruri poţi învăţa sau ce răspunsuri poţi primi ca urmare a faptului că ai dat o mână de ajutor celui de lângă tine.
Îndrăzneşte să rămâi deschis şi să ajuţi ori de câte ori ţi se cere. În final nu ştii niciodată dacă nu cumva vei fi chiar tu cel care ieşi în câştig făcând acest lucru.

luni, 19 august 2013

Purtând Iubirea ca pe un tatuaj


Nu mi-au plăcut niciodată tatuajele. Nu m-a tentat niciodată gândul de a permanentiza pe trupul meu vreo imagine. Şi dacă peste ani şi ani nu mă va reprezenta?

Astăzi însă mi-am privit pentru prima oară trupul cu ochii inimii. Mi l-am privit ore în şir, fascinată. Era plin de ...tatuaje!
Peste tot, atingeri ce-au rămas adânc întipărite în el, înveşnicind vreo clipă de iubire.
Aveam pe tălpi urme plângând. De săruturi strivite. Aveam săruturi ce sunt vii şi azi. Mirate că nu le-am strivit...
Aveam genunchii plini de dâre de Ingenunchieri ce m-au înălţat, dar şi de amintiri de zboruri frânte ce m-au scufundat prin genuni. Astupate însă de urme de alte smuciri 

- "Hai sus, din nou..."
Săruturi pe frunte rămase de cine ştie când...
Binecuvântări...Atât de multe binecuvântări, înfrumuseţând totul în urma lor...Păreau fluturi albi, albaştri, violeţi sau galbeni ...vii, atât de vii...luminoşi, atât de luminoşi...ce parcă mai zburau în cercuri largi, lăsând în urma lor un curcubeu...
Palme ce mi-au sfinţit obrajii ardeau încă şi azi...
Daruri ce mi-au înfrumuseţat mâinile, lăsând fiecare câte o cută vie, luminândă, arzândă de iubire...
Amintiri de palme împreunate în rugăciune, ştergând uşor, uşor, urme de păcate.
Pe obraji urme de lacrimi... Unele ce străluceau şi miroseau a mir. Lacrimi de pocăinţă.
Pe braţe urme de atingeri interzise...fantoma vreunui suflet ce mi s-a aşezat în taină pe braţ, căci numai acolo avea voie să se aşeze, şi nu a mai vrut să plece...
Cuvinte de iubire nerostite ce mi s-au aşezat în păr, diamante îngereşti veghindu-mă neîncetat...
Mângâieri ce m-au aruncat în abisuri şi lovituri ce m-au înălţat, împreunate acum în panglici argintii de lacrimi izbăvitoare...
Mâini întinse ce m-au ajutat, lăsând şanţuri adânci, pline de lumină...
Urmele atâtor arsuri pe piept... Valuri de flacări ce au trecut pe acolo lăsând în urma lor diguri de flori...
Flacăra vreunei lumânări sfinte ce mi-a ars palma şi pe care o rog să nu se vindece...
Rana de la un deget cu care un fost deţinut politic a bătut în peretele unei închisori, în codul Morse, versuri sfinte...de care m-am rugat să nu se vindece şi mi s-a transformat în crin...
Trupul plin de răni. De cicatrici de vise strivite. De zgârieturi de mori de vânt. Sau... Or fi fost chiar monştri? Ici colo câte o Picătură de curaj arzând multele semne atât de urâte ale laşităţilor...ici colo amintiri de zâmbete, de mirări, de aşteptări, de bucurii, ca nişte melci mici scoţând capete de îngeri din cochilii aurite...

Dar inima...Doamne, cum era inima mea... Ah, dacă aş fi ştiut cât de frumoase pot fi urmele lăsate de suferinţă, n-aş mai fi fugit niciodată de ea...Şi dacă aş fi ştiut ce ştiu acum, privind cu ochii inimii urme lăsate de alte inimi în inima mea, n-aş fi lăsat să treacă nici o clipă fără a ierta! N-aş fi lăsat să treacă nici o clipă fără să iubesc...

de Alexandra Svet

duminică, 18 august 2013

IUBIREA este cea mai mare terapie posibilă


”De ce este îmbrãţişarea un instrument vindecãtor atât de eficient? Pânã nu demult credeam cã luciditatea, inteligenţa şi autoanaliza sunt principalele instrumente vindecãtoare, dar ele nu înseamnã nimic prin comparaţie cu îmbrãţişarea.”

Omul simte nevoia sã fie dorit. Aceasta este una din principalele nevoi ale fiinţei umane. Dacã nu se simte iubit, omul începe sã moarã. Dacã simte cã viaţa sa nu conteazã pentru nimeni, ea îşi pierde semnificaţia chiar pentru el însuşi.

De aceea, iubirea este cea mai mare terapie posibilã.

Lumea are nevoie de terapie tocmai pentru cã îi lipseşte iubirea.

Într-o lume plinã de iubire, terapia nu ar fi necesarã deloc; iubirea ar fi mai mult decât suficientã. Îmbrãţişarea nu este altceva decât un gest de iubire, de cãldurã, de atenţie. Simpla senzaţie de cãldurã provenitã de la cealaltã persoanã poate vindeca multe boli, inclusiv rãceala şi egoul. Ea este suficientã pentru a te transforma din nou într-un copil.

La ora actualã, psihologii au înţeles cã dacã nu este îmbrãţişat şi sãrutat suficient de mult, copilul nu poate creşte normal. Lui îi lipseşte un anumit tip de hranã. Sufletul are nevoie de hranã, la fel ca şi trupul. Îi poţi îndeplini copilului toate nevoile fizice, dar dacã nu îl îmbrãţişezi niciodatã, el nu va creşte normal. Psihicul lui nu se va dezvolta. Se va simţi tot timpul trist, neglijat, ignorat, neiubit. A fost hrãnit fizic, dar nu şi afectiv.

Cercetãtorii au remarcat faptul cã dacã nu este îmbrãţişat, copilul scade în dimensiuni şi poate chiar muri, chiar dacã îi este asiguratã hrana fizicã. Corpul este îngrijit, dar sufletului îi lipseşte iubirea. El se izoleazã, devine rupt de existenţa-mamã.

Iubirea asigurã aceastã punte, ea este rãdãcina noastrã.

Aşa cum respiraţia este esenţialã pentru corpul fizic – dacã încetãm sã mai respirãm, corpul moare, iubirea reprezintã respiraţia interioarã a sufletului. Acesta trãieşte prin iubire.

Luciditatea, inteligenţa şi autoanaliza nu sunt suficiente. Poţi sã cunoşti toate terapiile din lume, poţi deveni un expert, dar dacã nu cunoşti arta iubirii nu vei rãmâne decât la suprafaţa activitãţii terapeutice.

Din 100 de cazuri, 90 de oameni bolnavi suferã în primul rând pentru cã nu au avut parte de iubire. De aceea, dacã terapeutul simte o grijã deosebitã faţã de pacientul sãu, hrãnindu-l cu iubire şi împlinindu-i aceastã nevoie, starea acestuia din urmã se poate schimba în mod miraculos.

Dincolo de orice îndoialã, iubirea este cel mai terapeutic fenomen care existã.

Sigmund Freud se temea foarte tare de ea. Îmbrãţişarea nici nu intra în discuţie, dar el prefera chiar sã nu dea ochii cu pacientul, temându-se sã nu simtã o stare de simpatie faţã de acesta dupã ce i-a ascultat toate plângerile şi coşmarurile interioare.

Se temea sã nu înceapã sã plângã, sã nu i se umezeascã ochii, sau – Doamne fereşte! – sã nu simtã chiar nevoia de a-l lua de mânã pe pacient. Se temea atât de tare de relaţia de iubire dintre terapeut şi pacient încât a inventat canapeaua psihanalistului. Pacientul trebuia sã stea întins pe spate, iar psihanalistul stãtea pe un scaun în spatele sãu, astfel încât sã nu fie nevoit sã dea ochii cu el.

Sigmund Freud se temea foarte tare de iubire; de fapt, se temea de propria sa iubire reprimatã. Se temea sã nu se implice. Dorea sã rãmânã în afarã, nu sã se implice în sufletul pacientului sãu, sã fie doar un observator ştiinţific, detaşat, rece, la distanţã. El a creat psihanaliza ca şi cum aceasta ar fi o ştiinţã. În realitate, nu este o ştiinţã şi nu va fi niciodatã! Este o artã, fiind mult mai apropiatã de iubire decât de logicã.

Un psihanalist adevãrat nu se teme sã pãtrundã adânc în sufletul pacientului sãu; dimpotrivã, el este dornic sã îşi asume acest risc. Într-adevãr, apele sunt tulburi acolo, te poţi îneca cu uşurinţã – la urma urmei, eşti şi tu un om! Cine ştie peste ce necazuri poţi da, dar trebuie sã-ţi asumi acest risc.

De aceea îl iubesc atât de mult pe Wilhelm Reich. Acest om a transformat întreaga psihanalizã prin implicarea sa. El a renunţat la detaşarea omului de ştiinţã. De aceea, eu îl consider un revoluţionar mult mai mare decât Sigmund Freud. Sigmund Freud a rãmas un tradiţionalist, speriat de propriile sale reprimãri.

Dacã nu vã temeţi de propriile voastre reprimãri, le puteţi fi de mare ajutor semenilor voştri. Dacã nu vã temeţi de propriul vostru subconştient, dacã v-aţi rezolvat cât de cât problemele personale, vã puteţi implica în lumea interioarã a pacientului, devenind mai degrabã un participant la aceasta, nu un simplu observator detaşat.

Eu înţeleg teama lui Sigmund Freud, cãci şi psihanaliştii au problemele lor, uneori mai mari decât cele ale pacienţilor lor. De aceea, doresc sã fac o afirmaţie cât de poate de categoricã: dacã omul nu este pe deplin trezit, el nu poate fi un terapeut adevãrat.

Îmbrãţişarea este doar un gest, dar chiar şi acest gest este de mare folos.

De aceea, ai dreptate. Mã întrebi: „De ce este îmbrãţişarea un instrument terapeutic atât de eficient?“

Da, este, şi este doar un gest. Dacã este extrem de autentic – dacã la el participã inclusiv inima – el devine un instrument magic, un fel de miracol care poate transforma instantaneu întreaga situaţie.

Nu se pot spune prea multe despre acest gest, dar unul din lucrurile pe care trebuie sã le înţelegeţi este urmãtorul: ideea cã un copil moare, iar în om se naşte adolescentul; cã adolescentul moare, iar în el se naşte adultul tânãr; cã şi acesta moare, iar în om se naşte adultul matur, şi aşa mai departe – este greşitã.

Copilul nu moare niciodatã – nici o etapã nu moare. Copilul rãmâne de-a pururi, înconjurat de alte experienţe, de adolescenţã, apoi de tinereţe, de maturitate şi de bãtrâneţe, dar nu moare.

Omul este la fel ca o ceapã, alcãtuit din mai multe straturi succesive. Dacã decojeşti ceapa, vei descoperi în curând foile fragede din interior. Cu cât te apropii mai mult de miez, cu atât mai fragede devin ele. Acelaşi lucru este valabil şi în ceea ce priveşte omul: dacã pãtrunzi adânc în interiorul lui vei descoperi întotdeauna copilul inocent, iar contactul cu acesta este inevitabil un gest terapeutic.

Îmbrãţişarea permite un asemenea contact. Dacã îmbrãţişezi un om cu cãldurã, cu iubire, dacã îmbrãţişarea ta nu reprezintã un simplu gest golit de semnificaţie, ci unul autentic, dacã inima ta participã la el, intri imediat în contact cu copilul inocent din el. Revenirea acestuia la suprafaţã reprezintã un act cu o imensã valoare terapeuticã, întrucât inocenţa copilului este vindecãtoare în sine. Ea nu a fost coruptã. Ai atins astfel miezul pur al persoanei în care corupţia nu a pãtruns niciodatã, iar acest lucru este suficient pentru a declanşa procesul de vindecare.

Copiii sunt atât de puri, atât de plini de vitalitate, debordeazã de atâta energie. Regãsirea acestei energii este suficientã pentru a-l vindeca pe om. Important este sã scoţi acest copil la luminã, iar îmbrãţişarea este una din modalitãţile cele mai eficiente.
Autoanaliza este o cale mentalã; îmbrãţişarea este calea inimii. Mintea este cauza tuturor bolilor, în timp ce inima este sursa oricãrei vindecãri.

sursa e-mail

sâmbătă, 17 august 2013

Viața - 44 de cuvinte


Viața înseamnă salturi în hăul durerii și zboruri pe culmile fericirii, pierderi și regăsiri, cuvinte și necuvinte, zâmbete de bucurie și lacrimi de tristețe, armonie și dezordine, gălăgie și tăcere, împlinire și dezamgire, apropiere și depărtare, dulce și amar, soare și furtună, putere și slăbiciune, încredere și trădare, bunătate și răutate, curaj și lașitate, iubire, iertare, îmbrățișări, săruturi, prietenie, aventură, tandrețe, credință, suflet, Dumnezeu, timp, copilărie, naivitate, oameni.

Viața nu se rezumă doar la a fi fericit sau nefericit. Ea înseamnă mai mult de atât. Fiecare nouă zi este o nouă pagină albă din cartea pe care am primit-o cu toții cândva. Pagina de azi o putem păta cu lacrimile amare ale propriei dureri, iar pe cea de mâine ne putem desena zâmbetul. Și nu putem fi decât recunoscători pentru tot ce ni se întâmplă. În lacrimi sau zâmbind am mai scris un nou capitol. Am trăit!

Iar fericirea… fericirea e doar un semn de carte pe care îl ascundem din când în când printre paginile vieții noastre.

© Iustina Țalea

vineri, 16 august 2013

Farmecul vieții, cu bune și cu rele


De multe ori viaţa ne pune în faţa unor situaţii stranii, cărora nu le găsim rezolvare. Deşi încercăm să ne îndepărtăm de ele, parcă meandrele destinului ne trag înapoi. Poate că în viitor vom râde cu poftă de aceste evenimente, dar acum avem nevoie de un element de echilibru esenţial. Un prieten bun, o carte minunată, un părinte înţelegător sau un iubit special ne pot ajuta să trecem mai uşor peste probleme. Din păcate însă, nu toţi avem parte de sprijin din exterior, aşa că trebuie să găsim puterea de a merge mai departe în interiorul nostru.

Resemnare sau disperare? Poate că tot ce trebuie să facem este să privim cu detaşare impasul în care ne aflăm. Poate că soluţiile vor veni mai uşor sau problema se va rezolva de la sine pentru că de multe ori lucrurile nu ţin numai de noi. Iar gândurile negre şi suferinţa, pe care le strângem în minte şi în suflet, nu schimbă cu nimic situaţia, doar fac aşteptatea mai greu de suportat. Faptul că rezişti unor încercări neplăcute îţi întăreşte caracterul, iar cu timpul îţi dai seama că nu au fost atât de dificile cum credeai în momentul respectiv.

Crede în tine, nu renunţa la visele tale şi încarcă-ţi zilnic sufletul cu dorinţa de a reuşi, de a clădi puţin câte puţin temelia idealurilor tale. Nu poţi avea dintr-odată tot ce îţi doreşti. Trebuie să ai răbdare pentru ca lucrurile să prindă contur, apoi le poţi finisa forma şi le poţi colora după pofta inimii. Cumva, viaţa va aranja totul, va muta piesele importante aşa cum îţi doreşti, dar trebuie să ştii să te impui în faţa destinului.

Delicată sau complexă, taina lumii nu este uşor de descoperit. Vor rămâne mereu întrebări fără răspuns şi lucruri care ne vor face întâi să plângem, apoi să râdem. Important este să realizăm că acesta este farmecul vieţii, cu bune şi cu rele, cu oameni minunaţi şi oameni dificili, cu lacrimi care ne joacă în ochi şi cu momente pline de magie. Indiferent de care ai parte mai mult, nu lăsa ca inima de copil să se schimbe, nu stinge curcubeul din suflet, pentru că singuri reuşim să dăm o altă nuanţă vieţii, nuanţă pe care o vrem noi.

de Viorica Ghinea 

joi, 15 august 2013

Rugăciune către Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu

alcătuită de episcopul Nicolae Velimirovici

Icoana Maicii Domnului Gorgoepikoos "Grabnic ascultătoare" de la Mănăstirea Dochiariu, Muntele Athos

Valuri de patimi mă împresoară; mare necaz şi strâmtorare îmi umplu sufletul o, întru-tot Sfântă Maică, linişteşte sufletul meu cu pacea Fiului tău şi alungă deznădejdea şi întristarea sufletului meu cu harul Său.
... 


Potoleşte furtuna păcatelor mele care mă frig precum un vierme în foc şi stinge-i flăcările.

Umple-mi inima de bucurie, Preacurată Maică şi împrăştie ceaţa nelegiuirilor mele de la faţa mea, căci acestea mă împresoară şi mă tulbură.

Luminează-mă cu lumina Fiului tău. Sufletul meu se simte sfârşit; totul îmi este greu, chiar şi rugăciunea.

Iată-mă, rece ca piatra. Buzele mele şoptesc o rugăciune, dar inima mea nu tresaltă. Necazurile m-au împresurat de pretutindenea.

Topeşte gheaţa din jurul sufletului meu şi încălzeşte-mi inima cu dragostea ta. Nu-mi pun nici o încredere în apărarea venită de la oameni, ci îngenunchez dinaintea ta, o, Prea Sfântă Maică şi Fecioară. Nu mă alunga de la faţa ta, ci primeşte rugăciunea robului tău.

Tristeţea m-a cuprins. Nu mai pot răbda năvălirile diavolilor. Nu am nici o apărare; nici nu aflu loc de refugiu, om nenorocit ce sunt. Sunt pururea biruit în lupta aceasta şi nu am altă mângâiere decât în tine, Preasfântă Maică.

O, nădejde şi apărarea tututror credincioşilor, nu trece cu vederea rugăciunea mea. Amin.

Prea Sfântă Maică a lui Hristos, Prea Curată, Prea Binecuvântată Maică a lui Dumnezeu, vezi cum satana mă izbeşte precum valurile mării lovesc corăbiile!

El mă urmăreşte ziua şi mă tulbură noaptea.

Nu am pace – sufletul meu se pleacă – duhul meu se cutremură.

Grăbeşte, Prea slăvită Maică şi mă ajută!

Roagă-L pe dulcele Domn Iisus Hristos să aibă milă de mine şi să-mi ierte păcatele pe care le-am săvârşit. O, Preasfântă Maică a Domnului nostru Iisus Hristos, bunătatea ta cea plină de iubire este nesfârşită şi este cel mai mare vrăjmaş al puterilor iadului.

Chiar atunci când cel mai mare păcătos cade în străfundurile iadului, împins de forţe diabolice, dacă acesta strigă către tine, tu eşti gata să-l eliberezi din legăturile iadului.

Slobozeşte-mă şi pe mine. Priveşte cum satana vrea să mă facă să mă împiedic şi să-mi zdrobească credinţa, dar eu îmi pun toată nădejdea în Domnul.

Slavă ţie, ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât Serafimii. Amin.

miercuri, 14 august 2013

Coincidențe fericite

Pentru mine, o coincidenţă fericită a fost concediul neaşteptat la mare. Nici nu am mai îndrăznit să visez că voi revedea marea anul acesta...n-o mai văzusem de 3 ani.
Mulţumesc Doamne! pentru acest DAR.


Destinul este plin de mister… Nu pot să înţeleg cum ni se întâmplă chiar în cele mai grele momente ceva bun. Ne apar în cale oameni minunaţi care nu credeam că există şi ni se întâmplă lucruri frumoase la care nici nu visam. La început asimilăm greu ceea ce trăim, ezităm să credem că după atâtea dezamăgiri mai pot să ni se întâmple şi lucruri bune. Dar minuni se întâmplă în fiecare zi, trebuie doar să avem răbdare pentru că o să vină şi rândul nostru. Minuni pe care eu le numesc de multe ori coincidenţe fericite, întâmplări care ne salvează din agonia pe care o trăim zi de zi.

Ieri viaţa poate a fost goală, lipsită de speranţe, iar astăzi pot să dea buzna în ea multe lucruri frumoase. Aş prefera să fie un echilibru, dar de cele mai multe ori m-am confruntat cu o dezordine ciudată a destinului. Au fost momente când nu ştiam care este rostul meu pe lume şi ce cale ar trebui să urmez, şi clipe în care viaţa îmi oferea mai multe ocazii în acelaşi timp. Şi mă simţeam ca un copil căruia i se oferea o tavă cu mai multe prăjituri delicioase, dar trebuia să aleagă doar una. Cum să îmi dau seama care este cea mai bună ofertă? Unele pot să pară îmbietoare, dar să ascundă surprize neplăcute, în timp ce altele sunt mai simple, dar poate că reprezintă cele mai bune alegeri. Aici apar coincidenţele, cumva te simţi atrasă de lucrurile sau de persoanele bune. Trebuie doar să îţi asculţi inima, deoarece ea ştie să se bucure şi să simtă din timp lucrurile care merită atenţia ta.

Uneori trăim momente pline de vrajă, care ne fac să vedem cât de frumoasă poate fi viaţa. Aceste momente sunt simple întâmplări sau fac parte dintr-o listă a universului? Cu siguranţă merităm să ni se întâmple şi lucruri bune, însă este straniu să vezi cum ţi se întâmplă ceva minunat pentru care nu ai depus niciun efort. Oricare ar fi adevărul din spatele conicidenţelor fericite, trebuie să ne bucurăm de ocaziile şi de persoanele , care ne apar în cale şi dau un nou sens vieţii noastre.

sursa http://blog.divahair.ro/

marți, 13 august 2013

Fericirea nu are definiție, este un sentiment…


Fericirea nu e o regulă și nici o condiție ce trebuie s-o respecți… nu depinde de oameni și nici de lucruri, nu e formă și nici figură, nu ține de tendințe în modă și nici de condiții care îți sunt impuse, este starea în care înveți să trăiești în pace cu ceea ce AI și EȘTI ACUM.. Ea începe în momentul în care te iubești pe tine și descoperi că viața e Dragoste…

Fericirea nu se reduce doar la zâmbete, care de multe ori nu sunt decât o mască de a ascunde o durere… Lacrimile la fel pot vorbi despre cât de fericită poate fi o inimă, când plângi și îți eliberezi sentimentele profunde din interior …

Fericirea nu înseamnă să mergi pe un drum perfect, pentru că perfecțiunea este inumană, iar fericirea de cele mai multe ori este doar o stare prin care te confrunți cu fragilitatea și imperfecțiunile tale…...

Fericirea nu este norocul celor puțini pe care mulții o invidiază… este decizia celor care știu să-și deschidă ușile propriilor vieți… Nu are nicio legătură cu ceea ce ai și nici ce posezi… ci cum știi să apreciezi și să folosești.

Fericirea nu este o lecție învățată pe de rost ca o tablă a înmulțirii, este o stare a minții și inimii pe care ți-o asumi și te confrunți în fiecare zi, fără a te agăța de ieri sau a-ți umple zilele de mâine cu frici …

Fericirea este curcubeul de după furtună, este ghimpele ce înfrumusețează un trandafir, este puterea care te modelează după un eșec…

Fericirea nu are definiție, este un sentiment… Ea nu are limite, nici condiții - este libertatea din interior… Fericirea nu cunoaște invidie și nici frustrare, ea descoperă și apreciază ceea ce are și Te construiește… Este certitudinea unei inimi… a inimii tale…

Fericirea nu este un scop, este modul în care TU începi, cauți, călătorești, folosești tot ce ți-este relevat, ca să devii liber…Liber s-o înțelegi și s-o trăiești.

sursa facebook

luni, 12 august 2013

Ridurile nu arată bătrânețea. Ridurile arată frumusețea și sensibilitatea sufletului...


Atunci când vezi ridurile unei femei, știi ce vezi?
Nu vezi anii ei, nici bătrânețea...
Vezi zâmbetele oferite din inimă, chiar dacă în spatele lor s-au ascuns uneori lacrimi neplânse, temeri, dureri, neîmpliniri și visuri irosite.
Îi vezi miile de clipe de îngrijorare și de așteptare.
Vezi râsete fericite datorate bucuriei altora.
Vezi cărările făcute pe obraji de lacrimile ei arzătoare - lacrimi de dor, de iubire, de neputință, de teamă, de singurătate și mult prea rar de fericire.
Vezi grimase triste din clipele în care nu a fost înțeleasă, acceptată, prețuită, dorită, iubită...
Vezi tristețea adâncă din momentele în care a fost nedreptățită, judecată, dezamăgită și abandonată.
Îi vezi renunțările la visuri și resemnarea în fața pierderilor și a neputințelor.
Îi vezi iubirea, ura, teama, deznădejdea, dăruirea și sacrificiile făcute în numele iubirii.
Ridurile nu arată bătrânețea. Ridurile arată frumusețea și sensibilitatea sufletului...
Ridurile arată o viață trăită cu bune și cu rele, o viață în care a dăruit mult mai mult decât a primit... și ar trebui purtate cu mândrie.

Pentru voi, dragi femei!

de Irina B.
 

duminică, 11 august 2013

Te iubesc e puţin spus...dar e totul!


Prezenţa ta e ca o briză proaspătă, deseori de munte, alteori de mare.
În ochii tăi găsesc mereu soarele şi luna, la un loc cu marea şi cu stelele.
Vocea ta îmi aminteşte de copilărie şi îmi redă speranţa şi încrederea în vise.
Buzele tale îmi dezvăluie mereu arome dulci, de pepene, îngheţată şi ciocolată albă.
Pe pielea ta rătăcesc pierdută între miresme fine de zmeură coaptă şi proaspăt culeasă.
La pieptul tău ascult tăcută cum inima ta cântă de zor, ca nebună, melodia mea preferată.
Sufletul tău mă învăluie constant cu o linişte atipică zbuciumului pe care îl ascunde adeseori.
În tine regăsesc toate lucrurile mărunte şi bune care există în lume.
Alături de tine descopăr mereu promisiunea unei vieţi pline de linişte şi de iubire...
La mulţi ani!

de Jurnal pentru Ea 

sâmbătă, 10 august 2013

Sfaturi pentru a fi frumoasă…


Actriţa Audrey Hepburn, întrebată fiind  „Care sunt secretele frumuseţii tale?”, 
a răspuns cu gingăşie:

„Pentru a avea ochi frumoşi, caută persoane generoase”.

„Pentru a avea siluetă, împarte mesele cu cineva căruia îi este foame”.

„Pentru un păr frumos, lasă un copil să-şi treacă degetele prin el”.

„Oamenii, mai mult decât lucrurile, au nevoie de a fi reînnoiţi, readuşi la viaţă şi iertaţi, nu respinge niciodată pe cineva”.

„Frumuseţea unei femei nu ţine de estetica figurii sale, ci se reflectă în sufletul său. Este vorba de pasiunea pe care o arată.

Frumuseţea unei femei creşte odată cu trecerea anilor.”

Să ajungă esenţa frumuseţii şi la voi!

vineri, 9 august 2013

N-am cerut să fiu ecou și nu voi fi...


N-am cerut să fiu ecou și nu voi fi
decât un strigăt spre călătorii-nainte,
Nu-mi voi pierde pasul înapoi nicicând, de voi îngenunchea,
mă voi târî în pumni și sânge,
spre înainte, mereu tot înainte.
Nu am permis să mă coboare în hăurile gri, mizerii,
și n-am putut s-accept păduri cu ramuri prea uscate
măturând pământul gol - eu am iubit verdeața
chiar și-atunci când era călcată în picioare,
de noroi .
Păream înfrântă, păream sfârșită, păream o mână tremurând de neputință
și râsul vulturilor sfâșia, însângerat, văzduhul,
dar eu mă adunam încet, din ce nu mai păream că sunt,
mă resorbeam în mine,
gemând încet, trăind ca iarba,
în pământ .
Am învățat că tot noroiul se usucă, am învățat
că ploile purifică mereu și spală de furtuni, tot cerul meu,
Am învățat că eu nu m-am născut o umbră pășind în urma nimănui,
ci am venit pe lume alergând mereu-nainte,
tot înainte, chiar și atunci când pașii mei păreau
un abandon scurgându-se încet din răni deschise-n pieptul rece
de pământ ...
Mi-am scris cu hotărâre și durere fiecare piatră ce m-a-mpovărat,
Mi-am scris cu zâmbet în fiecare zi, culoarea, renăscând,
Mi-am refuzat cu îndârjire dreptul de a renunța definitiv,
Mi-am spus că voi reînvăța vorbi, de câte ori tăcerea rece mă va risipi,
Am învățat că nu știu
a muri ...

de Elena Herescu

joi, 8 august 2013

Fă din iubire o minunată inerţie, iar anii vor face inerţie din fericirea ta.

Iubirea nu este un târg: te iubesc pentru că mă iubeşti. Iubirea este o certitudine: te iubesc pentru că te iubesc. (Liviu Rebreanu) 
 

Există două tipuri de iubire; una care te loveşte în cel mai profund colţ al inimii şi alta care vine treptat....

Iubirea profundă îţi cuprinde sufletul instantaneu.
Este iubirea pe care o trăieşti la intensitate maximă, când simţi că nu mai poţi sta nici cinci secunde fără celălalt, când pasiunea atinge cote inexplicabile şi inimaginabile.

Pe de altă parte este iubirea care te învăluie treptat.
Puţin câte puţin descoperi încă o calitate a celui de lângă tine, încă un lucru pentru care merită să-l iubeşti.

Iubirea profundă s-ar putea să-ţi dea impresia că e cel mai frumos lucru care ţi s-a întâmplat vreodată însă vei simţi constant acelaşi lucru: TEAMĂ că e prea frumos ca să fie adevărat sau că pur şi simplu va veni o zi când lucrurile se vor schimba.

Aceasta este iubirea bolnăvicioasă.
Iubirea care naşte gelozia, suspiciunile, grijile.
Este iubirea care îţi mănâncă sufletul, care te îndepărtează de prieteni, care nu te lasă să te bucuri de viaţă.
Ştii doar că iubeşti, că ai face orice pentru cel de lângă tine şi uiţi să faci un lucru esenţial: SĂ TRĂIEŞTI PENTRU TINE, nu pentru altcineva.
Atunci apare problema SUFOCARE ce va genera automat de partea cealaltă o altă problemă: LIBERTATEA.

Atunci te vei simţi respins, vei avea senzaţia că tu dai mai mult.
Nu degeaba se spune că în orice relaţie unul iubeşte mai mult iar celălalt mai puţin.
Important este ca această diferenţă de iubire să ajungă să fie cât mai mică, insesizabilă.
Atunci putem vorbi de iubirea perfectă. Iubire adevărată...

Iubirea ce vine treptat, chiar dacă nu îţi face inima să-ţi bată atât de tare încât să-ţi fie teamă că o să-ţi sară din piept, chiar dacă nu te duce din prima pe culmile fericirii, este totuşi iubirea pe care merită să o trăieşti, în care merită să investeşti timp şi sentimente puternice.

Poţi să te descoperi puţin câte puţin fără să te arunci direct cu capul înainte şi cu ochii închişi.
Asta este cel mai important lucru. Să nu uiţi să ţii în permanenţă ochii larg deschişi.
Doar aşa vei putea să te bucuri cu adevărat de fiecare moment şi să ai încredere în viitor.
Un viitor imaginat de două persoane, un viitor în care nu crezi doar tu, sau pe care ţi-l doreşti doar tu, ci unul clădit şi gândit în doi.

Iubirea ce vine treptat este durabilă, este puternică, reuşeşte să treacă peste obstacole, peste copilării, peste orgolii.
Se mulează după caracterul fiecăruia şi devine o singură iubire, identică.
Amândoi o simt la fel, nu diferit.

Ştim că ceea ce se lasă aşteptat merită şi oferă mai multă satisfacţie, însă de multe ori ajungem să ne pierdem răbdarea.
Şi atunci de ce să preferăm fericirea rapidă căreia trebuie la final să-i plătim un tribut mult prea dureros, când putem să clădim treptat adevărata fericire ?

În prezent, oamenii sunt mai preocupaţi de carieră, de aspectele financiare, iar dragostea a trecut undeva pe planul doi sau a fost complet uitată de mulţi dintre noi.
Majoritatea cuplurilor care se căsătoresc spun că acest legământ este de fapt o afacere....
Cele mai multe căsătorii au la baza motive mult mai importante decât acest sentiment. 

Cam asta am fi tentaţi să spunem că a mai rămas din iubire.

Totuşi în secunda următoare ne trece prin minte clipa în care ni s-a tăiat respiraţia, am simţit "fluturaşi" în stomac şi am tremurat la vederea persoanei dragi, tocmai pentru că am fost fulgeraţi de acest sentiment minunat.

Este imposibil să nu ne amintim de privirea unui om pentru care ştim sigur că am renunţa la tot, să nu ne întoarcem într-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat, în care un sărut a reuşit să te facă să poţi să "zbori".

Sunt convinsă că nu există om pe lumea asta care să nu fi simţit măcar o dată în viaţă că iubeşte şi că merită să facă orice pentru acea iubire, de ce nu mai au oamenii din ziua de azi puterea să lupte pentru sentimentele lor, pentru iubire?

Astăzi oamenii renunţă atât de uşor la iubire.
În goana nebună după bani, după afirmare profesională, uită să se mai oprească o clipă şi să privească în sufletul lor.

Uită cât de frumos e să strângi în braţe fiinţa ce-o iubeşti, uită cât de frumos e când adormi cu capul pe pieptul persoanei iubite.
Fii bucuros în fiecare zi că eşti capabil să simţi aşa ceva şi că ţi se oferă aşa ceva.

.... Fă din iubire o minunată inerţie, iar anii vor face inerţie din fericirea ta. Dragostea eternă există dincolo de cuvinte dacă ştii cum să ţii focul aprins.

Cum?
Începe cu tine!
Iubeşte...şi vei fi iubit !


sursa e-mail 

miercuri, 7 august 2013

Alegeri, alegeri, alegeri. Toată ziua facem alegeri

Bună dimineaţa!


Din clipa în care ne trezim în zorii zilei, facem alegeri. Alegem cum să ne îmbrăcăm, alegem ce să mâncăm, alegem unde să plecăm, alegem ceea ce cumpărăm…
Alegeri, alegeri, alegeri. Toată ziua facem alegeri.
Alegem felul ...în care ne purtăm cu oamenii din jur: putem alege să fim morocănoşi, nervoşi şi reci, stricându-le şi lor starea de dispoziţie, sau putem alege să fim pozitivi, calmi şi calzi. Putem alege să înăbuşim conflictele sau putem alege să le dăm amploare. Alegem să ne apropiem de oameni sau să ne înstrăinăm.
Între “trebuie” şi “vreau” este o diferenţă care ţine tot de alegeri.
Putem alege să facem lucrurile fără plăcere, sau le facem cu iubire.
Totodată ne putem alege şi gândurile, astfel, putem alege să ne gândim la trecut, la lucruri care nu ne-au reuşit, la ceea ce nu avem, la oameni care ne fură pacea sufletului, sau putem alege să ne gândim cu optimism la viitor, la tot ceea ce avem, la lucruri frumoase pe care ni le dorim şi pe care le putem face.
Poate vă vine greu să credeţi, dar ne putem alege şi starea sufletească, fiindcă putem alege felul în care percem lumea, cu lucrurile care ne plac sau nu, şi felul în care le permitem acestora să ne controleze emoţiile. Importanța pe care o acordăm lucrurilor ține tot de alegeri.
Alegerile pe care le facem ne fac să fim buni sau răi, frumoși sau urâți, fericiți sau triști.
Eu vă propun să alegem pentru noi numai ceea ce este bun şi mai ales să alegem să fim buni. 

de Irina Binder

marți, 6 august 2013

Rugăciunea seninătății


Este o rugăciune ideală de rostit mereu, acum. Ai capacitatea să influențezi unele lucruri, însă pe altele nu – cere îndrumare ca să știi pe care le poți influența și pe care nu.

 Doamne, dă-mi seninătatea

... de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba;

curajul de a schimba lucrurile pe care le pot schimba;

și înțelepciunea de a putea face diferența.

Trăind fiecare zi pe rând;

Bucurându-mă de fiecare clipă pe rând;

Recunoscând că încercările fac parte din drumul care mă conduce spre pace.

Acceptând, la fel ca El, această lume lipsită de credință,

așa cum este ea și nu așa cum aș fi considerat eu;

Având încrederea că El va face toate lucrurile juste,

dacă mă abandonez Voinței Lui;

Ca să pot fi îndeajuns de fericit în această viață și extrem de fericit cu El.

De-a pururi, în cea viitoare.

Amin!

de Reinhold Niebuhr

luni, 5 august 2013

A trăi şi a te bucura. Bucuria se naşte în inima omului, din sufletul său frumos


Toate ar trebui să aibă la temelia creaţiei şi credinţei noastre bucuria. Bucuria, dacă nu fericirea, este scopul, sensul de a trăi, fiecare dintre noi dorind să cunoască şi să trăiască cât mai multe astfel de bucurii. Această bucurie se transformă într-o stare, felul nostru de a fi , de a simţi, de a visa şi a lucra, zidind nu cu mâinile, nu cu trupul, ci cu sufletul, plămădind nu materia, nu obiectele efemere, trecătoare, ci din lumina, sufletul, dragostea şi credinţa noastră. Din inima noastră.

A te bucura presupune a simţi binecuvântarea divină, a primi şi trăi viaţa în cel mai firesc, senin mod cu putinţă, în adevăr, aşa cum a dorit Dumnezeu să vieţuim noi, oamenii.

A trăi şi a te bucura. Bucuria se naşte în inima omului, din sufletul său şi este legată de virtuţile creştine ale acestuia: credinţa, nădejdea şi dragostea. Doar  trebuie să admitem aceasta, omul este creştin în sufletul său, structura sa sufletească este plămădită din această fericită şi mântuitoare stare, iar virtuţile şi conştiinţa pe care le primeşte în dar sunt creştine. Căci sentimente precum iubirea, mila, bunătatea necondiţionată, conştiinţa morală, lacrimile însele, omul însuşi, aşa cum este creat, toate acestea sunt dovadă vie că Dumnezeu Cuvântul l-a înzestrat cu aceste calităţi creştine.

Credinţa înseamnă bucurie, o bucurie continuă pe care fiecare persoană este fericită sau măcar are datoria de a o trăi, mărturisi, asuma. Mărturisirea şi trăirea credinţei se face prin faptele, cugetele, prin inima noastră. Dacă această credinţă a noastră nu duce la bucurie, la o stare de seninătate, de puritate, sfinţenie chiar, dacă nu ne zideşte în lăuntrul nostru o inimă de copil, inocentă şi nobilă totodată, înseamnă că ea e zadarnică, înseamnă că nu mărturiseşte adevărul, că undeva am greşit. Înseamnă că nu credem sau nu putem crede în învierea noastră, în renaşterea noastră spirituală. Poate că nu iubim destul sau nu iubim deloc, fiind slabi. Poate că nu acceptăm modul de a fi al credinţei care nu este altă adevărată, bună, sfântă decât credinţă creştină, ortodoxă, aşa cum ne-au lăsat-o Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi. Această credinţă , asumată şi mărturisită prin viaţa noastră de zi cu zi presupune o permanentă, continuă răstignire: răstignirea patimilor, a egoismului nostru; presupune un urcuş greu, sinuos adesea spre inima noastră, spre reclădirea noastră, plămădirea noastră din lumină, din cuvânt, din dragoste.

Măsura ei este dată de cât de mult iubim, de cât de mult suntem în stare să jertfim în numele ei şi al iubirii, cât de mult suntem noi în stare să iertăm, să acoperim din imperfecţiunile, greşelile, goliciunea (spirituală, morală) a celor de lângă noi, a celor pe care, poate îi iubim sau ar trebui să-i iubim. De asemenea, măsura credinţei noastre este dată de cât de bine înţelegem să purtăm haina nobleţei, eleganţei fără a o confunda cu haina materială scumpă, dar dobândită adesea din lucrări dezonorante, necinstite şi care oricum nu înseamnă nimic pentru suflet, fiind trecătoare. În schimb noi trebuie, chiar de am fi sub chipul unor cerşetori, să dobândim haina virtuţilor : a iubirii, a milosteniei, a generozităţii, a iertării aproapelui, a sacrificiului şi a jertfei din iubire. Fără a judeca pe nimeni şi fără a gândi rău despre nimeni.

Sensul credinţei este starea de bucurie pe care ar trebui s-o purtăm, s-o păstrăm în suflet, iar cel mai frumos lucru, gest este acela de a împărtăşi din bucuria noastră, din credinţa noastră, din roadele lucrurilor zidite sau dobândite din suflet tuturor.
Hristos înviat le-a spus femeilor mironosiţe : „Bucuraţi-vă!”. Iar ele s-au bucurat, primind în sufletul lor sensul şi împlinirea credinţei pentru care trăiau. Căci dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră, ne spune şi Sfântul Apostol Pavel. Sensul credinţei noastre este Hristos Cel înviat, credinţa în învierea noastră spirituală, dar şi cea trupească la timpul ştiut doar de Dumnezeu Tatăl. Iar învierea trebuie s-o întâmpinăm cu toată bucuria noastră, cu toată fericirea noastră, fiind mai buni, generoşi în a dărui, a iubi, a împărtăşi din ceea ce avem, din ceea ce suntem, din credinţa noastră.

Mulţi, foarte mulţi dintre noi, trăiesc luptând, straduindu-se toată viaţa să se împlinească, să se regăsească în ceva, să cunoască poate totul, dacă nu cât mai mult, să fie fericiţi. Fie că au cunoscut sau nu au cunoscut şi trăit măcar o clipă din bucuriile credinţei. Măsura credinţei este dată şi de faptele noastre, gesturile, cuvintele noastre, zidirea noastră. Fiind plămădiţi şi din humă, trup care este aplecat spre profan, spre efemer, ne simţim neîmpliniţi, nemulţumiţi, nefericiţi. Ne izbăvesc însă, fericite situaţii, gesturi, fapte, cuvinte, uneori doar unul singur, într-o clipă, prin care dăruim celor de lângă noi, lumii în ansamblul ei, o picătură de bunătate, de dragoste, de compasiune, dăruim o mângâiere, puţină bucurie. Ne restaurăm pe noi ca oameni, mărturisind adevărul, dând sens credinţei noastre prin astfel de gesturi: dăruind lumii din omenia noastră, din hrana noastră, din energia şi iubirea noastră.

Astfel, simţind că a cunoaşte presupune a făptui şi a trăi o seamă de gesturi banale, mărunte, dar omeneşti şi sfinţitoare.

preluare de pe facebook 

duminică, 4 august 2013

Crezul ortodox al lui Nicolae Steinhardt.

Cred în Sfânta Treime

...Cred într-Unul Domn Iisus Hristos Care neschimbat, din milă şi iubire pentru noi, S-a întrupat spre a ne mângâia, a ne veni în ajutor şi a ne da simţul demnităţii şi nobleţei. Care pentru noi oamenii S-a urcat vitejeşte pe cruce deoarece n-a fost numai bun, blând şi smerit cu inima ci şi mai presus de orice, curajos. Care a mers către moarte nu numai ca un miel dus la junghiere, ci şi ca un leu hotărât să înfrunte chinul. Care n-a vrut să pătimească măreţ şi solemn, ci să fie batjocorit şi ocarât şi să rabde până la capăt agonia cea mai cumplită şi mai înjositoare din câte pot fi. Pentru ca astfel să asume cel mai caracteristic dintre elementele condiţiei omeneşti: suferinţa.

Care pe cei drepţi îi iubeşte şi de cei păcătoşi se îndură, însă celor netemători le poartă o trainică şi nedezminţită afecţiune, fie ei încărcaţi cu grele trecute poveri. Care nu uită că a fost şi El om pe pământ, unde Şi-a primit stigmatele şi a dobândit o silă anume faţă de turnători, funcţionari straşnici şi birocraţie.

Cred în Duhul Sfânt, care suflă unde şi când vrea, spre scandalul şi zăpăceala fariseilor, angeliştilor şi habotnicilor, care, ca şi Tatăl şi Fiul, vrea altceva decât numai forme, filosofic, dovezi istorice şi scripturale. Căruia îi este lehamite de ţapi şi viţei sub orice chip, pricepându-se a-i desluşi şi identifica în formele lor cele mai moderne şi mai neaşteptate. Carele nu grăieşte pilduitor, serafic şi preţios, Carele ne călăuzeşte modest şi sigur, după dreapta socotinţă şi nu apreciază în mod deosebit stilul voit onctuos, mâinile cucernic împreunate şi morala ostentativă.

Credinţa noastră, sunt convins, nu se confundă cu „înalta spiritualitate”, nu urmăreşte o cunoaştere ocultă, o igienă mintală ori constituirea unei prime de asigurare la Judeţul de Apoi şi este străină de unele intransigenţe naive ca de pildă: orice ar fi, eu nu mint (pe când monahul îmbunătăţit din Pateric minte pentru a salva, la nevoie, viaţa unui om). Şi nu se potriveşte cu o concepţie pur organizatorică a Bisericii – organizare juridică şi rece şi, până la urmă, inchizitorială: frunţi încruntate şi grumaji ţepeni; după cum nici cu hlizeala prostesc serafică ori neorânduiala şi neastâmpărul. Nu se lasă înfrântă şi convinsă de toate silniciile, durerile, nedreptăţile şi cruzimile lumii; crede în Dumnezeu adversativ: împotriva, în ciuda, în pofida lor, deşi ele, vai, există cu prisosinţă.

Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor şi dezrobirea de sub jugul prejudecăţilor, micimilor şi meschinăriei, spre adoptarea unor reacţii creştineşti în iureşul vieţii de toate zilele, faptelor şi evenimentelor ei.

Nu aştept ca Dumnezeu să ne rezolve treburile noastre lumeşti, a căror înţeleaptă chivernisire ne revine nouă ca fiinţe înzestrate de El cu minte raţională şi o inimă fierbinte. Nu dau treburilor acestora lumeşti mai multă însemnătate decât se cuvine, dar nici nu le dispreţuiesc deoarece ţin de creaţia divină. Iar viaţa, defaimându-i deşărtăciunile, o iau în serios, pentru că într-însa şi printr-însa ni se joacă soarta de veci.

Cred în Biserică şi în Sfintele Taine, mă aştept ca Biserica să nu se amestece unde nu-i șade bine a interveni şi să păstreze cu sfinţenie cele duhovniceşti spre întărirea noastră. Totodată, contradictoriu şi paradoxal, n-o vreau nici oarbă şi nepăsătoare la păsurile credincioşilor şi la complicaţiile existenţei.

Dau puţină importanţă filosofiei, argumentelor istorice, moralismului, estetismului şi erudiţiei, care toate nu-s de o fiinţă cu dreapta credinţă liberă, nemotivată, pascaliană. Nu-mi fac iluzii, i-am citit pe existenţialişti, dar nici nu văd totul numai în negru, ştiu că lumea e neunitară şi surprinzătoare, că totul – în bine ca şi în rău – se poate petrece în cuprinsul ei.

Mă rog fierbinte să fiu cucerit de Domnul Hristos şi slobozit din mrejele părelniciilor şi de frică, să mă port bine cu semenii, să mă învrednicesc de o ţinută nimerită unuia ce poate fi oricând numit prieten al Domnului şi să-mi fie nu numai faptele ci şi gândurile curate şi onorabile.

Cred în minuni (ca şi eroul lui Mircea Eliade în O fotografie veche de 14 ani) şi că Iisus Hristos cu instinct de vânător, se va milui de mine, deşi mă las atât de greu răpus de nesfârşita Lui iubire.

Aştept, mort de spaimă şi plin de nădejde, Judecata de Apoi, ştiu că nu ştiu nimic, n-am nici o dovadă, nici un argument şi nici o îndreptăţire şi singurul lucru pe care-l ştiu este că Domnul e Calea, Adevărul şi Viaţa. Aflat pe Golgota în vremea răstignirii sunt sigur că nu l-aş fi cerut Domnului să coboare de pe cruce spre a crede că e împărat. Ci, odată cu Dostoievski, cred că măcar de-ar fi adevărul altceva decât Hristos, eu tot voi rămâne, orice s-ar întâmpla, cu Hristos.

Muţumesc puterilor cereşti că m-am învrednicit a crede, că mi s-a făcut această neasemuită onoare şi din tot sufletul rostesc, strigând cu lacrimi ca la Marcu 9, 24:
„Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”.

sâmbătă, 3 august 2013

De la ataşament la iubire


Specialiştii au constatat că oamenii longevivi au o mare capacitate; aceea de a accepta mai uşor traumele vieţii. Schimbările, fluctuaţiile, problemele, durerile sunt primite de ei cu un fel de bunătate sufletească sau înţelegere, care nu-i ataşează de ceea ce pierd şi nu-i fac răi atunci cînd pierderile se întîmplă. Noi, oamenii, am crezut că a fi ataşaţi de lucrurile sau de oamenii care ne înconjoară este o dovadă de dragoste. Realitatea arată, însă, într-un mod diferit pentru că ceea ce credem a fi “dragoste” este cu totul altceva. Altceva decît a ne zdrobi printre emoţii şi lacrimi, printre tresăltări ale inimii şi zdruncinări ale sentimentelor. Altceva decît a sta cu ochii în tavan, gîndindu-ne continuu la un om iubit şi altceva decît a suferi pentru că el nu ne este prea apropiat, prea atent, bun sau încîntat peste măsură să ne fie alături. Iubirea şi ataşamentul sunt două stări complet diferite. ŞI, pe măsură ce timpul trece, oamenii sunt nevoiţi să trăiască diferenţa.
Ataşamentul presupune emoţii aproape radicale. Presupune dorinţe radicale şi nevoi care se vor împlinite, precum şi durere, sentimente de inadecvare, emoţii teribile şi suferinţe sufleteşti cauzate de neîmplinirea dorinţelor. Cînd suntem ataşaţi de o dorinţă, ne supărăm pentru că ea nu se împlineşte. În ataşament, respingem ceea ce nu ne place şi acceptăm doar ceea ce ne place. Neacceptarea este funcţia fundamentală a ataşamentului. Suferinţa este efectul ei. În iubire – acea iubire despre care ne-a vorbit şi Hristos în multe feluri (toţi oamenii sunt fraţii mei..sau “am venit să-i despart pe părinţi de copii..”!) – relaţiile cu cei din jur se schimbă. Iubirea la care ni se cere sau ni se va cere să ajungem este- pentru mulţi dintre noi -aproape imposibilă. Acceptarea este iubire şi este libertate emoţională. Este respectul pentru alegerile interioare ale altuia, este acceptare a a ceea ce fratele, mama, sora, iubitul sau orice altă fiinţă apropiată alege să experimenteze în viaţă. Căci toate fiinţele sunt coordonate de propria lor scînteie de divinitate şi tot ce trăiesc este – astfel – dreptul lor divin. Cînd nu acceptăm ceea ce i se întîmplă altuia sau nouă înşine, pare că ieşim intempestiv din iubire şi intrăm la fel în ataşament. Ne agăţăm, atunci, de dorinţele noastre omeneşti, de fericirea noastră, de ceea ce credem că ar trebui să fie şi – prin aceasta – limităm libertatea divină a altui om de a-şi alege experienţa vieţii. Ne alegem atunci cu emoţii, cu străfulgerări de mînie sau de ură, cu suferinţă şi încordare..şi tot atunci nu mai acceptăm propria noastră stare de bine. Iubim ceea ce este omenesc mai presus de Dumnezeu. Viaţa noastră pare a fi chiar aceasta; o şcoală la care învăţăm că tot ce este omenesc depinde de Dumnezeu. Cu cît vom fi mai puţin ataşaţi de tot ce ne înconjoară, cu atît vom simţi mai mult forţa divină care ne aşteaptă s-o recunoşatem şi să-i înţelegem existenţa şi cu atît mai mult vom trăi sentimentul că prin noi se fac toate, dar nu nu le facem chiar noi. Aşa vom înţelege mesajul Domnului Hristos şi vom accepta că lumina sa este prezentă aici şi acum, sub forma iubirii pe care o putem simţi, nu doar în zilele de Paşte sau de Crăciun, ci în toate zilele vieţii noastre.
de Maria Timuc

vineri, 2 august 2013

Pasărea Phoenix se află în fiecare dintre noi...

Pasărea Phoenix - Pasărea legendară care renaște din propria-i cenușă

Ştiu. Văd şi simt. De la firul de iarbă până la înaltul cerului. M-am lepădat de haina perfecţiunii şi mi-am dat voie să respir.

Sunt liberă.Tobele bat din ce în ce mai tare, totul parcă se transformă din cenuşă în foc.

Am început să-mi văd aripile cum cresc şi se întind către înaltul cerului.

Pe câmpul de maci aşezat în faţa mea, soarele îmi face cu ochiul ca de fiecare dată când ştie că mă apuc să scriu.

Acum câteva zile o bună prietenă m-a întrebat dacă nu obosesc? Dacă experienţele dureroase date de viaţă nu m-au doborât?

Luată fiind prin surprindere am zis un Da sec. Însă acum îi pot răspunde din inimă.

Problemele din viaţa noastră nu sunt altceva decât probe de supravieţuire, de creştere şi de acceptare a propriei fiinţe. Da, nu suntem perfecţi şi nici roci de munte neclintite, a recunoaşte că eşti obosit câteodată îţi poate salva viaţa. Nu mai cred de mult în omul 100% perfect, care îşi trăieşte viaţa în funcţie de agendă. De asta am ales să-mi “filtrez” foarte bine oamenii din jurul meu, tot ce vine spre mine, tocmai pentru că-mi sunt datoare din când în când să spun şi NU. Când eşti lovit din plin, nu-ţi mai dai seama cât de mult contezi tu pentru tine şi apoi pentru ceilalţi. Nu mi-a fost niciodată frică de singurătate, pentru o bună perioadă din viaţă mi-a fost cea mai bună prietenă. M-a părăsit când eu i-am zis că am învăţat lecţia ei. Şi oricât de subţire ar fi firul pe care mergem în fiecare zi, echilibrul ce ne ţine drepţi ne va duce la capăt. Chiar dacă la un moment dat foarfeca destinului va vrea să taie drumul iniţial.

Cu încredere şi determinare paşii noştri vor fi mai hotărâţi decât dinţii de fier ai cleştelui. Echilibrul despre care vorbesc, mai devreme sau mai târziu îl găsim cu toţii. Nu neapărat când vrem ci fix când avem nevoie de el. Cred, asta am făcut mereu, fără reţinere cred în mine, în oamenii minunaţi de lângă mine, cred cu toată fiinţă mea în iubire, îmi permit să mă simt ca un copil fără să mă ruşinez de asta.

Şi poate cel mai important dintre toate îl reprezintă faptul că am iertat, că m-am detaşat cu seninătate de ceea ce nu-mi făcea bine.

Liniştea deplină nu se poate câştiga decât după ce ai simţit adevăratul zbucium al fiinţei. Doar atunci când ştii că durerea care era să-ţi sfărâme trupul a fost parte a destinului. Abia atunci reuşeşti să te vezi 100%, atunci când greşelile ţi s-au aliniat în faţă şi te-au lăsat să le priveşti.

Pe podeaua rece şi măcinată de lacrimi fiecare se aşează la un moment dat şi îşi oferă dreptul de a îngheţa timpul preţ de câteva picături.

Da, câteodată obosesc, însă niciodată nu m-am dat bătută, am continuat să vreau. Şi ştiu că aşa face fiecare. Am ales şi rău şi bine, dar am ales şi de fiecare dată mi-am învăţat lecţia.

Când ajungem să vedem dincolo de nori, raza de lumină ce apare ne deschide drumul ce ne aparţine de drept. Cred şi accept şi ştiu că nu sunt singură, că în fiecare clipă sunt în gândul cuiva. La fel şi voi, mereu vă veţi ridica pe vârfuri şi o să priviţi în sinele vostru.

 de Ana-Maria - Aimee.ro 
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...