Suntem iubire

“Nu există orb mai mare decât cel care nu vrea să vadă. Nu există surd mai mare decât cel care nu vrea să audă. Şi nu există nebun mai mare decât cel care nu vrea să înţeleagă.” – (Profetul) 

Când începi să te crezi infailibil şi te autointitulezi, în capul tău, Dumnezeu, tot atunci începi şi să o dai flagrant şi ridicol în bară. Da, eşuând lamentabil ca ultimul dintre începători, în orice ai întreprinde. Pentru că, mai mereu, norocul are şi el mândria lui şi începe să-l părăsească pe cel care s-a încrezut prea tare în veşnicia şansei pe care soarta i-a hărăzit-o, jucându-şi inconştient, ca la păcănele, fiecare bucăţică de fericire pe care a primit-o în dar.

Eu am credinţa imposibil de zdruncinat cum că, norocul şi dragostea le primim condiţionat. Şi, până la proba contrarie, merităm toată fericirea pe care o viaţă de om o are înscrisă în ADN. Dar termenul de valabilitate pentru fiecare graţie depinde de ştiinţa noastră, consecvenţa în a mulţumi proniei pentru tot, şi de bucuria cu care ştim să împărţim iubire din preaplinul dăruit nouă, cu cei mai puţin binecuvântaţi ca noi.

Însă văd în jurul meu oameni care-au uitat să mulţumească Cerului pentru o sănătate splendidă şi şi-o riscă inconştient traversând strada prin locuri nepermise, să zicem. Ori exemplare de-o rară frumuseţe exterioară, etern nemulţumite de înfăţişarea lor fizică, excepţională altfel. Văd oameni bogaţi făcând slalomuri uriaşe pentru a-şi umple conturile care stau oricum să explodeze de umflate ce sunt. Privesc oameni cu familii frumoase părăsind regulile unei morale primare, instinctive, doar pentru a alerga în urma primei Fata Morgana ivită la orizont. Ori personaje puternice, stăpâni vremelnici şi nedemni peste prea multe destine, fiinţe care ar putea naşte doar zâmbet în jurul lor şi care nu găsesc oportun să declanşeze în vieţile ce depind de ei nimic în afara lacrimilor. În mintea mea, sunt oameni ce nu mai înţeleg în ce colţ din existenţa lor sălăşluieşte Dumnezeu. Şi că Dumnezeu e Iubire. Şi că noi suntem Iubire, după chipul şi asemănarea Lui. L-au pierdut şi s-au pierdut. Oameni ce azi merg singuri pe drumuri mult prea înguste, egoiste, lipsite de dragoste, de compasiune, de fericire, de grijă şi bunătate pentru cei de lângă ei. Calcă pe căi de forţă brută, siluindu-şi, în primul rând, propriile lor existenţe, transformând astfel un drum iniţial norocos într-unul sterp, uscat, lipsit de strălucire, abandonându-se doar unei curse spre nicăieri.

Lipsa dragostei ucide. Omoară omenia, decapitează morala, înjunghie fiecare răsărit şi asfixiază amurgul tuturor zilelor. Împietreşte inima şi întunecă raţiunea. Naşte distrugere şi populează coşmarurile din nopţile înstelate.

Oamenii lipsiţi de fericire învaţă ura şi-o mormăie în sinea lor în fiece secundă, aşa cum, seara, copiii cuminţi spun Crezul la marginea paturilor lor înmiresmate cu smirnă şi dragoste. Oamenii neiubiţi sunt cele mai neajutorate creaturi ale Universului. Oricâtă putere, bani, sănătate, noroc şi faimă ar avea. Oamenii fără dragoste, cei care nu sunt în stare de Iubire, sunt printre noi, uneori de mână cu noi.

Şi numai Dragostea i-ar mai putea salva. Iubiţi-i!

de Carmen Voinea-Raducanu
http://carmen.revistatango.ro/author/carmen/

Respect oamenii cu bun simț

Poate fi un om poleit cu aur, poate fi deţinătorul celor mai apreciate diplome universitare, poate avea toate bogăţiile lumii, dar dacă nu are bun simţ, degeaba este şi degeaba are. Port un deosebit respect oamenilor care au bun simţ.

Respect oamenii care, deşi sunt grăbiţi, ştiu să înceapă orice mesaj și orice abordare cu un salut.

Respect oamenii care ştiu că orice favor merită răsplătit cu un “Mulţumesc!”.

Respect oamenii care, atunci când intră într-un spaţiu în care se află alţi oameni, salută....

Respect oamenii care nu râd de cei pe care-i consideră inferiori prin prisma educaţiei, culturii, a defectelor fizice sau a condiţiei sociale.

Respect oamenii care nu iau ultima prăjitură de pe platou, dacă mai sunt şi alţi oameni în jur.

Respect oamenii care nu stau tot timpul cu mâna întinsă şi care nu abuzează de bunătatea altora.

Respect oamenii care nu se pun mai presus de alţii, care nu trăiesc cu impresia că li se cuvine totul, care ştiu să îşi aştepte rândul şi care nu calcă lumea în picioare pentru a ajunge la ţelurile lor.

Respect oamenii care nu îşi câştigă imaginea imaculată înjosind şi pătând imaginea altor oameni.

Respect oamenii care nu folosesc cuvinte insalubre pentru a descrie alţi oameni.

Respect oamenii care cunosc limita dintre decenţă şi indecenţă, care îşi ţin curiozităţile în frâu şi care nu dau buzna în intimitatea personală a cuiva cu întrebări lipsite de pudoare.

Respect oamenii pe care nu-i încântă bârfele de budoar şi care nu răspândesc zvonuri.

Respect oamenii care, în loc să adopte o atitudine agresivă faţă de ceva ce dezaprobă, îşi susţin ideile într-un mod civilizat, fără a-şi impune propriile idei.

Respect oamenii care respectă alegerile şi convingerile religioase ale celorlalţi.

Respect oamenii pentru care credinţa nu este doar o podoabă de arătat lumii şi care nu înjură şi nu gândesc rău despre oameni de îndată ce s-au îndepărtat de Biserică.

Respect oamenii care se respectă având o purtare demnă, care nu decad de îndată ce sunt scoşi din sărite.

Respect oamenii care ştiu când trebuie să se retragă şi când trebuie să abandoneze lupte inutile care doar i-ar înjosi.

Respect oamenii sinceri şi asertivi.

Respect oamenii care nu îşi degradează calitatea de om, indiferent de provocările pe care le au de înfruntat.

Respect oamenii care respectă oamenii.

Irina B. ~ Insomnii

http://www.irinab.com/2013/09/respect-oamenii-cu-bun-simt.htm
 

Leac…de la înger!

Într-o vreme a vieţii sale, Sfântul Antonie se simţea tare deprimat. Şi aşa, răpus de lipsă de energie şi de gânduri negre, Sfântul s-a rugat la Dumnezeu pentru ajutor. În scurt timp, în curtea Sfântului s-a arătat un înger. Şi iată că îngerul stătea într-un colţ, deprimat întocmai ca Sfântul şi, la fel ca el, se scufunda în gânduri negre. Numai că, după un timp, îngerul a început să se roage. Şi a stat aşa - în rugăciune - un timp, după care s-a ridicat de la locul său şi-a început să umble prin ogradă şi să adune nuiele pentru coşuri... Apoi îngerul s-a pus pe împletit coşuri cât era ziulica de lungă. De îndată ce era destul de istovit şi transpirat, îngerul se ducea în chilie, se ruga şi apoi adormea copios. Şi aşa, zi de zi, îngerul Domnului îi dăduse Sfântului Antonie leacul pentru deprimare...

Istovirea în rugăciune era leacul pentru minte, iar istovirea în muncă era leacul pentru trup. "Uite, aşa să faci", părea să-i spună îngerul! "Să te rogi, să stai cu gândul la Dumnezeu, să fii atent... la Dumnezeu şi să ţii mintea departe de gândurile ei omeneşti! Să te istoveşti în trup prin muncă, împletind coşuri şi apoi să te odihneşti îndeajuns". Leacul îngerului conţinea trei... "pastile"; munca intensă, odihna îndestulătoare şi rugăciunea, care împiedică mintea să se intoxice. Leacul îngerului ar putea fi un leac bun pentru oricare dintre noi, fie că suntem deprimaţi, supăraţi din pricini omeneşti obişnuite sau răpuşi de grijile vieţii de zi cu zi.

Nimeni nu scapă într-o viaţă de povara minţii sale negative. Cum bine vedem, nici sfinţii n-au scăpat. Poate că ei au fost mai abitir ţinta minţii negative, căci aşa face gândul rău; precum păduchele, trage la capul curat. Cum noi, oamenii obişnuiţi, putem fi uşor ţinta toxicităţii mentale, cum viaţa de zi cu zi, cu ale ei încercări şi lipsuri ori poveri nenumărate ne încearcă la tot pasul. Şi mintea ne-o poate lua uşor peste brazde. Gândurile negre ne dezenergizează, ne nevitalizează, ne iau puterea. Energia noastră vitală se duce de râpă numai şi dacă ne petrecem 10 minute sau un ceas în gânduri nefericite. Nu contează dacă avem dreptate să ne simţim nefericiţi. Nu contează dacă gândurile noastre negre se leagă de poveşti de viaţă din care pare că nu nu avem scăpare. Nu contează dacă avem dreptate să insistăm în gândul nostru dureros sau numai ne imaginăm răul... Energia vitală ne părăseşte oricum..

Şi leacul pe care îngerul i l-a adus Sfântului Antonie este la fel de bun pentru oricare dintre noi. Să-ţi istoveşti trupul prin muncă şi să-ţi ţii mintea conectată la rugăciune. Să te odihneşti apoi îndeajuns. Dar prima dintre toate este rugăciunea. Căci în ea şi prin ea mintea îşi uită starea de victimă. Prin rugăciune, mintea-şi mută atenţia - dar şi energia - de la debusolare la speranţă. De la suferinţă la încredere. De la caznă la milă. De la rău la... bine. De la frigul sufletesc la căldura diafană a fiinţei. De la întâietatea omului la întâietatea divinului. Acesta-i cel mai mare dar pentru propria minte; s-o deconectezi de preocuparea ei febrilă pentru suferinţă. Să gândeşti cu ea gândurile lui Dumnezeu mai degrabă decât gânduruile lumii. Şi numai rugăciunea singură te întăreşte, prin ea îţi revine puterea, forţa vitală, dorinţa de a trăi. Căci, de îndată ce mintea se trezeşte în gândurile dătătoare de viaţă, prinde şi trupul viaţă. Şi, atunci când trupul şi mintea sunt destul de ocupate cu munca, când trupul şi mintea se istovesc îndeajuns, Viaţa prinde aripi.

Să ne amintim mereu de leacul îngerului şi, în orice stare ne-am afla, să facem aşa cum el i-a arătat Sfântului Antonie. Iar dacă deprimarea ne duce uneori prea jos, atât de jos încât ne pierdem chiar puterea de a ne ruga, atunci să citim rugăciuni. În cele din urmă, prin râvnă şi concentrare, vom putea merge pe cărarea Sfântului, care a fost cărarea vindecării!

de Maria Timuc

Vor fi momente în viața mea, a ta, când…

vom face de două ori aceeași greșeală chiar dacă aveam impresia că ne-am învățat lecția și-atunci ne vom simți naivi, slabi, ridicoli;

ne vom împiedica în lanțul amintirilor și vom descoperi că unele cicatrici sunt de fapt încă răni și vom simți iarăși acea durere pe care o credeam uitată;

vom plânge fără un motiv bine întemeiat și ne vom simți măcinați pe dinăuntru fără să știm de ce;

vom lega noi prietenii încercând cu disperarea unui dependent să regăsim gustul prieteniei de demult, din copilărie și ne vom simți mai goi atunci când căutarea se va dovedi zadarnică;

vom iubi, uneori din ce în ce mai mult, alteori mai puțin, dar niciodată la fel chiar dacă în clipele de prăbușire sufletească ne-am promis că ne-am ferecat toate sentimentele într-un colț uitat și întunecat de suflet;

ne vom despărți întotdeauna cu același nod în gât de oamenii pe care îi iubim căci despărțirea nu devine niciodată o obișnuință și ne vom regăsi pe noi mai pustii ca niciodată la fiecare rămas bun;

vom fi plini de viață, de energie, de optimism, ne vom simți puternici și de neatins și pentru o clipă, măcar pentru o clipă vom uita de toate acele momente când ne-am simțit mici, extrem de slabi și de triști, lipsiți de vlagă și de speranță;

vom deveni nostalgici gândindu-ne la copilărie, căci încărcătura zilnică va deveni uneori imposibil de purtat în spate și-atunci, zâmbind amar, vom revedea pentru a nu știu câta oară pozele alb negru din care încă ne zâmbesc niște copii fericiți;

vom iubi și vom urî ploaia, căci ea naște întotdeauna sentimente contradictorii și-atunci vom duce noi și noi bătălii cu noi înșine;

vom decide că a venit momentul să iertăm anumiți oameni care ne-au rănit pentru că ranchiuna nu a făcut decât să ne urâțească și să ne înjosească și-atunci vom experimenta sentimentul libertății și al ușurării;

vom alege tăcerea în locul cuvintelor căci acestea din urmă ne-au devenit dușmani de câteva ori;

vom sfida imposibilul și ne vom depăși limitele – impuse și neimpuse și ne vom simți stăpâni pe situație;

vom spera, vom merge mai departe, vom fi puternici sau ne vom educa să fim puternici, vom fi demni și poate chiar răbdători, vom fi mai deschiși, ne vom bucura de viață și de oamenii de lângă noi, vom fi sinceri fără a ne mai ascunde după minciuni frumos ambalate și vom învăța într-un târziu că viața nu se bea ca un shot de tequilla, ci se savurează înghițitură cu înghițitură așa cum savurezi o cafea fierbinte și foarte aromată, fie că alegi să o bei cu zahăr sau fără zahăr, cu lapte sau fără lapte.

© Iustina Țalea
http://momenteinviata.ro/momente-in-viata

Ce este iertarea?

Atunci când în inimă simţi durere, imposibilitate de a-ţi expune propriul punct de vedere, atunci când cei din jur te umilesc în orice fel, dar tu taci, tu pleci capul, tu întorci şi celălalt obraz, tu nu cârteşti întrebându-l pe Dumnezeu: „De ce?" atunci înseamnă că sufletul tău a dobândit pacea şi liniştea. 

Privind la societatea contemporană, la mulţimea fărădelegilor ce au loc în ea, adesea ne întrebăm: „Cum să iert?" Întrebare deloc uşoară, mai ales că răutatea a atins nivelul apocaliptic. Fraţii se omoară, se blesteamă, îşi spun cuvinte grele de care măcar nici nu se căiesc, copiii îşi întorc spatele către cei care le-au dat viaţă, mamele-şi omoară copiii în pântece, părinţii acceptă şi încurajează desfrâul copiilor, se duc războaie grele între ţări vecine...Şirul ar mai continua, dar ne-am săturat cu toţii de toată murdăria.

Am vrea ceva curat, luminos, cald şi liniştit, dar nu putem găsi, căci sufletele noastre sunt putrede, pe ele geme „mucegaiul păcatelor". Dacă am putea scoate din inimă spinii păcatelor, cei ai urii, invidiei, toate s-ar însenina. Dar dacă însă am mai încerca să uităm şi răul pe care ni l-a făcut cineva, sau binele pe care l-am făcut şi a rămas fără de răsplată, atunci în general, am avea speranţa că zburăm, că suntem aidoma fulgilor care zboară acolo unde îi duce vântul, dar totuşi îşi îndeplinesc cu exactitate rolul lor. Inima s-ar umple de lumină, ar vedea sfinţi pe toţi cei din jur, n-ar mai judeca, n-ar mai vrea bogăţii, nu s-ar mai aprinde de mânie, în schimb ne-ar purta pe toţi spre pace, linişte şi dreptate.

Toate acestea nu le putem realiza noi, pentru că suntem păcătoşi, dar să nu uităm că la Dumnezeu totul este cu putinţă. Să-L rugăm să scoată spinii urii, să dezrădăcineze patimile care distrug sufletul, mândria, mânia, ţinerea de minte a răului, minciuna, şi să ne dăruiască starea care ne-ar călăuzi viaţa spre limanul liniştii şi a dragostei.

Să ne rugăm pentru duşmani, pentru că doar aşa vom ştirbi mândria şi încet, dar sigur, vom dobândi iertarea. Să nu ne întrebăm niciodată pentru ce? Dar să ne amintim că cine iartă multe şi Dumnezeu îi va ierta multe în ziua judecăţii.

Să ne aplecăm încă odată inimile noastre spre cei ce ne-au greşit şi cu toată dragostea noastră să spunem: „Iartă-mă frate, că eu sunt vinovat, Dumnezeu să te ierte şi pe tine!"

de Aurelia Grigoriţă

Ești mai puternic decât crezi!

Fiecare om are o poveste a sa.

A iubit, a suferit, a greşit, a pierdut, a fost părăsit, minţit, înşelat, trădat...

Poate că eşti într-o perioadă grea a vieţii tale, poate ţi-ai pierdut încrederea şi echilibrul.

Poate că ai cunoscut trauma unei despărţiri, poate că suspini după o dragoste neîmpărtăşită, poate eşti singur între străini şi duci dorul celor dragi...

Poate că eşti împovărat de griji financiare, poate speri la un loc de muncă, de care depinde existenţa ta şi a familiei, poate suferi pentru copiii tăi...

Poate ai pe cineva bolnav, poate chiar tu ai probleme de sănătate...

Poate te simţi îmbătrânit, nedorit, neapreciat... singur.

Poate că oameni în care ai crezut te-au dezamăgit şi te-au abandonat...

Poate aştepţi o împăcare, o veste, un semn, o ieşire dintr-o situaţie critică...

Poate simţi nevoia să fii înţeles, ascultat, acceptat, mângâiat, iubit...

Om frumos, trebuie să crezi în tine!

Trebuie să te aduni, să lupţi şi să încerci.

Trebuie să te desprinzi de un trecut în care nu mai ai niciun rost şi să îţi vezi de drum... Schimbă-ţi direcţia de mers şi caută un drum frumos. Sunt vise care aşteaptă să se împlinească, sunt oameni care aşteaptă să te întâlnească, este o viaţă care aşteaptă să fie trăită!

Poate că numai tu ştii ce îndură sufletul tău, dar nu eşti singur pe lume. Ca și tine, mai suntem foarte mulţi...

Suntem foarte mulţi cei care am pierdut, care suferim, care regretăm, care aşteptam, care nu mai îndrăznim să credem, care ne zbatem între sentimente contrare.

Ai răbdare şi adună-ţi puterile. Totul se va rezolva. Viaţa nu ne dă mai mult decât putem suporta.

Dacă nu ar exista speranţă, nu ni s-ar fi dat visele.

Ceea ce azi ţi se pare imposibil, mâine se va împlini!

Tu eşti o forţă şi vei reuşi!

Să nu uiți că meriţi să fii fericit!

de Irina Binder 

Rețeta de mântuire a părintelui Paisie pentru toți cei osteniți și împovărați

Limitați-vă nevoile materiale pentru că acestea creează poveri înfricoșătoare și neliniști.

Nu râvniți la oamenii care au bani, confort, slavă și putere, ci la cei care trăiesc în virtute, înțelepciune și dreaptă credință.

Nu cereți de la Dumnezeu lucruri care întăresc numai trupul, ci cereți, în primul rând, ceea ce este bun și folositor pentru suflet.

Schimbați-vă viața, descoperiți sensul vieții, câștigați timpul pe care l-ați pierdut în călătoria voastră de până acum pe acest pământ.

Nu vă încredeți în cugetul oamenilor lumești.

Vindecați-vă de bolile care domină în viața oamenilor care nu au învățat să postească, să se înfrâneze, să se roage și să nădăjduiască.

Nu deznădăjduiți, Dumnezeu este pretutindeni și îl iubește pe om.

Tăiați orice relație cu răul, trăiți liber, în acord cu voia lui Dumnezeu.

Arătați-vă credința și prin faptele dragostei față de aproapele.

Hotărâți-vă, ce vreți mai mult: să plăceți lumii sau să vă întoarceți lângă Dumnezeu.

Aproape toate problemele încep de la gură (de la felul în care vorbești, adică) și de asemenea de la cât de mult depinzi de patimile tale.

Să o iubești pe soția ta mai mult decât pe tine însuți. Cu faptele, nu cu vorbele. Și să nu-i vorbești niciodată urât, fiindcă de fiecare dată limba ucide și distruge dragostea. De asemenea, să luați aminte că unii părinți îi răsfață pe copiii lor și le fac toate voile. Și când răsfeți prea mult pe copil, devine egoist și o va lua pe o cale strâmbă. Mulți părinți au grijă să dea copiilor lor mai mult lucruri materiale. Aceasta este o greșeală. Trupul are multe pofte materiale, dar viață scurtă. Sufletul are veșnicie: alt drum, altă călătorie. Sufletul nu sfârșește în pământ, ci la Dumnezeu. Astăzi toți se ocupă de trup, iar nu de nevoile sufletului lor.

- Și care sunt nevoile sufletului, părinte?

- Iată, cum să-ți zic? Nevoile sufletului sunt felurite. Și bucuriile sufletului sunt altele decât cele ale trupului. Trupul ușor îl mulțumești, sufletul nu. Dacă ai bani și te duci într-un magazin mare, trupul este mulțumit. Dar ce poți să găsești pentru sufletul tău într-unul din magazinele acelea mari, cum le zice, supermarketuri, da. Sufletul are nevoie de alte lucruri. Sufletul are nevoie de pace, liniște, comunicare cu Dumnezeu. Pentru a se întreține trupul, este nevoie de bani și de pâinea cea de toate zilele, dar sufletul, pentru a se întreține, are nevoie de talanți dumnezeiești: pâinea cea cerească. 

traducere şi adaptare: Laura Enache
sursa: http://www.agioritikovima.gr/didaches/geronta-paisiou/
http://www.doxologia.ro/

Pilda Creionului

Viaţa creştinului trebuie să fie ca un model pentru cei din jur. Dumnezeu ne-a înzestrat cu raţiune pentru a putea să fim de folos aproapelui nostru. Nu vom putea intra în împărăţie fără aproapele nostru, chiar dacă unii fug de acest adevăr. Trebuie să fim modele vii pentru ei, ca ei prin noi să poate dobândi Raiul. Aş vrea să vă prezint o mică pildă care este numită şi "a creionului". Această micuţă pildă este foarte bogată în învăţături. Această pildă ne poate învăţa esenţialul de credinţă şi ne poate porni pe un drum perfect al frumosului divin! Un copil îşi privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat, întrebă:

- Scrii o poveste care ni s-a întâmplat nouă? Sau poate e o poveste despre mine?

Bunicul se opri din scris, zâmbi şi-i spuse nepotului:

- E adevărat, scriu despre tine. Dar mai important decât cuvintele este creionul cu care scriu. Mi-ar plăcea să fii ca el, când vei fi mare.

Copilul privi creionul intrigat, fiindcă nu văzuse nimic special la el.

- Dar e la fel ca toate creioanele pe care le-am văzut în viaţa mea!

- Totul depinde de felul cum priveşti lucrurile. Există cinci calităţi la creion, pe care dacă reuşim să le menţinem, vom fi totdeauna oameni care trăiesc în bună pace cu lumea.

Prima calitate: poţi să faci lucruri mari, dar să nu uiţi niciodată că există o Mână care ne conduce paşii. Pe această mână o numim Dumnezeu şi El ne conduce totdeauna conform dorinţei Lui.

A doua calitate: din când în când trebuie să mă opresc din scris şi să folosesc ascuţitoarea. Asta înseamnă un pic de suferinţă pentru creion, dar până la urmă va fi mai ascuţit. Deci, să ştii să suporţi unele dureri, pentru că ele te vor face mai bun.

A treia calitate: creionul ne dă voie să folosim guma pentru a şterge ce era greşit. Trebuie să înţelegi că a corecta un lucru nu înseamnă neapărat ceva rău, ceea ce este neapărat este să ne menţinem pe drumul drept.

A patra calitate: la creion nu este important lemnul sau forma lui exterioară, ci mina de grafit din interior. Tot aşa, îngrijeşte-te de ce se întâmplă înlăuntrul tău.

Şi, în sfârşit, a cincea calitate a creionului: lasă totdeauna o urmă.

Tot aşa, să ştii că tot ce faci în viaţă va lăsa urme, astfel că trebuie să încerci să fii conştient de fiecare faptă a ta.

Ce frumos e să fim ca şi un creion care să aibă o mână de conducător (Dumnezeu), care să aibă nevoie de o ascuţitoare (necazuri care ne ascuţă în cele ale vieţii), dar şi de o radieră. Căci nu putem fi mereu perfecţi. Dar există şansă de ştergere. Dar cel mai important este interiorul creionului. Doamne ajută-ne să putem înţelege această pildă pentru a fi cât mai buni şi să lăsăm urme demne de urmat, Amin!

http://www.ortodoxia.md/

Noi, ăştia care scriem, despre ce ar trebui să scriem?

Atunci când scrii şi/sau publici pe un blog personal, te confrunţi de multe ori cu tot felul de dezaprobări din partea celor care te citesc. Mai mult de atât, se pare că unii nu înţeleg că tu ai dreptul să scrii sau să publici orice doreşti, dar că ei nu sunt obligaţi să te citească. Iar faptul că tu ai ales să îţi expui scrierile public nu îi îndreptăţeşte să îţi impună ce şi cum să scrii.

A citi este o alegere proprie şi personală.

Indiferent de subiectul abordat şi de maniera în care acesta este expus, se vor găsi mereu cârcotași nemulţumiţi care vor încerca să te contrazică, să te demonteze şi care te vor judeca - ori pentru gândirea ta rudimentară, ori pentru inteligenţa ta precară, ori pentru sinceritatea închipuită...

Dacă scrii despre partea frumoasă a vieţii, încercând să arăţi totul prin ochii omului pozitiv, care apreciază frumosul şi care e recunoscător pentru ceea are, eşti acuzat că scrii utopii.

Dacă scrii despre frustrări personale, despre episoade triste trăite şi despre oameni care te-au dezamăgit, eşti acuzat că eşti depresiv, trist şi negativ.

Dacă scrii despre principii morale, eşti acuzat de ipocrizie.

Dacă scrii despre Dumnezeu, înseamnă că eşti habotnic şi pocăit.

Dacă scrii despre iubiri pătimaşe, despre prietenii frumoase și despre oameni minunați, eşti catalogat ca fiind naiv și siropos.

Dacă scrii despre cărţi, poeţi şi cultură, plictiseşti, fiindcă nu interesează pe nimeni ce poezii ştii tu şi nici ce cărţi ai citit.

Dacă scrii despre persoane şi despre anumite fapte ale lor, care te-au dezamăgit, judeci oamenii şi nu îţi vezi bârna din ochi.

Dacă scrii despre vreo faptă bună pe care ai făcut-o sau despre vreun gest frumos (sperând că transmiți un mesaj bun lumii), vrei să te dai mare şi să defilezi cu generozitatea ta.

Dacă scrii despre sex, eşti obsedat, vulgar, pervers.

Aşadar, cei veşnic nemulţumiţi de temele despre care se scrie, care nu ştiți să citiți şi să luați din texte doar ceea ce vă interesează, despre ce aţi dori să scriem noi ăştia, care scriem?

Fiindcă noi scriem inspiraţi de experienţele noastre personale sau ale celor din jurul nostru şi în funcţie de stările noastre sufleteşti. A scrie, este un fel de a povesti, de a-ţi descărca sufletul… Şi, mă scuzaţi dacă, atunci când scriu, nu îmi cântăresc cuvintele, nu îmi inhib sinceritatea şi nu îmi fac o prioritate din a mulţumi lumea care mă citește.

Eu nu am o viaţă perfectă. Voi aveţi? Eu nu sunt un om perfect. Voi sunteţi? Dacă voi aţi scrie în fiecare zi câte un text, ce teme ar cuprinde textele voastre adunate în câteva zile?

Preocupați de critică unii oameni ratează șansa de a învăța ceva din ceea ce citesc. Pentru că putem învăța de la oricine: și de la cel bun și de la cel rău, și de la cel deștept, cât și de la cel prost…

Cu mulţumiri îngerului drag, 
Irina Binder 

Nu îmi pasă ce crede lumea despre mine!

Atâta energie consumă oamenii preocupându-se de ceea ce gândesc alții despre ei! Acumulează frustrări, îşi încarcă sufletele cu griji inutile şi îşi alimentează imaginaţia cu tot felul de închipuiri.

A fi pe placul lumii a devenit principala preocupare, dusă până la obsesie.

Aveţi cumva impresia că tot ce facem, felul în care ne îmbrăcăm, lucrurile pe care le avem, felul în care ne administrăm viaţa, necesită aprobarea lumii? Nu!

Viaţa mi-a arătat într-un stil nemilos, că oricât de bun ai fi, oricât te-ai strădui, foarte rar vei auzi păreri reale, pertinente şi adevărate despre tine. Fiecare te va percepe şi te va descrie după propriile valori.

Dacă eşti bun şi corect atragi de multe ori invidia celor incapabili să fie la fel ca tine, de aceea foarte puţini vor fi cei care te vor vorbi de bine. În schimb, dacă va exista un motiv ca să fii criticat şi vorbit de rău, fii sigur că orice zvon se va propaga cu viteză luminii şi, mai mult de atât, povestea va primi și adnotări marginale. Numai tu ai defecte, iar cei care te judecă și îşi dau cu părerea despre tine sunt perfecţi.

Nu am încercat să arăt oamenilor că sunt într-un fel sau altul și nu am făcut eforturi să fiu pe placul lumii. Nu mi-am schimbat personalitatea în funcție de preferinţele oamenilor doar pentru a fi acceptată în turmă. Dar nici nu m-am consumat inutil pentru că unii nu au fost capabili să ma vadă obiectiv, ci după prejudecăți proprii.

Nu dau nici doi bani pe ceea ce crede şi spune lumea despre mine. Şi de ce m-aş strădui să schimb păreri despre mine?

Am observat că până și cea mai bună părere formată în timp îndelungat poate fi dărâmată la prima greșeală... pentru că unii uită de îndată toate calitățile tale, dacă le înșeli cumva așteptările.

Dacă unii mă vorbesc de rău, nu mă degradează pe mine, ci îşi degradează sufletele. În timpul acesta, eu nu sunt nici mai săracă, nici mai urâtă, nici mai puţin iubită. Existenţa mea, reuşitele mele şi fericirea mea, nu depind de părerile oamenilor.

Pentru mine importantă este imaginea din oglinda mea şi a celor care mă iubesc. Important este să fiu mândră de mine şi să nu îmi fie ruşine în faţa lui Dumnezeu cu ceea ce sunt.

Viaţa nu m-a ferit de proşti, de răi şi de invidioşi. Dar în niciun caz nu le voi acorda atenţie acestora...

Nu trăiesc pentru a avea aprobarea tuturor, nu trăiesc pentru imagine, trăiesc pentru mine şi pentru cei pe care-i iubesc! Nu dau doi bani pe reputaţie, mă interesează doar onoarea.

Am atins un nivel superior care mă face să filtrez zgomotele, aşa că, nu aud părerile, ci natura, muzica şi vorbele de iubire...

Restul? E cancan!

“Părerea ta despre alţii este de fapt o reflecţie a părerii despre tine.”

http://www.irinab.com/2011/03/nu-imi-pasa-ce-crede-lumea-despre-mine.html

Crudul adevăr!!!

Am primit ieri un mesaj de la utilizatoarea unui forum de spiritualitate, rugându-mă să-l postez aici. Această persoană care nu doreşte să-şi declare identitatea, după ce a făcut Reiki şi alte tehnici şi cursuri new-age rupte de singurul şi marele adevăr Dumnezeiesc ,,Nimeni nu va ajunge la Tatăl decât prin Fiul", s-a trezit la realitate...

Eu însămi, vă reamintesc, am trecut prin genul acesta de rătăciri.

Redau mai jos textul integral fără nicio modificare din partea mea. Acesta este doar un caz din multe alte cazuri pe care le ştiu. Dumnezeu să ne ajute tuturor!

"Prevad deja multimea reactiilor ostile la aceste randuri dar imi asum...inca o data, riscul de a va face cunoscuta calea adevarului, calea catre Creator-Sursa-Dumnezeu prin Iisus Hristos!
Din copilarie imi aduc aminte ca mi se punea mereu intrebarea...de ce esti trista?...pana azi n-am aflat de ce si probabil nu voi afla niciodata...Am incercat in fel si chip sa ma vindec...si uite asa am facut cursuri de Silva de la care am invatat sa intru in starea alfa si ,,sa-mi programez viitorul"...am facut reiki...cu a carui tehnici trebuia sa ma pot vindeca de orice si sa pot face vindecari la distanta...am facut si prananadi unde am primit initieri si simboluri extrem de puternice...si as mai putea sa continui, da nu asta vreau...Cativa ani buni, am practicat din toate astea si mi se parea ca cu fiecare curs/tehnica sunt tot mai aproape de acel ceva...nedefinit...pe care il cauta toti...
Da, am ajuns foarte departe...pot vindeca cu palmele...pot vindeca de la distanta...pot programa...pot folosi energia...am fost un elev f bun...si am ajuns sa pot face multe cu puterea mintii mele si cu energia pe care o manevram cu extrem de mare usurinta...pentru orice obstacol, orice problema aparea, eu apelam la una din tehnici...le foloseam pana si sa-mi gasesc un loc de parcare...nu-mi vine sa cred unde ajunsesem...
Toate aceste tehnici promit multe...si cand aparea in calea mea o noua initiere, nu puteam rezista...cu fiecare zi eram tot mai ,,buna"...

Profesional, devenisem apreciata...eram exact asa cum isi dorea patronatul de azi...un inginer dur...aduceam bani in firma...ma afirmasem profesional si rasplata pe plan financiar a inceput sa apara...desi sunt femeie si am copii, concuram pe posturi inalte cot la cot cu barbatii...intr-un domeniu in care ei sunt preferati...
Nici o clipa nu m-am gandit ca nu sunt pe drumul bun...la aceste cursuri am intalnit o multime de oameni cu preocupari asemanatoare...,,spirituale"...eram f multumita de grupul de prieteni in care ma invarteam...

Totul parea ok, dar tristetea pe care o purtam in suflet era din ce in ce mai adanca...si intr-o zi am aflat de respiratia holotropica...nu o sa va povestesc prea mult despre ea, pt ca puteti gasi detalii pe net...experienta a fost deosebit de interesanta si apoi am inceput sa astept efectele...da...efectele au inceput incet sa apara...
In prima faza mi s-a parut ca traiesc un vis...pot spune ca am simtit cum e sa ai inima usoara...eram f vesela...ma facusem mai frumoasa...ce sa mai zic...era ca si cum mi-as fi vomat acolo (am facut asta la propriu) toata tristetea...

Cand efectele au inceput sa dispara...m-am simtit ca un drogat...am vrut iar si iar...am inceput sa particip la tot felul de intalniri cu grupul respectiv...practicand si acea respiratie a inimii atat de draga lor...si uite asa intr-o zi...adevaratele efecte au inceput sa apara...
Intr-o zi...imediat dupa ce m-am intors de la un sejur cu prietenii de suflet...mi-am dat seama ca ma prabusesc...ca nu mai suport...ca imi pierd mintile...am inceput sa simt prezenta straina in casa...ma trezeam noaptea si nu ma puteam misca...aveam cosmaruri ingrozitoare...imi simteam frica in toata grozavia ei...nu suportam sa stau singura...nu suportam sa ies intre oameni...ii vedeam pe cei din jurul meu speriati de ce mi se intampla, desi nu am avut curajul sa povestesc nimic de teama sa nu ma inchida la balamuc...

In aceasta clipa de deznadejde, cineva mi-a intins o mana de ajutor...s-au mai bine zis, ajutorul mi-a venit prin cineva...am inteles apoi ca nici nu conteaza prin cine...am inceput sa ma rog...vreau sa va spun ca in momentele acelea ingrozitoare...nu-mi mai aminteam cuvintele din Tatal nostru...cineva nu vroia sa mi le amintesc...

Abia dupa vreo jumatate de an am inceput sa-mi revin...in timpul asta era sa-mi pierd slujba...aveam raspunderea unui departament si eu nici nu stiam pe ce lume ma aflu...dar cineva a vrut sa ies cu bine din toate astea...sunt vreo trei ani de atunci si eu inca nu m-am recuperat integral...nici fizic si nici emotional...mai am frici nedefinite si probleme de pierderi de memorie...ca si cum unele parti din creier ar fi fost avariate...

Nu am cunostinte medicale si nu va pot explica ce s-a intamplat...dar am vrut sa va povestesc despre experienta mea, pt ca vreau sa impiedic perpetuarea acestui rau...

Mergem la toate porcariile astea ca sa devenim mai puternici...si ni se da putere...ni se da exact atata cat cerem...dar nu va puteti imagina cu ce platim...mergem acolo increzatori...credem toate tampeniile care ni se spun (si asta pt ca efectiv vedem ca tehnicile functioneaza)...devenim maestri...si nici nu ne dam seama cand intr-o zi...ne pierdem sufletul... "
----------------------------------------------

Aceste tehnici numite mai sus si altele similare nu duc decat la posedare si boala, deci daca auziti de asa fugiti de cei care le ofera si avertizatii si pe altii. Un om avertizat de ceva rau - chiatr daca nu crede la momentul acela, are sanse mult mai mici sa cada prada decat unul care nu stie nimic caci avertismentul ii deschide ochii si se uita mai critic.

Insa inima ne spune mereu ce este bun si ce nu, numai ca noi ne lasam condusi de minte si ambitii.

Desi la multi incepatori li se face rau de la sesiuni de vindecare cu Reiki li se spune ca acest lucru e de la "curatire" si se ignora semnalul de alarma,
In alte cazuri, prin duhuri negative li se dau oameniilor senzatii pozitive si un fel de vindecare temporara dar efectele negative apar pe urma dupa ce oamenii acestia ajung sa fie posedati de duhuri rele si sa fie goliti de energie. Pe urma e foarte greu sa mai scapi de aceste duhuri si de slabiciuni. Si fara Iisus si mai greu.

DOAMNE IISUSE HRISTOASE, FIUL LUI DUMNEZEU - DARUIESTE-MI TE ROG, GRATIA TA SUPREMA !!!

Noi, femeile

Noi, femeile, suntem un univers de trăiri. Suntem pe cât de fragile, pe atât de puternice.

Suntem capabile să plângem o noapte întreagă, iar dimineața să ieșim în lume cu un zâmbet frumos pe chip, înfruntând toate provocările cotidiene. Plângem atunci când suntem fericite și râdem atunci când suntem triste și nervoase.

Suntem neînțelese pentru sensibilitatea noastră, fiindcă ne emoționează orice este frumos, o floare, o melodie, un zâmbet, vocea unui copil, tandrețea unui bătrân, amintirea cuiva drag... Plângem la nunți, plângem când o prietenă aduce pe lume un copil, plângem când cineva drag suferă, când pierdem o persoană apropiată, când suntem părăsite, când suntem nedreptățite, când ne simțim singure și când ne este dor.

Ne sperie singurătatea și incertitudinile, dar nu obosim așteptând...

Visăm, apoi ne abandonăm visurile pentru a trăi și a împlini visurile celor pe care-i iubim.

Ne atașăm de oameni, de locuri, de lucruri și de momente frumoase.

Muncim cu dăruire, fiind capabile să fim și mame și soții și să avem și un loc de muncă. Și găsim întotdeauna timp pentru a fi alături de o prietenă care are nevoie de noi.

Suntem capabile să trăim zile întregi cu un compliment, păstrăm cu sfințenie orice amintire care ne-a făcut sufletul să vibreze, uscăm flori și îmbrățișăm mascotele de pluș pe care le-am primit în dar.

Renunțăm la noi, ne abandonăm și ne sacrificăm în numele iubirii, dăruind totul copiiilor, soților, părinților, prietenilor...

Ne lăsăm rănite și apoi iertăm. Iertăm neobosit indiferența și răutățile celor pe care-i iubim. Avem dureri capabile să ne distrugă sufletul, dar avem sufletul capabil să se regenereze cu o simplă îmbrățișare, cu un „Iartă-mă!”, cu un „te iubesc!”, cu o promisiune...

Iubim neobosit și necondiționat. Îi iubim chiar și pe cei care nu ne iubesc.

Avem momente când suntem capricioase și imposibile, când obosim să fim perfecte și să ne prefacem că ne este bine... pentru că, în fiecare zi ascundem dureri fizice și sufletești, îndoieli, temeri, regrete, neîmpliniri...

Uneori suntem percepute ca fiind complicate și pretențioase, fără să se știe că avem nevoie de atât de puțin pentru a fi fericite! Avem nevoie să fim alintate, ascultate, acceptate, apreciate, mângâiate... Avem nevoie să ni se recunoască meritele, să fim înțelese, să ni se ofere iubirea de care depind atât de mult sufletele noastre fragile...

Suntem dependente de dragoste, de mângâieri și de cuvinte frumoase. Avem bucurii și visuri copilărești pe care nu ar trebui să ni le tulbure nimeni.

Punem iubire în tot ce facem și în tot ce dăruim.

Suntem frumoase, pentru că suntem delicate, tandre, sensibile, empatice, copilăroase și iubitoare. Suntem puternice pentru că suntem responsabile, prezente, atente, capabile, harnice, iertătoare și ambițioase.

Avem priviri admirative care înfrumusețează orice lucru. Avem mângâieri care alină orice durere. Avem vorbe calde care încurajează...

Suntem greu de înțeles dar atât de ușor de iubit!

Irina B. Insomnii
http://www.irinab.com/

Timpul nu se pierde, ci se petrece în conformitate cu prioritățile și nevoile de moment ale fiecăruia.

Mă întreb: timpul pe care l-am pierdut, îl mai putem recupera în vreun fel? Toți susțin că nu. Și totuși ...

Pot face mai târziu ceea ce nu am făcut la un moment dat .

Pot înțelege mai târziu ceea ce nu am înțeles la început.

Pot schimba mai târziu ce nu am putut să schimb mai demult. Deci, pot.

Cred că nu se pierde timpul, pentru că, de multe ori, nici nu i-a venit vremea pentru a fi petrecut ... Cred că doar dorința noastră de a fi perfecți ne face să spunem că am pierdut timpul și nu am făcut anumite lucruri la ... timpul potrivit.

De unde să știm noi când este acest timp potrivit ? De unde știm că el a fost atunci, când am fost pasivi, și nu acum, când am acționat ? De unde știm că am trecut peste șanse și nu doar că ele fuseseră doar iluzia unei șanse ? Scrie undeva ce am ratat ? Poate că, nefăcându-le atunci, nu am avut o nevoie reală în acest sens. De ce să judecăm timpul trecut prin prisma celui de mai târziu, devenit prezent ? Împrejurările se schimbă, cum am putea noi cântări imparțial, împrejurările? Părerile de rău nu sunt judecători imparțiali. Nu au cum. Pentru că ele, atunci când se nasc, se nasc din alte împrejurări decât cele în care noi am stat în pasivitate. Și nu pot judeca decât prin ele.

Și, până la urmă, de ce păreri de rău ? ... Timpul nu se pierde, ci se petrece în conformitate cu prioritățile și nevoile de moment ale fiecăruia.

Bineînțeles, datorită regulii, s-a născut și excepția .

de HElena

Rugăciune pentru împăcare, înţelegere şi înmulţirea dragostei

 

Stăpâne, Iubitorule de oameni, Împăratul veacurilor şi dătătorul bunătăţilor, Care ai stricat peretele cel din mijloc al vrajbei şi ai dat pace neamului omenesc, miluieşte Doamne, pe cei ce ne urăsc, ne pizmuiesc şi ne ocărăsc; aşijderea şi pe cei ce ne grăiesc de rău. Ca nu cumva vreunul din ei să pătimească ceva rău pentru noi, păcătoşii, nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie.

Doamne, Dumnezeul nostru, caută dintru înălţime ca un Bun asupra inimilor noastre, ce sunt lipsite de dragoste şi de unire şi sunt îmboldite de spinii urii şi ai altor păcate. O picătură din harul Sfântului Tău Duh coborând peste Dânsele, rourează-le bogat, ca să aducă roade bune şi din dragostea cea către Tine să sporească în fapte bune şi să petreacă în dragoste şi unire.

Aşa Doamne, înmulţind dragostea în inimile noastre, păzeşte-ne de tot răul şi de asuprirea vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi, de sabie, de năvălirea altor neamuri asupra noastră, de războiul cel dintre noi şi totdeauna ne ajută să ne iubim unii pe altii şi să facem tot binele, spre a ne învrednici de bunătăţile Tale cele cereşti. Amin.

O zi de duminică luminată şi binecuvântată tuturor.

Mânăstirea Prislop

Fără început, fără sfârșit

Din dragoste, simți cum sufletul ți se desface în petale, petale pe care le aduni una câte una, împletind cununi din ele...

Din dragoste te risipești ca un pumn de mărgăritare deschis către soare, uiți, pur și simplu uiți de aer, uiți de cer, doar strălucești în mii de mărgăritare, în mii de lăcrămioare ...

Plângi ... plângi cu zâmbet, râzi cu lacrimă, ești floare și ești iarbă ... ești gura de oxigen care-ntregește universul ...

Din dragoste ... strângi pleoapele și adormi fără somn, un vis aievea având mireasma mirului, din dragoste ierți și uiți că doare, că dragostea doare ... din dragoste, taci ...

Și iubești tăcând, te desfaci în mii de tăceri cum se desface caierul în mii de fire ... te țeși din iubire, te destrami din iubire .. nu mai ești decât ceea ce vrea iubirea să fii, din iubire - ...

Alergi... alergi prin tine și amețești . și nu te poți opri, sângele nu îți mai aparține, inima nu îți mai aparține, gândurile nu-ți mai aparțin ... din dragoste ...

Și te rogi, te rogi fără rugăciuni, sufletul tău e o rugăciune fără cuvinte, atât de fierbinte, încât se transformă-n lavă ce-ți topește privirile, din dragoste ...

”Te iubesc ” - atât îți vine-n minte, de parcă toată esența galaxiei s-a strâns în cele două cuvinte și picură molcom pe buzele tale ...

Iubești un chip ce-i ambră pentru tine, te hrănești cu el și te înalți deasupra tuturor ... iubești -  tu, din dragoste ai renunțat la trup și te-ai metamorfozat în vulcan ... ești vulcan și apă și aer, și, din dragoste, iubești și din cenușă... ești mai sus decât oricine...

Iubești risipindu-te și adunându-te. ...Iubind ...

de HElena 

IUBIRI INTERZISE

Am iubit. Am iubit interzis, am iubit așa cum oricine iubește permis.

Eu am iubit interzis...

Am iubit aproape imposibil, oameni imposibil de atins. Îmi dau seama acum, după ani de zile, cât de imposibil era. Tocmai de aceea consider că rațiunea mea a fost puternică și nu mi-a permis să îmi clădesc visuri pe iubiri imposibile.

Am iubit oameni pe care trebuia să îi iubească alți oameni, dar am ales să îi iubesc eu. Odată cu aceste alegeri, a venit și suferința. Rațiunea a fost glasul intuiției care mă avertiza că efemeritatea nu este cea obișnuită ci aceea dată de împrejurările speciale în care iubeam.

Am iubit oameni imposibili care au căutat la rândul lor, iubirea, în mine. În schimbul ei, mi-au oferit crâmpeie de fericire. Mă gândesc că această fericire este specială, fiind interzisă. Dureroasă și specială. Cu căutări, așteptări fără așteptări . Un pic cam aiurea, nu ? Probabil.

Nu am întrebat și nu m-am întrebat dacă este bine sau nu. Împrejurările realității mele nu îmi dădeau motive să mă întreb cât de drept sau nedrept este. Față de mine - pentru că față de acești oameni, a fost bine, ei și-au luat porția de fericire din mine și mie mi-au lăsat resturi. Resturile unei fericiri amare .

Am avut visuri. O, da, am avut și eu visuri. Visuri de împlinire. Sunt om. Este firesc. Și prima dată am visat foarte frumos. Cred că și vârsta mi-a permis. Mă vedeam în stare să mut munții din loc în numele iubirii. Și chiar îi mutam cu fiecare zi care trecea. Făceam pași în întâmpinarea visului meu. Îl colorasem frumos, îi spuneam neliniștii din mine să tacă, pentru că tot ce pare imposibil, este, de fapt, posibil.

Și am făcut tot ce se putea face pentru a realiza imposibilul. Încet, cu răbdare, fiecare minut din zi a fost o răbdare în plus. Și analiză. Analiza realității și analiza perspectivelor. Iar și iar, în funcție de tot ce se întâmpla nou, în funcție de tot ce mai vedeam în drum. Până în ziua pe care am simțit-o ” coaptă” pentru a alege. Ca un măr pârguit am cules-o și am pus-o cu grijă în panerul schimbărilor mele. Și am continuat să merg către împlinirea visului meu de împlinire.

Dar iubeam imposibil. Dăruiam și simțeam cum seva mea se scurgea printre degete către o inimă înfometată și egoistă care nu mai dorea să dea nimic înapoi. Continuam să dau. Cu lacrimi din ce în ce mai amare și cu încăpățânarea de a lupta pentru visul meu. Și m-am golit. Ca o ciutură lipsită de apă, o ciutură care degeaba mai căuta în adâncurile fântânii lichid, nu mai era, secase pieptul pământului, nu mai avea nimic pentru fântână.

Rădăcinile se smulg greu. Rădăcinile țipă când vrei să le smulgi de la locul lor și sângerează chiar dacă ele se usucă cu fiecare zi care trece. Pentru sânge, niciodată nu sunt prea uscate. Să smulgi rădăcinile unui vis, din tine, este groaznic. Ce spun eu, groaznic? Este aproape inuman. E ca și cum ai încerca să smulgi cu unghiile carnea de pe oase. Rădăcinile se transformă în liane care îți înconjoară trupul, îți leagă mâinile, ți le răsucesc la spate și nu îți mai permit să faci nicio mișcare. Rădăcinile devin lanțuri. Este inuman să vrei să smulgi aceste rădăcini, însă știam că nu am încotro. Nu mai aveam visuri. Se pierduseră încet, ca aburii, se risipiseră care încotro, fără nicio țintă. Nu îmi mai aparțineau visurile, nu mai erau ale mele. Trebuia să renunț la ceva ce nu îmi mai aparținea. Era inevitabil .

Am iubit imposibil ...

Eliberarea a venit după ce am învățat cum e să ai curaj să renunți la rădăcini.

Golit de tot, sufletul nu mai caută. Doar așteaptă pe o bancă, aidoma unui bătrân după amiaza stând în fața porții și privind rarii trecători care i se perindă prin față . Închide ochii a somn, acel somn obosit de viață.

Într-o zi fără oameni, am iubit din nou. Dintr-o dată, un alt om imposibil. O renaștere bruscă, necerută, negândită. Într-o zi am ridicat pleoapele și am întâlnit cerul.

Cerul este imposibil de iubit. Cerul nu are cum să fie al tău. Dar eu l-am iubit. Dintr-o dată, necondiționat și total. Din țărână, m-am transformat în strigăt de cocor. Puternic, liber și fără logică. Nu exista nicio logică în tot ce se întâmpla, dar logica inimii nu este de înțeles.

Am iubit ca o rană, imposibil, cuțitul care tăia și tăia, și tăia. Tăia din mine bucăți de adorație și eu i le puneam la picioare fără să mă întreb ce va mai rămâne din mine. Transformasem cerul în regele meu, iar eu mă așezasem cuminte, la picioarele sale. Știam. Știam că nu îmi aparține, știam că nu am cum să îmi clădesc visuri - iar când cerul mi-a promis nemărginirea lui, am știut că nu o voi avea. Cerul avea stelele sale, luna și Luceafărul său. Eu nu eram decât iarba. Iarba în care își oglindea frumusețea dimineața, când mă umezeam de rouă, adorându-l. Cerul nu avea cum să simtă și nu avea de ce să simtă spinii care îmi sfâșiau obrazul când el se ascundea. Pentru că se ascundea după nori. Și mă lăsa să îl caut din priviri cu disperare minut după minut, să zăresc măcar un colț din el, din când în când, până când dădea cu mâna la o parte norii și mă privea iar. Iar eu îl adoram. Îl adoram în tăcere, așteptând să îmi găsesc puterea necesară pentru a închide iar ochii.

O iubire imposibilă. O iubire dincolo de rațiune în numele căreia mi-am ucis toate drepturile la visurile pe care aș fi putut să le mai am.

Atunci am învățat să nu mai am visuri.

Am învățat despre mine că pot trăi fără visuri.

Am învățat că fericirea stă într-o privire și într-un surâs.

Am învățat cât de bine coabitează fericirea cu nefericirea .

Am învățat că se poate să fiu pom din ale cărui fructe să se înfrupte doar sufletul altcuiva iar pe mine să nu mă doară că rămân cu crengile pustiite chiar și de frunze. Am știut că iubirea mea imposibilă este lumina necesară unui drum care mie nu îmi aparținea, dar eu trebuia să îl luminez chiar dacă dacă mă transforma în cenușă. Cenușa se risipește în cele patru zări, când bate vântul, nu? Da. Sau se poate strânge în pumn și așeza într-o urnă. Pentru eternitate. Am ales urna. De ce? Ca să pot păstra amintirile. Colorate și frumoase , strălucind exact acolo, în inima cenușii. Amintirile luminează cenușa așa cum eu luminam cândva acel drum .

Iubind imposibil oameni imposibili - o cruce pe care am dus-o cu fruntea ridicată, mai departe ... Fără să mai am visuri. Crucea mea nu e încrustată cu visuri. Dar o port ca pe o ghirlandă de trandafiri trufași, conștienți de măreția lor, de frumusețea lor specială, o port la gât. Până pe piept se întinde ghirlanda mea, s-a înfipt cu toți spinii ei în carne, până la oase și le-a zgâriat și pe ele, scrijelind nume și date și locuri, ca o hartă scrisă cu sânge .

Iubirea imposibilă pentru cerul care-și privea stelele rupt în două între pământ și el însuși. Până când pământul a decis. Până când pământul s-a desprins de cer urlând ca un vulcan care nu-și permite decât să clocotească în adâncuri. A obligat cerul să nu mai strivească iarba ... Și s-a obligat pe el însuși să nu mai stea cu ochii ațintiți către cer. I-a închis. Și nu i-a mai deschis decât când norii au schimbat fața cerului . Definitiv.

Nu am știut niciodată că mereu caut. Caut ca orice om, un loc. Un loc fără definiții -dacă aș fi știut definiția, aș fi știut ce caut. Dar în drumul meu nu am întâlnit definiții ci doar fraze, câteodată propoziții eliptice de predicat.

Căutam fără să știu, locul meu din mine...

Locul pe care nu reușisem să învăț cum să îl văd. Cum să învăț despre ceva despre care nu știam că există?

Când mi-am descoperit locul, nu am văzut oaza. Nu am simțit că mi-e atât de sete, încât deja sorbeam din izvorul care răcorea arșița aerului. Distanța dispărea de fiecare dată când îmi scufundam palmele în apele reci și curate, ducând către buze în căușul lor, lichidul de care avusesem atât de mare nevoie. Iar și iar. Din ce în ce mai mult, nesesizând setea din mine.

Iubind imposibil un izvor, neținând seama de loc și timp. Care timp?! Nu mai era timp, doar nevoia de locul din mine. Un loc cu alți ochi care mă priveau tăcuți și gânditori. Cred că nu aveau încredere - nu știu în ce - în mine sau chiar în privirea lor? Ochi care au văzut pentru mine. Să fi cerut eu asta? Nu știu, nu m-am întrebat niciodată .

O iubire imposibilă care a refuzat să ia seama de drumul atât de lung din față. A refuzat să ia seama că s-ar putea ca pașii mei să nu fie atât de siguri, obișnuiți fiind cu repetatul sfârșit al fiecărui început.

Să fie, totuși, asta, de această dată, o iubire imposibilă doar în ochii mei?

Să fie, oare, asta, prima iubire posibilă? ...

de HElena