sâmbătă, 21 septembrie 2013

Noi oamenii, cei cu defecte, să ştii că avem şi calităţi!

 
Îmi e destul de uşor să deschid ochii atunci când cineva are nevoie de mine. Îmi e destul de uşor să întind o mână de ajutor. Îmi e destul de uşor să ofer un umăr sau o vorbă bună cuiva care are nevoie de aşa ceva mai rău ca de aer. De ce? Pentru că îmi face plăcere, pentru că mă simt al naibii de bine atunci când văd că situaţia cuiva se poate ameliora considerabil iar eu, da, EU, am contribuit la treaba asta. Un pas mic pentru omenire, un pas URIAŞ pentru MINE.

Dar când vine vorba de mine, de persoana mea, uit de toate regulile şi principiile de care ţineam cont până atunci. De fapt uitam, şi acum îmi aduc aminte de treaba asta cu zâmbetul pe buze. Eram naivă, eram copilă. Sunt şi acum copilă, dar nu la capitolul ăsta. Nu ştiam să mă educ să fiu mai indiferentă, nu ştiam să nu mai iau totul atât de personal, nu ştiam că nu trebuie şi că nu se merită să mai pun totul la suflet. Nu voiam să văd că şi eu merit. Nu voiam să văd ce om bun sunt şi câte calităţi am. Mă “obligam” să îmi văd doar defectele, să mă critic aspru… şi nu, nu critică constructivă. Îmi distrugeam singură încrederea de sine.

Dar uşor-uşor, în timp, am învăţat că EU-ul este şi trebuie să fie mai puternic decât TU-ul, chiar şi decât VOI-ul.

Tot aici voi fi şi de acum înainte, tot acelaşi ajutor şi suport îl voi oferi, tot acelaşi om bun voi fi, dar atunci când o să fiu absentă nu va însemna că am dat bir cu fugiţii… nicidecum. Atunci voi avea grijă de mine! Şi mă voi întoarce înzecit mai puternică. Şi mai fericită… De ce? Pentru că am învăţat că cea mai mare dovadă de curaj are loc atunci când gândeşti despre TINE cu voce tare.

Iar TU să ai curajul întotdeauna să spui NU, şi atunci când vei face asta să ai curajul să fii TU! Să te prezinţi în faţa lumii aşa cum eşti, golaş de aparenţe. Să-ţi laşi defectele la vedere pentru că oamenii mari ştiu ce să facă în faţa lor!

de Bianca 

vineri, 20 septembrie 2013

Brațele unei mame sunt cel mai sigur loc de pe pământ

Niciodată nu m-am visat prințesă, deseori mă visam o mamă fericită, o soție modestă și un sprijin pentru viitorul meu soț.
N-am crezut în basme, am realizat că într-un cuplu nu există doar perfecțiune, nu există liniște absolută. Întotdeauna există probleme, doar așa putem gusta din adevărata dragoste.


Certurile? Le putem rezolva. 


Mândria? N-are loc în patul nostru. 

Dragostea? Să fie infinită. 

Respectul? Să-l savurăm, să ne unim unul cu celălalt. 

Când pici tu, eu te ridic. Când eu pic eu, tu să mă ajuți. Este o regulă mult prea simplă.

În fiecare femeie există sentimentul de mamă, dorința de a-i face pe ceilalți să se simtă iubiți.
De când mă știu, observând-o pe mama cum gătea, mă întrebam de unde are atâta energie. În timp am înțeles că totul este făcut cu dragoste. Iubirea unei mame este cel mai pur sentiment, nu pretinde recompensă, vine și atât. Vine și te face să te simți un om frumos, iubit, și cel mai important te face să te simți al cuiva. Să asculți întotdeauna sfatul unei mame, pentru că îi vei da dreptate fără să vrei.

Mamele sunt oglinda lui Dumnezeu, sunt îngeri coborâți pe pământ. Este incredibil cum brațele lor firave sunt cel mai sigur loc de pe pământ, ascunzătoarea noastră, unde ne simțim protejați și înțeleși. Indiferent de ce va spune lumea, mama nu te va critica, nu te va judeca de față cu ceilalți. Te va corecta acasă, în taină, cu un glas dulce și calm, cu vorbele lui Dumnezeu.

de Maria Cristiana Tudose
Sunt și eu un pui de om

joi, 19 septembrie 2013

Puterea unei FEMEI izvorăşte din IUBIREA de Sine şi din Darurile INIMII Sale.....

 
Puterea unei FEMEI nu stă în capacitatea de a-şi struni Bărbatul sau Familia ca pe cai, ci în fermitatea braţelor şi în CĂLDURA INIMII cu care îmbrăţişează.

Puterea unei FEMEI nu stă în capacitatea de a-şi îndruma subalternii, ci în ARTA de a-şi ţine FAMILIA UNITĂ şi de a sacraliza fiecare clipă petrecută în Familie.

Puterea unei FEMEI nu stă în puterea vocii sale, ci în cuvintele blânde pe care ştie să le şoptească.

Puterea unei FEMEI nu stă în mulţimea prietenilor, ci în cât de prietenă ştie să fie cu copiii ei şi cu Tatăl pruncilor ei.

Puterea unei FEMEI nu stă în cât de mult este respectată la serviciu, ci în cât este de respectată Acasă, în Căminul ei ca IUBITĂ, FEMEIE, MAMĂ . ...

Puterea unei FEMEI nu stă în cât de puternic ţipă, ci în cât de blând ştie să atingă şi să mângâie.

Puterea unei FEMEI nu stă în hainele pe care le poartă şi nici în numărul cupei de la sutien, ci în INIMA din pieptul său.

Puterea unei FEMEI nu stă în numărul de bărbaţi care îi stau la picioare, ci în Loilalitatea, Fidelitatea ei faţă de BĂRBATUL Unic, Alesul INIMII şi a Întregii sale Fiinţe.

Puterea unei FEMEI stă în Dorul ei Limpede şi curat ca un izvor de a IUBI un BĂRBAT UNIC, Alesul INIMII şi a Întregii sale Fiinţe...

Puterea unei FEMEI nu stă în greutăţile pe care le poate ridica, ci în poverile pe care le poate duce!

Puterea unei FEMEI izvorăşte din IUBIREA de Sine şi din Darurile INIMII Sale.....

autor necunoscut

marți, 17 septembrie 2013

Relaţii cu...sau fără iubire

”Dragoste cu sila nu se poate”, zice un proverb popular, iar în proverbe s-a adunat întreaga înţelepciune a popoarelor. 


Dragostea-i o alegere a sufletului, de aceea ea nu are explicaţii mentale. Nu poţi spune raţional ”de ce iubeşti pe cineva”, de ce nu iubeşti pe altcineva! Pur şi simplu, simţi că iubeşti sau nu iubeşti. După a iubi sau a nu iubi e un mare, mare punct, pe care mintea încearcă să-l transforme în virgulă, doar pentru a adăuga explicaţii complicate, complexe şi problematice unei stări fără explicaţii şi imposbil de descris. Noi nu putem iubi nimic şi pe nimeni forţat, dar – cu toate acestea – recurgem la forţă şi nu doar la forţă fizică, la violenţă verbală, ci la diferite tipuri de constrângere, în speranţa că celălalt, un altul, pe care-l dorim musai lângă noi, chiar cu preţul sugrumării sufletului său, ne va iubi. ”Să fim iubiţi cu forţa”, iată o cerere pe care o facem inconştient cu toţii în anumite momente ale vieţii. Dacă partenerul nostru de viaţă, iubitul, iubita, soţul sau soţia evadează către o altă relaţie, ne supărăm, facem presiuni, încercăm să-l aducem înapoi, recurgând la diferite tertipuri constrângătoare. Averile, copiii, responsabilitatea, prestigiul, moralitatea, o multitudine de concepte mentale ne parvin şi ne sprijină, pentru a ne susţine şi a ne motiva furia, enervarea, frustrarea sau tensiunea atunci când partenerul de viaţă alunecă spre...altcineva. Prea puţini oameni înţeleg iubirea şi libertatea de alegere şi prea puţini au puterea de a-şi întreba partenerul; ”Nu mă mai iubeşti”? ”Ce nevoi are sufletul tău, ce cauţi pentru a fi fericit”? ”Aş putea face eu ceva, care să te ajute să te simţi împlinit în viaţa ta”?

În realitate, fără aceste întrebări şi răspunsuri, discuţiile legate de trădare, înşelare, părăsire, abandon, separare, despărţire între oameni sunt incomplete şi dezvăluie prezenţa sau absenţa iubirii în cuplu. Mintea nu poate explica iubirea, n-o poate justifica, n-o poate înţelege, căci iubirea-i dincolo de toate înţelegerile, o prezenţă în minte, dar – mai ales – dincolo de tot ce poate spune mintea despre ea. Separările, fără excepţie, au la rădăcină percepţia că iubirea nu este prezentă. Iar dacă cineva pleacă dintr-o relaţie, nu se poate întâmpla niciodată fără ca percepţia că iubirea lipseşte să fie şi ea prezentă. Nu a ne despărţi sau a fi împreună este important, cât a înţelege dacă suntem împreună ”în iubire” sau din pricina absenţei iubirii. A fi împreună fără iubire e ca şi cum am locui într-o casă pustie sau am avea o casă frumoasă undeva, pe lume, dar noi locuim într-o cocioabă. 

Iubirea este sursa de energie a relaţiei, iubirea este sursa comportamentului frumos, iubirea şi afectivitatea sunt sursele comportamentului moral, al atitudinii deschise şi al bucuriei de a fi împreună. Când suntem într-o relaţie fără iubire, tindem să evadăm din ea. Când sufletul nu-i prezent în locul în care-i şi trupul, lipseşte întotdeauna esenţa, frumuseţea, comunicarea, graţia şi împlinirea. Atunci, de ce oare, majoritatea oamenilor îşi constrâng partenerii să rămână lângă ei, de vreme ce dragostea nu poate fi constrânsă de nimic, iar fără ea ceea ce construim nu-i o familie frumoasă, cât o manifestare a Egoului. Dragostea este reală doar atunci când cel iubit vine către noi fiindcă el singur alege aceasta. A suferi pentru că altul nu ne iubeşte e un fel de a ne împotrivi iubirii, care – în strălucirea şi-n graţia sa – ne îndepărtează de ceea ce nu este iubire!

de Maria Timuc

duminică, 15 septembrie 2013

Motivaţia în viaţă are puterea să ne ţină drepţi şi puternici


Noi avem nevoie continuu de motivaţii pozitive şi nu de acele motivaţii pe care ni le pot oferi alţi oameni, bunătatea, frumuseţea, dragostea sau buna purtare a celor din jur, ci de propriile noastre motivaţii. Motivaţiile personale pot rămane tainice, le putem ţine în lăuntrul nostru, ca pe nişte bijuterii frumoase şi rare, doar să le avem. Asta contează cu adevărat, asta ne dă energie şi puterea de a merge pe drumul vieţii, de a rezista prin ploaie şi prin vânt, prin momentele de cumpănă şi prin cele derutante, prin clipele de conşmar şi, de ce nu, chiar prin cele imposibil de frumoase, prin cele pe care ne temem că le-am putea pierde. Motivaţia are puterea să ne ţină drepţi şi puternici, ea ne despovărează şi ne ajută să nu cedăm atunci cand ne simţim epuizaţi, să trecem cu fruntea plină de sudoare prin greutăţi, dar cu speranţa că “trece şi asta,,.

Absenţa bunelor motivaţii in viaţă e ca o plagă, ca o piedică puternică, e un soi de bagaj distructiv, căci din pricina acestei lipse psihologice nu putem merge corect, nu putem evalua, gandi, spera şi crede, iar fără de credinţă şi încredere ce poţi face? Nu te poţi forţa să treci peste tine însuşi nici măcar să depăşeşti nişte biete resentimente, nu te poţi consola şi cu atât mai puţin să găseşti în tine forţa necesară să depăşeşti ura, neliniştea, suferinţa sau alte tipuri de trăiri, inerente condiţiei umane. Statutul de fiinţă umană presupune trăirea inevitabilă a suferinţei; pare că suntem chiar condamnaţi la resentiment, la tristeţe uneori, la sentimentul de a fi abandonaţi sau forţaţi să ne fie frică şi să ne simţim rău. A rămane în astfel de vibraţii ale experienţei noastre, a nu găsi în noi motivaţia, care ne poate duce pe o altă cale, pe calea binelui, pe calea umanizării sau a trăirii fericite, presupune să ne autcondamnăm la blocaj şi la suferinţă, la toxicitate interioară şi la deznădejde. Asta ţine, însă, de propria decizie, de propria capacitate de a ne mobiliza, nu atât pentru ţinte concrete, nu atât pentru exterior, cât pentru a atinge în noi o stare mai bună, de a trăi mai frumos în noi înşine.

Noi ne dăm adesea motivaţii pentru a ne întreţine negativitatea, resentimentul, suferinţa şi sentimentul că nu avem ieşire dintr-o situaţie de viaţă nefericită şi asta e tot motivaţie, dar nu-i una energizantă, nu-i una care ne poate dezlega de sentimentul disperării, ci una ce ne leagă mai intens şi mai grav de disperare. Conştienţa şi frumuseţea stă tocmai în faptul şi în descoperirea uluitoare că putem găsi întotdeauna motivaţia pozitivă, deci şi forţa, şi puterea de a ne ridica din prăpastia disperării. Nu contează ce anume ne stimulează să trăim mai frumos, nu contează dacă vrem mai mult în plan material, în plan spiritual, dacă ne gândim la alţii sau la noi înşine; important este să putem trăi la un alt nivel de speranţă, să păşim curajoşi către ceva ce se poate face şi să ştim că noi putem face anumiţi paşi pentru a ajunge acolo unde ne dorim. 


Energia ne vine din dorinţă, din vis, din aspiraţie, din înţelegere, din speranţă, din paşii pe care-i facem către un scop, către un sens. Ne vom simţi mai bine cu noi înşine cand mergem undeva şi ştim unde anume vrem să mergem, decât atunci când lăsăm drumul vieţii să se întample, când privim resemnaţi spre cei ce pare că sunt mai puternici şi pot mai mult. Noi putem mai mult, cu toţii putem, dar trebuie să ştim asta şi să fim motivaţi să păşim cu tot curajul către destinaţie, căci ceea ce ne face viaţa mai frumoasă este întotdeauna trăirea noastră şi de ea trebuie să avem grijă cu adevărat.

de Maria Timuc

sâmbătă, 14 septembrie 2013

Să ne rugăm pentru cei dragi nouă

Mântuieşte Doamne, poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta; biruinţă binecredincioşilor creştini asupra potrivnicului dăruieşte şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău.
De Ziua Crucii

Să ne rugăm pentru cei dragi nouă. Noi, cei care am pus început pocăinţei, suntem, oricât am fi de răi încă, şi oameni buni, pentru că ne dorim să facem binele, să facem fapte bune. Dar se întâmplă să nu fim conştienţi ce faptă bună şi cât e de folositor să ne rugăm pentru cineva.

Haideţi să facem chiar începând de astăzi  vreo sută de fapte bune. Să luăm în minte, pe rând, o sută de persoane care ne sunt dragi - puteţi să-i alegeţi şi pe cei ce vă fac rău sau nu vă iubesc, adică pe vrăjmaşi - şi să spunem pentru fiecare: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-l pe cutare!”. Şi la sfârşit să spunem: „Doamne, miluieşte-mă şi pe mine păcătosul (păcătoasa)!” şi vom avea pace şi bucurie în duhul nostru.

Revin la ocazia pe care ne-o oferă lucrul mărunt al vieţii noastre de zi cu zi de a ne întâlni, prin el, cu Dumnezeu. (Să devenim conştienţi că El, Dumnezeu Omul, Mântuitorul nostru ne cheamă la această întâlnire când ne spune: „Fără Mine nu puteţi face nimic!”. Acest nimic înseamnă chiar nimic pentru că puterea pe care o avem în noi este de la Dumnezeu şi Dumnezeu a dat-o „pe mâna noastră” şi El ne dă libertatea să o folosim. Şi când fac ceva rău, tot cu această putere fac. Dacă Dumnezeu nu ar îngădui - El nu vrea să fac răul pe care îl fac, clar îngăduie, în virtutea tainei libertăţii - să fac fapta rea pe care o fac, El mi-ar lua viaţa în clipa aceea şi nu aş mai face...

Dacă înţeleg asta mă cutremur: în tot ce am făcut astăzi, fără să-mi dau seama, am folosit puterea lui Dumnezeu! Si tot ce am făcut rău a fost răstignire pentru El pentru că am făcut, cu puterea Lui, ceva ce El nu voia să fac. Asta înseamnă că-L răstignim cu faptele noastre rele: folosim viaţa pe care ne-a dat-o şi în care ne ţine, împotriva Lui.

Conştientizând asta vom fi mai motivaţi să punem toate gândurile şi toate faptele noastre înaintea lui Dumnezeu.

Nu va fi uşor, avem nevoie să ne străduim pentru asta, dar vom vedea încă de la primii paşi că merită.

(Monahia Siluana Vlad, Deschide cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia, 2013, p. 28)

joi, 12 septembrie 2013

Întoarcerea la lucrurile simple

Am cules aceste flori pentru voi. Vi le dăruiesc cu drag, o zi bună să aveți!

Cineva spunea cândva că își dorește ca toți oamenii să ajungă bogați pentru a descoperi că nu asta îi împlinește cu adevărat. Ei bine, dacă îți folosești puțin intuiția, îți poți da ușor seama că nu e nevoie neapărat să treci prin această etapă pentru a afla ce anume te împlinește cu adevărat, deși pentru mulți oameni e o experiență necesară.

Însă atunci când înțelegi că ai nevoie de lucruri pentru folosință și nu pentru a te simți fericit, că nu e nevoie să fii ridicat în slăvi de ceilalți pentru a face ceva cu adevărat bun pentru ei și că ai nevoie de oameni pentru a dărui, nu pentru a-ți fi împlinite nevoile, că ego-ul e cel ce vrea admirație și recunoaștere, în timp ce inima nu vrea decât iubire, atunci te întorci la…simplitate.

De fapt, ne regăsim în lucrurile simple pentru că acestea sunt cel mai aproape de natura profund umană. Cu alte cuvinte, întorcându-te la ceea ce e simplu ne întorcem la noi înșine. Poate că nu întâmplător, de-a lungul timpului, toți marii înțelepți ne-au îndemnat la simplitate cu mesajul să alegem calea simplă, nu calea ușoară.

Simplitatea poate fi dură uneori pentru că nu lasă loc de interpretare și te aduce în prezent, la ceea ce este, nu la ceea ce mintea ta și-ar dori să fie…A fi simplu înseamnă a fi tu însuți, și nu masca pe care ți-ai creat-o pentru a fi acceptat în lume, să te descoperi așa cum ești și nu așa cum ți-ai imaginat că ești.

Trăind într-o societate care îți pune mii de opțiuni la dispoziție pentru absolut orice vrei să alegi, mintea omului s-a complicat atât de mult, încât acesta a ajuns să ducă o viață din ce în ce mai complicată, cu relații tot mai complicate, îndepărtându-se astfel tot mai mult de esența lui. 
 
De aceea, într-o lume din ce în ce mai agitată și mai stresată, cea mai simplă și mai sigură soluție rămâne întoarcerea la puritatea lucrurilor simple.

Un zâmbet fără un motiv anume, o umbrelă ridicată deasupra unui trecător plouat pe stradă, un „Te iubesc” scris pe geamul aburit de frigul dimineții, un mesaj scris de mână în loc de sms, o îmbrățișare în loc de clasicul „La revedere”, un „Mulțumesc” însoțit de o privire caldă, o mână întinsă celui care îi e greu să se ridice, savoarea unui ceai dimineața, salutul unui răsărit de soare…acestea nu sunt decât câteva exemple de lucruri care sunt atât de simple încât…mă fac foarte fericită.

http://lectiidinviata.wordpress.com
 

miercuri, 11 septembrie 2013

Cum eşti tu ca om, astfel încât să laşi ceva în urma ta?

M-a inspirat acest cantec,



aşa că voi transmite şi eu mesajul mai departe. Cineva m-a provocat cândva să fac un exerciţiu de imaginaţie mergând în timp peste ani, ce aş vrea să spună oamenii despre mine la moartea mea.

Hmm, îmi plăcea să fac acest exerciţiu în copilărie, uneori mă uitam în biblioteca părinţilor şi îmi imaginam că acolo va fi o carte scrisă de mine… şi îmi imaginam mulţi oameni care au învăţat lucruri utile de la mine. Aşa m-am apucat de scris jurnale şi de adunat copiii vecini pentru a-i învăţa ce ştiam eu la vremea aceea…

Acum am înţeles că nu sunt decât un instrument care trebuie să-şi îndeplinească menirea în orchestra lumii, altfel va rugini ca orice instrument nefolosit. Imaginându-mi înmormântarea mea, nu pot să-mi imaginez decât oameni mulţumiţi şi fericiţi ale căror suflete le-am atins cândva…

Dar mai mult decât orice, cred că fiecare om îşi doreşte să lase ceva în urmă. Unii se rezumă la copii şi la bunuri materiale, dar de fapt ce se ascunde în dorinţa asta de a lăsa ceva în urmă?

În adâncul său, fiecare ştie că n-a venit întâmplător pe această planetă şi că are o misiune de îndeplinit, inimi de atins sau o cărămidă de pus la schimbarea lumii în ceea ce visăm cu toţii.

Visăm pentru că ȘTIM că se poate mai bine, ȘTIM că putem mai mult şi ȘTIM că spectacolul trist al lumii la care ne uităm acum nu corespunde cu rezonanţa sufletului nostru.

Revelaţia a avut loc atunci când am realizat că nu e nevoie să las ceva anume, nu e nevoie să-mi fie menţionat numele în cărţile de istorie sau în cartea recordurilor, cu siguranţă ego-ul nu mă ajută după ce mor.

Simpla ta prezenţă poate face mai mult decât credeai, mai ales dacă lucrezi zilnic la acea prezenţă. Pe scurt, cu cât lucrezi mai mult cu tine, cu atât contribuţia pe care o aduci lumii va fi mai mare, iar moştenirea lăsată mai valoroasă.

Sunt trei stări prin care trece omul în viaţă: de la a gândi la a face şi de la a face la a fi. Te las să meditezi la asta…

Cum eşti tu ca om, astfel încât să laşi ceva în urma ta? Ai adus azi un strop de fericire în ochii cuiva? Ca să aduci bucurie e nevoie să fii tu bucurie, ca să aduci fericire, eşti dator să fii fericit!

de Adela Moldovan @ Lectii din viata

marți, 10 septembrie 2013

Suntem săraci...


pentru că, deşi avem viaţă, nu trăim.

pentru că, deşi nu avem destul timp, este bunul pe care îl irosim cel mai mult.

pentru că vorbim, dar nu transmitem.

pentru că ascultăm, dar nu înţelegem.

pentru că privim, dar nu vedem.

pentru că avem sentimente, dar nu le exprimăm.

pentru că avem mâini, dar nu mângâiem, nu ştergem lacrimi, nu îmbrăţişăm.

pentru că avem picioare sănătoase, dar nu ne mai deplasăm fără maşini.

pentru că, deşi avem telefoane, nu comunicăm.

pentru că avem cerul și frumosul în jur, dar mergem cu privirea în pământ.

pentru că avem sufletele pline de zâmbete, dar chipurile ne sunt încărcate de grimase triste.

pentru că avem case mari, dar lipsite de dragoste, de râsete şi de prieteni care să le treacă pragul.

pentru că avem bani de irosit pe nimicuri care ne omoară timpul şi sănătatea, dar nu avem bani pentru a cumpăra o carte.

pentru că avem mâncare de risipit, dar nu avem de dăruit celor care nu au.

pentru că, deși avem muzică, noi ascultăm zgomote și vorbărie inutilă.

pentru că, deși avem pace pe pământ, noi ducem războaie.

pentru că în loc să ne rugăm, cerșim.

pentru că studiem mult şi învăţăm puţin.

pentru că, deşi cunoaştem foarte mulţi oameni, prea puţini dintre ei ne sunt prieteni.

pentru că dăm mereu naştere unor visuri noi, dar suntem prea comozi ca să ni le împlinim.

pentru că plângem după lucruri, dar renunțăm ușor la oameni.

pentru că avem ambiţii, dar nu avem valori.

pentru că preferăm să renunţăm, decât să luptăm.

pentru că în loc să zburăm, ne târâm.

pentru că în loc să iertăm, părăsim.

pentru că în loc să cunoaştem, judecăm.

pentru că urâm, în loc să iubim...


de Irina Binder
 

luni, 9 septembrie 2013

E dificil să nu poți trăi decât cu adevăr...


Întotdeauna am avut pretenția să trăiesc cu adevărul spus verde-n față, iar eu să aleg pe care drum să merg.

Întotdeauna mi-a fost mai ușor când a trebuit să diger un adevăr, pentru că rațiunea m-a ajutat de fiecare dată să mi-l explic și să-l accept. Mie, întotdeauna adevărul mi-a oferit liniște, chiar dacă pe moment a durut. E liniștea aceea care se așterne peste gânduri, nemaifiind obligată să-l caut printre neliniști și întrebări.

Nu a existat niciun adevăr, până acum, care să mă doară într-atât de mult, încât să refuz să îl accept. Dimpotrivă, când nu era spus, în mine se zvârcolea intuiția care mă avertiza că ceva nu este în regulă. De când mă știu, așa am fost. Și nicicând nu am avut astâmpăr până nu l-am găsit. Chiar dacă uneori treceau luni de zile. Nerăbdarea de a-l afla cât mai rapid din tinerețe, a fost înlocuită, treptat, cu răbdarea care mi-a permis să îmi trăiesc viața firesc, cu acel beculeț roșu pâlpâind ușor, în mine.

Și, pentru că am atâta nevoie de adevăr, odată știut, mă relaxez. Chiar dacă au fost unele care m-au usturat, chiar dacă au fost unele care m-au transformat în rană, toate au fost sprijinul meu, atunci când le venea vremea.

Adevărul mereu m-a eliberat de atmosfera negativă pe care o simțeam că se crează în jurul meu, parșivă. Niciodată, dar absolut niciodată nu s-a întâmplat să am senzația că mi se ascunde ceva și să nu fie așa. Niciodată nu mi s-a întâmplat să simt că există umbre, și ele să nu fie în realitate. Dimpotrivă, de fiecare dată toate s-au concretizat într-un adevăr nu de puține ori greu de dus pe umeri.

Când sunt mințită, mă simt înșelată. Îmi simt înșelată și libertatea mea de a alege. Iar dacă cei care mă mint sunt oameni dragi mie și care îmi cunosc puterea de a înfrunta adevărul, este și mai rea senzația. Mă simt epuizată și amărâtă. Poate reacțiile mele avute în urma șocului nu sunt cele care mă caracterizează, însă este riscul pe care trebuie să și-l asume cei care mă mint, și am pretenția să le înțeleagă. Până la urmă, dacă ar fi ales calea cea mai ușoară de a ocoli minciuna și a dezvălui acea realitate pe care o țin ascunsă, de bună voie, nu puși în fața ei, pentru a o recunoaște , m-ar fi protejat și pe mine de șoc și pe ei, de reacțiile mele necaracteristice.

Orice adevăr îl înțeleg, pentru că el reflectă realitatea. Și, realitatea, mereu are o motivație. Mă consider destul de rațională încât să o pot primi. Viața de până acum mi-a demonstrat asta. Dar sunt momente - extrem de rare, ce-i drept- în care îmi pierd rațiunea, iar acele momente sunt acelea în care eu demonstrez că sunt mințită fiind privită în ochi, acuzată că am luat-o razna - într-un cuvânt, când mă văd obligată să smulg adevărul din ghearele minciunii, cu orice preț, nu pentru că aș avea o fixație, o nebunie, ci pentru că mi-e imposibil să trăiesc în minciună! Imposibil!

E dificil să nu poți trăi decât cu adevăr, că nu îți poți permite să mai ai și iluzii și să te înfășori în ele, pentru că nici nu îți poți permite să închizi ochii. Indiferent ce alegi până la urmă, ochii rămân larg deschiși și neîncrederea îți distruge iremediabil echilibrul pe care ai fi avut marea șansă de a-l păstra în lipsa minciunii inițiale.

de Herescu Elena Laura

sâmbătă, 7 septembrie 2013

Suntem iubire

“Nu există orb mai mare decât cel care nu vrea să vadă. Nu există surd mai mare decât cel care nu vrea să audă. Şi nu există nebun mai mare decât cel care nu vrea să înţeleagă.” – (Profetul) 


Când începi să te crezi infailibil şi te autointitulezi, în capul tău, Dumnezeu, tot atunci începi şi să o dai flagrant şi ridicol în bară. Da, eşuând lamentabil ca ultimul dintre începători, în orice ai întreprinde. Pentru că, mai mereu, norocul are şi el mândria lui şi începe să-l părăsească pe cel care s-a încrezut prea tare în veşnicia şansei pe care soarta i-a hărăzit-o, jucându-şi inconştient, ca la păcănele, fiecare bucăţică de fericire pe care a primit-o în dar.

Eu am credinţa imposibil de zdruncinat cum că, norocul şi dragostea le primim condiţionat. Şi, până la proba contrarie, merităm toată fericirea pe care o viaţă de om o are înscrisă în ADN. Dar termenul de valabilitate pentru fiecare graţie depinde de ştiinţa noastră, consecvenţa în a mulţumi proniei pentru tot, şi de bucuria cu care ştim să împărţim iubire din preaplinul dăruit nouă, cu cei mai puţin binecuvântaţi ca noi.

Însă văd în jurul meu oameni care-au uitat să mulţumească Cerului pentru o sănătate splendidă şi şi-o riscă inconştient traversând strada prin locuri nepermise, să zicem. Ori exemplare de-o rară frumuseţe exterioară, etern nemulţumite de înfăţişarea lor fizică, excepţională altfel. Văd oameni bogaţi făcând slalomuri uriaşe pentru a-şi umple conturile care stau oricum să explodeze de umflate ce sunt. Privesc oameni cu familii frumoase părăsind regulile unei morale primare, instinctive, doar pentru a alerga în urma primei Fata Morgana ivită la orizont. Ori personaje puternice, stăpâni vremelnici şi nedemni peste prea multe destine, fiinţe care ar putea naşte doar zâmbet în jurul lor şi care nu găsesc oportun să declanşeze în vieţile ce depind de ei nimic în afara lacrimilor. În mintea mea, sunt oameni ce nu mai înţeleg în ce colţ din existenţa lor sălăşluieşte Dumnezeu. Şi că Dumnezeu e Iubire. Şi că noi suntem Iubire, după chipul şi asemănarea Lui. L-au pierdut şi s-au pierdut. Oameni ce azi merg singuri pe drumuri mult prea înguste, egoiste, lipsite de dragoste, de compasiune, de fericire, de grijă şi bunătate pentru cei de lângă ei. Calcă pe căi de forţă brută, siluindu-şi, în primul rând, propriile lor existenţe, transformând astfel un drum iniţial norocos într-unul sterp, uscat, lipsit de strălucire, abandonându-se doar unei curse spre nicăieri.

Lipsa dragostei ucide. Omoară omenia, decapitează morala, înjunghie fiecare răsărit şi asfixiază amurgul tuturor zilelor. Împietreşte inima şi întunecă raţiunea. Naşte distrugere şi populează coşmarurile din nopţile înstelate.

Oamenii lipsiţi de fericire învaţă ura şi-o mormăie în sinea lor în fiece secundă, aşa cum, seara, copiii cuminţi spun Crezul la marginea paturilor lor înmiresmate cu smirnă şi dragoste. Oamenii neiubiţi sunt cele mai neajutorate creaturi ale Universului. Oricâtă putere, bani, sănătate, noroc şi faimă ar avea. Oamenii fără dragoste, cei care nu sunt în stare de Iubire, sunt printre noi, uneori de mână cu noi.

Şi numai Dragostea i-ar mai putea salva. Iubiţi-i!

de Carmen Voinea-Raducanu
http://carmen.revistatango.ro/author/carmen/

vineri, 6 septembrie 2013

Respect oamenii cu bun simț

Poate fi un om poleit cu aur, poate fi deţinătorul celor mai apreciate diplome universitare, poate avea toate bogăţiile lumii, dar dacă nu are bun simţ, degeaba este şi degeaba are. Port un deosebit respect oamenilor care au bun simţ.

Respect oamenii care, deşi sunt grăbiţi, ştiu să înceapă orice mesaj și orice abordare cu un salut.

Respect oamenii care ştiu că orice favor merită răsplătit cu un “Mulţumesc!”.

Respect oamenii care, atunci când intră într-un spaţiu în care se află alţi oameni, salută....

Respect oamenii care nu râd de cei pe care-i consideră inferiori prin prisma educaţiei, culturii, a defectelor fizice sau a condiţiei sociale.

Respect oamenii care nu iau ultima prăjitură de pe platou, dacă mai sunt şi alţi oameni în jur.

Respect oamenii care nu stau tot timpul cu mâna întinsă şi care nu abuzează de bunătatea altora.

Respect oamenii care nu se pun mai presus de alţii, care nu trăiesc cu impresia că li se cuvine totul, care ştiu să îşi aştepte rândul şi care nu calcă lumea în picioare pentru a ajunge la ţelurile lor.

Respect oamenii care nu îşi câştigă imaginea imaculată înjosind şi pătând imaginea altor oameni.

Respect oamenii care nu folosesc cuvinte insalubre pentru a descrie alţi oameni.

Respect oamenii care cunosc limita dintre decenţă şi indecenţă, care îşi ţin curiozităţile în frâu şi care nu dau buzna în intimitatea personală a cuiva cu întrebări lipsite de pudoare.

Respect oamenii pe care nu-i încântă bârfele de budoar şi care nu răspândesc zvonuri.

Respect oamenii care, în loc să adopte o atitudine agresivă faţă de ceva ce dezaprobă, îşi susţin ideile într-un mod civilizat, fără a-şi impune propriile idei.

Respect oamenii care respectă alegerile şi convingerile religioase ale celorlalţi.

Respect oamenii pentru care credinţa nu este doar o podoabă de arătat lumii şi care nu înjură şi nu gândesc rău despre oameni de îndată ce s-au îndepărtat de Biserică.

Respect oamenii care se respectă având o purtare demnă, care nu decad de îndată ce sunt scoşi din sărite.

Respect oamenii care ştiu când trebuie să se retragă şi când trebuie să abandoneze lupte inutile care doar i-ar înjosi.

Respect oamenii sinceri şi asertivi.

Respect oamenii care nu îşi degradează calitatea de om, indiferent de provocările pe care le au de înfruntat.

Respect oamenii care respectă oamenii.

Irina B. ~ Insomnii

joi, 5 septembrie 2013

Leac…de la înger!


Într-o vreme a vieţii sale, Sfântul Antonie se simţea tare deprimat. Şi aşa, răpus de lipsă de energie şi de gânduri negre, Sfântul s-a rugat la Dumnezeu pentru ajutor. În scurt timp, în curtea Sfântului s-a arătat un înger. Şi iată că îngerul stătea într-un colţ, deprimat întocmai ca Sfântul şi, la fel ca el, se scufunda în gânduri negre. Numai că, după un timp, îngerul a început să se roage. Şi a stat aşa - în rugăciune - un timp, după care s-a ridicat de la locul său şi-a început să umble prin ogradă şi să adune nuiele pentru coşuri... Apoi îngerul s-a pus pe împletit coşuri cât era ziulica de lungă. De îndată ce era destul de istovit şi transpirat, îngerul se ducea în chilie, se ruga şi apoi adormea copios. Şi aşa, zi de zi, îngerul Domnului îi dăduse Sfântului Antonie leacul pentru deprimare...

Istovirea în rugăciune era leacul pentru minte, iar istovirea în muncă era leacul pentru trup. "Uite, aşa să faci", părea să-i spună îngerul! "Să te rogi, să stai cu gândul la Dumnezeu, să fii atent... la Dumnezeu şi să ţii mintea departe de gândurile ei omeneşti! Să te istoveşti în trup prin muncă, împletind coşuri şi apoi să te odihneşti îndeajuns". Leacul îngerului conţinea trei... "pastile"; munca intensă, odihna îndestulătoare şi rugăciunea, care împiedică mintea să se intoxice. Leacul îngerului ar putea fi un leac bun pentru oricare dintre noi, fie că suntem deprimaţi, supăraţi din pricini omeneşti obişnuite sau răpuşi de grijile vieţii de zi cu zi.

Nimeni nu scapă într-o viaţă de povara minţii sale negative. Cum bine vedem, nici sfinţii n-au scăpat. Poate că ei au fost mai abitir ţinta minţii negative, căci aşa face gândul rău; precum păduchele, trage la capul curat. Cum noi, oamenii obişnuiţi, putem fi uşor ţinta toxicităţii mentale, cum viaţa de zi cu zi, cu ale ei încercări şi lipsuri ori poveri nenumărate ne încearcă la tot pasul. Şi mintea ne-o poate lua uşor peste brazde. Gândurile negre ne dezenergizează, ne nevitalizează, ne iau puterea. Energia noastră vitală se duce de râpă numai şi dacă ne petrecem 10 minute sau un ceas în gânduri nefericite. Nu contează dacă avem dreptate să ne simţim nefericiţi. Nu contează dacă gândurile noastre negre se leagă de poveşti de viaţă din care pare că nu nu avem scăpare. Nu contează dacă avem dreptate să insistăm în gândul nostru dureros sau numai ne imaginăm răul... Energia vitală ne părăseşte oricum..

Şi leacul pe care îngerul i l-a adus Sfântului Antonie este la fel de bun pentru oricare dintre noi. Să-ţi istoveşti trupul prin muncă şi să-ţi ţii mintea conectată la rugăciune. Să te odihneşti apoi îndeajuns. Dar prima dintre toate este rugăciunea. Căci în ea şi prin ea mintea îşi uită starea de victimă. Prin rugăciune, mintea-şi mută atenţia - dar şi energia - de la debusolare la speranţă. De la suferinţă la încredere. De la caznă la milă. De la rău la... bine. De la frigul sufletesc la căldura diafană a fiinţei. De la întâietatea omului la întâietatea divinului. Acesta-i cel mai mare dar pentru propria minte; s-o deconectezi de preocuparea ei febrilă pentru suferinţă. Să gândeşti cu ea gândurile lui Dumnezeu mai degrabă decât gânduruile lumii. Şi numai rugăciunea singură te întăreşte, prin ea îţi revine puterea, forţa vitală, dorinţa de a trăi. Căci, de îndată ce mintea se trezeşte în gândurile dătătoare de viaţă, prinde şi trupul viaţă. Şi, atunci când trupul şi mintea sunt destul de ocupate cu munca, când trupul şi mintea se istovesc îndeajuns, Viaţa prinde aripi.

Să ne amintim mereu de leacul îngerului şi, în orice stare ne-am afla, să facem aşa cum el i-a arătat Sfântului Antonie. Iar dacă deprimarea ne duce uneori prea jos, atât de jos încât ne pierdem chiar puterea de a ne ruga, atunci să citim rugăciuni. În cele din urmă, prin râvnă şi concentrare, vom putea merge pe cărarea Sfântului, care a fost cărarea vindecării!

de Maria Timuc

miercuri, 4 septembrie 2013

Vor fi momente în viața mea, a ta, când…


vom face de două ori aceeași greșeală chiar dacă aveam impresia că ne-am învățat lecția și-atunci ne vom simți naivi, slabi, ridicoli;

ne vom împiedica în lanțul amintirilor și vom descoperi că unele cicatrici sunt de fapt încă răni și vom simți iarăși acea durere pe care o credeam uitată;

vom plânge fără un motiv bine întemeiat și ne vom simți măcinați pe dinăuntru fără să știm de ce;

vom lega noi prietenii încercând cu disperarea unui dependent să regăsim gustul prieteniei de demult, din copilărie și ne vom simți mai goi atunci când căutarea se va dovedi zadarnică;

vom iubi, uneori din ce în ce mai mult, alteori mai puțin, dar niciodată la fel chiar dacă în clipele de prăbușire sufletească ne-am promis că ne-am ferecat toate sentimentele într-un colț uitat și întunecat de suflet;

ne vom despărți întotdeauna cu același nod în gât de oamenii pe care îi iubim căci despărțirea nu devine niciodată o obișnuință și ne vom regăsi pe noi mai pustii ca niciodată la fiecare rămas bun;

vom fi plini de viață, de energie, de optimism, ne vom simți puternici și de neatins și pentru o clipă, măcar pentru o clipă vom uita de toate acele momente când ne-am simțit mici, extrem de slabi și de triști, lipsiți de vlagă și de speranță;

vom deveni nostalgici gândindu-ne la copilărie, căci încărcătura zilnică va deveni uneori imposibil de purtat în spate și-atunci, zâmbind amar, vom revedea pentru a nu știu câta oară pozele alb negru din care încă ne zâmbesc niște copii fericiți;

vom iubi și vom urî ploaia, căci ea naște întotdeauna sentimente contradictorii și-atunci vom duce noi și noi bătălii cu noi înșine;

vom decide că a venit momentul să iertăm anumiți oameni care ne-au rănit pentru că ranchiuna nu a făcut decât să ne urâțească și să ne înjosească și-atunci vom experimenta sentimentul libertății și al ușurării;

vom alege tăcerea în locul cuvintelor căci acestea din urmă ne-au devenit dușmani de câteva ori;

vom sfida imposibilul și ne vom depăși limitele – impuse și neimpuse și ne vom simți stăpâni pe situație;

vom spera, vom merge mai departe, vom fi puternici sau ne vom educa să fim puternici, vom fi demni și poate chiar răbdători, vom fi mai deschiși, ne vom bucura de viață și de oamenii de lângă noi, vom fi sinceri fără a ne mai ascunde după minciuni frumos ambalate și vom învăța într-un târziu că viața nu se bea ca un shot de tequilla, ci se savurează înghițitură cu înghițitură așa cum savurezi o cafea fierbinte și foarte aromată, fie că alegi să o bei cu zahăr sau fără zahăr, cu lapte sau fără lapte.

© Iustina Țalea
http://momenteinviata.ro/momente-in-viata

marți, 3 septembrie 2013

Ce este iertarea?


Atunci când în inimă simţi durere, imposibilitate de a-ţi expune propriul punct de vedere, atunci când cei din jur te umilesc în orice fel, dar tu taci, tu pleci capul, tu întorci şi celălalt obraz, tu nu cârteşti întrebându-l pe Dumnezeu: „De ce?" atunci înseamnă că sufletul tău a dobândit pacea şi liniştea. 
Privind la societatea contemporană, la mulţimea fărădelegilor ce au loc în ea, adesea ne întrebăm: „Cum să iert?" Întrebare deloc uşoară, mai ales că răutatea a atins nivelul apocaliptic. Fraţii se omoară, se blesteamă, îşi spun cuvinte grele de care măcar nici nu se căiesc, copiii îşi întorc spatele către cei care le-au dat viaţă, mamele-şi omoară copiii în pântece, părinţii acceptă şi încurajează desfrâul copiilor, se duc războaie grele între ţări vecine...Şirul ar mai continua, dar ne-am săturat cu toţii de toată murdăria.

Am vrea ceva curat, luminos, cald şi liniştit, dar nu putem găsi, căci sufletele noastre sunt putrede, pe ele geme „mucegaiul păcatelor". Dacă am putea scoate din inimă spinii păcatelor, cei ai urii, invidiei, toate s-ar însenina. Dar dacă însă am mai încerca să uităm şi răul pe care ni l-a făcut cineva, sau binele pe care l-am făcut şi a rămas fără de răsplată, atunci în general, am avea speranţa că zburăm, că suntem aidoma fulgilor care zboară acolo unde îi duce vântul, dar totuşi îşi îndeplinesc cu exactitate rolul lor. Inima s-ar umple de lumină, ar vedea sfinţi pe toţi cei din jur, n-ar mai judeca, n-ar mai vrea bogăţii, nu s-ar mai aprinde de mânie, în schimb ne-ar purta pe toţi spre pace, linişte şi dreptate.
Toate acestea nu le putem realiza noi, pentru că suntem păcătoşi, dar să nu uităm că la Dumnezeu totul este cu putinţă. Să-L rugăm să scoată spinii urii, să dezrădăcineze patimile care distrug sufletul, mândria, mânia, ţinerea de minte a răului, minciuna, şi să ne dăruiască starea care ne-ar călăuzi viaţa spre limanul liniştii şi a dragostei.
Să ne rugăm pentru duşmani, pentru că doar aşa vom ştirbi mândria şi încet, dar sigur, vom dobândi iertarea. Să nu ne întrebăm niciodată pentru ce? Dar să ne amintim că cine iartă multe şi Dumnezeu îi va ierta multe în ziua judecăţii.
Să ne aplecăm încă odată inimile noastre spre cei ce ne-au greşit şi cu toată dragostea noastră să spunem: „Iartă-mă frate, că eu sunt vinovat, Dumnezeu să te ierte şi pe tine!"

de Aurelia Grigoriţă

luni, 2 septembrie 2013

Ești mai puternic decât crezi!


Fiecare om are o poveste a sa.

A iubit, a suferit, a greşit, a pierdut, a fost părăsit, minţit, înşelat, trădat...

Poate că eşti într-o perioadă grea a vieţii tale, poate ţi-ai pierdut încrederea şi echilibrul.

Poate că ai cunoscut trauma unei despărţiri, poate că suspini după o dragoste neîmpărtăşită, poate eşti singur între străini şi duci dorul celor dragi...

Poate că eşti împovărat de griji financiare, poate speri la un loc de muncă, de care depinde existenţa ta şi a familiei, poate suferi pentru copiii tăi...

Poate ai pe cineva bolnav, poate chiar tu ai probleme de sănătate...

Poate te simţi îmbătrânit, nedorit, neapreciat... singur.

Poate că oameni în care ai crezut te-au dezamăgit şi te-au abandonat...

Poate aştepţi o împăcare, o veste, un semn, o ieşire dintr-o situaţie critică...

Poate simţi nevoia să fii înţeles, ascultat, acceptat, mângâiat, iubit...

Om frumos, trebuie să crezi în tine!

Trebuie să te aduni, să lupţi şi să încerci.

Trebuie să te desprinzi de un trecut în care nu mai ai niciun rost şi să îţi vezi de drum... Schimbă-ţi direcţia de mers şi caută un drum frumos. Sunt vise care aşteaptă să se împlinească, sunt oameni care aşteaptă să te întâlnească, este o viaţă care aşteaptă să fie trăită!

Poate că numai tu ştii ce îndură sufletul tău, dar nu eşti singur pe lume. Ca și tine, mai suntem foarte mulţi...

Suntem foarte mulţi cei care am pierdut, care suferim, care regretăm, care aşteptam, care nu mai îndrăznim să credem, care ne zbatem între sentimente contrare.

Ai răbdare şi adună-ţi puterile. Totul se va rezolva. Viaţa nu ne dă mai mult decât putem suporta.

Dacă nu ar exista speranţă, nu ni s-ar fi dat visele.

Ceea ce azi ţi se pare imposibil, mâine se va împlini!

Tu eşti o forţă şi vei reuşi!

Să nu uiți că meriţi să fii fericit!

de Irina Binder 

duminică, 1 septembrie 2013

Rețeta de mântuire a părintelui Paisie pentru toți cei osteniți și împovărați


Limitați-vă nevoile materiale pentru că acestea creează poveri înfricoșătoare și neliniști.

Nu râvniți la oamenii care au bani, confort, slavă și putere, ci la cei care trăiesc în virtute, înțelepciune și dreaptă credință.

Nu cereți de la Dumnezeu lucruri care întăresc numai trupul, ci cereți, în primul rând, ceea ce este bun și folositor pentru suflet.

Schimbați-vă viața, descoperiți sensul vieții, câștigați timpul pe care l-ați pierdut în călătoria voastră de până acum pe acest pământ.

Nu vă încredeți în cugetul oamenilor lumești.

Vindecați-vă de bolile care domină în viața oamenilor care nu au învățat să postească, să se înfrâneze, să se roage și să nădăjduiască.

Nu deznădăjduiți, Dumnezeu este pretutindeni și îl iubește pe om.

Tăiați orice relație cu răul, trăiți liber, în acord cu voia lui Dumnezeu.

Arătați-vă credința și prin faptele dragostei față de aproapele.

Hotărâți-vă, ce vreți mai mult: să plăceți lumii sau să vă întoarceți lângă Dumnezeu.

Aproape toate problemele încep de la gură (de la felul în care vorbești, adică) și de asemenea de la cât de mult depinzi de patimile tale.

Să o iubești pe soția ta mai mult decât pe tine însuți. Cu faptele, nu cu vorbele. Și să nu-i vorbești niciodată urât, fiindcă de fiecare dată limba ucide și distruge dragostea. De asemenea, să luați aminte că unii părinți îi răsfață pe copiii lor și le fac toate voile. Și când răsfeți prea mult pe copil, devine egoist și o va lua pe o cale strâmbă. Mulți părinți au grijă să dea copiilor lor mai mult lucruri materiale. Aceasta este o greșeală. Trupul are multe pofte materiale, dar viață scurtă. Sufletul are veșnicie: alt drum, altă călătorie. Sufletul nu sfârșește în pământ, ci la Dumnezeu. Astăzi toți se ocupă de trup, iar nu de nevoile sufletului lor.

- Și care sunt nevoile sufletului, părinte?

- Iată, cum să-ți zic? Nevoile sufletului sunt felurite. Și bucuriile sufletului sunt altele decât cele ale trupului. Trupul ușor îl mulțumești, sufletul nu. Dacă ai bani și te duci într-un magazin mare, trupul este mulțumit. Dar ce poți să găsești pentru sufletul tău într-unul din magazinele acelea mari, cum le zice, supermarketuri, da. Sufletul are nevoie de alte lucruri. Sufletul are nevoie de pace, liniște, comunicare cu Dumnezeu. Pentru a se întreține trupul, este nevoie de bani și de pâinea cea de toate zilele, dar sufletul, pentru a se întreține, are nevoie de talanți dumnezeiești: pâinea cea cerească. 

traducere şi adaptare: Laura Enache
sursa: http://www.agioritikovima.gr/didaches/geronta-paisiou/

http://www.doxologia.ro/

sâmbătă, 31 august 2013

Pilda Creionului


Viaţa creştinului trebuie să fie ca un model pentru cei din jur. Dumnezeu ne-a înzestrat cu raţiune pentru a putea să fim de folos aproapelui nostru. Nu vom putea intra în împărăţie fără aproapele nostru, chiar dacă unii fug de acest adevăr. Trebuie să fim modele vii pentru ei, ca ei prin noi să poate dobândi Raiul. Aş vrea să vă prezint o mică pildă care este numită şi "a creionului". Această micuţă pildă este foarte bogată în învăţături. Această pildă ne poate învăţa esenţialul de credinţă şi ne poate porni pe un drum perfect al frumosului divin! Un copil îşi privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat, întrebă:

- Scrii o poveste care ni s-a întâmplat nouă? Sau poate e o poveste despre mine?

Bunicul se opri din scris, zâmbi şi-i spuse nepotului:

- E adevărat, scriu despre tine. Dar mai important decât cuvintele este creionul cu care scriu. Mi-ar plăcea să fii ca el, când vei fi mare.

Copilul privi creionul intrigat, fiindcă nu văzuse nimic special la el.

- Dar e la fel ca toate creioanele pe care le-am văzut în viaţa mea!

- Totul depinde de felul cum priveşti lucrurile. Există cinci calităţi la creion, pe care dacă reuşim să le menţinem, vom fi totdeauna oameni care trăiesc în bună pace cu lumea.

Prima calitate: poţi să faci lucruri mari, dar să nu uiţi niciodată că există o Mână care ne conduce paşii. Pe această mână o numim Dumnezeu şi El ne conduce totdeauna conform dorinţei Lui.

A doua calitate: din când în când trebuie să mă opresc din scris şi să folosesc ascuţitoarea. Asta înseamnă un pic de suferinţă pentru creion, dar până la urmă va fi mai ascuţit. Deci, să ştii să suporţi unele dureri, pentru că ele te vor face mai bun.

A treia calitate: creionul ne dă voie să folosim guma pentru a şterge ce era greşit. Trebuie să înţelegi că a corecta un lucru nu înseamnă neapărat ceva rău, ceea ce este neapărat este să ne menţinem pe drumul drept.

A patra calitate: la creion nu este important lemnul sau forma lui exterioară, ci mina de grafit din interior. Tot aşa, îngrijeşte-te de ce se întâmplă înlăuntrul tău.

Şi, în sfârşit, a cincea calitate a creionului: lasă totdeauna o urmă.

Tot aşa, să ştii că tot ce faci în viaţă va lăsa urme, astfel că trebuie să încerci să fii conştient de fiecare faptă a ta.

Ce frumos e să fim ca şi un creion care să aibă o mână de conducător (Dumnezeu), care să aibă nevoie de o ascuţitoare (necazuri care ne ascuţă în cele ale vieţii), dar şi de o radieră. Căci nu putem fi mereu perfecţi. Dar există şansă de ştergere. Dar cel mai important este interiorul creionului. Doamne ajută-ne să putem înţelege această pildă pentru a fi cât mai buni şi să lăsăm urme demne de urmat, Amin!

http://www.ortodoxia.md/

vineri, 30 august 2013

Noi, ăştia care scriem, despre ce ar trebui să scriem?


Atunci când scrii şi/sau publici pe un blog personal, te confrunţi de multe ori cu tot felul de dezaprobări din partea celor care te citesc. Mai mult de atât, se pare că unii nu înţeleg că tu ai dreptul să scrii sau să publici orice doreşti, dar că ei nu sunt obligaţi să te citească. Iar faptul că tu ai ales să îţi expui scrierile public nu îi îndreptăţeşte să îţi impună ce şi cum să scrii.

A citi este o alegere proprie şi personală.

Indiferent de subiectul abordat şi de maniera în care acesta este expus, se vor găsi mereu cârcotași nemulţumiţi care vor încerca să te contrazică, să te demonteze şi care te vor judeca - ori pentru gândirea ta rudimentară, ori pentru inteligenţa ta precară, ori pentru sinceritatea închipuită...

Dacă scrii despre partea frumoasă a vieţii, încercând să arăţi totul prin ochii omului pozitiv, care apreciază frumosul şi care e recunoscător pentru ceea are, eşti acuzat că scrii utopii.

Dacă scrii despre frustrări personale, despre episoade triste trăite şi despre oameni care te-au dezamăgit, eşti acuzat că eşti depresiv, trist şi negativ.

Dacă scrii despre principii morale, eşti acuzat de ipocrizie.

Dacă scrii despre Dumnezeu, înseamnă că eşti habotnic şi pocăit.

Dacă scrii despre iubiri pătimaşe, despre prietenii frumoase și despre oameni minunați, eşti catalogat ca fiind naiv și siropos.

Dacă scrii despre cărţi, poeţi şi cultură, plictiseşti, fiindcă nu interesează pe nimeni ce poezii ştii tu şi nici ce cărţi ai citit.

Dacă scrii despre persoane şi despre anumite fapte ale lor, care te-au dezamăgit, judeci oamenii şi nu îţi vezi bârna din ochi.

Dacă scrii despre vreo faptă bună pe care ai făcut-o sau despre vreun gest frumos (sperând că transmiți un mesaj bun lumii), vrei să te dai mare şi să defilezi cu generozitatea ta.

Dacă scrii despre sex, eşti obsedat, vulgar, pervers.

Aşadar, cei veşnic nemulţumiţi de temele despre care se scrie, care nu ştiți să citiți şi să luați din texte doar ceea ce vă interesează, despre ce aţi dori să scriem noi ăştia, care scriem?

Fiindcă noi scriem inspiraţi de experienţele noastre personale sau ale celor din jurul nostru şi în funcţie de stările noastre sufleteşti. A scrie, este un fel de a povesti, de a-ţi descărca sufletul… Şi, mă scuzaţi dacă, atunci când scriu, nu îmi cântăresc cuvintele, nu îmi inhib sinceritatea şi nu îmi fac o prioritate din a mulţumi lumea care mă citește.

Eu nu am o viaţă perfectă. Voi aveţi? Eu nu sunt un om perfect. Voi sunteţi? Dacă voi aţi scrie în fiecare zi câte un text, ce teme ar cuprinde textele voastre adunate în câteva zile?

Preocupați de critică unii oameni ratează șansa de a învăța ceva din ceea ce citesc. Pentru că putem învăța de la oricine: și de la cel bun și de la cel rău, și de la cel deștept, cât și de la cel prost…

Cu mulţumiri îngerului drag, 
Irina Binder 

joi, 29 august 2013

Nu îmi pasă ce crede lumea despre mine!


Atâta energie consumă oamenii preocupându-se de ceea ce gândesc alții despre ei! Acumulează frustrări, îşi încarcă sufletele cu griji inutile şi îşi alimentează imaginaţia cu tot felul de închipuiri.

A fi pe placul lumii a devenit principala preocupare, dusă până la obsesie.

Aveţi cumva impresia că tot ce facem, felul în care ne îmbrăcăm, lucrurile pe care le avem, felul în care ne administrăm viaţa, necesită aprobarea lumii? Nu!

Viaţa mi-a arătat într-un stil nemilos, că oricât de bun ai fi, oricât te-ai strădui, foarte rar vei auzi păreri reale, pertinente şi adevărate despre tine. Fiecare te va percepe şi te va descrie după propriile valori.

Dacă eşti bun şi corect atragi de multe ori invidia celor incapabili să fie la fel ca tine, de aceea foarte puţini vor fi cei care te vor vorbi de bine. În schimb, dacă va exista un motiv ca să fii criticat şi vorbit de rău, fii sigur că orice zvon se va propaga cu viteză luminii şi, mai mult de atât, povestea va primi și adnotări marginale. Numai tu ai defecte, iar cei care te judecă și îşi dau cu părerea despre tine sunt perfecţi.

Nu am încercat să arăt oamenilor că sunt într-un fel sau altul și nu am făcut eforturi să fiu pe placul lumii. Nu mi-am schimbat personalitatea în funcție de preferinţele oamenilor doar pentru a fi acceptată în turmă. Dar nici nu m-am consumat inutil pentru că unii nu au fost capabili să ma vadă obiectiv, ci după prejudecăți proprii.

Nu dau nici doi bani pe ceea ce crede şi spune lumea despre mine. Şi de ce m-aş strădui să schimb păreri despre mine?

Am observat că până și cea mai bună părere formată în timp îndelungat poate fi dărâmată la prima greșeală... pentru că unii uită de îndată toate calitățile tale, dacă le înșeli cumva așteptările.

Dacă unii mă vorbesc de rău, nu mă degradează pe mine, ci îşi degradează sufletele. În timpul acesta, eu nu sunt nici mai săracă, nici mai urâtă, nici mai puţin iubită. Existenţa mea, reuşitele mele şi fericirea mea, nu depind de părerile oamenilor.

Pentru mine importantă este imaginea din oglinda mea şi a celor care mă iubesc. Important este să fiu mândră de mine şi să nu îmi fie ruşine în faţa lui Dumnezeu cu ceea ce sunt.

Viaţa nu m-a ferit de proşti, de răi şi de invidioşi. Dar în niciun caz nu le voi acorda atenţie acestora...

Nu trăiesc pentru a avea aprobarea tuturor, nu trăiesc pentru imagine, trăiesc pentru mine şi pentru cei pe care-i iubesc! Nu dau doi bani pe reputaţie, mă interesează doar onoarea.

Am atins un nivel superior care mă face să filtrez zgomotele, aşa că, nu aud părerile, ci natura, muzica şi vorbele de iubire...

Restul? E cancan!

“Părerea ta despre alţii este de fapt o reflecţie a părerii despre tine.”

http://www.irinab.com/2011/03/nu-imi-pasa-ce-crede-lumea-despre-mine.html
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...