Părtinele Iustin: Despre vremurile în care trăim

Este o luptă împotriva sufletului în vremurile acestea. Ce ne puteţi spune despre vremurile grele prin care vom trece şi noi?

 

Ei, prin ce-am trecut noi, dar prin ce-o să treceţi voi! Acele vremuri deja le-aţi început. Spre deosebire de alte vremuri, va îngădui Dumnezeu vrăjmaşului să se atingă şi de suflet; va fi mai mult o prigoană psihologică şi nu vă veţi putea ascunde nici în crăpăturile pământului. Nu este uşor, sunt vremuri foarte grele. De exemplu, pe vremea marilor trăitori din Pustia Tebaidei, acolo nici miliţia nu intră, nici control de stat, nici finanţa nu intră, nici un control care să-i tulbure pe călugări. Erau de sine stătători şi atât de liberi, încât ei într-adevăr puteau să-şi ducă aşa, cu toată dragostea, nevoinţa lor. Însă, la ora aceasta, trebuie să lupţi, şi cu cel văzut, şi cu cel nevăzut; să lupţi cu tine, să lupţi cu lumea, să lupţi şi cu dracul. Diavolul – faci cruce - se mai depărtează, măi. Ăştia văzuţi nu se depărtează, ba te asaltează şi-ţi mai pun în cârcă şi altele; şi toate se răsfrâng asupra ta. De aceea credincioşii aceştia, de pildă, care vin din toată lumea înspre mănăstiri, sunt iarăşi un semn că toată lumea trăieşte în clocotul ăsta, în cazanul ăsta de fierbere de la un rău la altul. Iar călugărul, de bine, de rău trebuie să stea acolo, în faţa lor, să dea un sfat, o relaţie, să le citeşti o rugăciune şi să plece măcar câtuşi de puţin alţii de cum au intrat. Monahul trebuie să fie prezent şi să răspundă la toate aceste nevoi ale creştinului. Altădată nimeni nu-l deranja pe sfântul, pe cuviosul. Păi, câte pomelnice aveam noi acum 70-80 de ani la mănăstirea Durău sau la Secu? Te duceai la proscomidie, începeai slujba, tu, ca preot, înainte cu o oră, sunai la intrare în tochiţa metalică, toată lumea ştia că a intrat părintele la biserică. Paraclisierul deja era venit. Care este rânduiala paraclisierului? Intră în biserică, se închină, ia blagoslovenie de la strana arhierească, se duce şi se închină pe la icoane, la Maica Domnului, la Mântuitorul Hristos, întră în sfântul altar, face trei metanii la intrare, trei metanii la proscomidie şi cu frică de Dumnezeu începe să aprindă lumânările, cele două lumânări de pe sfânta masă, candelele. Era o scară cu trei trepte. Se urca părintele de canon săracul, sufla din greu, dar el voia să aprindă candelele în fiecare miez de noapte, să fie primul acolo când venea preotul slujitor. După aceea venea la stareţ, lua blagoslovenie de toacă şi de clopot şi Părintele stareţ de atunci nu dormea, era treaz, la apel, era în pravilă. Acuma are o maşină cu opt locuri, cu bagaj în spate şi-ntr-o dimineaţă se duce după sticle, a doua zi are nevoie de mătură, apoi de coada măturii şi tot se plimbă şi tot se plimbă, mai merge la o conferinţă, pe la examene şi printr-alte părţi, numai la biserică şi la utrenie nu-i. Şi paraclisierul n-are unde să se mai ducă, toacă săracul cu 25 de blagoslovenii de la... bec. Terminăm de pomenit înainte ca să vină preoţii, dar acum sunt câte 3-4 mape de pomelnice numai într-o zi. De asemenea, ca să revin, nu erau atâtea nevoi şi atâtea boli. Acum s-au înmulţit bolile psihice, organice, demonizările. Apoi nu erau atâtea construcţii, atâtea vite, atâta lume. Pe lângă acestea mai sunt şi ispitele supratehnicii, sistemele acestea extraordinar de ascuţite care pătrund până în a-ţi cunoaşte şi gândul. Şi, când ţi-a prins gândirea, aici este şi partea sufletească. Iar când a intrat pe firul acesta Satana, nu mai este deloc uşor. Este o luptă împotriva sufletului. Acum nu vezi ce fac? Dacă vrei să ai un serviciu mai bun, trebuie să te înscrii în loja masonică, să te lepezi de Hristos. Şi, iată, acestea toate sunt încercări şi ispite şi greutăţi care ne fură de la adevăratele ţeluri ale trăirii noastre. Acestea aduc la zero, zero, viaţa duhovnicească.

(Extras din revista Glasul Monahilor, Anul II - Nr. 7 (9) - Iulie 2004 )
doxologia.ro

Sunăm, ne apelăm, ne conectăm. Şi de semnale-i saturat eterul

Sunăm, ne apelăm, ne conectăm
Şi de semnale-i saturat eterul;
Comunicăm febril, dialogăm
Şi, prinşi de-acest vârtej, prea des uităm
Că mai avem un fir direct cu Cerul.

Pământul ne-a rămas parcă prea mic
Căci anulând distanţe, cu-ndrăzneală,
Vorbim mai mult, spunând ades… nimic,
Ne-apropie omniprezentul “clic”
Dar ne despart prăpăstii de răceală.

Sunăm să cerem şi să oferim,
Avem agenda supraîncărcată
Cu prieteni, cunoscuţi sau anonimi
Şi-n dialog steril ne irosim
Iar linia spre Cer e neglijată.

Tatăl ceresc aşteaptă răbdător
Să-L mai chemăm, să-I spunem ce ne doare,
Să-I cerem, cu credinţă, ajutor,
Să-I mulţumim că e îndurător,
Să-L lăudăm în sfântă închinare.

E dialogul binecuvântat
Stând în genunchi, avem conexiune
Cu Cerul, niciodată ocupat,
Cu Cerul ce răspunde garantat,
Cu Ceru-n dialogul rugăciune.

Mereu deschis, mereu având semnal
Şi peste tot având acoperire,
Acest serviciu unic e vital
Iar dialogul, strict spiritual,
Ne-mbogăţeşte în dumnezeire.

Sunăm, ne apelăm, ne conectăm
Şi de semnale-i saturat eterul
Dar, prinşi de-acest vârtej, să nu uităm
Că doar stând în genunchi înaintăm,
Dialogând neîncetat cu Cerul.

sursa http://filedelumina.ro/

Fără teamă...

Există în interiorul nostru o forță nebănuită, un cumul de sentimente și emoții care combinate ne fac să plutim deasupra problemelor și a situațiilor dificile cu care ne confruntăm zilnic.

Există o asemenea armă înăuntrul nostru, care se declanșează în momentul în care mintea și sufletul găsesc calea de mijloc, și care se îndreaptă asupra celor mai insistente și profunde situații.

Există o asemenea putere magică în fiecare dintre noi, magie care ne insuflă dorința de a reuși, de a învinge, de a ne putea ridica de mii de ori dacă ar fi cazul.

Există forța credinței, a încrederii, a speranței, a luminii, a iubirii și a iertării. Dacă deții controlul acestor sentimente deții controlul asupra întregii tale vieți.

Nu-ți fie teamă să te încrezi în forțele proprii, să-ți asculți instinctul, să iei decizii pe baza sentimentelor și trăirilor tale. Nu-ți fie teamă că vei face greșeli, că vei rătăci calea, că-ți vei tulbura viața, adesea corabia care pare că se scufundă sub forța furtunii va pluti liniștită pe marea calmă, lipsită de valuri. În ciuda temerilor noastre trebuie să avem convingerea că vom ieși învingători, indiferent de modul în care reușim să facem față vieții și destinului.

http://dincolo-de-vise.blogspot.ro/

Viaţa - ca un bumerang

"Darul din inimă se întoarce la noi multiplicat"

Totul se întoarce în viața asta, și răul și binele, și zâmbetele și lacrimile, doar timpul este ireversibil și atât de prețios. Am fost crescuți cu frică de Dumnezeu, cu principii sănătoase și cu maniere potrivite. Am fost iubiți, respectați, privilegiați, protejați. Am fost certați la nevoie, consolați în anumite momente, iertați pentru fiecare greșeală. Iubirea care ni s-a arătat și modul în care am fost crescuți se reflectă asupra modului în care suntem astăzi, asupra mentalității și sufletului. Știm deja că darul din inimă se va întoarce la noi multiplicat. La fel este și cu iubirea și celelalte sentimente frumoase. Tot ce faci bun în viață, tot ce lași în urma ta nu va fi de prisos. Și dacă totuși simți că nu ai căpătat nimic plăcut de la viață, nimic special și ești înconjurat de gânduri și frământări, adu-ți aminte de toate lucrurile bune care ți s-au întâmplat, de toate visurile care s-au realizat, de faptul că ești sănătos, că ești iubit și ai o viață împlinită. Amintește-ți doar momentele frumoase, doar țelurile din mintea ta și eliberează-te de tot ce presupune regretul. Spune un cuvânt bun acolo unde este cazul, zâmbește deschis și sincer tot timpul, oferă ajutor celor care au nevoie, fii onest și corect în orice împrejurare, alină suflete triste și niciodată nu răni intenționat. Ni s-a dat totul pentru a ne construi așa cum credem de cuviință viitorul. La fel trebuie să facem și noi, la rândul nostru. Experiența trebuie împărtășită. Viața trebuie trăită. Haosul trebuie stopat. Lumea schimbată. Nu putem face acest lucru decât dacă punem iubire și credință în tot ceea ce facem. Fiecare dintre noi își face și desface viața după propriu-i ritm. Nu îmbătrânim din cauza timpului care trece, ci în funcție de energia pe care o consumăm și-o reînnoim în strădaniile noastre.

sursa http://anasstassya.wordpress.com/

Cadouri nepreţuite

Dăruiţi zîmbete. Ce frumoşi sunt oamenii când zâmbesc! Dăruiţi zâmbete celor pe care îi cunoaşteţi, celor pe care nu-i cunoaşteţi. Acest cadou ajunge la ceilalţi numai dacă mai întâi vi l-aţi dăruit vouă înşivă!

Dăruiţi iertare. Iertaţi-i pe cei ce v-au greşit cu voie sau fără de voie. Iertaţi-i pe cei ce v-au rănit cu intenţie, iertaţi-i pe cei ce nici nu ştiu că v-au rănit. Iertaţi-i pe cei ce v-au cerut iertare, dar şi pe cei ce încă nu au făcut aceasta. Şi acest cadou este mai uşor de oferit celorlalţi dacă mai întâi vi l-aţi dăruit vouă înşivă, adică, mai întâi trebuie să vă puteţi ierta pe voi înşivă.

Dăruiţi îmbrăţişări. Îmbrăţişaţi-vă mai mult şi mai des, prietenii, cunoscuţii, rudele. Întârziaţi în îmbrăţişare, nu vă grăbiţi să vă desprindeţi pentru a vă îndepărta. Acest cadou nu-l puteţi oferi fără a-l primi totodată voi înşivă.

Dăruiţi pace! Aduceţi pace în sufletele care se-adună în jurul vostru, ca oamenii înfriguraţi în jurul focului. Ca să puteţi dărui pace trebuie să faceţi mai întâi pace în sufletul vostru.

Dăruiţi bucurie mîngâietoare! O mângâiere poate să ne umple sufletul mai mult decât o mie de vorbe, mai mult decât zeci de cadouri. Când ai un necaz nu te mai gândeşti decât la tine şi la necazul tău. Nu uita totuşi de ceilalţi, chiar dacă ai un necaz, şi bucură-i! Putem dărui bucurie fără să avem bucurie în noi. Mai uşor treceţi peste un necaz căutând să trăiţi bucurii alături de alţi oameni decât să vă plângeţi. 

de Cristian Ţurcanu

“Milă îmi e de tine, dar de mine mi se rupe sufletul”

Rolul de “vai de mine” se potriveşte oricui indiferent de rasă, naţionalitate sau educaţie. Autovictimizarea este un sport la scară planetară şi este suficient să asculţi ce au de spus oamenii din jur despre ei înşişi. Durerea lor este mai durere, tristeţea lor setează standardul pentru indicele de tristeţe mondială. Boala, necazul, durerea şi suferinţa sunt cotate la bursa de emoţii şi unii câştigă alţii pierd căci în unele zile tristeţea este mai bine cotată decât durerea, iar indicele de nemulţumire creşte când vremea de afară nu este aşa cum ne-am fi aşteptat sau când oamenii nu ne îndeplinesc aşteptările

Pretindem că iubim fără să ştim să fim iubire, pretindem că dăruim fără să ştim să fim dăruire…pretindem că suferinţa noastră este cea mai dură şi mai nedreaptă şi în felul acesta atragem asupra noastră tot felul de întâmplări mai puţin plăcute, căci mentalizand durerea o invităm în viaţă noastră, îi deschidem poarta minţii şi de aici până la instalarea ei comodă în viaţă noastră nu mai este decât un pas. Avem ceea ce merităm, avem lucrurile pe care le chemăm conştient sau inconştient, lucrurile pe care le hrănim iresponsabil cu gândurile şi trăirile noastre, cu fricile, cu aşteptările cu judecăţile…

Când eşti iubire …eşti fără să aştepţi nimic, fără să judeci şi fără să reproşezi, fără să suferi şi fără să te lamentezi…abia atunci când toate acestea dispar din mintea ta…ştii că iubeşti cu adevărat până atunci totul este doar un expozeu al marelui EU crezându-se Zeu iubitor şi îndurător! Când eşti iubire uiţi să mai fii suferinţă, uiţi să mai fi durere sau tristeţe…eşti pur şi simplu un dans…

Oamenii dragi nouă nu trebuie sufocaţi cu reproşuri şi sfâşiaţi cu sentimente de vină pe care le cultivăm în ei, ucişi cu mila pe care o dăruim fără să ne-o ceară nimeni. Nu de milă este nevoie în lumea asta …ci de iubire lucrătoare, de mâna intnsă către o altă mână şi de umărul care se aşează firesc pentru a fi pat pentru odihnă lacrimilor… Nu de mila care taie aripi e nevoie, nu de mila care paralizează şi răneşte cu superioritatea binevoitoare a Egoului, ci de momentul acela în care EU devine firesc TU, când semnul PLUS al Crucii eliberatoare vine între oameni şi îi adună făcându-i să fie şi altceva decât un unu stingher!

… cuvinte ca cele de mai sus denotă un fel de iubire…dar nu sunt venite din iubire…căci tot ceea ce vine din iubire…tace şi străluceşte peste lume întru mare şi veşnică bucurie!

De multe ori spunem “aş muri fără tine” “mor de dragul tău”, dar de prea puţine ori auzim: ” Trăiesc veşnicia lângă tine”. În relaţiile noastre punem mereu moartea înainte şi astfel încet încet până şi relaţiile mor. De ce facem asta? De ce moartea, anihilarea pe care o dorim totală ne este mai dragă decât viaţa aceasta atât de plină de arome şi bucurii? De ce ne este uşor să murim unii pentru alţii, dar nu să trăim unii lângă alţii? De ce ne este mai uşor să fim victime ale Egoului decât un Sine puternic şi încredinţat de divinitatea lui?

Acela care te face să trăieşti deplin …acela care te face să îţi doreşti cu ardoare să trăieşti pur şi simplu…acela nu îţi cere să mori…acela care nu îţi cere nimic…nici măcar să îl iubeşti… acela este THE ONE…

Chiar aşa…tu pentru câţi oameni ai coborî în iad pentru a-i scoate de acolo…sau măcar pentru a le ţine companie ca să le treacă veşnicia mai uşor?

Ai în inimă măcar un asemenea om?

sursa astrosofia.ro

Soarele răsare şi pentru mine…

….asta nu uit în nicio dimineaţă. 

 

 

Ştiu că ceva din ziua asta care tocmai începe e şi pentru viaţa mea, nu numai pentru a altora. Jumătatea de oră de sport e a mea. Cele 15 minute din baie sunt ale mele. Felul în care mă îmbrac e despre mine. Zâmbetul copilului meu care pleacă la şcoală bucuros e despre mine. Cele câteva ore de linişte, în care scriu sau îmi organizez casa şi viaţa, sunt pentru mine şi abia apoi pentru ceilalţi. În orice zi, încerc să-mi fac şi timp pentru mine.

În cea mai mare parte a timpului suntem dedicaţi altora, suntem ocupaţi cu munca, cu problemele altora, cu ce cred alţii despre noi şi cu o mulţime de nimicuri pe care trebuie să le facem, pentru că aşa e alcătuită viaţa.

O zi frumoasă înseamnă o zi în care TU eşti prioritatea ta şi a celor dragi ţie. Nu se întâmplă zilnic, ştiu, dar ce senină e ziua aceea….

Bună dimineaţa! O săptămână cu mult soare în suflet să aveți!

de Mihaela Rădulescu

Incapacitatea de a face acelaşi lucru un timp îndelungat, cu aceeaşi bucurie, indică o neputinţă sufletească

Statornicia însumează mai multe virtuţi. Statornicia înseamnă a avea răbdare, a avea dragoste, a nu judeca, a ne asuma crucea şi a ne-o duce în mod smerit şi conştient că aceasta este calea pe care trebuie să o urmăm spre mântuire. Şi, ce este mai important, ştim şi simţim că pe această cale nu suntem singuri, ci împreună-mergători cu Dumnezeu.

Incapacitatea de a face acelaşi lucru un timp îndelungat, cu aceeaşi bucurie, indică o neputinţă sufletească. Apoi, plictiseala pe care o simte în familie, la serviciu şi în oricare altă acţiune din viaţa cotidiană îl face pe omul zilelor noastre să caute o evadare în lucruri şi fapte cât mai deosebite sau ieşite din comun. În acest sens, Paul Evdokimov spune: "Nu războiul, ci plictiseala va fi cea care va duce lumea la pieire."

O mulţime de suflete îşi pierd mântuirea tocmai prin legarea lor de nestatornicia lumii. Statornicia în familie este greu de împlinit, precum şi cea în vieţuirea monahală, atâta timp cât nu trăim jertfelnic şi aşteptăm tot timpul ca celălalt să se comporte într-un anumit mod.

Când nu îl avem ca model pe Iisus Hristos, nu vom avea statornicie în nici un loc şi în nici o faptă, nici în viaţa de familie, nici în mânăstire. Când îl avem ca model pe Mântuitorul ajungem să fim statornici în toate detaliile bune ale vieţii noastre. Astfel, nu ne mai uităm la ce face cel de lângă noi, ci facem noi ceea ce trebuie, nu mai cerem iubire de la cel de lângă noi, ci noi îl iubim mai întâi, nu îi mai cerem celuilalt să se jertfească, ci noi înşine ne jertfim mai întâi.

Când noi trăim cu jertfire de sine, cel de lângă noi se schimbă în mod tainic, căci asupra lui lucrează harul Duhului Sfânt. Pentru aceasta însă, avem nevoie de smerenie şi rugăciune, căci Mântuitorul ne-a spus: "Fără de Mine nu puteţi face nimic" (Ioan 15, 5).

Orice familie sau instituţie care nu este întemeiată pe "piatra cea din capul unghiului", care este Iisus Hristos, nu poate fi statornică, deci nu poate avea continuitate. Ea se va risipi şi nu va avea nici o finalitate bună. Doar o viaţă ancorată în Adevăr dă sens lucrurilor, leagă voinţele şi uneşte sufletele. Doar în şi prin Dumnezeu se poate realiza căsnicia, viaţa monahală şi orice altă instituţie lumească.

Omul fără credinţă este în permanenţă nemulţumit, iar Sfântul Apostol Pavel leagă credinţa de statornicie. Statornicia aduce în suflet credinţa şi virtutea, iar acestea aduc mulţumirea, liniştea şi bucuria. Statornicia într-un lucru bun nu vine de la noi, ci din comuniunea noastră cu Dumnezeu, care este izvorul virtuţilor şi a tot binele.

Nestatornicia îl face pe om să vadă urât un lucru pe care, până nu demult, l-a văzut ca fiind frumos, să îşi încalce un cuvânt dat, să înceteze a mai iubi, să încalce o prietenie sinceră. Faptul că nu putem avea tot timpul aceeaşi intensitate a sentimentelor, a hotărârilor şi a voinţei este o urmare a păcatelor din viaţa noastră.

Nestatornicia este numită patimă, iar vindecarea ei are loc numai prin "medicamente" duhovniceşti. Doar prin fapte creştine, rugăciune, post, Spovedanie şi Împărtăşire rămânem într-o continuă legătură cu Dumnezeu. Cugetarea continuă la Dumnezeu păzeşte sufletul de loviturile duhului nestatorniciei. Deci, nu poate exista statornicie acolo unde nu lucrează harul Duhului Sfânt.

Precum bucuria permanentă vine din comuniunea omului cu Dumnezeu, cu sfinţii şi cu semenii, prin iubire, tot aşa, tristeţea şi nestatornicia vin din lipsa de credinţă şi singurătatea sufletească a omului. Numai bucuria şi odihna care izvorăsc din dragostea faţă de Dumnezeu, de sfinţi şi de semeni este statornică.

de Teodor Danalache

Noi oamenii, cei cu defecte, să ştii că avem şi calităţi!

 

Îmi e destul de uşor să deschid ochii atunci când cineva are nevoie de mine. Îmi e destul de uşor să întind o mână de ajutor. Îmi e destul de uşor să ofer un umăr sau o vorbă bună cuiva care are nevoie de aşa ceva mai rău ca de aer. De ce? Pentru că îmi face plăcere, pentru că mă simt al naibii de bine atunci când văd că situaţia cuiva se poate ameliora considerabil iar eu, da, EU, am contribuit la treaba asta. Un pas mic pentru omenire, un pas URIAŞ pentru MINE.

Dar când vine vorba de mine, de persoana mea, uit de toate regulile şi principiile de care ţineam cont până atunci. De fapt uitam, şi acum îmi aduc aminte de treaba asta cu zâmbetul pe buze. Eram naivă, eram copilă. Sunt şi acum copilă, dar nu la capitolul ăsta. Nu ştiam să mă educ să fiu mai indiferentă, nu ştiam să nu mai iau totul atât de personal, nu ştiam că nu trebuie şi că nu se merită să mai pun totul la suflet. Nu voiam să văd că şi eu merit. Nu voiam să văd ce om bun sunt şi câte calităţi am. Mă “obligam” să îmi văd doar defectele, să mă critic aspru… şi nu, nu critică constructivă. Îmi distrugeam singură încrederea de sine.

Dar uşor-uşor, în timp, am învăţat că EU-ul este şi trebuie să fie mai puternic decât TU-ul, chiar şi decât VOI-ul.

Tot aici voi fi şi de acum înainte, tot acelaşi ajutor şi suport îl voi oferi, tot acelaşi om bun voi fi, dar atunci când o să fiu absentă nu va însemna că am dat bir cu fugiţii… nicidecum. Atunci voi avea grijă de mine! Şi mă voi întoarce înzecit mai puternică. Şi mai fericită… De ce? Pentru că am învăţat că cea mai mare dovadă de curaj are loc atunci când gândeşti despre TINE cu voce tare.

Iar TU să ai curajul întotdeauna să spui NU, şi atunci când vei face asta să ai curajul să fii TU! Să te prezinţi în faţa lumii aşa cum eşti, golaş de aparenţe. Să-ţi laşi defectele la vedere pentru că oamenii mari ştiu ce să facă în faţa lor!

de Bianca 

Brațele unei mame sunt cel mai sigur loc de pe pământ

Niciodată nu m-am visat prințesă, deseori mă visam o mamă fericită, o soție modestă și un sprijin pentru viitorul meu soț.
N-am crezut în basme, am realizat că într-un cuplu nu există doar perfecțiune, nu există liniște absolută. Întotdeauna există probleme, doar așa putem gusta din adevărata dragoste.

Certurile? Le putem rezolva. 

Mândria? N-are loc în patul nostru. 

Dragostea? Să fie infinită. 

Respectul? Să-l savurăm, să ne unim unul cu celălalt. 

Când pici tu, eu te ridic. Când eu pic eu, tu să mă ajuți. Este o regulă mult prea simplă.

În fiecare femeie există sentimentul de mamă, dorința de a-i face pe ceilalți să se simtă iubiți.
De când mă știu, observând-o pe mama cum gătea, mă întrebam de unde are atâta energie. În timp am înțeles că totul este făcut cu dragoste. Iubirea unei mame este cel mai pur sentiment, nu pretinde recompensă, vine și atât. Vine și te face să te simți un om frumos, iubit, și cel mai important te face să te simți al cuiva. Să asculți întotdeauna sfatul unei mame, pentru că îi vei da dreptate fără să vrei.

Mamele sunt oglinda lui Dumnezeu, sunt îngeri coborâți pe pământ. Este incredibil cum brațele lor firave sunt cel mai sigur loc de pe pământ, ascunzătoarea noastră, unde ne simțim protejați și înțeleși. Indiferent de ce va spune lumea, mama nu te va critica, nu te va judeca de față cu ceilalți. Te va corecta acasă, în taină, cu un glas dulce și calm, cu vorbele lui Dumnezeu.

de Maria Cristiana Tudose
Sunt și eu un pui de om

Puterea unei FEMEI izvorăşte din IUBIREA de Sine şi din Darurile INIMII Sale.....

 

Puterea unei FEMEI nu stă în capacitatea de a-şi struni Bărbatul sau Familia ca pe cai, ci în fermitatea braţelor şi în CĂLDURA INIMII cu care îmbrăţişează.

Puterea unei FEMEI nu stă în capacitatea de a-şi îndruma subalternii, ci în ARTA de a-şi ţine FAMILIA UNITĂ şi de a sacraliza fiecare clipă petrecută în Familie.

Puterea unei FEMEI nu stă în puterea vocii sale, ci în cuvintele blânde pe care ştie să le şoptească.

Puterea unei FEMEI nu stă în mulţimea prietenilor, ci în cât de prietenă ştie să fie cu copiii ei şi cu Tatăl pruncilor ei.

Puterea unei FEMEI nu stă în cât de mult este respectată la serviciu, ci în cât este de respectată Acasă, în Căminul ei ca IUBITĂ, FEMEIE, MAMĂ . ...

Puterea unei FEMEI nu stă în cât de puternic ţipă, ci în cât de blând ştie să atingă şi să mângâie.

Puterea unei FEMEI nu stă în hainele pe care le poartă şi nici în numărul cupei de la sutien, ci în INIMA din pieptul său.

Puterea unei FEMEI nu stă în numărul de bărbaţi care îi stau la picioare, ci în Loilalitatea, Fidelitatea ei faţă de BĂRBATUL Unic, Alesul INIMII şi a Întregii sale Fiinţe.

Puterea unei FEMEI stă în Dorul ei Limpede şi curat ca un izvor de a IUBI un BĂRBAT UNIC, Alesul INIMII şi a Întregii sale Fiinţe...

Puterea unei FEMEI nu stă în greutăţile pe care le poate ridica, ci în poverile pe care le poate duce!

Puterea unei FEMEI izvorăşte din IUBIREA de Sine şi din Darurile INIMII Sale.....

autor necunoscut

Relaţii cu...sau fără iubire

”Dragoste cu sila nu se poate”, zice un proverb popular, iar în proverbe s-a adunat întreaga înţelepciune a popoarelor. 

Dragostea-i o alegere a sufletului, de aceea ea nu are explicaţii mentale. Nu poţi spune raţional ”de ce iubeşti pe cineva”, de ce nu iubeşti pe altcineva! Pur şi simplu, simţi că iubeşti sau nu iubeşti. După a iubi sau a nu iubi e un mare, mare punct, pe care mintea încearcă să-l transforme în virgulă, doar pentru a adăuga explicaţii complicate, complexe şi problematice unei stări fără explicaţii şi imposbil de descris. Noi nu putem iubi nimic şi pe nimeni forţat, dar – cu toate acestea – recurgem la forţă şi nu doar la forţă fizică, la violenţă verbală, ci la diferite tipuri de constrângere, în speranţa că celălalt, un altul, pe care-l dorim musai lângă noi, chiar cu preţul sugrumării sufletului său, ne va iubi. ”Să fim iubiţi cu forţa”, iată o cerere pe care o facem inconştient cu toţii în anumite momente ale vieţii. Dacă partenerul nostru de viaţă, iubitul, iubita, soţul sau soţia evadează către o altă relaţie, ne supărăm, facem presiuni, încercăm să-l aducem înapoi, recurgând la diferite tertipuri constrângătoare. Averile, copiii, responsabilitatea, prestigiul, moralitatea, o multitudine de concepte mentale ne parvin şi ne sprijină, pentru a ne susţine şi a ne motiva furia, enervarea, frustrarea sau tensiunea atunci când partenerul de viaţă alunecă spre...altcineva. Prea puţini oameni înţeleg iubirea şi libertatea de alegere şi prea puţini au puterea de a-şi întreba partenerul; ”Nu mă mai iubeşti”? ”Ce nevoi are sufletul tău, ce cauţi pentru a fi fericit”? ”Aş putea face eu ceva, care să te ajute să te simţi împlinit în viaţa ta”?

În realitate, fără aceste întrebări şi răspunsuri, discuţiile legate de trădare, înşelare, părăsire, abandon, separare, despărţire între oameni sunt incomplete şi dezvăluie prezenţa sau absenţa iubirii în cuplu. Mintea nu poate explica iubirea, n-o poate justifica, n-o poate înţelege, căci iubirea-i dincolo de toate înţelegerile, o prezenţă în minte, dar – mai ales – dincolo de tot ce poate spune mintea despre ea. Separările, fără excepţie, au la rădăcină percepţia că iubirea nu este prezentă. Iar dacă cineva pleacă dintr-o relaţie, nu se poate întâmpla niciodată fără ca percepţia că iubirea lipseşte să fie şi ea prezentă. Nu a ne despărţi sau a fi împreună este important, cât a înţelege dacă suntem împreună ”în iubire” sau din pricina absenţei iubirii. A fi împreună fără iubire e ca şi cum am locui într-o casă pustie sau am avea o casă frumoasă undeva, pe lume, dar noi locuim într-o cocioabă. 

Iubirea este sursa de energie a relaţiei, iubirea este sursa comportamentului frumos, iubirea şi afectivitatea sunt sursele comportamentului moral, al atitudinii deschise şi al bucuriei de a fi împreună. Când suntem într-o relaţie fără iubire, tindem să evadăm din ea. Când sufletul nu-i prezent în locul în care-i şi trupul, lipseşte întotdeauna esenţa, frumuseţea, comunicarea, graţia şi împlinirea. Atunci, de ce oare, majoritatea oamenilor îşi constrâng partenerii să rămână lângă ei, de vreme ce dragostea nu poate fi constrânsă de nimic, iar fără ea ceea ce construim nu-i o familie frumoasă, cât o manifestare a Egoului. Dragostea este reală doar atunci când cel iubit vine către noi fiindcă el singur alege aceasta. A suferi pentru că altul nu ne iubeşte e un fel de a ne împotrivi iubirii, care – în strălucirea şi-n graţia sa – ne îndepărtează de ceea ce nu este iubire!

de Maria Timuc

Motivaţia în viaţă are puterea să ne ţină drepţi şi puternici

Noi avem nevoie continuu de motivaţii pozitive şi nu de acele motivaţii pe care ni le pot oferi alţi oameni, bunătatea, frumuseţea, dragostea sau buna purtare a celor din jur, ci de propriile noastre motivaţii. Motivaţiile personale pot rămane tainice, le putem ţine în lăuntrul nostru, ca pe nişte bijuterii frumoase şi rare, doar să le avem. Asta contează cu adevărat, asta ne dă energie şi puterea de a merge pe drumul vieţii, de a rezista prin ploaie şi prin vânt, prin momentele de cumpănă şi prin cele derutante, prin clipele de conşmar şi, de ce nu, chiar prin cele imposibil de frumoase, prin cele pe care ne temem că le-am putea pierde. Motivaţia are puterea să ne ţină drepţi şi puternici, ea ne despovărează şi ne ajută să nu cedăm atunci cand ne simţim epuizaţi, să trecem cu fruntea plină de sudoare prin greutăţi, dar cu speranţa că “trece şi asta,,.

Absenţa bunelor motivaţii in viaţă e ca o plagă, ca o piedică puternică, e un soi de bagaj distructiv, căci din pricina acestei lipse psihologice nu putem merge corect, nu putem evalua, gandi, spera şi crede, iar fără de credinţă şi încredere ce poţi face? Nu te poţi forţa să treci peste tine însuşi nici măcar să depăşeşti nişte biete resentimente, nu te poţi consola şi cu atât mai puţin să găseşti în tine forţa necesară să depăşeşti ura, neliniştea, suferinţa sau alte tipuri de trăiri, inerente condiţiei umane. Statutul de fiinţă umană presupune trăirea inevitabilă a suferinţei; pare că suntem chiar condamnaţi la resentiment, la tristeţe uneori, la sentimentul de a fi abandonaţi sau forţaţi să ne fie frică şi să ne simţim rău. A rămane în astfel de vibraţii ale experienţei noastre, a nu găsi în noi motivaţia, care ne poate duce pe o altă cale, pe calea binelui, pe calea umanizării sau a trăirii fericite, presupune să ne autcondamnăm la blocaj şi la suferinţă, la toxicitate interioară şi la deznădejde. Asta ţine, însă, de propria decizie, de propria capacitate de a ne mobiliza, nu atât pentru ţinte concrete, nu atât pentru exterior, cât pentru a atinge în noi o stare mai bună, de a trăi mai frumos în noi înşine.

Noi ne dăm adesea motivaţii pentru a ne întreţine negativitatea, resentimentul, suferinţa şi sentimentul că nu avem ieşire dintr-o situaţie de viaţă nefericită şi asta e tot motivaţie, dar nu-i una energizantă, nu-i una care ne poate dezlega de sentimentul disperării, ci una ce ne leagă mai intens şi mai grav de disperare. Conştienţa şi frumuseţea stă tocmai în faptul şi în descoperirea uluitoare că putem găsi întotdeauna motivaţia pozitivă, deci şi forţa, şi puterea de a ne ridica din prăpastia disperării. Nu contează ce anume ne stimulează să trăim mai frumos, nu contează dacă vrem mai mult în plan material, în plan spiritual, dacă ne gândim la alţii sau la noi înşine; important este să putem trăi la un alt nivel de speranţă, să păşim curajoşi către ceva ce se poate face şi să ştim că noi putem face anumiţi paşi pentru a ajunge acolo unde ne dorim. 

Energia ne vine din dorinţă, din vis, din aspiraţie, din înţelegere, din speranţă, din paşii pe care-i facem către un scop, către un sens. Ne vom simţi mai bine cu noi înşine cand mergem undeva şi ştim unde anume vrem să mergem, decât atunci când lăsăm drumul vieţii să se întample, când privim resemnaţi spre cei ce pare că sunt mai puternici şi pot mai mult. Noi putem mai mult, cu toţii putem, dar trebuie să ştim asta şi să fim motivaţi să păşim cu tot curajul către destinaţie, căci ceea ce ne face viaţa mai frumoasă este întotdeauna trăirea noastră şi de ea trebuie să avem grijă cu adevărat.

de Maria Timuc

Să ne rugăm pentru cei dragi nouă

Mântuieşte Doamne, poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta; biruinţă binecredincioşilor creştini asupra potrivnicului dăruieşte şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău.

De Ziua Crucii

Să ne rugăm pentru cei dragi nouă. Noi, cei care am pus început pocăinţei, suntem, oricât am fi de răi încă, şi oameni buni, pentru că ne dorim să facem binele, să facem fapte bune. Dar se întâmplă să nu fim conştienţi ce faptă bună şi cât e de folositor să ne rugăm pentru cineva.

Haideţi să facem chiar începând de astăzi  vreo sută de fapte bune. Să luăm în minte, pe rând, o sută de persoane care ne sunt dragi - puteţi să-i alegeţi şi pe cei ce vă fac rău sau nu vă iubesc, adică pe vrăjmaşi - şi să spunem pentru fiecare: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-l pe cutare!”. Şi la sfârşit să spunem: „Doamne, miluieşte-mă şi pe mine păcătosul (păcătoasa)!” şi vom avea pace şi bucurie în duhul nostru.

Revin la ocazia pe care ne-o oferă lucrul mărunt al vieţii noastre de zi cu zi de a ne întâlni, prin el, cu Dumnezeu. (Să devenim conştienţi că El, Dumnezeu Omul, Mântuitorul nostru ne cheamă la această întâlnire când ne spune: „Fără Mine nu puteţi face nimic!”. Acest nimic înseamnă chiar nimic pentru că puterea pe care o avem în noi este de la Dumnezeu şi Dumnezeu a dat-o „pe mâna noastră” şi El ne dă libertatea să o folosim. Şi când fac ceva rău, tot cu această putere fac. Dacă Dumnezeu nu ar îngădui - El nu vrea să fac răul pe care îl fac, clar îngăduie, în virtutea tainei libertăţii - să fac fapta rea pe care o fac, El mi-ar lua viaţa în clipa aceea şi nu aş mai face...

Dacă înţeleg asta mă cutremur: în tot ce am făcut astăzi, fără să-mi dau seama, am folosit puterea lui Dumnezeu! Si tot ce am făcut rău a fost răstignire pentru El pentru că am făcut, cu puterea Lui, ceva ce El nu voia să fac. Asta înseamnă că-L răstignim cu faptele noastre rele: folosim viaţa pe care ne-a dat-o şi în care ne ţine, împotriva Lui.

Conştientizând asta vom fi mai motivaţi să punem toate gândurile şi toate faptele noastre înaintea lui Dumnezeu.

Nu va fi uşor, avem nevoie să ne străduim pentru asta, dar vom vedea încă de la primii paşi că merită.

(Monahia Siluana Vlad, Deschide cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia, 2013, p. 28)

Întoarcerea la lucrurile simple

Am cules aceste flori pentru voi. Vi le dăruiesc cu drag, o zi bună să aveți!

Cineva spunea cândva că își dorește ca toți oamenii să ajungă bogați pentru a descoperi că nu asta îi împlinește cu adevărat. Ei bine, dacă îți folosești puțin intuiția, îți poți da ușor seama că nu e nevoie neapărat să treci prin această etapă pentru a afla ce anume te împlinește cu adevărat, deși pentru mulți oameni e o experiență necesară.

Însă atunci când înțelegi că ai nevoie de lucruri pentru folosință și nu pentru a te simți fericit, că nu e nevoie să fii ridicat în slăvi de ceilalți pentru a face ceva cu adevărat bun pentru ei și că ai nevoie de oameni pentru a dărui, nu pentru a-ți fi împlinite nevoile, că ego-ul e cel ce vrea admirație și recunoaștere, în timp ce inima nu vrea decât iubire, atunci te întorci la…simplitate.

De fapt, ne regăsim în lucrurile simple pentru că acestea sunt cel mai aproape de natura profund umană. Cu alte cuvinte, întorcându-te la ceea ce e simplu ne întorcem la noi înșine. Poate că nu întâmplător, de-a lungul timpului, toți marii înțelepți ne-au îndemnat la simplitate cu mesajul să alegem calea simplă, nu calea ușoară.

Simplitatea poate fi dură uneori pentru că nu lasă loc de interpretare și te aduce în prezent, la ceea ce este, nu la ceea ce mintea ta și-ar dori să fie…A fi simplu înseamnă a fi tu însuți, și nu masca pe care ți-ai creat-o pentru a fi acceptat în lume, să te descoperi așa cum ești și nu așa cum ți-ai imaginat că ești.

Trăind într-o societate care îți pune mii de opțiuni la dispoziție pentru absolut orice vrei să alegi, mintea omului s-a complicat atât de mult, încât acesta a ajuns să ducă o viață din ce în ce mai complicată, cu relații tot mai complicate, îndepărtându-se astfel tot mai mult de esența lui. 

 

De aceea, într-o lume din ce în ce mai agitată și mai stresată, cea mai simplă și mai sigură soluție rămâne întoarcerea la puritatea lucrurilor simple.

Un zâmbet fără un motiv anume, o umbrelă ridicată deasupra unui trecător plouat pe stradă, un „Te iubesc” scris pe geamul aburit de frigul dimineții, un mesaj scris de mână în loc de sms, o îmbrățișare în loc de clasicul „La revedere”, un „Mulțumesc” însoțit de o privire caldă, o mână întinsă celui care îi e greu să se ridice, savoarea unui ceai dimineața, salutul unui răsărit de soare…acestea nu sunt decât câteva exemple de lucruri care sunt atât de simple încât…mă fac foarte fericită.

http://lectiidinviata.wordpress.com
 

Cum eşti tu ca om, astfel încât să laşi ceva în urma ta?

M-a inspirat acest cantec,

aşa că voi transmite şi eu mesajul mai departe. Cineva m-a provocat cândva să fac un exerciţiu de imaginaţie mergând în timp peste ani, ce aş vrea să spună oamenii despre mine la moartea mea.

Hmm, îmi plăcea să fac acest exerciţiu în copilărie, uneori mă uitam în biblioteca părinţilor şi îmi imaginam că acolo va fi o carte scrisă de mine… şi îmi imaginam mulţi oameni care au învăţat lucruri utile de la mine. Aşa m-am apucat de scris jurnale şi de adunat copiii vecini pentru a-i învăţa ce ştiam eu la vremea aceea…

Acum am înţeles că nu sunt decât un instrument care trebuie să-şi îndeplinească menirea în orchestra lumii, altfel va rugini ca orice instrument nefolosit. Imaginându-mi înmormântarea mea, nu pot să-mi imaginez decât oameni mulţumiţi şi fericiţi ale căror suflete le-am atins cândva…

Dar mai mult decât orice, cred că fiecare om îşi doreşte să lase ceva în urmă. Unii se rezumă la copii şi la bunuri materiale, dar de fapt ce se ascunde în dorinţa asta de a lăsa ceva în urmă?

În adâncul său, fiecare ştie că n-a venit întâmplător pe această planetă şi că are o misiune de îndeplinit, inimi de atins sau o cărămidă de pus la schimbarea lumii în ceea ce visăm cu toţii.

Visăm pentru că ȘTIM că se poate mai bine, ȘTIM că putem mai mult şi ȘTIM că spectacolul trist al lumii la care ne uităm acum nu corespunde cu rezonanţa sufletului nostru.

Revelaţia a avut loc atunci când am realizat că nu e nevoie să las ceva anume, nu e nevoie să-mi fie menţionat numele în cărţile de istorie sau în cartea recordurilor, cu siguranţă ego-ul nu mă ajută după ce mor.

Simpla ta prezenţă poate face mai mult decât credeai, mai ales dacă lucrezi zilnic la acea prezenţă. Pe scurt, cu cât lucrezi mai mult cu tine, cu atât contribuţia pe care o aduci lumii va fi mai mare, iar moştenirea lăsată mai valoroasă.

Sunt trei stări prin care trece omul în viaţă: de la a gândi la a face şi de la a face la a fi. Te las să meditezi la asta…

Cum eşti tu ca om, astfel încât să laşi ceva în urma ta? Ai adus azi un strop de fericire în ochii cuiva? Ca să aduci bucurie e nevoie să fii tu bucurie, ca să aduci fericire, eşti dator să fii fericit!

de Adela Moldovan @ Lectii din viata

Suntem săraci...

pentru că, deşi avem viaţă, nu trăim.

pentru că, deşi nu avem destul timp, este bunul pe care îl irosim cel mai mult.

pentru că vorbim, dar nu transmitem.

pentru că ascultăm, dar nu înţelegem.

pentru că privim, dar nu vedem.

pentru că avem sentimente, dar nu le exprimăm.

pentru că avem mâini, dar nu mângâiem, nu ştergem lacrimi, nu îmbrăţişăm.

pentru că avem picioare sănătoase, dar nu ne mai deplasăm fără maşini.

pentru că, deşi avem telefoane, nu comunicăm.

pentru că avem cerul și frumosul în jur, dar mergem cu privirea în pământ.

pentru că avem sufletele pline de zâmbete, dar chipurile ne sunt încărcate de grimase triste.

pentru că avem case mari, dar lipsite de dragoste, de râsete şi de prieteni care să le treacă pragul.

pentru că avem bani de irosit pe nimicuri care ne omoară timpul şi sănătatea, dar nu avem bani pentru a cumpăra o carte.

pentru că avem mâncare de risipit, dar nu avem de dăruit celor care nu au.

pentru că, deși avem muzică, noi ascultăm zgomote și vorbărie inutilă.

pentru că, deși avem pace pe pământ, noi ducem războaie.

pentru că în loc să ne rugăm, cerșim.

pentru că studiem mult şi învăţăm puţin.

pentru că, deşi cunoaştem foarte mulţi oameni, prea puţini dintre ei ne sunt prieteni.

pentru că dăm mereu naştere unor visuri noi, dar suntem prea comozi ca să ni le împlinim.

pentru că plângem după lucruri, dar renunțăm ușor la oameni.

pentru că avem ambiţii, dar nu avem valori.

pentru că preferăm să renunţăm, decât să luptăm.

pentru că în loc să zburăm, ne târâm.

pentru că în loc să iertăm, părăsim.

pentru că în loc să cunoaştem, judecăm.

pentru că urâm, în loc să iubim...

de Irina Binder
 

E dificil să nu poți trăi decât cu adevăr...

Întotdeauna am avut pretenția să trăiesc cu adevărul spus verde-n față, iar eu să aleg pe care drum să merg.

Întotdeauna mi-a fost mai ușor când a trebuit să diger un adevăr, pentru că rațiunea m-a ajutat de fiecare dată să mi-l explic și să-l accept. Mie, întotdeauna adevărul mi-a oferit liniște, chiar dacă pe moment a durut. E liniștea aceea care se așterne peste gânduri, nemaifiind obligată să-l caut printre neliniști și întrebări.

Nu a existat niciun adevăr, până acum, care să mă doară într-atât de mult, încât să refuz să îl accept. Dimpotrivă, când nu era spus, în mine se zvârcolea intuiția care mă avertiza că ceva nu este în regulă. De când mă știu, așa am fost. Și nicicând nu am avut astâmpăr până nu l-am găsit. Chiar dacă uneori treceau luni de zile. Nerăbdarea de a-l afla cât mai rapid din tinerețe, a fost înlocuită, treptat, cu răbdarea care mi-a permis să îmi trăiesc viața firesc, cu acel beculeț roșu pâlpâind ușor, în mine.

Și, pentru că am atâta nevoie de adevăr, odată știut, mă relaxez. Chiar dacă au fost unele care m-au usturat, chiar dacă au fost unele care m-au transformat în rană, toate au fost sprijinul meu, atunci când le venea vremea.

Adevărul mereu m-a eliberat de atmosfera negativă pe care o simțeam că se crează în jurul meu, parșivă. Niciodată, dar absolut niciodată nu s-a întâmplat să am senzația că mi se ascunde ceva și să nu fie așa. Niciodată nu mi s-a întâmplat să simt că există umbre, și ele să nu fie în realitate. Dimpotrivă, de fiecare dată toate s-au concretizat într-un adevăr nu de puține ori greu de dus pe umeri.

Când sunt mințită, mă simt înșelată. Îmi simt înșelată și libertatea mea de a alege. Iar dacă cei care mă mint sunt oameni dragi mie și care îmi cunosc puterea de a înfrunta adevărul, este și mai rea senzația. Mă simt epuizată și amărâtă. Poate reacțiile mele avute în urma șocului nu sunt cele care mă caracterizează, însă este riscul pe care trebuie să și-l asume cei care mă mint, și am pretenția să le înțeleagă. Până la urmă, dacă ar fi ales calea cea mai ușoară de a ocoli minciuna și a dezvălui acea realitate pe care o țin ascunsă, de bună voie, nu puși în fața ei, pentru a o recunoaște , m-ar fi protejat și pe mine de șoc și pe ei, de reacțiile mele necaracteristice.

Orice adevăr îl înțeleg, pentru că el reflectă realitatea. Și, realitatea, mereu are o motivație. Mă consider destul de rațională încât să o pot primi. Viața de până acum mi-a demonstrat asta. Dar sunt momente - extrem de rare, ce-i drept- în care îmi pierd rațiunea, iar acele momente sunt acelea în care eu demonstrez că sunt mințită fiind privită în ochi, acuzată că am luat-o razna - într-un cuvânt, când mă văd obligată să smulg adevărul din ghearele minciunii, cu orice preț, nu pentru că aș avea o fixație, o nebunie, ci pentru că mi-e imposibil să trăiesc în minciună! Imposibil!

E dificil să nu poți trăi decât cu adevăr, că nu îți poți permite să mai ai și iluzii și să te înfășori în ele, pentru că nici nu îți poți permite să închizi ochii. Indiferent ce alegi până la urmă, ochii rămân larg deschiși și neîncrederea îți distruge iremediabil echilibrul pe care ai fi avut marea șansă de a-l păstra în lipsa minciunii inițiale.

de Herescu Elena Laura

Suntem iubire

“Nu există orb mai mare decât cel care nu vrea să vadă. Nu există surd mai mare decât cel care nu vrea să audă. Şi nu există nebun mai mare decât cel care nu vrea să înţeleagă.” – (Profetul) 

Când începi să te crezi infailibil şi te autointitulezi, în capul tău, Dumnezeu, tot atunci începi şi să o dai flagrant şi ridicol în bară. Da, eşuând lamentabil ca ultimul dintre începători, în orice ai întreprinde. Pentru că, mai mereu, norocul are şi el mândria lui şi începe să-l părăsească pe cel care s-a încrezut prea tare în veşnicia şansei pe care soarta i-a hărăzit-o, jucându-şi inconştient, ca la păcănele, fiecare bucăţică de fericire pe care a primit-o în dar.

Eu am credinţa imposibil de zdruncinat cum că, norocul şi dragostea le primim condiţionat. Şi, până la proba contrarie, merităm toată fericirea pe care o viaţă de om o are înscrisă în ADN. Dar termenul de valabilitate pentru fiecare graţie depinde de ştiinţa noastră, consecvenţa în a mulţumi proniei pentru tot, şi de bucuria cu care ştim să împărţim iubire din preaplinul dăruit nouă, cu cei mai puţin binecuvântaţi ca noi.

Însă văd în jurul meu oameni care-au uitat să mulţumească Cerului pentru o sănătate splendidă şi şi-o riscă inconştient traversând strada prin locuri nepermise, să zicem. Ori exemplare de-o rară frumuseţe exterioară, etern nemulţumite de înfăţişarea lor fizică, excepţională altfel. Văd oameni bogaţi făcând slalomuri uriaşe pentru a-şi umple conturile care stau oricum să explodeze de umflate ce sunt. Privesc oameni cu familii frumoase părăsind regulile unei morale primare, instinctive, doar pentru a alerga în urma primei Fata Morgana ivită la orizont. Ori personaje puternice, stăpâni vremelnici şi nedemni peste prea multe destine, fiinţe care ar putea naşte doar zâmbet în jurul lor şi care nu găsesc oportun să declanşeze în vieţile ce depind de ei nimic în afara lacrimilor. În mintea mea, sunt oameni ce nu mai înţeleg în ce colţ din existenţa lor sălăşluieşte Dumnezeu. Şi că Dumnezeu e Iubire. Şi că noi suntem Iubire, după chipul şi asemănarea Lui. L-au pierdut şi s-au pierdut. Oameni ce azi merg singuri pe drumuri mult prea înguste, egoiste, lipsite de dragoste, de compasiune, de fericire, de grijă şi bunătate pentru cei de lângă ei. Calcă pe căi de forţă brută, siluindu-şi, în primul rând, propriile lor existenţe, transformând astfel un drum iniţial norocos într-unul sterp, uscat, lipsit de strălucire, abandonându-se doar unei curse spre nicăieri.

Lipsa dragostei ucide. Omoară omenia, decapitează morala, înjunghie fiecare răsărit şi asfixiază amurgul tuturor zilelor. Împietreşte inima şi întunecă raţiunea. Naşte distrugere şi populează coşmarurile din nopţile înstelate.

Oamenii lipsiţi de fericire învaţă ura şi-o mormăie în sinea lor în fiece secundă, aşa cum, seara, copiii cuminţi spun Crezul la marginea paturilor lor înmiresmate cu smirnă şi dragoste. Oamenii neiubiţi sunt cele mai neajutorate creaturi ale Universului. Oricâtă putere, bani, sănătate, noroc şi faimă ar avea. Oamenii fără dragoste, cei care nu sunt în stare de Iubire, sunt printre noi, uneori de mână cu noi.

Şi numai Dragostea i-ar mai putea salva. Iubiţi-i!

de Carmen Voinea-Raducanu
http://carmen.revistatango.ro/author/carmen/

Respect oamenii cu bun simț

Poate fi un om poleit cu aur, poate fi deţinătorul celor mai apreciate diplome universitare, poate avea toate bogăţiile lumii, dar dacă nu are bun simţ, degeaba este şi degeaba are. Port un deosebit respect oamenilor care au bun simţ.

Respect oamenii care, deşi sunt grăbiţi, ştiu să înceapă orice mesaj și orice abordare cu un salut.

Respect oamenii care ştiu că orice favor merită răsplătit cu un “Mulţumesc!”.

Respect oamenii care, atunci când intră într-un spaţiu în care se află alţi oameni, salută....

Respect oamenii care nu râd de cei pe care-i consideră inferiori prin prisma educaţiei, culturii, a defectelor fizice sau a condiţiei sociale.

Respect oamenii care nu iau ultima prăjitură de pe platou, dacă mai sunt şi alţi oameni în jur.

Respect oamenii care nu stau tot timpul cu mâna întinsă şi care nu abuzează de bunătatea altora.

Respect oamenii care nu se pun mai presus de alţii, care nu trăiesc cu impresia că li se cuvine totul, care ştiu să îşi aştepte rândul şi care nu calcă lumea în picioare pentru a ajunge la ţelurile lor.

Respect oamenii care nu îşi câştigă imaginea imaculată înjosind şi pătând imaginea altor oameni.

Respect oamenii care nu folosesc cuvinte insalubre pentru a descrie alţi oameni.

Respect oamenii care cunosc limita dintre decenţă şi indecenţă, care îşi ţin curiozităţile în frâu şi care nu dau buzna în intimitatea personală a cuiva cu întrebări lipsite de pudoare.

Respect oamenii pe care nu-i încântă bârfele de budoar şi care nu răspândesc zvonuri.

Respect oamenii care, în loc să adopte o atitudine agresivă faţă de ceva ce dezaprobă, îşi susţin ideile într-un mod civilizat, fără a-şi impune propriile idei.

Respect oamenii care respectă alegerile şi convingerile religioase ale celorlalţi.

Respect oamenii pentru care credinţa nu este doar o podoabă de arătat lumii şi care nu înjură şi nu gândesc rău despre oameni de îndată ce s-au îndepărtat de Biserică.

Respect oamenii care se respectă având o purtare demnă, care nu decad de îndată ce sunt scoşi din sărite.

Respect oamenii care ştiu când trebuie să se retragă şi când trebuie să abandoneze lupte inutile care doar i-ar înjosi.

Respect oamenii sinceri şi asertivi.

Respect oamenii care nu îşi degradează calitatea de om, indiferent de provocările pe care le au de înfruntat.

Respect oamenii care respectă oamenii.

Irina B. ~ Insomnii

http://www.irinab.com/2013/09/respect-oamenii-cu-bun-simt.htm