miercuri, 6 noiembrie 2013

Trăiesc. Iubesc. Zâmbesc.


Nimic nu voi uita mai repede în viața asta decât mizeria din jurul meu: am nevoie de pământ curat pentru a-nsămânța zi de zi, curcubeul.

Poate că acea tânără avea dreptate când mi-a spus, cu uimire, într-o zi, că eu am crescut într-un glob de cristal.

Poate că și cealaltă tânără avea dreptate când mi-a spus că eu nu pot vedea decât lumina.

Cine știe ?

Și, cu toate astea,

aud, strigând ascuțit, cuvintele nerostite,

simt acut, sentimente ascunse,

văd cu ochii minții ceea ce ochii altora abia deslușesc,

cred doar în ceea ce vorbește-n mine, tăcut, în contradicție totală cu zgomotul din jur,

mă izbesc în obraz adevărurile,

îngenunchez minciunile,

mă ridic atunci când mi-e mai bine să mă întind pe pământ,

îmi vine să fug de mine în momente în care-mi doresc să nu fiu ca mine ...

și trăiesc...

Unde e globul?

Unde e permanenta lumină ?

același glob de cristal,

aceiași pereți pe care se cațără șerpii, alunecând neputincioși înapoi,

același pas mic, precaut, silențios, din mine, în afară,

aceleași porți deschise ale sufletului,

aceeași lume ca pentru toți și totuși altfel, prin ochii mei ...

Și trăiesc.

Și plâng de deznădejde, de neputință, de durere, de dor...

Și râd de bucurie, de fericire, sau în joacă, precum un copil, ori pentru a ascunde, uneori, lacrima...

Și tac să nu rănesc, sau din lehamite, ori pentru că atunci, în acel moment e cea mai bună alegere...

Și vorbesc mult, repezit, șoptit, cu mintea plecată-napoi, cu gândurile alergând înaintea mea, povestind, întrebând, cercetând cu voce tare, răspunzând...

Și ascult natura, oamenii, aerul, apele, drumurile, la intersecții...

Și obosesc.

Și mă odihnesc.

Și pornesc iar la drum.

Și poposesc din când în când, pe o piatră, simțindu-i răceala până-n măduva oaselor.

Și aștept oamenii care vin.

Și petrec cu privirea oamenii care pleacă.

Și țin de mână, cerul ...

Iubesc.

Doresc.

Aștept.

Nu visez.

Nu sper.

Nu ridic statui.

Dar trăiesc. Iubesc. Zâmbesc.

Trăiesc simplu și intens;

Tot.

de Herescu Elena Laura 
 

marți, 5 noiembrie 2013

Confortul nefericirii

A Key From Heaven
 
Ştiu că risc să-mi sară oamenii în cap, însă nefericirea asigură confort. Nu trebuie să faci nimic pentru asta. Poţi doar să stai să o savurezi în tihnă.

Am cunoscut cam toate formele nefericirii, am ajuns până la somatizări şi manifestări fizice de alarmă, deci ştiu despre ce vorbesc. Deşi aveam toate motivele să fiu fericit, eram profund nefericit. De ce? Pentru că aveam o nevoie neacoperită – nevoia de a fi iubit!

În rest, dacă mă uitam la viaţa mea, aveam toate motivele să fiu fericit. TOATE! Nu lipsea nimic. M-am purtat ca un copil care spune “vreau acum”! Şi, pe zi ce trecea, mă ambiţionam să fiu nefericit, era o stare ciudată din care îmi era aproape imposibil să ies.

Majoritatea oamenilor fac asta, preferă să fie nefericiţi decât să aleagă varianta opusă, cea care ar fi şi corectă în mod normal – FERICIREA!

Nu mă înjuraţi, dar fericirea este o alegere, o opţiune personală şi depinde de noi şi nicidecum de factori externi.

Cine spune că banii te fac fericit să dea un search pe Google după milionarii care s-au sinucis. Nu mi se pare că averile i-au ajutat în vreun fel, nu credeţi?

Vreţi un exemplu de confort? Întrebaţi un om cum i-ar plăcea să fie nefericit – în garsonieră sau la vilă? În 99.9% din cazuri ţi se va răspunde – în vilă. Ce haios.

Păi nefericirea este o stare interioară, ce contează dacă este desfăşurată pe un etaj sau două? Oamenii aleg să fie nefericiţi pentru a se bucura de confortul adus de mila celor din jur. Şi pare ironic, ba chiar cinic, dar aşa e.

Nefericirea atrage mila oamenilor – ‘vai ce rău îmi pare pentru el’ – spun toţi în cor. Ce manifestare egotică. Nu e nici măcar compasiune, ci milă! În adâncul lor, cei care manifestă milă de fapt se bucură de nefericirea ta.

Se numeşte Schadenfreude, adică bucurie faţă de suferinţa altora. Mişto nu? Ei bine, oamenii se tem să fie fericiţi. De ce? Pentru că fericirea înseamnă schimbare, risc… şi nu ne place riscul, nu-i aşa? Fericirea înseamnă curgere. Nou, creativ, necunoscut.

Mulţi se tem de toate astea şi preferă mai degrabă să mimeze starea de fericire. Am cunoscut mulţi oameni care din cauza gândurilor au îmbătrânit cumplit într-un singur an.

La suprafaţă mimau starea de bine, însă se citea pe ei deşertul interior. Asta vreţi? De ce să-ţi fie frică să încerci? Ce ai de pierdut? Acum eşti nefericit! Te hotărăşti să atingi fericirea, să schimbi. Dacă nu reuşeşti, nu pierzi nimic – oricum eşti nefericit, nu?

Ştiu că toţi am crescut în marea viclenie cum că în viaţa asta trebuie să suferim pentru a zburda în viaţa de apoi, însă haideţi să fim serioşi, avem un creier, de ce să nu îl folosim?

Viaţa nu înseamnă suferinţă, ci fericire. Este singurul nostru drept real, pentru că este o stare care ne aparţine, ca şi nefericirea.

Este interesant să le pui faţă în faţă – atunci când cineva e nefericit se strâng toţi în jurul lui, cu milă; când cineva este fericit – apare rapid invidia ‘ia uite al dracu’, s-a ajuns şi ăsta’.

Confortul nefericirii este o certitudine a dezastrului. Asta vrem? Nu e bine, vă spun sincer. Ne sinucidem cu propriile gânduri. Nu merită!

Şi atunci? Ce facem? Schimbăm? Suntem dispuşi să facem această schimbare?

de Andrei Bogdan Vulpescu

luni, 4 noiembrie 2013

Cum să te faci bine. Simptomele încrederii în sine


Încrederea în sine este îndemnul veşnic, care susură intoxicant din toate fibrele filosofice ale internetului. Pentru că înţelepciunea este atât de simplă, şi totuşi nu o credem până nu ni se înfăţişează şi-n metafore şi-n ecuaţii, şi până când, inevitabil, nu te loveşti de incertitudinea de sine. Respingerea cuiva anume te va pune în dilema de a mai avea încredere să-ţi profesezi propriul Eu.

A avea încredere în sine înseamnă a nu fi o victimă. Indiferent cine ce ţi-a făcut, şi mulţi şi multe ţi se vor întâmpla, plângerea de milă nu va fi oxigenul tău, aşa că nu vei ofta misterios, cerşind milă şi simpatie pentru că “viaţa e grea”.

A avea încredere în sine înseamnă a-ţi depăşi groaza de a te vedea şi accepta aşa cum eşti, cu luminile şi întunericul din tine, fără a dori să fii iubit pentru masca ta de om normal şi cu toţi boii acasă. Eşti tot timpul înlănţuit de Eu-l tău, e mai înţelept să te asumi pentru ceea ce eşti şi să faci limonadă atunci când ţi s-au servit lămâi.

A avea încredere în sine înseamnă să nu cauţi să te repare o dragoste nemaivăzută, pentru că cel care se erijează în vindecătorul tău, îţi va fi în final şi călău. Toate vulnerabilităţile tale şuşotite naiv şi cu speranţă la început, vor fi folosite împotriva ta, atunci când cauţi mântuirea într-o dragoste.

A avea încredere în sine înseamnă să-ţi fii cel mai bun prieten, poate singurul, pentru că doar tu vorbeşti limba ta, şi a nu căuta confirmare pentru forma ta particulară de nebunie. Accept-o demn, asumat, conştient şi nu o propovădui celorlalţi, doar pentru a te simţi mai sigur pe filosofia ta de viaţă.

Obiectivitatea este o utopie socială necesară doar atât cât să nu te găseşti după gratii, în rest orice aspect poate fi argumentat pro şi contra la nesfârşit, în funcţie de cât de bine ştii să foloseşti google – pentru că există cu siguranţă un studiu undeva care să argumenteze ceea ce alegi tu să crezi pe baza emoţiilor tale.

A avea încredere în sine înseamnă a nu contoriza obsesiv oamenii care nu te văd pentru minunea care te ştii tu a fi. Nu vei fi iubit de toată lumea niciodată! Omul caută dragostea dintâi, cea necondiţionată, a mamei, când eşti iubit şi acceptat indiferent cum eşti. Fii propriul tău altar şi propria ta flacără. Nimeni nu-ţi cunoaşte arderea mai bine decât tine, şi odată ce ai cunoscut flacăra, nu mai poţi trăi fără ea.

A avea încredere în sine înseamnă să te priveşti în oglinda obiectivului şi în mod subiectiv, să vrei să îţi dai întâlnire cu tine la cea mă romantică întâlnire imaginată. Să coexişti în acelaşi spaţiu mental cu gândurile şi încordările tale şi să-ţi placă pur şi simplu, să te gândeşti pe tine.

A avea încredere în sine înseamnă a-ţi preţui timpul atât de mult, încât să vrei să-l risipeşti doar pe oamenii pe care-i bănui de acelaşi autentic, la fel de nemascaţi şi de asumaţi. Atâta timp cât cauţi validarea în exterior, vei fi abonat veşnic la dezastrul dezamăgirii şi spargerii în bucăţi a sufletului tău. Vei avea atâtea împrumuturi de la alţii în termeni de rol şi statut, încât dobânda acestui credit nu o vei putea plăti niciodată. Devin-o propriul tău creditor şi atunci îţi vei permite să-ţi evaluezi corect cota ta de valoare pe piaţa socială.

A avea încredere în sine înseamnă să nu îl întrerupi pe celălalt pentru a vorbi de propriile experienţe, veşnic începându-ţi propoziţiile cu “şi eu…”, “să vezi mie ce mi s-a întâmplat”, “eu…”. Adică să poţi asculta, cu adevărat, ce spune celălalt, fără a compara cu propria experienţă, ci să asculţi şi să înţelegi un alt mod de a fi, nu mai bun sau mai rău, ci o altă formă de reflectare subiectivă a particularului.

A avea încredere în sine înseamnă să spui: “Sunt Eu. Sunt mişto! Eu aş avea o relaţie cu mine de m-aş întâlni. Dacă altul nu mă vede la fel de frumos cum mă văd eu, nu e nici o tragedie. Next! Nu bat la porţi închise, nu deţin iarbă fermecată pentru aceste zăvoare. Mă aşteaptă ceilalţi, cei din acelaşi trib cu mine. “

Toate experienţele şi întâlnirile tale vor reflecta cât de mult de preţuieşti pe tine. Dacă te vinzi ieftin, arată că atât consideri tu că meriţi. Dacă demo-ul fiinţei tale nu a fost primit cu aplauze şi încântare, înseamnă că ai greşit audienţa. Dacă totuşi rămâi pe scenă, repetând actul dezvăluirii tale în fel şi chip, vei arăta doar disperare şi nimeni nu cumpără asta. Decât un manipulator abil, care se va juca cu insecurităţile tale ca un păpuşar cu marioneta sa.

Cel mai greu şi mai minunat lucru este să ştii cum să-ţi aparţii doar ţie însuţi, să fii o lume întreagă, de dragul tău şi nu a altuia, şi a nu fi disperat după împărtăşire. Încrederea în sine înseamnă a găsi balsam în singurătate şi a-ţi asuma să faci istorie personală mai întâi.

Să ai curajul să fii tu însuţi, o operă de artă ce-şi va găsi admiratorii şi mai ales cumpărătorul, care se va regăsi cu adevărat în tine şi te va lua acasă, să-i fii icoană şi oglindă. Fără să vrea să-ţi schimbe liniile, unghiurile şi nici nuanţele, ci te vrea exact pentru disproporţiile sau combinaţia excentrică de lumini şi umbre care eşti.

de Sofia Dumitriu

duminică, 3 noiembrie 2013

De ceva vreme am o senzaţie acută că nu mai e timp!


Nu, nu mai e timp!

Avem prea puţin timp să ne permitem să ne grăbim....

Avem prea puţin timp să ne permitem luxul de a mai vedea defectele celorlalţi în loc să ni le vedem pe ale noastre.

Avem prea puţin timp să ne permitem să ne plângem de milă.

Avem prea puţin timp să ne mai permitem pasivitatea sau nefacerea de bine.

Avem prea puţin timp să ne mai irosim în ură, judecăţi, invidii, certuri, bârfă, întuneric în loc să ne umplem de lumină, iertare şi iubire.

Avem prea puţin timp pentru jumătăţi de măsură, scuze, explicaţii, compromisuri.

Avem prea puţin timp pentru a nu fi noi înşine.

Avem prea puţin timp pentru orice nu e marea iubire.

Avem prea puţin timp pentru a nu face ceea ce ne place şi ne împlineşte.

Avem prea puţin timp pentru a sluji la doi stăpâni.

Avem prea puţin timp pentru teamă.

Avem prea puţin timp pentru a ne îngropa talanţii. Pentru a ne sufoca visele. Pentru a mai ignora vocea inimii.

Avem prea puţin timp pentru a gândi "Eu" în loc de "Noi"

Avem prea puţin timp să ne mai permitem să cerem, în loc să dăruim. Să aşteptăm, în loc să acţionăm. Să rănim, în loc să ne jertfim. Să vrem schimbarea, în loc să fim schimbarea.

Să căutăm disperaţi exemplul pozitiv, în loc să fim exemplul pozitiv. Să tăcem când trebuie să vorbim şi să continuăm să urlăm haotic când trebuie să tăcem. Să Sporovăim în loc să cuvântăm. Să vorbim în loc să facem. Să pierdem timpul în loc să ajutăm. Să urâm în loc să ne rugăm. Să întoarcem celălalt obraz când trebuie să dăm palma Sfântului Nicolae. Să dăm cămaşa de pe noi atunci când trebuie să scoatem sabia, uitând că în templu Mântuitorul a pus mâna pe bici.

Avem prea puţin timp să mai confundăm creştinismul cu prostia. Smerenia cu imbecilitatea. Bunătatea cu tâmpenia.

Avem prea puţin timp să mai fugim.

Avem prea puţin timp să mai lăsăm lucrurile esenţiale pe "mâine".

Avem prea puţin timp să nu ne rostim "te iubesc" urile ce ne par de la sine înţelese, dar nu sunt.

Avem prea puţin timp să nu ne rostim "iartă-mă" urile ce ne pot părea fără rost, dar nu sunt.

Avem prea puţin timp să ne permitem să nu rostim apăsat, cu demnitate şi curaj : "pe aici nu se trece!" când ni se bagă pe gât vreun cal troian pe care scrie mare " politically correct" Sau " Nu, domnule!" atunci când Iuda ne invită la dans.

Avem prea puţin timp să trăim fără rost, fără a ne fi înţelese misiunea, chemarea, sensul. Fără să îndrăznim. Fără să nădăjduim, să batem la uşi, să cerem.

Avem prea puţin timp pentru orice ne mănâncă timp în loc să îl dilate. Pentru orice ne ţine legaţi de pământ în loc să ne dea aripi. Pentru orice ne îngroapă în lut sau noroi în loc să ne înalţe spre stele. Pentru orice ne cufundă în noapte în loc să ne apropie de soare.

Avem prea puţin timp să ne ocupăm de lucruri ce nu ne vor folosi după ce murim.

Nu mai avem timp să ne raportăm la timp.

Sau la timpuri.

Să ne construim aşadar veşnicia.

Căci nu, nu mai e timp. ..

Nu, nu mai avem timp!

În orice clipă poate suna ceasul deşteptător.

Cel fără buton de Snooze...

Numărătoarea inversă a început deja...

Nu mai e timp!

de Alexandra Svet

sâmbătă, 2 noiembrie 2013

Ai încredere în tine, fii autentic, fii tu însuţi: atunci eşti fericit!


De ce faci ceea ce faci chiar acum? Ca să eviţi pierderea? Să ai câştig? Greşit, în ambele cazuri. Viaţa nu se rezumă la câştig-pierdere.

Viaţa este despre A fi sau A nu fi, A exprima sau A nu exprima,Cine Eşti Tu. Nu fă lucruri pentru un beneficiu personal. Şi nu fă lucruri pentru a evita pierderi personale. Fă lucruri pentru a simţi autenticitate personală. Atunci viaţa ta va căpăta un sens, indiferent ce se va întâmpla în jurul tău. Ca să fii fericit, trebuie să fii autentic. Trebuie să-ţi dai masca jos şi să fii real. Adevărul – dur, dar important – este că nu te poţi vindeca de negare, de neautenticitate, până nu-ţi recunoşti suferinţa, frica şi ruşinea. Nu te poţi vindeca, până când nu-ţi mai ascunzi sentimentele negative şi nu te mai prefaci că eşti fericit atunci când nu eşti. Orice te împiedică să-ţi simţi durerea şi să-i descoperi sursa este un act de negare. Este o încercare de a ignora chemarea inimii şi a sufletului către trezire şi vindecare. Ca să eviţi suferinţa, te prefaci, dar suferinţa este un semnal de alarmă.

Prin urmare, să-ţi simţi şi să-ţi recunoşti suferinţa reprezintă primul pas al procesului de vindecare.

“Atunci când ai încredere în tine însuţi, tu îţi urmezi instinctele interioare înnăscute. Nu ai nici cea mai mică îndoială referitoare la cel care eşti cu adevărat şi acţionezi pe baza bunului simţ. Dispui astfel de întreaga putere a autenticităţii tale. Ai încredere în tine însuţi şi în Viaţă. Eşti absolut convins că totul va fi bine, iar Viaţa îţi răspunde, devenind extrem de uşoară. Mintea ta nu mai simte nevoia să înţeleagă totul…Accepţi cu seninătate faptul că nu ştii totul. Nu inventezi ceea ce nu ştii. Atunci când eşti sută la sută autentic, spui întotdeauna exact ceea ce gândeşti: ”Îmi place. Nu îmi place. Doresc acest lucru. Nu doresc acest lucru.“ Dacă nu îţi place ceva, nu te obligă nimeni să acţionezi în direcţia respectivă.. Te bucuri de viaţă făcând exact ceea ce îţi place, eşti fericit.

Noi ne îngreunăm singuri viaţa încercând să ne sacrificăm pentru ceilalţi. Cu siguranţă noi nu am venit în această lume pentru a ne sacrifica pentru altcineva, pentru a satisface opiniile sau punctele de vedere ale altor persoane. Te confrunţi cu teama de a fi tu însuţi, de a fi Una cu Sinele tău real. Dacă vei da dovadă de curaj în această confruntare, vei descoperi că niciunul din motivele care te speriau nu este real. Vei descoperi apoi că este mult mai uşor să fii tu însuţi decât să încerci să fii altcineva decât eşti. …Ai nevoie de foarte multă energie pentru a susţine masca socială pe care ţi-ai impus-o.

Jucarea acestui rol te-a obosit! Îţi doreşti să fii din nou tu însuţi.

Atunci când eşti autentic, tu poţi face orice îţi doreşti să faci şi poţi crede orice îţi doreşti să crezi, inclusiv în tine însuţi!” ( “Al cincilea legămînt” Don M. şi J. Ruiz)

“Cred că binele în viaţa ta nu vine de la altcineva. Când realizezi acest lucru, vei fi liber. Nu există nici un motiv şi nici o necesitate să te "dai bine" pe lângă cineva sau să încerci să le intri în graţii. Rămâi aşa cum eşti, prin a nu te trăda pe tine însuţi. Pur şi simplu rosteşte-ţi adevărul cu candoare şi iubire. Fii curajos, pentru că ceea ce cauţi nu este în exteriorul tău. Nu este un cadou din partea altor persoane. Este al tău - să ţi-l oferi, nu să-l dobândeşti. Aşadar, nu lăsa pe nimeni să te ia ostatic. Nici pe partenerul tău, nici pe şeful tău, nici pe familia ta …Există o cale de a rămâne fidel propriului Sine şi să îl manifeşti, fără să recurgi la agresiune. Simplu şi liniştit fă apel la dreptul tău de a fi autentic, de A Fi Tu – aceasta este calea!”

“Singurul lucru care contează este să fii cel care eşti cu adevărat, să fii autentic, să te bucuri de viaţă şi să iubeşti…să fii Una cu Iubirea reală, cu acel sentiment care nu poate fi descris în cuvinte şi care rezultă din identificarea cu Sinele tău real. Iubeşte-te aşa cum eşti. Respectă-te aşa cum eşti şi întotdeauna transmite Lumii mesajul Adevărului şi al Iubirii.” (“Al cincilea legămînt” Don M. şi J. Ruiz)


sursa :Humanity's Team Romania

vineri, 1 noiembrie 2013

Singura pastilă în care cred


Ţine de foame. De sete. De somn. De make-up. Te urcă, te-nalţă, te-nvaţă să zbori. Ierţi orice, crezi orice, dai orice, speri orice. Visezi întruna. Ţi-e dor întruna. Şi-ai asculta întruna un singur om. Lupţi oriunde. Mergi oriunde. Plângi, râzi sau dansezi oriunde. Nu-ţi mai pasă de nimic altceva. Poate să se dărâme lumea. Dacă eşti cu ea. Sau te întrebi de ce nu se dărâmă toată lumea atunci când ea nu e. Eşti gelos pe oricine sau te simţi de neînvins. La diferenţă de un minut. Te simţi cel mai idiot din lume sau genial. La aceeaşi diferenţă de un minut. Sau de un zâmbet. N-ai sens, n-ai rost, n-ai lumină, n-ai căldură, n-ai stare, n-ai ţel, deşi în jur totu-i perfect. Sau poţi să te simţi în rai, chiar dacă eşti într-o ghenă. Totul depinde de un zâmbet. Te enervează că ai numai piedici până să o ai. Dar asta îţi şi place. Că doar îi plac luptătorii, nu-i pentru fricoşi. Rogi timpul să stea. Când eşti doar tu cu ea. Rogi timpul să treacă. L-ai tâmpit. Nu mai înţelege nimic. Într-un final se prinde, surâde şi trece... Zâmbeşti iar. A venit. Ţi-e frig, ţi-e rău, ţi-e întuneric, n-ai chef de nimic. Deodată eşti altul. Da, a venit. Ai idei de surprize, deodată eşti bun şi tandru şi plin de umor. Eşti frumos, înţelept şi parcă ai mai şi crescut un pic. Da, eşti parcă mai înalt. Te simţi mai bogat, şi mult mai frumos şi tare deştept. Eşti îndrăzneţ. Eşti un erou. Eşti şi fascinant şi fascinat. Da, a venit. Nu poţi să respiri, te doare în stânga şi ai obosit. Deodată renaşti. Da, a venit. Nu te-nţelege nimeni. Deodată, un surâs. Fără-un cuvânt, s-a lămurit. Ştia deja tot ce-ai gândit. Nu mai eşti singur, nu mai eşti trist, nu mai eşti gol. Nici pesimist. Da, a venit. Ai aripi în suflet, inima-ţi arde. Nu ţi-e nici foame, nu ţi-e nici sete, poţi totul, ai totul şi eşti tot un zâmbet. E ea. E Iubirea. Singura pastilă în care cred.

de Alexandra Svet

joi, 31 octombrie 2013

Oamenii din viaţa mea



M-am trezit dimineaţă copleşită de gânduri…
Am multe de făcut, tot felul de probleme de rezolvat, alergătură…
Ştiam că mă aşteaptă şi momente mai dificile în care va trebui să înfrunt lumea şi să lupt cu prejudecăţile şi cu ignoranţa unora…
Apoi, dintr-o dată, am privit afară pe fereastră...

Soarele, care cuprindea cu lumina şi cu căldura lui tot ce mă înconjura, mi-a amintit că nimic nu este mai important decât mine, decât oamenii pe care îi iubesc şi decât pacea mea sufletească... şi că nimic nu merită să îmi stric ziua, să mă încarc negativ şi să risc să devin un om urâcios şi indispus…
Şi mi-am aspus aşa: “Azi o să reuşesc să le fac pe toate cu pace şi cu iubire şi o să am o zi bună! Voi fi eu mai puternică decât ceilalţi, mai bună şi mai răbdătoare! Pentru că vreau şi pot!“
Să aveţi o zi frumoasă, cu reuşite şi cu inimi pline de pace şi de iubire!
 
de Irina Binder
 

miercuri, 30 octombrie 2013

Păstrează-ţi pentru tine vulnerabilităţile


Fiecare om are un punct vulnerabil, un fel de călcâi al lui Ahile personal.

Nu suntem perfecţi, nu avem cum să fim într-o lume în care venim cu un cadou, liberul arbitru, şi un set de limite pe care vrem sau nu trebuie să le acceptăm.

Nu avem cum să nu fim vulnerabili, nu avem cum să ne adaptăm la tot ceea ce trăim cu voie sau conjunctural.

Uneori ne folosim vulnerabilitatea în scopul creaţiei, pictăm, scriem, compunem muzică o folosim ca pe un atú. Alteori aceasta este atât de copleşitoare încât ne poate îngenunchia şi vom avea nevoie de ceva vreme pentru a realiza ce ni se întâmplă.

Putem fi răniţi prin cuvinte, fără ca cei care ne rănesc să cunoască impactul pe care l-au avut cuvintele lor asupra noastră; ne putem simţi la fel când un străin sau un prieten pe care l-am creditat cu încrederea noastră sau am investit sentimente în relaţia cu el nu răspunde cum ne-am aştepta; putem fi răniţi de gesturile pe care le fac, când ne aşteptăm mai puţin, unele persoane sau poate că nu le fac, când ni s-ar părea că acestea ar fi urmarea firească a ceea ce tocmai am împărtăşit; putem fi copleşiţi de vulnerabilitate atunci când ne-am deschis fereastra interioară către un om pe care l-am considerat a fi parte din noi şi acesta ştiind exact ce ne-ar provoca suferinţă nu ezită în a-şi duce actul dezonorant până la capăt.

Această suferinţă este printre cele mai atroce pentru că ea nu vine din partea unui străin, ci din partea persoanei pe care am perceput-o ca parte a noastră. Şi atunci, cum să nu suferi, să nu te simţi copleşit, să nu îngenunchiezi plin de remuşcări când vezi că o parte din tine se transformă în element de tortură psihică şi uneori chiar fizică?

Ce este de făcut în astfel de situaţii care au darul de a ne face să ne pierdem încrederea în oameni, să ne pierdem stima de sine, să ne dorim să nu mai existăm în unele situaţii?

Pe cât de complicat pare pe atât de simplu poate fi. Trebuie să ne reîntoarcem către noi, să acceptăm că suntem oameni care pot fi răniţi, să încercăm, chiar şi atunci când considerăm că cineva ne poate înţelege pe deplin şi accepta aşa cum suntem, să nu ne lăsăm la vedere “călcâiul lui Ahile”, pentru că nu ştim când registrul relaţiei poate fi schimbat.

Să nu uităm că două jumătăţi se întrepătrund pentru a putea crea un întreg, dar mereu va exista un semn care să amintească de acea uniune.

Niciodată două jumătăţi nu vor putea crea un întreg desăvârşit.

Să înţelegem că nimeni nu ne poate accepta mai mult decât noi înşine, nimeni nu ne poate aprecia mai bine calităţile decât noi, nimeni nu ne poate corija defectele în afară de noi.

Să nu ne considerăm vinovaţi pentru că dorim ca o parte din noi să ne aparţină pe deplin.

Până la urmă, dacă ne gândim o clipă, realizăm că mare parte din viaţă omul şi-o petrece în compania sa, aşa că el este cel mai îndreptăţit să se evaluze şi să intervină acolo unde este cazul.

Nu este greşit să-şi păstreze pentru sine anumite părţi care ulterior s-ar putea transforma în veritabile puncte nevralgice.

de Rita Drumeş

marți, 29 octombrie 2013

Te-ai gândit vreodată că majoritatea lucrurilor pe care le faci zilnic, le faci din frica de a nu pierde ceea ce ai deja?


Ştii cum sunt prinse maimuţele în Africa? Vănătorul pune o piatră de mărimea unui ou de găină, într-o scorbură cu diametrul de şase centimetri. Maimuţele îl urmăresc de la distanţă şi sunt măcinate de curiozitate Apoi vănătorul se îndepărtează la câţiva metri. Imediat apare o maimuţă care bagă mâna în scorbură. Ea simte că acolo este un obiect şi încearcă să-l scoată. Dar diametrul scorburii este mult prea mic. Sigur că maimuţa îşi poate scoate mâna, în orice moment, dar pentru aceasta este nevoie să dea drumul pietrei şi s-o piardă. Frica de a pierde, o ţine pe loc. Vănătorul se apropie şi bagă maimuţa în sac.

Te-ai gândit vreodată că majoritatea lucrurilor pe care le faci zilnic, le faci din frica de a nu pierde ceea ce ai deja?

De dimineaţă când te trezeşti şi te speli pe dinţi (pentru a nu pierde zâmbetul ăla din reclamă), până seara când te arunci în pat, obosit, pentru a nu pierde somnul de frumuseţe, totul este o goană cu mâinile strânse, pentru a păstra ceeea ce ai acumulat.

Lucrurile pe care le avem ajung să ne deţină şi să ne controleze viaţa. Ai câştigat o maşină la un concurs şi, dintr-o dată, nu mai poţi dormi noaptea, de frică să nu ţi-o fure hoţii. Paradoxul zilelor noastre este că suntem din ce în ce mai ocupaţi să strângem lucruri, fără să observăm că, de fapt, suntem mai ocupaţi să nu pierdem lucruri pe care nu le-am avut niciodată.
Uite-te în jurul tău unde eşti chiar acum, acasă, la birou, pe stradă şi pune-ţi întrebarea: care sunt lucrurile fără care n-aş putea trăi, dacă ar dispărea brusc?

Fac un pariu cu tine că ai putea trăi fericit fără laptop, telefon mobil ,crema de ras, crema de faţă, pantofi de firmă, sacou în dunguliţe, sistem audio 5.1, maşină de spălat automată, cu cincizeci de programe, cuptor cu microunde, maşină de servicu, maşină de concediu, maşină cu climă bizonică, remorcă, 100 de perechi de şosete, 5 perechi de pantofi, aer condiţionat, jocurile pe computer, blogul pe care scrii zilnic, internet, wow, counter-strike, mobilă scumpă ... şi pune tu încă 1000 de lucruri pe care le vezi ...

Alergi de dimineaţa până seara, nu pentru a deveni mai liber, ci pentru a deveni mai sclav. Lucrurile pe care le cumperi nu te fac mai liber, ci doar te înrobesc mai mult. Cu fiecare cutie care se aşează pe dulapul tău, eşti mai laș şi mai fricos. Mai plin de frică de a încerca să simţi, să trăieşti. Fiecare lucru nou pe care îl cumperi aduce cu el o doză de frică, egală cu valoarea pe care i-o dai. Cu cât un lucru pare mai valoros pentru tine, cu atât ţi-e mai frică să nu-l pierzi.
Şi când ţi-e frică să nu pierzi, exact asta se întâmplă: PIERZI .

Când ţi-e frică să nu-ţi pierzi jobul, începi să nu mai rişti, să faci doar ce e strict necesar, ajungi indolent şi eşti dat afară.

Când ţi-e frică să nu-ţi pierzi iubitul/iubita începi să devii prea disponibil, să faci orice compromis şi eşti părăsit.

Când ţi-e frică să nu-ţi pierzi maşina, nu dormi noaptea şi te îmbolnăveşti, stai prin spitale şi trebuie s-o vinzi, ca să poţi să te întreţii.

Cineva îmi povestea că, în limba ebraică, nu există verbul “a avea”, ci doar unul care se traduce mai bine prin “a administra ”.

Nu “AI ” nici unul dintre lucrurile pe care le “ai” Azi sunt la tine, mâine nu mai sunt. Şi, în timpul ăsta, tu trăieşti cu frica de a nu pierde ceea ce nici nu ai .

Oare degeaba sportivii care “nu mai au nimic de pierdut” joacă mai bine de obicei? Atunci când nu mai ai nimic de pierdut nu-ţi pasă care e deznodământul, contează doar ceea ce faci acum, aici. Nu mai contează cât rişti. Nu mai contează că oamenii se uită ciudat la tine, când te manifeşti altfel.

Eşti liber când scapi de frica de a pierde. Poţi face asta, în 7 paşi:

1. Fă o listă cu lucrurile pe care le-ai adunat de-a lungul vieţii şi care te-au împiedicat să faci ceea ce îţi doreai la un moment dat .

2. Aruncă lista la gunoi. Listele nu rezolvă problemele. Doar accentuează frica .

3. Fă o listă cu lucrurile pe care ţi-ai dori să le faci, înainte să mori.

4. Aruncă şi lista asta.

5. Uite-te în jur, ia primul lucru pe care nu l-ai mai folosit de mai mult de o lună şi aruncă-l într-o cutie. Mai priveşte în jur şi ia-l pe al doilea. Vezi ce a rămas şi ia-l pe al treilea. Nu te opri, până când ai în imediata ta apropiere, doar lucrurile pe care le foloseşti des. De preferat zi de zi, săptămână de săptămână. (Când m-am mutat unde stau acum, cu 3 luni în urmă, aveam impresia că sunt foarte multe lucruri de cărat şi adunat şi o să dureze enorm. Un sfert din ele le-am aruncat când le-am sortat.) Ce sens are să păstrezi perechea aia veche de ghete, pe care o ai de acum 5 ani, când tocmai ţi-ai luat alta, anul trecut? etc .

6. Trăieşte o zi fără telefon şi internet. Pleacă la munte, la mare, oriunde şi închide tot ce înseamnă aparat cu baterii sau fără. Gândeşte-te apoi cât de liber te-ai simţit

7. Riscă. Fă lucrul de care te temi cel mai mult. Dacă ţi-e frică să nu pierzi autobuzul, mergi pe jos.Vei fi fericit.

Sursa aici

luni, 28 octombrie 2013

Şi chiar dacă …


Şi chiar dacă bunătatea este considerată naivitate, tu nu înceta să fii bun!

Şi chiar dacă sinceritatea este adesea pedepsită, tu să fii cinstit şi sincer întotdeauna!

Şi chiar dacă încrederea îţi este adesea trădată, tu să nu îţi pierzi încrederea în oameni!

Și chiar dacă iertarea îţi este răsplătită cu alte greșeli, tu nu înceta să ierţi!

Și chiar dacă respectul oferit este tratat cu lipsă de considerație, nu înceta să oferi cinste tuturor!

Şi chiar dacă nu primeşti întotdeauna ceea ce oferi, tu nu înceta să dăruieşti!

Şi chiar dacă la iubire ţi se răspunde uneori cu indiferenţă, tu nu înceta să iubeşti!

Şi chiar dacă în iubirea ta pentru Dumnezeu vei fi considerat nebun, tu nu înceta să-L iubeşti!

Şi chiar dacă te vor judeca şi te vor critica, tu nu renunţa la crezul tău!

Şi chiar dacă ai căzut, tu să nu încetezi să lupţi să te ridici!

Şi chiar dacă lumea e murdară, tu să fii neîntinat!

Şi chiar dacă viaţa nu este atât de uşoară, tu nu înceta să speri şi să zâmbeşti!

Şi chiar dacă oamenii dărâmă, tu nu înceta să construieşti!

Şi chiar dacă nu ai putere întotdeauna să mângâi, tu nu înceta să încurajezi!

Şi chiar dacă nu ai suficient nici pentru tine, tu să fii milostiv mereu!

Şi chiar dacă ai fost înşelat, tu să fii cinstit întotdeauna!

Şi chiar dacă oamenii au uitat ce ai făcut pentru ei, tu nu înceta să faci bine!

Şi chiar dacă jertfa ta nu este preţuită, tu nu înceta să te jertfeşti!

Şi chiar dacă vei rămâne singur pe drum, tu nu renunţa la luptă!

Tu să rămâi bun, sincer, cinstit ! Să crezi cu toată forţa inimii în oameni, în frumos, în prietenie şi în iubire!

Sursa
AICI

duminică, 27 octombrie 2013

20 de motive să mergi la Sfânta Liturghie

"Doar Sfânta Liturghie mai ţine lumea." (Părintele Arsenie Boca
Ai relaţia ta cu Dumnezeu, ştiu. Îţi pare că nu ai nevoie de biserică. Uneori îţi pare chiar că mai mult te încurcă. Ştiu. Şi eu am spus aceleaşi lucruri, mulţi ani la rând. Până când am citit mai mult. Şi am început să merg la Sfânta Liturghie. Şi pot spune, în toată nevrednicia mea, cu mâna pe inimă, că nu există nimic mai frumos pe pământ! Şi am văzut şi trăit destule...Să ne întâlnim cu bine mâine dimineaţă. În fiecare duminică dimineaţă. Deşi pe pământ, totuşi atât de aproape de cer.... Doamne ajută!

Iată unul dintre articolele care m-au ajutat. Să vă fie de folos!

Sfânta Liturghie - Epicleza euharistică

DESPRE VALOAREA SFINTEI LITURGHII - Ieromonah Galaction Zelig 
Mănăstirea Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril Loc. Vlădeşti, jud. Vâlcea

1. Sfânta Liturghie este reînnoirea Jertfei de pe Cruce.

2. Sfânta Liturghie este Jertfa care întreţine dreptatea dumnezeiască, în conducerea Sfintei Biserici pentru mântuirea lumii.

3. În ceasul morţii, Sfintele Liturghii ascultate cu atenţie şi evlavie vor fi un izvor de mare mângâiere.

4. Fiecare Sfântă Liturghie mijloceşte iertarea păcatelor tale la Dreptatea lui Dumnezeu.

5. Orice Sfântă Liturghie ascultată cu fervoare, îţi poate uşura pedepsele vremelnice datorate păcatelor.

6. La Sfânta Liturghie ţi se iartă păcatele lesne iertătoare pe care nu le-ai spovedit şi de care te căieşti.

7. Prin Sfânta Liturghie ascultată cu evlavie este micşorată dominaţia diavolului asupra ta.

8. Liturghiile ascultate de tine în viaţă valorează mai mult decât cele oferite de alţii după moartea ta.

9. Prin ascultarea Sfintei Liturghii eşti ferit de multe primejdii şi nenorociri neaşteptate.

10. Cu fiecare liturghie bine ascultată îţi vei uşura şi scurta suferinţele vremelnice de după moarte.

11. Jertfa Sfintei Liturghii este ajutorul cel mai puternic, cel mai folositor, care întrece toate rugăciunile, toate faptele bune, precum şi toate faptele de pocăinţă şi negreşit îşi face efectul pentru toate sufletele prin purtarea sa proprie şi imediată.

12. Orice Sfântă Liturghie ascultată bine, cu evlavie, îţi dobândeşte o mai mare slavă în cer, în Rai.

13. Şi fii atent: prin Sfânta Liturghie ascultată cu evlavie îţi vor fi binecuvântate toate afacerile şi interesele chiar pământeşti.

14. Dacă am cunoaşte valoarea divină a jertfei Sfintei Liturghii, cât zel, câtă râvnă am folosi pentru a o asculta cu cea mai mare evlavie, credinţă şi atenţie.

15. Sfânta Liturghie este fapta cea mai sfântă a credinţei creştine, nu ai putea să faci nimic spre mai marea slavă a lui Dumnezeu şi ceva mai de folos pentru sufletul tău decât ascultarea cu credinţă şi evlavie cât mai des a Sfintei Liturghii.

16. Se dobândesc mai multe merite ascultând cu evlavie o singură Sfântă Liturghie decât împărţind la săraci toată averea sau mergând în pelerinaj în toate locurile de pe faţa pământului

17. O Sfântă Liturghie aduce mai mare cinste lui Dumnezeu decât toate virtuţile celor drepţi de pe pământ şi mai mult decât toate laudele date de sfinţii şi îngerii din Ceruri.

18. Prin Sfânta Liturghie, Domnul ne dă tot ceea ce îi cerem, chiar şi binele pe care nu ne-am gândit vreodată să îl cerem

19. Cine ascultă cu evlavie Sfânta Liturghie va avea alturi în ultimele clipe ale vieţii atâţia sfinţi pentru a-l mângâia şi a-l ocroti, câte Sfinte Liturghii a ascultat cu evlavie în viaţa lui pământească.

20. Sfânta Liturghie fiind o jertfă dumnezeiască valorează cât valorează însuşi Dumnezeu.


sâmbătă, 26 octombrie 2013

Creştinul ortodox şi înşelăciunea “New Age”


Curentele de tip New Age care se lansează în ultima vreme puternic pe „piaţa” românească, ne propun modele de gîndire novatoare, ce combină concepţii psihologice cu aspecte ale spiritualităţii orientale, toate adunate într-un creuzet din care ni se promit soluţii concrete de îmbunătăţire a vieţii, a relaţiilor cu ceilalţi şi a întregii noastre existenţe fizice şi spirituale.

Auzim denumiri ca „scientologie”, „sinergie”, „holism”, „ecumenism”, „sincretism”, „monism”, „tantra”, „mantra”, „relaxare”, „hipnoză”, „bioenergie”, „gîndire pozitivă”, „tarot”, horoscop”, „programare neurolingvistică”, „acupunctură”, „homeopatie”, „ecologie”, „paranormal”, „feng-shui”, „planning familial”, „reiki” ş.a.m.d. Se poate observa că toate aceste curente au un lucru în comun: dorinţa de a face bine omului. Niciunul dintre ele nu pare să promoveze răul sau traumatizarea fiinţei umane.

Promotorii lor, harnici şi zîmbitori, spun că se află în posesia cheii fericirii noastre. Şi s-ar părea că nu se înşală, căci prin metodele lor, reuşesc îmbunătăţirea coordonatelor fizice şi spirituale ale omului contemporan, NEW AGE prezentîndu-se astfel ca o mişcare complexă, necesară în contextul problemelor din ce în ce mai complicate cu care se confruntă fiinţa umană.

Şi totuşi, de ce se opune Biserica acestui curent tot mai prezent în porii fiinţei noastre, unde a pătruns prin toate mediile cu care intrăm în contact? Se opune Biserica bunăstării fiinţei umane, adică Dumnezeu vrea nefericirea creaţiei Sale, sau o fi poate vreun alt motiv?

De asemenea, mai apare o întrebare: De ce anume Biserica n-a oferit pînă acum soluţii similare cu cele propuse de mişcarea New Age? Omenirea se schimbă, evoluează, deci avem nevoie de modele noi de optimizare, de dobîndire a fericirii. Şi totuşi Biserica tace.

De fapt, Biserica nu tace, ci propune aceleaşi metode pe care le-a propus dintotdeauna. Nimic nu s-a schimbat în modalitatea de mîntuire. Cînd anume va lua Biserica hotărîrea de a schimba ceva? Raspunsul este: NICIODATĂ, pentru ca omul de-a lungul timpului nu s-a schimbat, aşa cum se pretinde, ci a rămas acelaşi. Singura deosebire dintre omul contemporan şi cel de altădată este gravitatea bolilor sufleteşti, care acum este incomparabil mai mare.

Mişcarea New Age explică starea în care se află omul la ora actuală, între altele, prin faptul că evoluţia (darwinistă) nu este încă împlinită, deci pentru ca omul să devină o fiinţă superioară, este nevoie de alte milioane de ani de evoluţie a structurii biologice şi implicit mentale a fiinţei umane. Soluţia oferită: grăbirea evoluţiei biologice prin meditaţie, gîndire pozitivă, inginerie genetică ş.a.

O altă explicaţie dată de ei stării precare a omului contemporan este legată de restricţiile sociale la care a fost supus acesta şi care au determinat îngrădiri în libertatea sa de manifestare. Soluţia oferită: Omul trebuie să fie ajutat să se elibereze de încorsetările de orice tip, să-şi descopere potenţialele şi energiile latente, să spargă barierele sociale, religioase şi de orice altă natură.

Desigur că, potrivit lor, există şi alte explicaţii, respectiv soluţii, în functie de curentul de gîndire care îşi aduce contribuţia la acest sistem sincretist, în care toţi sînt primiţi cu bucurie, chiar dacă ideile lor se bat cap în cap, toţi cu excepţia Cenuşăresei, şi anume a Bisericii Creştine.

În timp ce toate curentele New Age îl scot pe om basma curată, absolvindu-l de orice responsabilitate în privinţa degradării în care se află, cauzele acestei stări fiind explicate în fel şi chip, Biserica spune un NU hotărît tuturor acestora. Cu toate că orice există în univers are o cauzalitate circumstanţială, adică totul este explicabil prin fenomenele imediate care le generează (de exemplu apa este explicabilă prin unirea a doi atomi de hidrogen şi unul de oxigen, agresiunea adultului poate fi explicată prin agresiunea primită de acesta în copilarie etc.), totul, dar absolut totul are de fapt la origine două mari cauze:

1. Dumnezeu, Care a creat tot ce există, material sau spiritual;

2. Păcatul omului, care a degradat progresiv tot ce a creat Dumnezeu în lume.

Medicul care cunoaşte rădăcina răului poate oferi diagnosticul exact. Cel care recunoaşte ca problemă doar inflamaţia din jurul rănii (mişcările de tip NEW AGE), o tratează numai pe aceasta, lăsînd răul în continuare în organism. Primul poate oferi soluţia totală, cel de-al doilea oferă paleative, care vindecă local, sedează şi eventual amputează o parte a răului, aceea care se vede.

Răul fundamental de care suferă omul, pe care doar Biserica îl cunoaşte şi îl recunoaşte, se numeşte degradarea sufletului şi a trupului prin păcat. Degradarea nu este una circumstanţială, ci este de substanţă, ontologică. De aceea, medicamentul este pe măsură: TRUPUL ŞI SÎNGELE LUI HRISTOS, jertfa cea mai puternică, medicamentul cel mai vindecător care a existat vreodată, a cărui administrare este precedată de pregătirea necesară prin pocăinţă şi Spovedanie.

Această metodă oferă soluţie la cele trei mari probleme cu care se confruntă fiinţa umană: spirituală, psihologică şi materială !!!

Prea slabi pentru un medicament atît de tare, deşi Ortodoxia oferă fiecăruia perioada de pregătire de care are nevoie, diverşi oameni se reped la soluţiile paleative şi la sedativele staniolate oferite aiurea.

Psihologia este o decădere din modalitatea de vindecare a omului prin Spovedanie şi Împărtăşanie, iar curentele New Age sînt o decădere din ceea ce reprezintă metodele de vindecare specifice psihologiei.

Filosofia New Age se prezintă ca un curent holistic, pretinzînd aşadar că abordează fiinţa umană în ansamblu ei, cu toate problemele sale. Cu toate acestea, vedem că singura care ajunge la holism este de fapt Ortodoxia, deoarece numai ea se ocupă de om în întregul său: suflet şi trup, pe cînd New Age ia toate abordările posibile, în conceptia lor, referitoare la fiinţa umană şi le pune laolaltă, spunînd că din acest ansamblu rezultă un întreg. Este ca şi cum ai lua diferite părţi ale unui trup omenesc, inclusiv sîngele, şi le-ai pune laolaltă, pretinzînd că din acest amalgam ar rezulta o fiinţă umană. Nu, nu rezultă o fiinţă umană, ci un cadavru ansamblat. Numai Dumnezeu poate face din acele bucăţi o fiinţă umană, dîndu-i suflare de viaţă.

Trecînd peste toate opiniile, analizele, protestele şi obiecţiile, tot mai mulţi oameni vor fi atraşi spre diferite curente ale mişcării New Age. Să fim obiectivi, există avantaje: o viaţă mai frumoasă, mai armonioasă şi mai luminoasă (brainwashing), scăparea de responsabilitate şi de vinovăţie faţă de propriile fapte, stilul trendy, forţa de atracţie a unor elemente adictive (omul are nevoie mai mult decît oricînd de a fi dependent de ceva aparent luminos, frumos şi bun, lucrul acesta oferindu-i securitate, chiar dacă astfel, renunţă la libertatea psihică iar uneori chiar şi la cea fizică). Mereu se vor găsi clienţi pentru aşa ceva.

Însă pentru cei care vor să-şi mîntuiască sufletele este vital să cunoască faptul că asemenea metode nu pot fi combinate cu trăirea de tip ortodox, cu toate că de multe ori, sincretismul New Age include în mod generos şi elementul crestin. Cine rătăceşte prin grădina lui Sătănel nu mai poate fi primit înapoi decît prin pocăinţă. Restul nu este decît înşelare. Foarte multă înşelare !!!

Dumnezeu nu a acceptat niciodată să colaboreze cu diavolul în lucrarea de vindecare a omului. Nu a avut nevoie de ajutorul lui. Pe de altă parte, se ştie că diavolul oferă generos cu o mînă, ba chiar cu ambele mîini, dar lucrarea sa ascunsă este lipsirea omului de mîntuire. New Age, prin învăţătura şi prin practicile promovate, Il exclude pe Dumnezeu din creaţie şi pentru prima oară, îi dă omului soarta pe deplin în propriile mîini, ridicindu-l astfel la rangul de dumnezeu. Acelaşi lucru l-a facut Satan şi în Rai, cînd le-a oferit oamenilor fructul oprit....mărul cel roşu. Numai că atunci nu i-a despărţit cu totul de Creator. Acum, însă, se străduieşte cu toate forţele să o facă, pentru că se apropie vremea lui Antihrist. De aceea, este nevoie de cît mai mulţi adepţi. Iar cei mai mulţi nu vor şti că slujesc întunericului, tocmai pentru că una din caracteristicile principale ale oamenilor lui Satan este faptul ca sînt înşelaţi.

Aceia dintre noi care dorim mîntuirea să spunem NU acestor curente şi să încercăm să ne depurăm de influenţa lor cît mai e timp. Vremea alegerii grîului de neghină a început în sfîrşit! Depinde de noi dacă vom fi urîciune pămîntului sau pîine bună la masa Mîntuitorului atunci cînd va veni.

„Şi cel ce aude să zică: vino!” (Apoc. 22, 17).

„Vino, Doamne Iisuse!” (Apoc. 22, 20).


de Daniela Filioreanu


joi, 24 octombrie 2013

Friends for a lifetime

Post dedicat oamenilor speciali din viața mea :


Un prieten de-al meu mi-a spus cu tristețe în glas că oamenii frumoși sufletește sunt din ce în ce mai rari, chiar pe cale de dispariție. Nu am fost cu totul de acord. Într-adevăr, pe oamenii frumoși nu îi găsești oriunde dar îi întâlnești întâmplător, în clipa în care ai nevoie de o astfel de persoană minunată. Pe oamenii frumoși nu-i alungă coincidențele, întâlnirile inopinate, nu-i sperie greutățile și nu se simt complexați. Pe oamenii frumoși nu trebuie să-i cauți și nici să depui mare efort, ei vor apărea subit în clipele grele din viața ta exact ca un miracol mult așteptat. Vei da peste ei la fiecare pas, dar uneori nu-i vei recunoaște. Nu, nu sunt invizibili, ci mai degrabă ascunși de priviri răutăcioase, de minți perverse și rele, de suflete urâcioase. Oamenii frumoși sufletește sunt minunea noastră de fiecare zi. Cu un zâmbet, cu o vorbă dulce, cu un gest bând reușesc să înfăptuiască minuni. Căci nu e nimic mai prețios în momentele de cumpănă din viață decât un astfel de om, de suflet, de minune. Omul frumos sufletește dăruiește din inimă, nelimitat. Se comportă ca orice om obișnuit, iubește și suferă ca un om obișnuit dar niciodată nu se lasă îngenunchiat de soartă. Are întotdeauna o vorbă bună pentru tine, un sfat înțelept, un zâmbet, o îmbrățișare. Este lângă tine atunci când ai nevoie de cineva și chiar în clipele în care nu vrei să vezi și să vorbești cu nimeni. Este brațul care te consolează, prezența care te liniștește, oaza către care dorești să eșuezi. Oamenii frumoși sufletește sunt cei care îți fac ziua mai frumoasă, cei care te ascultă indiferent de oră, cei care lasă ușa deschisă pentru tine indiferent de împrejurări.

Așa că dacă ai o astfel de persoană minunată lângă tine, nu o lăsa să plece. Ține-o alături și fă orice pentru a o păstra în viața ta. Oferă-i un loc special în inima ta și încearcă pe cât posibil să nu o rănești niciodată, căci sufletul odată rănit cu greu se mai poate vindeca. Răspunde-i la iubire și grijă cu același sentiment, fii pentru ea/el ceea ce este pentru tine. Ai grijă de un astfel de om, pentru că iubirea lui este prețioasă, cu atât mai mult cu cât provine dintr-o inimă pură și lipsită de resentimente.

http://anasstassya.wordpress.com

miercuri, 23 octombrie 2013

Se spune că dragostea mută și munții din loc...

 
Da, aşa este. Cu o singură condiţie. Ca acei munţi să vrea să fie mutaţi.

Degeaba iubeşti, degeaba îţi canalizezi toată dragostea, toată energia, toate puterile către o persoană anume.... Dacă acea persoană nu vrea să accepte dragostea ta, nu ai ce să faci.

Această acceptare ţine de liberul arbitru al fiecăruia.

Dumnezeu nu ne obligă să îl iubim.

El ne oferă dragostea sa şi aşteaptă ca noi să fim pregătiţi să o primim.

Aşteaptă ca noi să ne ducem la El şi să îi spunem: da, Iubeşte-mă!

Dacă noi nu vrem, nu acceptăm acest lucru, El nu poate ajunge la noi.

Dragostea Sa, mesajul Său, nu ajung la noi. Degeaba ne-ar obliga să îl iubim.

DRAGOSTE CU SILA NU SE POATE!

La fel este şi cu oamenii.

Dacă iubeşti pe cineva nu poţi decât să îi oferi toată dragostea ta şi să speri că va primi ceea ce oferi.

A fi lângă cineva şi a aştepta, înseamnă iubire, răbdare, înţelegere, înseamnă să renunţi la multe şi să accepţi multe. Fără a deveni frustrat.

Să fii tot timpul lângă persoana pe care o iubeşti, să o susţii la greu şi cu înţelegere să suporţi momentele mai puţin plăcute, să fii un sprijin la bine şi la rău pentru cel pe care îl iubeşti.

Dragostea crede toate, suferă toate, nădăjduieşte toate, rabdă toate...

Eu aşa văd dragostea Creaţiei revărsându-se asupra noastră.

Cu căldură, cu înţelegere, cu răbdare, cu infinită răbdare, cu speranţă...

Şi cred că asta ar trebui să manifestăm şi noi vis-a-vis de semenii noştri.

Da, ştiu, noi nu suntem ca El.

Dar nimic nu ne opreşte să tindem să fim ca El.

Nu am răbdarea ta, Creatorule, dar vreau să învăţ să o am.

Vreau să tind să fiu ca tine astfel încât să fiu capabil să manifest iubirea aşa cum tu o faci.

Vreau să manifest această iubire a ta.

Vreau să îmi învălui persoana iubită în această formă de iubire pe care Tu, Creatorule, o manifeşti.

Atunci când voi fi capabil să mă iubesc pe mine şi să fiu mulţumit de mine, atunci când mă voi accepta aşa cum sunt, atunci cred că va începe schimbarea.

Marea schimbare din viaţa mea care se va fi numită Iubirea.

Nu pot iubi pe altcineva decât atunci când voi fi capabil să mă iubesc pe mine.

Nu voi putea ajuta pe altcineva decât atunci când voi fi capabil să am ajut pe mine.

Nu degeaba se spune că marile schimbări se produc din interior spre exterior.

Toată Creaţia se manifestă din interior spre exterior.

sursa facebook

luni, 21 octombrie 2013

Cred că oamenii pot învăţa singuri

 
Ne-am schimbat obiceiurile, experimentăm mai puţin, trăim mai puţin, încercăm prea puţin, valorizăm ceea ce este mai vizibil, mai facil, nu ne mai chinuim să pătrundem în miezul lucrurilor, să scormonim după esenţă, vrem totul de-a gata. Ne îndepărtăm de origini, de pământ, de ceea ce ne-a format, călcând cu picioarele grăbite de prezent spre un viitor care este incert, nesigur. Ne-am obişnuit să ni se spună ce să facem, mecanic executăm fără a gândi, ni se spune ce este bine să mâncăm, cum, în ce cantităţi, unde să călătorim, de ce acolo şi nu în altă parte, cum să ne tratăm relaţiile, cum să păstrăm bărbaţii, cum să cucerim femeile, ce este bine să facem într-o poveste de dragoste şi ce nu, ni se spune cum să ne îmbrăcăm, cum că movul merge de minune cu galbenul sau cu auriul, nu combina negrul cu rozul, nu dă bine, te îngraşă dungile puse aşa şi nu altfel, ni se spune cum să scriem şi să vorbim, gestica, mimica, limbajul trupului îl învăţăm din cărţile de specialitate, fiindcă întâlnirile "face to face" devin din ce în ce mai mult o raritate, ne găsim jumătatea pe internet, pe reţelele de socializare, acolo ne prefacem că suntem bine, mereu sănătoşi şi frumoşi, în poze photoshopate, vechi multe dintre ele, ne schimbăm culoarea ochilor şi chiar a sufletului, uităm cine suntem, de unde venim şi încotro ne îndreptăm...

Stau în faţa unei ferestre care îmi inspiră viitorul meu şi mă gândesc ce frumoşi am redeveni dacă ne-am reveni, dacă ne-am căuta mai mult în interiorul fiinţelor cu luciditate, cu credinţă suntem tot noi, aceeaşi oameni simpli, muritori dintotdeauna, singuri în toate şi puternici prin oamenii pe care învăţăm să-i iubim... ca pe noi înşine.  
 
de Narci Anca
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...