marți, 12 noiembrie 2013

Am fost ocupată

 
Prea mult timp am fost ocupată să fiu cine au vrut alții să fiu...

Ce sarcină grea! Câte responsabilități! Câtă irosire!

Am fost ocupată să fiu om cu oricine, numai cu mine nu.

Am fost ocupată să fiu mereu prezentă pentru alții, mereu atentă cu necesitățile celorlalți, dispusă să dea totul și să nu refuze pe nimeni.

Am fost ocupată să fac pe plac lumii, să ajut și să-i mulțumesc pe toți. Prea târziu am realizat că au fost foarte puțini cei care au încercat să mă mulțumească și pe mine.

Am fost ocupată să dăruiesc și să împart tot ce am, ca să nu primesc nimic în schimb. Și, mai mult de atât, când nu am mai avut de unde să dau, mi s-a reproșat și am fost dată deoparte.

Am fost ocupată să mă bucur de realizările altora, să sufăr pentru pierderile lor și să uit să mă bucur de realizările mele, sau să plâng pentru durerile mele.

Am fost ocupată să-i ascult pe alții, să mă intereseze durerile lor, visurile lor, dar prea puțini au arătat că le pasă de suferințele și de visurile mele.

Am fost ocupată să-i las pe alții să mă limiteze și să aleagă în locul meu.

Am fost ocupată să-i înveselesc pe alții, în timp ce sufletul meu plângea...

Am fost ocupată să ofer mângâiere unora care, mai târziu m-au lovit.

Am fost ocupată să primesc critici și reproșuri pentru ceea ce am făcut și ce n-am făcut, de parcă eram obligată să fac sau să nu fac ceva, ca și cum alții aveau dreptul să îmi impună cum să îmi trăiesc viața.

Am fost ocupată să fiu judecată de tot felul de închipuți care se cred etaloane de etică și moralitate.

Am fost ocupată să îndur jigniri și lovituri pe la spate de la oameni care susțineau că îmi sunt prieteni.

Am fost ocupată să mă las folosită de alții și să aștept să mi se recunoască merite.

Am fost ocupată să sufăr și să plâng din cauza unora care dobândesc totul călcând în picioare și distrugându-i pe alții.

Am fost ocupată să mă irosesc pentru a le arăta celor incapabili să mă cunoască, cine sunt cu adevărat și să dezlipesc etichete pline de minciuni pe care unii le-au lipit pe mine.

Am fost ocupată să îmi asum greșeli pe care nu le-am făcut, să mă simt vinovată și să îmi încarc sufletul cu regrete nemeritate.

Am fost ocupată să le greșesc unor oameni și să regret... dar și să iert oameni care mi-au greșit, unii de prea multe ori...

Am fost ocupată să mă evaluez după normalitatea și valorile altora.

Am fost ocupată să port o mască pentru a mă proteja de cotropitorii de suflete.

Am fost ocupată să adaug și să șterg din lista mea priorități, visuri și oameni.

Am fost ocupată să-i educ pe alții și am uitat să mă educ pe mine.

Am fost ocupată să încerc să fiu perfectă pentru oameni plini de defecte.

Am fost ocupată să mint și să mă ascund, pentru a mă proteja de curioși și de aceia care au o plăcere maladivă de a scormoni în intimitatea altora.

Am fost ocupată să mă justific până la epuizare încercând să îmi fac dreptate în fața unor oameni nedrepți.

Am fost ocupată să iubesc oameni despre care credeam că mă iubesc, dar care doar m-au folosit pentru a-și umple singurătatea.

Am fost ocupată să fiu de neînlocuit pentru oameni care m-au înlocuit de îndată ce nu au mai avut nevoie de mine.

Am fost ocupată să critic și să judec, în loc să cunosc și să înțeleg.

Am fost ocupată de decad și să mă degradez împreună cu cei care m-au târât după ei.

Am fost ocupată să îmi educ rațiunea și mi-am ignorat inima.

Am fost ocupată să trăiesc viețile altora și am uitat să îmi trăiesc propria viață.

Ajunge!

De acum voi fi ocupată să îmi refac lista de priorități. Voi fi ocupată să trăiesc doar pentru mine și pentru cei care mă merită cu adevărat. Voi fi ocupată să fac ce vreau cu viața mea, să fac alegeri după bunul plac și fără să cer aprobări altora.

Voi fi prea ocupată să mai ascult păreri despre mine, critici subiective și reproșurile celor care nu sunt niciodată mulțumiți. Voi fi ocupată să mă mulțumesc pe mine, de aceea nu mă voi irosi încercând să fiu plăcută și acceptată de toți. Voi fi ocupată să recuperez visuri abandonate, oameni de care m-am înstrăinat și lucruri pe care am amânat să le fac atunci când eram prea ocupată să trăiesc pentru alții. Voi fi prea ocupată ca să mă mai irosesc încărcându-mă negativ și răspunzând la provocările celor care nu știu să relaționeze frumos.

Voi fi ocupată să-i refuz pe cei care vor cere mereu câte ceva de la mine, trăind cu impresia că le datorez ceva și că li se cuvine totul. Voi fi ocupată să fiu cea care îmi doresc eu să fiu, nu cea care vor alții.

Voi fi ocupată să iubesc și să mă bucur de libertatea pe care o merit!

de Irina Binder http://www.irinab.com/

luni, 11 noiembrie 2013

File de roman care mi-au marcat existența hotărâtor, învățând să iubesc dăruind, renunțând, plecând.


Când l-am întâlnit, nu mă mai înțelegeam cu viața. Ori ea, cu mine - cine știe? Ea dorea să trăiesc, eu doream să mă odihnesc. Obosită după ani de mers numai prin mărăcini, nu aveam nevoie decât de un petec de singurătate. În mine. În viață.
Când l-am întâlnit, ochii mei nu mai știau să râdă. Numai buzele mai păstrau o umbră din zâmbete cârpite de optimismul care mă caracteriza. Crâmpeie zdrențuite dintr-un suflet care, odată, visase ca orice suflet aflat la început.

În acea seară nu doream decât să mă bucur de mine, de genunchii care mi se vindecau după săptămâni de sângerare, după ce reușisem cu eforturi aproape supraomenești să rămân fermă în hotărârea de a-mi schimba calea.
În acea seară nu aveam nevoie decât de o vorbă ușoară, în fața unui pahar cu orice fel de licoare care mi-ar fi răcorit buzele. Atât.

Ca o cascadă asurzitoare a pătruns în viața mea. Hohote albastre de râs, priviri directe și curate ca de copil, atingeri care mi-au cutremurat sufletul până în cel mai ascuns colțișor.
Ca o furtună de bucurie mi-a pătruns în sânge. În carne. În plămâni. Cu fiecare gură de aer pe care mai reușeam să o înghit, năucită de ceea ce se deschidea în mine - Doamne, de unde atâtea flori, pe un tărâm atât de arid?
Ca o minune.
Ca o poveste coborâtă din copilărie.
Ca o poartă către adevăr. Adevărul meu.

M-a întors cu fața către mine. Menirea sa, în viața mea? Nu știu dacă a început, nu știu când s-a sfârșit. Grăbită, am tras ușile după mine, am închis cu lacăte mii, în urma mea, imensitatea. Am fugit. Și am declarat că nici măcar nu contează. Dar a contat. Amprenta. Eu. Rugul. Cenușa.
Ah! Cenușa! Cenușa care mi s-a lipit de palme, de suflet.
Lumina! Lumina de peste tot, sorbită de nicăieri, scursă în crăpăturile unei ființe uscată de lacrimi...

Am regăsit joaca. Am redescoperit de ce știu să râd. Am înțeles de ce fusesem obosită- nu mai fusesem eu de prea mult timp. Am trăit.
Apoi am murit. Brusc. Respiram în moarte. Din ziua în care m-a iubit. Din ziua în care am iubit. Am trăit murind în fiecare secundă.
Și am tăcut. Vorbind orice menit să ascundă adevărata tăcere.

Apoi iubirea s-a transformat în neiubire. Pe partea în care arsese odată o iluzie, a rămas o rană adâncă precum o întrebare fără răspuns. Priveam nuferii pierduți între imagini risipite neglijent, prin mine. Nu simțeam nimic. Aerul amorțise. Cerul amorțise. Soarele amorțise. Noaptea curgea lin, încontinuu ...

Durere. Acel gust sărat de sânge cald îl simțeam străin de mine, eu eram străină de mine. Sângele nu era al meu, eu nu eram a mea. Nimic nu mai era.

Zile. Săptămâni. Cât timp? Mă pregătisem temeinic, cu răbdare, de plecare, către o destinație precisă. Ajunsesem, acum trebuia doar să nu îmi întorc pașii. Înapoi nu era nimic, ochii mei nu voiau să vadă.

Lăsasem în urmă neliniștea, cruzimea unei iubiri: http://www.iubiresilumina.com/2013/08/iubiri-interzise.html, dincolo de înțelegere. Lăsasem în urmă o poveste, o minune. Lăsasem în urmă tot ceea ce nu trebuia să am, tot ce în genunchi, în lacrimi aș fi primit, dacă ar fi fost permis...

Ca file de roman mi se par toate acestea azi. File de roman care mi-au marcat existența hotărâtor, învățând să iubesc dăruind, renunțând, plecând. File de roman care m-au adus încet, către azi. Poate că asta a fost menirea sa. Fără aceste file de roman săpate în carne dureros, o viață nu ar fi știut să reînceapă ...

de Herescu Elena Laura

duminică, 10 noiembrie 2013

Despărţirile fac parte din viaţă

 
Atunci când te desparţi de cineva, fie că este persoana iubită, fie că este un prieten, fă-o într-un mod frumos şi civilizat. Fără drame inutile, fără reproşuri, fără victimizări, fără a te umili şi a implora, fără a arunca toată durerea și toată vina asupra celui de care te desparţi, fără a murdări povestea care a existat între voi. 
 
Nicio despărţire nu este uşoară şi, după fiecare rămâi cu dureri, cu regrete, cu lucruri nespuse, cu visuri neîmplinite, cu teama de precedent, cu mai puţină încredere în tine, în oameni, în iubire, în prietenie… 
 
Dar, despărţirile fac parte din viaţă. Nimic nu ne garantează că un om ne va însoţi pe drumul nostru până la sfârşit şi nu putem împiedica oamenii să plece… 
 
Separarea de un om pe care l-ai iubit trebuie acceptată, oricât de tare ți-ar zdruncina sufletul şi existenţa şi, în niciun caz nu trebuie să laşi durerea să te transforme într-un om rău, urâcios şi slab. 
 
Desparte-te cu demnitate şi respect. Ia-ţi rămas bun cu un zâmbet şi pleacă, privind înainte. După ce te-ai întors cu spatele poţi plânge și poţi urla… 
 
Desparte-te cu cuvinte frumoase şi nu jigni… nu te grăbi să afirmi lucruri denaturate de durerea pe care o simţi, fiindcă mai târziu vei regreta şi te vei ruşina de tine. Nimic din ceea ce ai putea spune nu va schimba inevitabilul şi nici nu îţi va alina durerea… 
 
Să nu pleci ca şi cum ai pleca de lângă cineva care te-a dezamăgit şi pe care deteşti, ci ca de lângă un om pe care îl respecţi şi pe care l-ai iubit cândva. Nu transforma despărţirea în ceva și mai urât și mai dureros decât este deja, nu fă din plecarea ta o amintire detestabilă. Lasă-i acelui om o amintire plăcută despre tine, un exemplu frumos care să îl facă să te respecte mereu. Lasă-l să plece şi respectă-i alegerea, chiar dacă îţi face o mare nedreptate. Nu-ţi pierde demnitatea şi nu face nimic care să îţi degradeze calitatea de om… 
 
Te asigur că după ce îţi va trece durerea, că atunci când vei găsi iubire şi alinare în alte braţe, vei putea privi în urmă fără să te ruşinezi de faptele trecutului de care te-ai desprins atât de greu cândva...

de Irina B. http://www.irinab.com

sâmbătă, 9 noiembrie 2013

Iubind Salvăm

Iubind.

Nu doar ceea ce e uşor de iubit.

Asta poate oricine.

Iubind.

Nu doar atunci când e simplu de iubit.

Şi asta poate oricine.

Iubind...

Ochi ce ne înjunghie judecători şi aspri.

Buze ce se strâng dispreţuitoare când ne văd.

Capete ce se întorc reci şi distante. Priviri ce ne ceartă. Poate fără să merităm.

Mâini care ne fură viclene ultima nădejde.

Degete care numără lacome banii cu care ne-au vândut.

Buze ce ne sărută pecetluind trădarea.

Picioare ce ne strivesc inima, cu bocanci înnoroiţi de ură.

Sau tălpi ce ne calcă indiferente cele mai frumoase săruturi.

Buze ce tac atunci când ne dorim cuvânt sau continuă să strige când nu dorim decât tăcere.

Palme ce aruncă venin peste haina curată a sufletului nostru.

Mâini hapsâne care fură ceea ce ni se cuvine.

Inimi ce ne uită prea repede şi ne aruncă prea curând, fără să ne fi deschis măcar. Care ne ştampilează fără să fi înţeles nimic din noi. Care ne calcă în picioare după ce şi-au luat ce au vrut din noi, aruncându-se grăbite şi nepăsătoare asupra următoarei victime.

Iubind.

Inimi ce nu ne iubesc înapoi.

Mâini ce nu ne vor dărui poate niciodată cât le-am dăruit noi.

Braţe ce ne-au refuzat îmbrăţişarea. Atunci când o simplă îmbrăţişare ne-ar fi salvat. Sau care ne-au lovit pline de ură, când nu le-am făcut nimic.

Ochi ce nu au poposit în gara inimii noastre ci au trecut grăbiţi peste durerea noastră atunci când poate nu aveam nevoie decât de o privire - atât! De o privire care să ne spună în tăcere, "te-am văzut! Sunt aici! Nu eşti singur!" ca să ne ridicăm.

Guri ce ne-au răstignit fără a ne cunoaşte. Guri ce ne-au minţit. Guri ce ne-au osândit pe nedrept. Guri ce ne-au rănit, făţiş sau pe ascuns.

Suflete ce ne-au alungat din ele când a venit peste noapte altcineva. Ne-au alungat ca şi cum nu am fi fost vreodată, în nopţi când afară viscolea.

Mâini ce nu ne-au mângâiat măcar în treacăt rănile, deşi erau poate din cauza lor. Ce nu ne-au ţinut măcar de mână, când sufeream poate din cauza lor. Mâini care nu ne-au şters niciodată lacrimile, ce curgeau poate din cauza lor. Iar ele nici nu ştiau...

Urechi ce nu ne-au ascultat, când nu aveam nevoie decât să ne rostim durerile. Şi atât.

Oameni ce nu ne-au văzut cu adevărat niciodată deşi am fost mereu în faţa lor. Şi nu vroiam decât atât!- să fim văzuţi.

Oameni ce nu ne-au luat din stradă când nu aveam unde dormi. Nu ne-au hrănit când eram flămânzi. Nu ne-au dat apă când eram însetaţi. Şi ne-au lovit atunci când ne aşteptam mai puţin. Sau au trecut cu tancul peste iubirea noastră. Ne-au înfipt mii de cuţite în inimă, în suflet....sau, mai rău, mişeleşte, pe la spate.

Oameni ce ne-au lovit, alungat, trădat, vândut, minţit, rănit, uitat, călcat în picioare. De cele mai multe ori pe nedrept.

Cu toate astea...

Sau poate chiar mai mult pentru toate astea...

Iubind.

Iubind şi iertând şi amintindu-ne că oamenii fericiţi - oamenii cu adevărat fericiţi- oamenii împliniţi - oamenii cu adevărat împliniţi - nu fac astfel de lucruri.

Cu toate astea, ridicând din umeri, cu acelaşi zâmbet pe care îl avem atunci când suntem adoraţi şi mergând înainte mai departe neabătuţi pe calea noastră, iubind în continuare!

Iubind

Nu numai "pentru", ci şi "în ciudă".

Nu numai "dacă", ci "chiar dacă".

Iubind.

Chiar dacă parcă niciodată nu pari mai prost decât atunci când iubeşti.

Chiar dacă parcă niciodată nu eşti mai vulnerabil decât atunci când iubeşti.

Chiar dacă parcă niciodată inima nu sângerează atât de mult ca atunci când iubeşti

Iubind.

Atunci când poate suntem mai îndreptăţiţi decât oricând să urâm

Atunci când e mult mai simplu să fim indiferenţi.

Atunci când avem mai multe justificări decât oricând să nu iertăm.

Atunci când cealaltă cale este mult mai simplă.

Iubind.

Dar oare de câte ori nu am fost noi cel greu de iubit? Oare partea cea mai importantă a "Iubind"- ului, departe de a fi tot ce am scris până acum - deşi, teoria ca teoria, dar uneori e atât de greu de pus în practică - nu e cu totul alta? Poate că IUBIND-ul adevărat începe de-abia când te străduieşti în primul rând tu însuţi, constant, clipă de clipă, cuvânt de cuvânt, zi de zi şi trăire de trăire, să nu faci vreunui alt suflet vreuna din rănile de mai sus...

Răni pe care le-am făcut, cu siguranţă, la rândul nostru, de atâtea ori.

De mult prea multe ori...

Cu voie sau fără de voie.

Cu ştiinţă sau fără de ştiinţă...

Iubind.

Căci numai IUBIND SALVĂM.

Sufletul.

Suflete.

Restul sunt detalii.

Iubind... Iubind Salvăm

de Alexandra Svet

joi, 7 noiembrie 2013

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, luminează-mi sufletul ca să nu orbecăi prin hățișurile vieții mele!


"Legătura cu Dumnezeu ne transformă în luminițe…unele abia pâlpâie, altele strălucesc de-a dreptul, după cum și inima noastră primește Lumina Lui Dumnezeu. Unii oameni împrăștie o lumină mare în jur, alții abia pâlpâie…Ce se întâmplă atunci când o luminiță mică, abia pâlpâitoare se așează lângă un far? Nu mai luminează farul din cauza ei? Nicidecum…Dar atunci când o luminiță pâlpâitoare se așează lângă altă luminiță care abia pâlpâie?..crește puțin luminozitatea…dar foarte probabil să orbecăie amândouă…vă dați seama câte luminițe pâlpâitoare sunt necesare ca să lumineze cât de cât?

Pe românește, după ce că abia pâlpâim, nici nu suntem uniți unii lângă alții.
(notă: a fi unit nu înseamnă să ne adunăm în secte în care învățăm să suflăm unul în lumina celuilalt/ a fi unit înseamnă a iubi, pur și simplu!)

Așa sunt și sufletele noastre, ca luminițele…Oamenii egoiști abia pâlpâie…oricâtă bunăstare și afecțiune i-ar înconjura, lumina sufletului lor nu-i ajută să vadă mai departe de ei înșiși. Egoismul naște nefericire…iar sufletele nefericiților sunt aproape stinse…

Rugăciunea de astăzi: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, luminează-mi sufletul ca să nu orbecăi prin hățișurile vieții mele!

Un preot mi-a spus odată, demult, că nu există duşmani.

Că cel pe care îl consideri duşmanul tău, este doar o altă faţetă a condiţiei umane; mi-a mai spus că, fiecare dintre noi am fost, într-un cert moment, duşmanul cuiva.

Voi porni de la numeroasele "sfaturi" primite de la diverşi. Unul dintre ele m-a făcut să zâmbesc: "Trimite-i bulgăraşi de lumină celei care te ameninţă cu moartea".

NU! şi nu pentru că n-aş fi eu un om altruist, ci pentru că este o metodă inutilă şi lipsită de orice fundament, din punctul meu de vedere. Şi aici mă refer strict la practica de meditaţie în sine. Mi-au făcut destul rău aşa zişii radiesteziști, hopoponoiști şi alte specii de "spirituali" care nu încetează să-mi trimită "bulgăraşi de lumină" şi alte bazaconii, deşi nu I-am rugat niciodată să facă aşa ceva.

1. Dumnezeu este Lumina fără de sfârşit. Cum să "îl trimit" eu pe Dumnezeu cuiva? El este "Lumină din Lumină, Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu Adevărat". Scânteia divină există în fiecare dintre noi. SUNTEM SINGURII CARE putem lăsa Lumina să se aprindă în noi, deschizând larg poarta iubirii (luminii).

2. Când te gândeşti că arunci "bulgăraşi", mai bine uită-te cât de "luminos" eşti tu. Dacă îţi imaginezi că poţi arunca "lumina" cu mâinile întunecate, te înşeli grav! Şi faci mai mult rău de cât crezi.

Singurul lucru pe care îl poţi face este să fii tu cât mai luminos...şi întunericul nu mai are cum să te înconjoare. O lanternă slabă nu e prea folositoare, nu-I aşa? (o glumă, desigur). Poţi să-i arăţi celui aflat în întuneric exemplul luminii din sufletul tău. Dar asta nu se face prin "meditaţii" cu baza spirituală superficială.

Am cunoscut o femeie care practica acest gen de meditaţii, fiind considerată nu ştiu ce grad de maestru dar, în viaţa de zi cu zi, e un om rău, limitat, avar...mă întreb cum ar fi putut să-i ajute pe cei asupra cărora medita zilnic.

Nu judec pe nimeni, vă pun sub observaţie nişte idei...

3. Cel rău are lecţia lui cu Dumnezeu (Lumina). Ce să caut eu acolo?! Singurul lucru pe care îl pot face este să mă rog, din perspectiva luminii: "Şi ne iartă nouă greșelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri".

de Maria Alina Neagu 
http://despreparanormal.blogspot.ro/search?updated-max=2013-03-30T17:59:00%2B02:00

miercuri, 6 noiembrie 2013

Trăiesc. Iubesc. Zâmbesc.


Nimic nu voi uita mai repede în viața asta decât mizeria din jurul meu: am nevoie de pământ curat pentru a-nsămânța zi de zi, curcubeul.

Poate că acea tânără avea dreptate când mi-a spus, cu uimire, într-o zi, că eu am crescut într-un glob de cristal.

Poate că și cealaltă tânără avea dreptate când mi-a spus că eu nu pot vedea decât lumina.

Cine știe ?

Și, cu toate astea,

aud, strigând ascuțit, cuvintele nerostite,

simt acut, sentimente ascunse,

văd cu ochii minții ceea ce ochii altora abia deslușesc,

cred doar în ceea ce vorbește-n mine, tăcut, în contradicție totală cu zgomotul din jur,

mă izbesc în obraz adevărurile,

îngenunchez minciunile,

mă ridic atunci când mi-e mai bine să mă întind pe pământ,

îmi vine să fug de mine în momente în care-mi doresc să nu fiu ca mine ...

și trăiesc...

Unde e globul?

Unde e permanenta lumină ?

același glob de cristal,

aceiași pereți pe care se cațără șerpii, alunecând neputincioși înapoi,

același pas mic, precaut, silențios, din mine, în afară,

aceleași porți deschise ale sufletului,

aceeași lume ca pentru toți și totuși altfel, prin ochii mei ...

Și trăiesc.

Și plâng de deznădejde, de neputință, de durere, de dor...

Și râd de bucurie, de fericire, sau în joacă, precum un copil, ori pentru a ascunde, uneori, lacrima...

Și tac să nu rănesc, sau din lehamite, ori pentru că atunci, în acel moment e cea mai bună alegere...

Și vorbesc mult, repezit, șoptit, cu mintea plecată-napoi, cu gândurile alergând înaintea mea, povestind, întrebând, cercetând cu voce tare, răspunzând...

Și ascult natura, oamenii, aerul, apele, drumurile, la intersecții...

Și obosesc.

Și mă odihnesc.

Și pornesc iar la drum.

Și poposesc din când în când, pe o piatră, simțindu-i răceala până-n măduva oaselor.

Și aștept oamenii care vin.

Și petrec cu privirea oamenii care pleacă.

Și țin de mână, cerul ...

Iubesc.

Doresc.

Aștept.

Nu visez.

Nu sper.

Nu ridic statui.

Dar trăiesc. Iubesc. Zâmbesc.

Trăiesc simplu și intens;

Tot.

de Herescu Elena Laura 
 

marți, 5 noiembrie 2013

Confortul nefericirii

A Key From Heaven
 
Ştiu că risc să-mi sară oamenii în cap, însă nefericirea asigură confort. Nu trebuie să faci nimic pentru asta. Poţi doar să stai să o savurezi în tihnă.

Am cunoscut cam toate formele nefericirii, am ajuns până la somatizări şi manifestări fizice de alarmă, deci ştiu despre ce vorbesc. Deşi aveam toate motivele să fiu fericit, eram profund nefericit. De ce? Pentru că aveam o nevoie neacoperită – nevoia de a fi iubit!

În rest, dacă mă uitam la viaţa mea, aveam toate motivele să fiu fericit. TOATE! Nu lipsea nimic. M-am purtat ca un copil care spune “vreau acum”! Şi, pe zi ce trecea, mă ambiţionam să fiu nefericit, era o stare ciudată din care îmi era aproape imposibil să ies.

Majoritatea oamenilor fac asta, preferă să fie nefericiţi decât să aleagă varianta opusă, cea care ar fi şi corectă în mod normal – FERICIREA!

Nu mă înjuraţi, dar fericirea este o alegere, o opţiune personală şi depinde de noi şi nicidecum de factori externi.

Cine spune că banii te fac fericit să dea un search pe Google după milionarii care s-au sinucis. Nu mi se pare că averile i-au ajutat în vreun fel, nu credeţi?

Vreţi un exemplu de confort? Întrebaţi un om cum i-ar plăcea să fie nefericit – în garsonieră sau la vilă? În 99.9% din cazuri ţi se va răspunde – în vilă. Ce haios.

Păi nefericirea este o stare interioară, ce contează dacă este desfăşurată pe un etaj sau două? Oamenii aleg să fie nefericiţi pentru a se bucura de confortul adus de mila celor din jur. Şi pare ironic, ba chiar cinic, dar aşa e.

Nefericirea atrage mila oamenilor – ‘vai ce rău îmi pare pentru el’ – spun toţi în cor. Ce manifestare egotică. Nu e nici măcar compasiune, ci milă! În adâncul lor, cei care manifestă milă de fapt se bucură de nefericirea ta.

Se numeşte Schadenfreude, adică bucurie faţă de suferinţa altora. Mişto nu? Ei bine, oamenii se tem să fie fericiţi. De ce? Pentru că fericirea înseamnă schimbare, risc… şi nu ne place riscul, nu-i aşa? Fericirea înseamnă curgere. Nou, creativ, necunoscut.

Mulţi se tem de toate astea şi preferă mai degrabă să mimeze starea de fericire. Am cunoscut mulţi oameni care din cauza gândurilor au îmbătrânit cumplit într-un singur an.

La suprafaţă mimau starea de bine, însă se citea pe ei deşertul interior. Asta vreţi? De ce să-ţi fie frică să încerci? Ce ai de pierdut? Acum eşti nefericit! Te hotărăşti să atingi fericirea, să schimbi. Dacă nu reuşeşti, nu pierzi nimic – oricum eşti nefericit, nu?

Ştiu că toţi am crescut în marea viclenie cum că în viaţa asta trebuie să suferim pentru a zburda în viaţa de apoi, însă haideţi să fim serioşi, avem un creier, de ce să nu îl folosim?

Viaţa nu înseamnă suferinţă, ci fericire. Este singurul nostru drept real, pentru că este o stare care ne aparţine, ca şi nefericirea.

Este interesant să le pui faţă în faţă – atunci când cineva e nefericit se strâng toţi în jurul lui, cu milă; când cineva este fericit – apare rapid invidia ‘ia uite al dracu’, s-a ajuns şi ăsta’.

Confortul nefericirii este o certitudine a dezastrului. Asta vrem? Nu e bine, vă spun sincer. Ne sinucidem cu propriile gânduri. Nu merită!

Şi atunci? Ce facem? Schimbăm? Suntem dispuşi să facem această schimbare?

de Andrei Bogdan Vulpescu

luni, 4 noiembrie 2013

Cum să te faci bine. Simptomele încrederii în sine


Încrederea în sine este îndemnul veşnic, care susură intoxicant din toate fibrele filosofice ale internetului. Pentru că înţelepciunea este atât de simplă, şi totuşi nu o credem până nu ni se înfăţişează şi-n metafore şi-n ecuaţii, şi până când, inevitabil, nu te loveşti de incertitudinea de sine. Respingerea cuiva anume te va pune în dilema de a mai avea încredere să-ţi profesezi propriul Eu.

A avea încredere în sine înseamnă a nu fi o victimă. Indiferent cine ce ţi-a făcut, şi mulţi şi multe ţi se vor întâmpla, plângerea de milă nu va fi oxigenul tău, aşa că nu vei ofta misterios, cerşind milă şi simpatie pentru că “viaţa e grea”.

A avea încredere în sine înseamnă a-ţi depăşi groaza de a te vedea şi accepta aşa cum eşti, cu luminile şi întunericul din tine, fără a dori să fii iubit pentru masca ta de om normal şi cu toţi boii acasă. Eşti tot timpul înlănţuit de Eu-l tău, e mai înţelept să te asumi pentru ceea ce eşti şi să faci limonadă atunci când ţi s-au servit lămâi.

A avea încredere în sine înseamnă să nu cauţi să te repare o dragoste nemaivăzută, pentru că cel care se erijează în vindecătorul tău, îţi va fi în final şi călău. Toate vulnerabilităţile tale şuşotite naiv şi cu speranţă la început, vor fi folosite împotriva ta, atunci când cauţi mântuirea într-o dragoste.

A avea încredere în sine înseamnă să-ţi fii cel mai bun prieten, poate singurul, pentru că doar tu vorbeşti limba ta, şi a nu căuta confirmare pentru forma ta particulară de nebunie. Accept-o demn, asumat, conştient şi nu o propovădui celorlalţi, doar pentru a te simţi mai sigur pe filosofia ta de viaţă.

Obiectivitatea este o utopie socială necesară doar atât cât să nu te găseşti după gratii, în rest orice aspect poate fi argumentat pro şi contra la nesfârşit, în funcţie de cât de bine ştii să foloseşti google – pentru că există cu siguranţă un studiu undeva care să argumenteze ceea ce alegi tu să crezi pe baza emoţiilor tale.

A avea încredere în sine înseamnă a nu contoriza obsesiv oamenii care nu te văd pentru minunea care te ştii tu a fi. Nu vei fi iubit de toată lumea niciodată! Omul caută dragostea dintâi, cea necondiţionată, a mamei, când eşti iubit şi acceptat indiferent cum eşti. Fii propriul tău altar şi propria ta flacără. Nimeni nu-ţi cunoaşte arderea mai bine decât tine, şi odată ce ai cunoscut flacăra, nu mai poţi trăi fără ea.

A avea încredere în sine înseamnă să te priveşti în oglinda obiectivului şi în mod subiectiv, să vrei să îţi dai întâlnire cu tine la cea mă romantică întâlnire imaginată. Să coexişti în acelaşi spaţiu mental cu gândurile şi încordările tale şi să-ţi placă pur şi simplu, să te gândeşti pe tine.

A avea încredere în sine înseamnă a-ţi preţui timpul atât de mult, încât să vrei să-l risipeşti doar pe oamenii pe care-i bănui de acelaşi autentic, la fel de nemascaţi şi de asumaţi. Atâta timp cât cauţi validarea în exterior, vei fi abonat veşnic la dezastrul dezamăgirii şi spargerii în bucăţi a sufletului tău. Vei avea atâtea împrumuturi de la alţii în termeni de rol şi statut, încât dobânda acestui credit nu o vei putea plăti niciodată. Devin-o propriul tău creditor şi atunci îţi vei permite să-ţi evaluezi corect cota ta de valoare pe piaţa socială.

A avea încredere în sine înseamnă să nu îl întrerupi pe celălalt pentru a vorbi de propriile experienţe, veşnic începându-ţi propoziţiile cu “şi eu…”, “să vezi mie ce mi s-a întâmplat”, “eu…”. Adică să poţi asculta, cu adevărat, ce spune celălalt, fără a compara cu propria experienţă, ci să asculţi şi să înţelegi un alt mod de a fi, nu mai bun sau mai rău, ci o altă formă de reflectare subiectivă a particularului.

A avea încredere în sine înseamnă să spui: “Sunt Eu. Sunt mişto! Eu aş avea o relaţie cu mine de m-aş întâlni. Dacă altul nu mă vede la fel de frumos cum mă văd eu, nu e nici o tragedie. Next! Nu bat la porţi închise, nu deţin iarbă fermecată pentru aceste zăvoare. Mă aşteaptă ceilalţi, cei din acelaşi trib cu mine. “

Toate experienţele şi întâlnirile tale vor reflecta cât de mult de preţuieşti pe tine. Dacă te vinzi ieftin, arată că atât consideri tu că meriţi. Dacă demo-ul fiinţei tale nu a fost primit cu aplauze şi încântare, înseamnă că ai greşit audienţa. Dacă totuşi rămâi pe scenă, repetând actul dezvăluirii tale în fel şi chip, vei arăta doar disperare şi nimeni nu cumpără asta. Decât un manipulator abil, care se va juca cu insecurităţile tale ca un păpuşar cu marioneta sa.

Cel mai greu şi mai minunat lucru este să ştii cum să-ţi aparţii doar ţie însuţi, să fii o lume întreagă, de dragul tău şi nu a altuia, şi a nu fi disperat după împărtăşire. Încrederea în sine înseamnă a găsi balsam în singurătate şi a-ţi asuma să faci istorie personală mai întâi.

Să ai curajul să fii tu însuţi, o operă de artă ce-şi va găsi admiratorii şi mai ales cumpărătorul, care se va regăsi cu adevărat în tine şi te va lua acasă, să-i fii icoană şi oglindă. Fără să vrea să-ţi schimbe liniile, unghiurile şi nici nuanţele, ci te vrea exact pentru disproporţiile sau combinaţia excentrică de lumini şi umbre care eşti.

de Sofia Dumitriu

duminică, 3 noiembrie 2013

De ceva vreme am o senzaţie acută că nu mai e timp!


Nu, nu mai e timp!

Avem prea puţin timp să ne permitem să ne grăbim....

Avem prea puţin timp să ne permitem luxul de a mai vedea defectele celorlalţi în loc să ni le vedem pe ale noastre.

Avem prea puţin timp să ne permitem să ne plângem de milă.

Avem prea puţin timp să ne mai permitem pasivitatea sau nefacerea de bine.

Avem prea puţin timp să ne mai irosim în ură, judecăţi, invidii, certuri, bârfă, întuneric în loc să ne umplem de lumină, iertare şi iubire.

Avem prea puţin timp pentru jumătăţi de măsură, scuze, explicaţii, compromisuri.

Avem prea puţin timp pentru a nu fi noi înşine.

Avem prea puţin timp pentru orice nu e marea iubire.

Avem prea puţin timp pentru a nu face ceea ce ne place şi ne împlineşte.

Avem prea puţin timp pentru a sluji la doi stăpâni.

Avem prea puţin timp pentru teamă.

Avem prea puţin timp pentru a ne îngropa talanţii. Pentru a ne sufoca visele. Pentru a mai ignora vocea inimii.

Avem prea puţin timp pentru a gândi "Eu" în loc de "Noi"

Avem prea puţin timp să ne mai permitem să cerem, în loc să dăruim. Să aşteptăm, în loc să acţionăm. Să rănim, în loc să ne jertfim. Să vrem schimbarea, în loc să fim schimbarea.

Să căutăm disperaţi exemplul pozitiv, în loc să fim exemplul pozitiv. Să tăcem când trebuie să vorbim şi să continuăm să urlăm haotic când trebuie să tăcem. Să Sporovăim în loc să cuvântăm. Să vorbim în loc să facem. Să pierdem timpul în loc să ajutăm. Să urâm în loc să ne rugăm. Să întoarcem celălalt obraz când trebuie să dăm palma Sfântului Nicolae. Să dăm cămaşa de pe noi atunci când trebuie să scoatem sabia, uitând că în templu Mântuitorul a pus mâna pe bici.

Avem prea puţin timp să mai confundăm creştinismul cu prostia. Smerenia cu imbecilitatea. Bunătatea cu tâmpenia.

Avem prea puţin timp să mai fugim.

Avem prea puţin timp să mai lăsăm lucrurile esenţiale pe "mâine".

Avem prea puţin timp să nu ne rostim "te iubesc" urile ce ne par de la sine înţelese, dar nu sunt.

Avem prea puţin timp să nu ne rostim "iartă-mă" urile ce ne pot părea fără rost, dar nu sunt.

Avem prea puţin timp să ne permitem să nu rostim apăsat, cu demnitate şi curaj : "pe aici nu se trece!" când ni se bagă pe gât vreun cal troian pe care scrie mare " politically correct" Sau " Nu, domnule!" atunci când Iuda ne invită la dans.

Avem prea puţin timp să trăim fără rost, fără a ne fi înţelese misiunea, chemarea, sensul. Fără să îndrăznim. Fără să nădăjduim, să batem la uşi, să cerem.

Avem prea puţin timp pentru orice ne mănâncă timp în loc să îl dilate. Pentru orice ne ţine legaţi de pământ în loc să ne dea aripi. Pentru orice ne îngroapă în lut sau noroi în loc să ne înalţe spre stele. Pentru orice ne cufundă în noapte în loc să ne apropie de soare.

Avem prea puţin timp să ne ocupăm de lucruri ce nu ne vor folosi după ce murim.

Nu mai avem timp să ne raportăm la timp.

Sau la timpuri.

Să ne construim aşadar veşnicia.

Căci nu, nu mai e timp. ..

Nu, nu mai avem timp!

În orice clipă poate suna ceasul deşteptător.

Cel fără buton de Snooze...

Numărătoarea inversă a început deja...

Nu mai e timp!

de Alexandra Svet

sâmbătă, 2 noiembrie 2013

Ai încredere în tine, fii autentic, fii tu însuţi: atunci eşti fericit!


De ce faci ceea ce faci chiar acum? Ca să eviţi pierderea? Să ai câştig? Greşit, în ambele cazuri. Viaţa nu se rezumă la câştig-pierdere.

Viaţa este despre A fi sau A nu fi, A exprima sau A nu exprima,Cine Eşti Tu. Nu fă lucruri pentru un beneficiu personal. Şi nu fă lucruri pentru a evita pierderi personale. Fă lucruri pentru a simţi autenticitate personală. Atunci viaţa ta va căpăta un sens, indiferent ce se va întâmpla în jurul tău. Ca să fii fericit, trebuie să fii autentic. Trebuie să-ţi dai masca jos şi să fii real. Adevărul – dur, dar important – este că nu te poţi vindeca de negare, de neautenticitate, până nu-ţi recunoşti suferinţa, frica şi ruşinea. Nu te poţi vindeca, până când nu-ţi mai ascunzi sentimentele negative şi nu te mai prefaci că eşti fericit atunci când nu eşti. Orice te împiedică să-ţi simţi durerea şi să-i descoperi sursa este un act de negare. Este o încercare de a ignora chemarea inimii şi a sufletului către trezire şi vindecare. Ca să eviţi suferinţa, te prefaci, dar suferinţa este un semnal de alarmă.

Prin urmare, să-ţi simţi şi să-ţi recunoşti suferinţa reprezintă primul pas al procesului de vindecare.

“Atunci când ai încredere în tine însuţi, tu îţi urmezi instinctele interioare înnăscute. Nu ai nici cea mai mică îndoială referitoare la cel care eşti cu adevărat şi acţionezi pe baza bunului simţ. Dispui astfel de întreaga putere a autenticităţii tale. Ai încredere în tine însuţi şi în Viaţă. Eşti absolut convins că totul va fi bine, iar Viaţa îţi răspunde, devenind extrem de uşoară. Mintea ta nu mai simte nevoia să înţeleagă totul…Accepţi cu seninătate faptul că nu ştii totul. Nu inventezi ceea ce nu ştii. Atunci când eşti sută la sută autentic, spui întotdeauna exact ceea ce gândeşti: ”Îmi place. Nu îmi place. Doresc acest lucru. Nu doresc acest lucru.“ Dacă nu îţi place ceva, nu te obligă nimeni să acţionezi în direcţia respectivă.. Te bucuri de viaţă făcând exact ceea ce îţi place, eşti fericit.

Noi ne îngreunăm singuri viaţa încercând să ne sacrificăm pentru ceilalţi. Cu siguranţă noi nu am venit în această lume pentru a ne sacrifica pentru altcineva, pentru a satisface opiniile sau punctele de vedere ale altor persoane. Te confrunţi cu teama de a fi tu însuţi, de a fi Una cu Sinele tău real. Dacă vei da dovadă de curaj în această confruntare, vei descoperi că niciunul din motivele care te speriau nu este real. Vei descoperi apoi că este mult mai uşor să fii tu însuţi decât să încerci să fii altcineva decât eşti. …Ai nevoie de foarte multă energie pentru a susţine masca socială pe care ţi-ai impus-o.

Jucarea acestui rol te-a obosit! Îţi doreşti să fii din nou tu însuţi.

Atunci când eşti autentic, tu poţi face orice îţi doreşti să faci şi poţi crede orice îţi doreşti să crezi, inclusiv în tine însuţi!” ( “Al cincilea legămînt” Don M. şi J. Ruiz)

“Cred că binele în viaţa ta nu vine de la altcineva. Când realizezi acest lucru, vei fi liber. Nu există nici un motiv şi nici o necesitate să te "dai bine" pe lângă cineva sau să încerci să le intri în graţii. Rămâi aşa cum eşti, prin a nu te trăda pe tine însuţi. Pur şi simplu rosteşte-ţi adevărul cu candoare şi iubire. Fii curajos, pentru că ceea ce cauţi nu este în exteriorul tău. Nu este un cadou din partea altor persoane. Este al tău - să ţi-l oferi, nu să-l dobândeşti. Aşadar, nu lăsa pe nimeni să te ia ostatic. Nici pe partenerul tău, nici pe şeful tău, nici pe familia ta …Există o cale de a rămâne fidel propriului Sine şi să îl manifeşti, fără să recurgi la agresiune. Simplu şi liniştit fă apel la dreptul tău de a fi autentic, de A Fi Tu – aceasta este calea!”

“Singurul lucru care contează este să fii cel care eşti cu adevărat, să fii autentic, să te bucuri de viaţă şi să iubeşti…să fii Una cu Iubirea reală, cu acel sentiment care nu poate fi descris în cuvinte şi care rezultă din identificarea cu Sinele tău real. Iubeşte-te aşa cum eşti. Respectă-te aşa cum eşti şi întotdeauna transmite Lumii mesajul Adevărului şi al Iubirii.” (“Al cincilea legămînt” Don M. şi J. Ruiz)


sursa :Humanity's Team Romania

vineri, 1 noiembrie 2013

Singura pastilă în care cred


Ţine de foame. De sete. De somn. De make-up. Te urcă, te-nalţă, te-nvaţă să zbori. Ierţi orice, crezi orice, dai orice, speri orice. Visezi întruna. Ţi-e dor întruna. Şi-ai asculta întruna un singur om. Lupţi oriunde. Mergi oriunde. Plângi, râzi sau dansezi oriunde. Nu-ţi mai pasă de nimic altceva. Poate să se dărâme lumea. Dacă eşti cu ea. Sau te întrebi de ce nu se dărâmă toată lumea atunci când ea nu e. Eşti gelos pe oricine sau te simţi de neînvins. La diferenţă de un minut. Te simţi cel mai idiot din lume sau genial. La aceeaşi diferenţă de un minut. Sau de un zâmbet. N-ai sens, n-ai rost, n-ai lumină, n-ai căldură, n-ai stare, n-ai ţel, deşi în jur totu-i perfect. Sau poţi să te simţi în rai, chiar dacă eşti într-o ghenă. Totul depinde de un zâmbet. Te enervează că ai numai piedici până să o ai. Dar asta îţi şi place. Că doar îi plac luptătorii, nu-i pentru fricoşi. Rogi timpul să stea. Când eşti doar tu cu ea. Rogi timpul să treacă. L-ai tâmpit. Nu mai înţelege nimic. Într-un final se prinde, surâde şi trece... Zâmbeşti iar. A venit. Ţi-e frig, ţi-e rău, ţi-e întuneric, n-ai chef de nimic. Deodată eşti altul. Da, a venit. Ai idei de surprize, deodată eşti bun şi tandru şi plin de umor. Eşti frumos, înţelept şi parcă ai mai şi crescut un pic. Da, eşti parcă mai înalt. Te simţi mai bogat, şi mult mai frumos şi tare deştept. Eşti îndrăzneţ. Eşti un erou. Eşti şi fascinant şi fascinat. Da, a venit. Nu poţi să respiri, te doare în stânga şi ai obosit. Deodată renaşti. Da, a venit. Nu te-nţelege nimeni. Deodată, un surâs. Fără-un cuvânt, s-a lămurit. Ştia deja tot ce-ai gândit. Nu mai eşti singur, nu mai eşti trist, nu mai eşti gol. Nici pesimist. Da, a venit. Ai aripi în suflet, inima-ţi arde. Nu ţi-e nici foame, nu ţi-e nici sete, poţi totul, ai totul şi eşti tot un zâmbet. E ea. E Iubirea. Singura pastilă în care cred.

de Alexandra Svet
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...