Adevărata valoare stă în lucrurile simple

 

Cât mai durează să ne dăm seama că lucrurile care contribuie la fericirea noastră sunt gratis? Că ele stau la dispoziţia noastră şi aşteaptă să fie culese de doritori. Când o să realizăm importanţa şi valoarea lucrurilor mărunte, a senzaţiilor şi a sentimentelor curate? Când o să încetăm să vânăm himere, şi să ne bucurăm de ce se află în faţa noastră. Realitatea este că deşi toate lucrurile de care avem nevoie în viaţă ne aparţin deja, numai că noi ne-am înstrăinat cumva de ele în căutatea noastră avidă după bani, poziţii sociale, lucruri materiale. Nu le mai vedem fiindcă în mintea noastră ”a avea valoare” şi ”a te face fericit” nu mai au acelaşi sens. Iubirea, grija, încrederea, ajutorul, prietenia, familia, nu sunt decât lucruri fără importanţă, pe care cel mai adesea le ignorăm. Răsăritul soarelui, florile, micul dejun servit în familie, melodia preferată, ciripitul păsărilor, dansul fluturilor, zâmbetul oamenilor cu care interacţionezi, îmbrăţişarea persoanei dragi, nimic din toate astea nu-ţi mai ating sufletul. Când o să ne deşteptăm? Când o să deschidem ochii? Când o să realizăm că nu avem nevoie să alergăm după lucruri materiale că să obţinem fericirea sufletească? Poate atunci când va fi prea târziu. Poate în momentul în care vom pierde încetul cu încetul aceste lucruri minunate, pentru care ar trebui să fim recunoscători. Poate, atunci când ne vom trezi bătrâni, monotoni, bolnavi, singuri, nefericiţi, neîmpliniţi, vom conştientiza cât de mult am pierdut. Cât de mult putem clădi, cât de departe putem ajunge şi ce oameni putem deveni, dacă nu uităm aceste lucruri minore. Cu siguranţă, veţi fi fericiţi şi bogaţi. Vă veţi putea îndeplini toate dorinţele avute vreodată. Dar, ţineţi minte, că această fericire este doar temporară, ţine atât cât ţin şi banii. Dacă eşti o minte strălucită, atunci vei investi o parte din bani în afaceri menite să-ţi asigure stabilitate financiară şi profit. Aşa se întâmplă şi în cealaltă parte. O minte strălucită va investi în oameni, în dragoste, în bucuria produsă de lucrurile mărunte, în sănătate, în grijă şi încredere, în familie şi în copiii voştri, în suportul prietenilor, într-o viaţă împlinită şi fericită. Voi, în ce alegeţi să investiţi?

http://dincolo-de-vise.blogspot.ro/

E post.

Înapoi la curăţat ferestre - ferestrele astea cândva pline de lumină ale sufletului, pe care neiubirea, neiertarea, neuitarea, nepăsarea şi o lume din ce în ce mai ne-bună aşează parcă în fiecare zi din ce în ce mai multă mâzgă...

Înapoi la repetat, din nou şi din nou, lecţia aia grea, cea mai grea, pe care n-o poţi deprinde nicicum, mai ales atunci când ştii că ai dreptate..."Smereşte-te tu!"

Înapoi la punerea în practică a cuvântului ăluia atât de antipatic " înfrânare"

Înapoi la iertare. Neapărat amestecată bine cu uitarea a tot ce-i rău. Şi cu multă, multă iubire. Credeai că nu mai ai? Mai sapă...

Înapoi la arat ogorul inimii, cu credinţă, nădejde şi, mai ales, răbdare. Şi când nu mai ai răbdare? "Mai rabdă un pic!" (Preot Cleopa)

E post. Înapoi la Icoană.

E post. Înapoi la Suflet.

E post. Înapoi la Tăcere.

(Târziu te-am iubit, Tăcere!...)

Post binecuvântat tuturor! Şi mă iertaţi vă rog pentru toate ne-tăcerile nelalocul lor. Doamne ajută!

de Alexandra Svet

Curăţaţi-vă fereastra sufletului şi veţi vedea frumos!

"Doi tineri căsătoriți s-au mutat într-un cartier nou.
În prima dimineaţă petrecută in noua lor casă, în timp ce îşi savurau cafeaua, femeia observă, privind pe fereastră, o vecină care îşi întindea cearceafurile spălate.

- Ce cearceafuri murdare întinde vecina noastră! Cred că nu foloseşte un detergent prea bun. Poate ar trebui s-o învăţ să-şi spele rufele...

Soţul ei privi şi rămase tăcut.
Şi astfel, la fiecare două sau trei zile femeia repeta observaţiile, din ce in ce mai indignată, în timp ce vecina îşi întindea rufele la soare.

După o lună femeia rămase surprinsă văzând că vecina sa întindea cearceafuri perfect curate şi îi spuse soţului ei:
- Priveşte, a învăţat să spele rufele! Vezi? Sunt curate lună! O fi invăţat-o altă vecină?

Atunci, soţul ei hotărî să rupa tăcerea şi îi răspunse:
- Nu, draga mea. Azi m-am trezit mai devreme şi am spălat geamurile casei noastre."

La fel se întâmplă și cu felul în care vedem oamenii.
Cei care văd totul murdar, în ale căror suflete nu răzbat lumina și frumosul ar trebui să își facă neapărat o curățenie în sufletele lor. Altfel, vor judeca, vor critica și își vor da cu părerea, devenind ridicoli...

de Irina Binder

Înțelege că momentul prezent este tot ce avem și tot ce ne trebuie în călătoria noastră numită „viață”.

Înțelege că orice s-ar întâmpla viața continuă să meargă. 

Înțelege că după fiecare zi vine noaptea și după fiecare durere, liniștea. 

Înțelege că nu ești singur și că oricând ai nevoie de ajutor este suficient să știi cum și când să-l ceri. 

Înțelege că iubirea este tot ce ai nevoie ca viața ta să fie pe deplin fericită și că sufletul ca să cunoască împlinirea are nevoie de iertare și generozitate. 

Înțelege că durerea ta poate fi și durerea altora și că iertarea poate șterge orice urmă de resentiment din sufletul tău. 

Înțelege că ai pentru ce să fii recunoscător, ai pentru ce să spui „mulțumesc”, ai pentru ce să speri și să trăiești. 

Înțelege că fiecare parte din tine se schimbă în timp dar numai tu poți alege modul în care aceasta se poate reflecta în tine. 

Înțelege că ai nevoie de Dumnezeu în viața și în inima ta și că orice lucru îl poți duce la final cu ajutorul Lui. 

Înțelege că în ciuda certurilor și a înțelegerilor de care ai parte, viața este frumoasă și plăcută, și că orice se poate îndepărta cu iubire simplă și necondiționată. 

Înțelege că ceea ce ai este o binecuvântare și primește-o în tine. 

Înțelege că fiecare rază de soare este menită să ne reamintească că îl avem pe Dumnezeu printre noi și că el este oricând pregătit să ne primească rugămințile și dorințele. 

Înțelege că viața se manifestă doar prin iubire și prin profunzimea sentimentelor tale, nu te sfii să iubești, să ierți, să dăruiești, să zâmbești, să ajuți pe cei care au nevoie de puțină mângâiere. 

Înțelege că timpul se scurge cu nepăsare, iar „mâine ” nu este promis niciunuia dintre noi. 

Înțelege că momentul prezent este tot ce avem și tot ce ne trebuie în călătoria noastră numită „viață”.

http://anasstassya.wordpress.com/

Oamenii din viața ta

 

Există oameni care au rolul de ghizi în viaţa noastră. Aceştia apar în momente de dezorientare sau de nevoie, te sprijină, îţi arată calea potrivită ţie, dar întotdeauna tu eşti cel care alege. Pe măsură ce înaintezi în drumul tău, ei se îndepărtează lăsând locul altora.

Mai există oameni care au rolul de “învăţători” pentru că ei vin să te înveţe ceva despre tine. Aceştia apar când te aştepţi mai puţin, iar simpla lor prezenţă te răscoleşte, te coboară sau te înalţă, dar lecţiile învăţate din întâlnirea cu ei sunt foarte puternice. Ei dispar la fel de repede din viaţa ta precum au apărut, în momentul în care ţi-ai învăţat lecţia.

Şi mai există oameni care au rol de însoţitori în această viaţă, precum îngerii păzitori. Aceştia apar atunci când inima ţi-e deschisă pentru a-i primi sau pur şi simplu i-ai primit ca pe un dar de la mama natură. Ei poposesc mai mult în viaţa ta, uneori sunt lângă tine întreaga viaţă, chiar dacă nu sunt prezenţi fizic.

Aşa cum se poate observa, în viaţa fiecăruia intră şi ies oameni de toate felurile, unii grăbiţi să plece, alţii dornici să rămână, precum călătorii din gări sau aeroporturi. Însă viaţa ta şi timpul tău nu trebuie să depindă în mod special de niciunul, aşa cum spune Glossa lui Eminescu Vreme trece, vreme vine, nimic nu stagnează, totul este o curgere continuă.

Oamenii vin şi pleacă din gara vieţii tale. Au trenuri de prins, au vise de atins, lasă-i să-şi urmeze drumul sau să-şi ia zborul dorit.

Nu poţi trăi privind înapoi spre cei care ţi-au făcut viaţa mai frumoasă sau mai dureroasă prin prezenţa lor. Trecutul e un tren care a plecat de mult…şi odată cu el au plecat şi ei.

Dacă ai avut aşteptări, e timpul să le înapoiezi bagajele.

Dacă ai fost profund dezamăgit, înseamnă că înainte de asta singur te-ai amăgit.

Iar dacă crezi că ai suferit din cauza lor, aminteşte-ţi că nimeni nu te poate face să suferi fără permisiunea ta.

Mulţumeşte-le pentru ceea ce te-au învăţat şi încetează să le mai cari bagajele. Cu zâmbetul pe buze, urează-le drum bun!

E timpul acceptării lucrurilor pe care n-am vrut mult timp să le recunoaştem. Ne privim în sfârşit în oglindă aşa cum suntem, nu cum am crezut că suntem, ne întoarcem la adevărata smerenie şi abia apoi putem păşi cu încredere spre o nouă viaţă.

Pentru că da, ai dreptul să-ţi reînnoieşti viaţa, să pui capăt relaţiilor care nu-ţi mai fac bine, ai dreptul să inviţi oameni noi în viaţa ta, fără ataşamente şi proiecţii asupra lor şi ai dreptul să iubeşti fără teama de a greşi din nou!

Căci fiecare greşeală sau căzătură te îmbogăţeşte dacă îi înţelegi rostul, iar greşelile odată înţelese se transformă în cărţi de înţelepciune.

Curaj, eşti pe drumul cel bun!

©AdelaHaru

Picături de Iubire și Lumină

"A trăi şi a te bucura. Bucuria se naşte în inima omului, din sufletul său şi este legată de virtuţile creştine ale acestuia: credinţa, nădejdea şi dragostea. Doar trebuie să admitem aceasta, omul este creştin în sufletul său, structura sa sufletească este plămădită din această fericită şi mântuitoare stare, iar virtuţile şi conştiinţa pe care le primeşte în dar sunt creştine. Căci sentimente precum iubirea, mila, bunătatea necondiţionată, conştiinţa morală, lacrimile însele, omul însuşi, aşa cum este creat, toate acestea sunt dovadă vie că Dumnezeu Cuvântul l-a înzestrat cu aceste calităţi creştine".

Frederic Delarue - Symphony Of Light - Heart Illumination 

Mulțumesc din suflet dragă RUDI pentru aceste minunate rânduri și pentru acest videoclip adresat blogului meu. Fii binecuvântat cu iubire și lumină.

Te îmbrățișez cu drag, Daniela.
  

= Picaturi de Iubire si Lumina ==
click pe videoclip

 

Am fost ocupată

 
Prea mult timp am fost ocupată să fiu cine au vrut alții să fiu...

Ce sarcină grea! Câte responsabilități! Câtă irosire!

Am fost ocupată să fiu om cu oricine, numai cu mine nu.

Am fost ocupată să fiu mereu prezentă pentru alții, mereu atentă cu necesitățile celorlalți, dispusă să dea totul și să nu refuze pe nimeni.

Am fost ocupată să fac pe plac lumii, să ajut și să-i mulțumesc pe toți. Prea târziu am realizat că au fost foarte puțini cei care au încercat să mă mulțumească și pe mine.

Am fost ocupată să dăruiesc și să împart tot ce am, ca să nu primesc nimic în schimb. Și, mai mult de atât, când nu am mai avut de unde să dau, mi s-a reproșat și am fost dată deoparte.

Am fost ocupată să mă bucur de realizările altora, să sufăr pentru pierderile lor și să uit să mă bucur de realizările mele, sau să plâng pentru durerile mele.

Am fost ocupată să-i ascult pe alții, să mă intereseze durerile lor, visurile lor, dar prea puțini au arătat că le pasă de suferințele și de visurile mele.

Am fost ocupată să-i las pe alții să mă limiteze și să aleagă în locul meu.

Am fost ocupată să-i înveselesc pe alții, în timp ce sufletul meu plângea...

Am fost ocupată să ofer mângâiere unora care, mai târziu m-au lovit.

Am fost ocupată să primesc critici și reproșuri pentru ceea ce am făcut și ce n-am făcut, de parcă eram obligată să fac sau să nu fac ceva, ca și cum alții aveau dreptul să îmi impună cum să îmi trăiesc viața.

Am fost ocupată să fiu judecată de tot felul de închipuți care se cred etaloane de etică și moralitate.

Am fost ocupată să îndur jigniri și lovituri pe la spate de la oameni care susțineau că îmi sunt prieteni.

Am fost ocupată să mă las folosită de alții și să aștept să mi se recunoască merite.

Am fost ocupată să sufăr și să plâng din cauza unora care dobândesc totul călcând în picioare și distrugându-i pe alții.

Am fost ocupată să mă irosesc pentru a le arăta celor incapabili să mă cunoască, cine sunt cu adevărat și să dezlipesc etichete pline de minciuni pe care unii le-au lipit pe mine.

Am fost ocupată să îmi asum greșeli pe care nu le-am făcut, să mă simt vinovată și să îmi încarc sufletul cu regrete nemeritate.

Am fost ocupată să le greșesc unor oameni și să regret... dar și să iert oameni care mi-au greșit, unii de prea multe ori...

Am fost ocupată să mă evaluez după normalitatea și valorile altora.

Am fost ocupată să port o mască pentru a mă proteja de cotropitorii de suflete.

Am fost ocupată să adaug și să șterg din lista mea priorități, visuri și oameni.

Am fost ocupată să-i educ pe alții și am uitat să mă educ pe mine.

Am fost ocupată să încerc să fiu perfectă pentru oameni plini de defecte.

Am fost ocupată să mint și să mă ascund, pentru a mă proteja de curioși și de aceia care au o plăcere maladivă de a scormoni în intimitatea altora.

Am fost ocupată să mă justific până la epuizare încercând să îmi fac dreptate în fața unor oameni nedrepți.

Am fost ocupată să iubesc oameni despre care credeam că mă iubesc, dar care doar m-au folosit pentru a-și umple singurătatea.

Am fost ocupată să fiu de neînlocuit pentru oameni care m-au înlocuit de îndată ce nu au mai avut nevoie de mine.

Am fost ocupată să critic și să judec, în loc să cunosc și să înțeleg.

Am fost ocupată de decad și să mă degradez împreună cu cei care m-au târât după ei.

Am fost ocupată să îmi educ rațiunea și mi-am ignorat inima.

Am fost ocupată să trăiesc viețile altora și am uitat să îmi trăiesc propria viață.

Ajunge!

De acum voi fi ocupată să îmi refac lista de priorități. Voi fi ocupată să trăiesc doar pentru mine și pentru cei care mă merită cu adevărat. Voi fi ocupată să fac ce vreau cu viața mea, să fac alegeri după bunul plac și fără să cer aprobări altora.

Voi fi prea ocupată să mai ascult păreri despre mine, critici subiective și reproșurile celor care nu sunt niciodată mulțumiți. Voi fi ocupată să mă mulțumesc pe mine, de aceea nu mă voi irosi încercând să fiu plăcută și acceptată de toți. Voi fi ocupată să recuperez visuri abandonate, oameni de care m-am înstrăinat și lucruri pe care am amânat să le fac atunci când eram prea ocupată să trăiesc pentru alții. Voi fi prea ocupată ca să mă mai irosesc încărcându-mă negativ și răspunzând la provocările celor care nu știu să relaționeze frumos.

Voi fi ocupată să-i refuz pe cei care vor cere mereu câte ceva de la mine, trăind cu impresia că le datorez ceva și că li se cuvine totul. Voi fi ocupată să fiu cea care îmi doresc eu să fiu, nu cea care vor alții.

Voi fi ocupată să iubesc și să mă bucur de libertatea pe care o merit!

de Irina Binder http://www.irinab.com/

File de roman care mi-au marcat existența hotărâtor, învățând să iubesc dăruind, renunțând, plecând.

Când l-am întâlnit, nu mă mai înțelegeam cu viața. Ori ea, cu mine - cine știe? Ea dorea să trăiesc, eu doream să mă odihnesc. Obosită după ani de mers numai prin mărăcini, nu aveam nevoie decât de un petec de singurătate. În mine. În viață.

Când l-am întâlnit, ochii mei nu mai știau să râdă. Numai buzele mai păstrau o umbră din zâmbete cârpite de optimismul care mă caracteriza. Crâmpeie zdrențuite dintr-un suflet care, odată, visase ca orice suflet aflat la început.

În acea seară nu doream decât să mă bucur de mine, de genunchii care mi se vindecau după săptămâni de sângerare, după ce reușisem cu eforturi aproape supraomenești să rămân fermă în hotărârea de a-mi schimba calea.

În acea seară nu aveam nevoie decât de o vorbă ușoară, în fața unui pahar cu orice fel de licoare care mi-ar fi răcorit buzele. Atât.

Ca o cascadă asurzitoare a pătruns în viața mea. Hohote albastre de râs, priviri directe și curate ca de copil, atingeri care mi-au cutremurat sufletul până în cel mai ascuns colțișor.

Ca o furtună de bucurie mi-a pătruns în sânge. În carne. În plămâni. Cu fiecare gură de aer pe care mai reușeam să o înghit, năucită de ceea ce se deschidea în mine - Doamne, de unde atâtea flori, pe un tărâm atât de arid?

Ca o minune.

Ca o poveste coborâtă din copilărie.

Ca o poartă către adevăr. Adevărul meu.

M-a întors cu fața către mine. Menirea sa, în viața mea? Nu știu dacă a început, nu știu când s-a sfârșit. Grăbită, am tras ușile după mine, am închis cu lacăte mii, în urma mea, imensitatea. Am fugit. Și am declarat că nici măcar nu contează. Dar a contat. Amprenta. Eu. Rugul. Cenușa.

Ah! Cenușa! Cenușa care mi s-a lipit de palme, de suflet.

Lumina! Lumina de peste tot, sorbită de nicăieri, scursă în crăpăturile unei ființe uscată de lacrimi...

Am regăsit joaca. Am redescoperit de ce știu să râd. Am înțeles de ce fusesem obosită- nu mai fusesem eu de prea mult timp. Am trăit.

Apoi am murit. Brusc. Respiram în moarte. Din ziua în care m-a iubit. Din ziua în care am iubit. Am trăit murind în fiecare secundă.

Și am tăcut. Vorbind orice menit să ascundă adevărata tăcere.

Apoi iubirea s-a transformat în neiubire. Pe partea în care arsese odată o iluzie, a rămas o rană adâncă precum o întrebare fără răspuns. Priveam nuferii pierduți între imagini risipite neglijent, prin mine. Nu simțeam nimic. Aerul amorțise. Cerul amorțise. Soarele amorțise. Noaptea curgea lin, încontinuu ...

Durere. Acel gust sărat de sânge cald îl simțeam străin de mine, eu eram străină de mine. Sângele nu era al meu, eu nu eram a mea. Nimic nu mai era.

Zile. Săptămâni. Cât timp? Mă pregătisem temeinic, cu răbdare, de plecare, către o destinație precisă. Ajunsesem, acum trebuia doar să nu îmi întorc pașii. Înapoi nu era nimic, ochii mei nu voiau să vadă.

Lăsasem în urmă neliniștea, cruzimea unei iubiri: http://www.iubiresilumina.com/2013/08/iubiri-interzise.html, dincolo de înțelegere. Lăsasem în urmă o poveste, o minune. Lăsasem în urmă tot ceea ce nu trebuia să am, tot ce în genunchi, în lacrimi aș fi primit, dacă ar fi fost permis...

Ca file de roman mi se par toate acestea azi. File de roman care mi-au marcat existența hotărâtor, învățând să iubesc dăruind, renunțând, plecând. File de roman care m-au adus încet, către azi. Poate că asta a fost menirea sa. Fără aceste file de roman săpate în carne dureros, o viață nu ar fi știut să reînceapă ...

de Herescu Elena Laura

Despărţirile fac parte din viaţă

 

Atunci când te desparţi de cineva, fie că este persoana iubită, fie că este un prieten, fă-o într-un mod frumos şi civilizat. Fără drame inutile, fără reproşuri, fără victimizări, fără a te umili şi a implora, fără a arunca toată durerea și toată vina asupra celui de care te desparţi, fără a murdări povestea care a existat între voi. 

 

Nicio despărţire nu este uşoară şi, după fiecare rămâi cu dureri, cu regrete, cu lucruri nespuse, cu visuri neîmplinite, cu teama de precedent, cu mai puţină încredere în tine, în oameni, în iubire, în prietenie… 

 

Dar, despărţirile fac parte din viaţă. Nimic nu ne garantează că un om ne va însoţi pe drumul nostru până la sfârşit şi nu putem împiedica oamenii să plece… 

 

Separarea de un om pe care l-ai iubit trebuie acceptată, oricât de tare ți-ar zdruncina sufletul şi existenţa şi, în niciun caz nu trebuie să laşi durerea să te transforme într-un om rău, urâcios şi slab. 

 

Desparte-te cu demnitate şi respect. Ia-ţi rămas bun cu un zâmbet şi pleacă, privind înainte. După ce te-ai întors cu spatele poţi plânge și poţi urla… 

 

Desparte-te cu cuvinte frumoase şi nu jigni… nu te grăbi să afirmi lucruri denaturate de durerea pe care o simţi, fiindcă mai târziu vei regreta şi te vei ruşina de tine. Nimic din ceea ce ai putea spune nu va schimba inevitabilul şi nici nu îţi va alina durerea… 

 

Să nu pleci ca şi cum ai pleca de lângă cineva care te-a dezamăgit şi pe care deteşti, ci ca de lângă un om pe care îl respecţi şi pe care l-ai iubit cândva. Nu transforma despărţirea în ceva și mai urât și mai dureros decât este deja, nu fă din plecarea ta o amintire detestabilă. Lasă-i acelui om o amintire plăcută despre tine, un exemplu frumos care să îl facă să te respecte mereu. Lasă-l să plece şi respectă-i alegerea, chiar dacă îţi face o mare nedreptate. Nu-ţi pierde demnitatea şi nu face nimic care să îţi degradeze calitatea de om… 

 

Te asigur că după ce îţi va trece durerea, că atunci când vei găsi iubire şi alinare în alte braţe, vei putea privi în urmă fără să te ruşinezi de faptele trecutului de care te-ai desprins atât de greu cândva...

de Irina B. http://www.irinab.com

Iubind Salvăm

Iubind.

Nu doar ceea ce e uşor de iubit.

Asta poate oricine.

Iubind.

Nu doar atunci când e simplu de iubit.

Şi asta poate oricine.

Iubind...

Ochi ce ne înjunghie judecători şi aspri.

Buze ce se strâng dispreţuitoare când ne văd.

Capete ce se întorc reci şi distante. Priviri ce ne ceartă. Poate fără să merităm.

Mâini care ne fură viclene ultima nădejde.

Degete care numără lacome banii cu care ne-au vândut.

Buze ce ne sărută pecetluind trădarea.

Picioare ce ne strivesc inima, cu bocanci înnoroiţi de ură.

Sau tălpi ce ne calcă indiferente cele mai frumoase săruturi.

Buze ce tac atunci când ne dorim cuvânt sau continuă să strige când nu dorim decât tăcere.

Palme ce aruncă venin peste haina curată a sufletului nostru.

Mâini hapsâne care fură ceea ce ni se cuvine.

Inimi ce ne uită prea repede şi ne aruncă prea curând, fără să ne fi deschis măcar. Care ne ştampilează fără să fi înţeles nimic din noi. Care ne calcă în picioare după ce şi-au luat ce au vrut din noi, aruncându-se grăbite şi nepăsătoare asupra următoarei victime.

Iubind.

Inimi ce nu ne iubesc înapoi.

Mâini ce nu ne vor dărui poate niciodată cât le-am dăruit noi.

Braţe ce ne-au refuzat îmbrăţişarea. Atunci când o simplă îmbrăţişare ne-ar fi salvat. Sau care ne-au lovit pline de ură, când nu le-am făcut nimic.

Ochi ce nu au poposit în gara inimii noastre ci au trecut grăbiţi peste durerea noastră atunci când poate nu aveam nevoie decât de o privire - atât! De o privire care să ne spună în tăcere, "te-am văzut! Sunt aici! Nu eşti singur!" ca să ne ridicăm.

Guri ce ne-au răstignit fără a ne cunoaşte. Guri ce ne-au minţit. Guri ce ne-au osândit pe nedrept. Guri ce ne-au rănit, făţiş sau pe ascuns.

Suflete ce ne-au alungat din ele când a venit peste noapte altcineva. Ne-au alungat ca şi cum nu am fi fost vreodată, în nopţi când afară viscolea.

Mâini ce nu ne-au mângâiat măcar în treacăt rănile, deşi erau poate din cauza lor. Ce nu ne-au ţinut măcar de mână, când sufeream poate din cauza lor. Mâini care nu ne-au şters niciodată lacrimile, ce curgeau poate din cauza lor. Iar ele nici nu ştiau...

Urechi ce nu ne-au ascultat, când nu aveam nevoie decât să ne rostim durerile. Şi atât.

Oameni ce nu ne-au văzut cu adevărat niciodată deşi am fost mereu în faţa lor. Şi nu vroiam decât atât!- să fim văzuţi.

Oameni ce nu ne-au luat din stradă când nu aveam unde dormi. Nu ne-au hrănit când eram flămânzi. Nu ne-au dat apă când eram însetaţi. Şi ne-au lovit atunci când ne aşteptam mai puţin. Sau au trecut cu tancul peste iubirea noastră. Ne-au înfipt mii de cuţite în inimă, în suflet....sau, mai rău, mişeleşte, pe la spate.

Oameni ce ne-au lovit, alungat, trădat, vândut, minţit, rănit, uitat, călcat în picioare. De cele mai multe ori pe nedrept.

Cu toate astea...

Sau poate chiar mai mult pentru toate astea...

Iubind.

Iubind şi iertând şi amintindu-ne că oamenii fericiţi - oamenii cu adevărat fericiţi- oamenii împliniţi - oamenii cu adevărat împliniţi - nu fac astfel de lucruri.

Cu toate astea, ridicând din umeri, cu acelaşi zâmbet pe care îl avem atunci când suntem adoraţi şi mergând înainte mai departe neabătuţi pe calea noastră, iubind în continuare!

Iubind

Nu numai "pentru", ci şi "în ciudă".

Nu numai "dacă", ci "chiar dacă".

Iubind.

Chiar dacă parcă niciodată nu pari mai prost decât atunci când iubeşti.

Chiar dacă parcă niciodată nu eşti mai vulnerabil decât atunci când iubeşti.

Chiar dacă parcă niciodată inima nu sângerează atât de mult ca atunci când iubeşti

Iubind.

Atunci când poate suntem mai îndreptăţiţi decât oricând să urâm

Atunci când e mult mai simplu să fim indiferenţi.

Atunci când avem mai multe justificări decât oricând să nu iertăm.

Atunci când cealaltă cale este mult mai simplă.

Iubind.

Dar oare de câte ori nu am fost noi cel greu de iubit? Oare partea cea mai importantă a "Iubind"- ului, departe de a fi tot ce am scris până acum - deşi, teoria ca teoria, dar uneori e atât de greu de pus în practică - nu e cu totul alta? Poate că IUBIND-ul adevărat începe de-abia când te străduieşti în primul rând tu însuţi, constant, clipă de clipă, cuvânt de cuvânt, zi de zi şi trăire de trăire, să nu faci vreunui alt suflet vreuna din rănile de mai sus...

Răni pe care le-am făcut, cu siguranţă, la rândul nostru, de atâtea ori.

De mult prea multe ori...

Cu voie sau fără de voie.

Cu ştiinţă sau fără de ştiinţă...

Iubind.

Căci numai IUBIND SALVĂM.

Sufletul.

Suflete.

Restul sunt detalii.

Iubind... Iubind Salvăm

de Alexandra Svet

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, luminează-mi sufletul ca să nu orbecăi prin hățișurile vieții mele!

"Legătura cu Dumnezeu ne transformă în luminițe…unele abia pâlpâie, altele strălucesc de-a dreptul, după cum și inima noastră primește Lumina Lui Dumnezeu. Unii oameni împrăștie o lumină mare în jur, alții abia pâlpâie…Ce se întâmplă atunci când o luminiță mică, abia pâlpâitoare se așează lângă un far? Nu mai luminează farul din cauza ei? Nicidecum…Dar atunci când o luminiță pâlpâitoare se așează lângă altă luminiță care abia pâlpâie?..crește puțin luminozitatea…dar foarte probabil să orbecăie amândouă…vă dați seama câte luminițe pâlpâitoare sunt necesare ca să lumineze cât de cât?

Pe românește, după ce că abia pâlpâim, nici nu suntem uniți unii lângă alții.
(notă: a fi unit nu înseamnă să ne adunăm în secte în care învățăm să suflăm unul în lumina celuilalt/ a fi unit înseamnă a iubi, pur și simplu!)

Așa sunt și sufletele noastre, ca luminițele…Oamenii egoiști abia pâlpâie…oricâtă bunăstare și afecțiune i-ar înconjura, lumina sufletului lor nu-i ajută să vadă mai departe de ei înșiși. Egoismul naște nefericire…iar sufletele nefericiților sunt aproape stinse…

Rugăciunea de astăzi: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, luminează-mi sufletul ca să nu orbecăi prin hățișurile vieții mele!

Un preot mi-a spus odată, demult, că nu există duşmani.

Că cel pe care îl consideri duşmanul tău, este doar o altă faţetă a condiţiei umane; mi-a mai spus că, fiecare dintre noi am fost, într-un cert moment, duşmanul cuiva.

Voi porni de la numeroasele "sfaturi" primite de la diverşi. Unul dintre ele m-a făcut să zâmbesc: "Trimite-i bulgăraşi de lumină celei care te ameninţă cu moartea".

NU! şi nu pentru că n-aş fi eu un om altruist, ci pentru că este o metodă inutilă şi lipsită de orice fundament, din punctul meu de vedere. Şi aici mă refer strict la practica de meditaţie în sine. Mi-au făcut destul rău aşa zişii radiesteziști, hopoponoiști şi alte specii de "spirituali" care nu încetează să-mi trimită "bulgăraşi de lumină" şi alte bazaconii, deşi nu I-am rugat niciodată să facă aşa ceva.

1. Dumnezeu este Lumina fără de sfârşit. Cum să "îl trimit" eu pe Dumnezeu cuiva? El este "Lumină din Lumină, Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu Adevărat". Scânteia divină există în fiecare dintre noi. SUNTEM SINGURII CARE putem lăsa Lumina să se aprindă în noi, deschizând larg poarta iubirii (luminii).

2. Când te gândeşti că arunci "bulgăraşi", mai bine uită-te cât de "luminos" eşti tu. Dacă îţi imaginezi că poţi arunca "lumina" cu mâinile întunecate, te înşeli grav! Şi faci mai mult rău de cât crezi.

Singurul lucru pe care îl poţi face este să fii tu cât mai luminos...şi întunericul nu mai are cum să te înconjoare. O lanternă slabă nu e prea folositoare, nu-I aşa? (o glumă, desigur). Poţi să-i arăţi celui aflat în întuneric exemplul luminii din sufletul tău. Dar asta nu se face prin "meditaţii" cu baza spirituală superficială.

Am cunoscut o femeie care practica acest gen de meditaţii, fiind considerată nu ştiu ce grad de maestru dar, în viaţa de zi cu zi, e un om rău, limitat, avar...mă întreb cum ar fi putut să-i ajute pe cei asupra cărora medita zilnic.

Nu judec pe nimeni, vă pun sub observaţie nişte idei...

3. Cel rău are lecţia lui cu Dumnezeu (Lumina). Ce să caut eu acolo?! Singurul lucru pe care îl pot face este să mă rog, din perspectiva luminii: "Şi ne iartă nouă greșelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri".

de Maria Alina Neagu 
http://despreparanormal.blogspot.ro/search?updated-max=2013-03-30T17:59:00%2B02:00

Trăiesc. Iubesc. Zâmbesc.

Nimic nu voi uita mai repede în viața asta decât mizeria din jurul meu: am nevoie de pământ curat pentru a-nsămânța zi de zi, curcubeul.

Poate că acea tânără avea dreptate când mi-a spus, cu uimire, într-o zi, că eu am crescut într-un glob de cristal.

Poate că și cealaltă tânără avea dreptate când mi-a spus că eu nu pot vedea decât lumina.

Cine știe ?

Și, cu toate astea,

aud, strigând ascuțit, cuvintele nerostite,

simt acut, sentimente ascunse,

văd cu ochii minții ceea ce ochii altora abia deslușesc,

cred doar în ceea ce vorbește-n mine, tăcut, în contradicție totală cu zgomotul din jur,

mă izbesc în obraz adevărurile,

îngenunchez minciunile,

mă ridic atunci când mi-e mai bine să mă întind pe pământ,

îmi vine să fug de mine în momente în care-mi doresc să nu fiu ca mine ...

și trăiesc...

Unde e globul?

Unde e permanenta lumină ?

același glob de cristal,

aceiași pereți pe care se cațără șerpii, alunecând neputincioși înapoi,

același pas mic, precaut, silențios, din mine, în afară,

aceleași porți deschise ale sufletului,

aceeași lume ca pentru toți și totuși altfel, prin ochii mei ...

Și trăiesc.

Și plâng de deznădejde, de neputință, de durere, de dor...

Și râd de bucurie, de fericire, sau în joacă, precum un copil, ori pentru a ascunde, uneori, lacrima...

Și tac să nu rănesc, sau din lehamite, ori pentru că atunci, în acel moment e cea mai bună alegere...

Și vorbesc mult, repezit, șoptit, cu mintea plecată-napoi, cu gândurile alergând înaintea mea, povestind, întrebând, cercetând cu voce tare, răspunzând...

Și ascult natura, oamenii, aerul, apele, drumurile, la intersecții...

Și obosesc.

Și mă odihnesc.

Și pornesc iar la drum.

Și poposesc din când în când, pe o piatră, simțindu-i răceala până-n măduva oaselor.

Și aștept oamenii care vin.

Și petrec cu privirea oamenii care pleacă.

Și țin de mână, cerul ...

Iubesc.

Doresc.

Aștept.

Nu visez.

Nu sper.

Nu ridic statui.

Dar trăiesc. Iubesc. Zâmbesc.

Trăiesc simplu și intens;

Tot.

de Herescu Elena Laura 
 

Confortul nefericirii

A Key From Heaven

 

Ştiu că risc să-mi sară oamenii în cap, însă nefericirea asigură confort. Nu trebuie să faci nimic pentru asta. Poţi doar să stai să o savurezi în tihnă.

Am cunoscut cam toate formele nefericirii, am ajuns până la somatizări şi manifestări fizice de alarmă, deci ştiu despre ce vorbesc. Deşi aveam toate motivele să fiu fericit, eram profund nefericit. De ce? Pentru că aveam o nevoie neacoperită – nevoia de a fi iubit!

În rest, dacă mă uitam la viaţa mea, aveam toate motivele să fiu fericit. TOATE! Nu lipsea nimic. M-am purtat ca un copil care spune “vreau acum”! Şi, pe zi ce trecea, mă ambiţionam să fiu nefericit, era o stare ciudată din care îmi era aproape imposibil să ies.

Majoritatea oamenilor fac asta, preferă să fie nefericiţi decât să aleagă varianta opusă, cea care ar fi şi corectă în mod normal – FERICIREA!

Nu mă înjuraţi, dar fericirea este o alegere, o opţiune personală şi depinde de noi şi nicidecum de factori externi.

Cine spune că banii te fac fericit să dea un search pe Google după milionarii care s-au sinucis. Nu mi se pare că averile i-au ajutat în vreun fel, nu credeţi?

Vreţi un exemplu de confort? Întrebaţi un om cum i-ar plăcea să fie nefericit – în garsonieră sau la vilă? În 99.9% din cazuri ţi se va răspunde – în vilă. Ce haios.

Păi nefericirea este o stare interioară, ce contează dacă este desfăşurată pe un etaj sau două? Oamenii aleg să fie nefericiţi pentru a se bucura de confortul adus de mila celor din jur. Şi pare ironic, ba chiar cinic, dar aşa e.

Nefericirea atrage mila oamenilor – ‘vai ce rău îmi pare pentru el’ – spun toţi în cor. Ce manifestare egotică. Nu e nici măcar compasiune, ci milă! În adâncul lor, cei care manifestă milă de fapt se bucură de nefericirea ta.

Se numeşte Schadenfreude, adică bucurie faţă de suferinţa altora. Mişto nu? Ei bine, oamenii se tem să fie fericiţi. De ce? Pentru că fericirea înseamnă schimbare, risc… şi nu ne place riscul, nu-i aşa? Fericirea înseamnă curgere. Nou, creativ, necunoscut.

Mulţi se tem de toate astea şi preferă mai degrabă să mimeze starea de fericire. Am cunoscut mulţi oameni care din cauza gândurilor au îmbătrânit cumplit într-un singur an.

La suprafaţă mimau starea de bine, însă se citea pe ei deşertul interior. Asta vreţi? De ce să-ţi fie frică să încerci? Ce ai de pierdut? Acum eşti nefericit! Te hotărăşti să atingi fericirea, să schimbi. Dacă nu reuşeşti, nu pierzi nimic – oricum eşti nefericit, nu?

Ştiu că toţi am crescut în marea viclenie cum că în viaţa asta trebuie să suferim pentru a zburda în viaţa de apoi, însă haideţi să fim serioşi, avem un creier, de ce să nu îl folosim?

Viaţa nu înseamnă suferinţă, ci fericire. Este singurul nostru drept real, pentru că este o stare care ne aparţine, ca şi nefericirea.

Este interesant să le pui faţă în faţă – atunci când cineva e nefericit se strâng toţi în jurul lui, cu milă; când cineva este fericit – apare rapid invidia ‘ia uite al dracu’, s-a ajuns şi ăsta’.

Confortul nefericirii este o certitudine a dezastrului. Asta vrem? Nu e bine, vă spun sincer. Ne sinucidem cu propriile gânduri. Nu merită!

Şi atunci? Ce facem? Schimbăm? Suntem dispuşi să facem această schimbare?

de Andrei Bogdan Vulpescu