Sfântul Apostol Andrei

 

De ziua Sfântului Andrei (30 noiembrie), este Ziua Naţională a credinţei. Cu 24 de ore înainte de sărbătoarea Marii Uniri, celebrăm bucuria naţională a ortodoxiei. Sfântul Andrei, primul apostol chemat de Domnul Iisus, îi spune fratelui său Petru şi stramomoșilor noştri: "Am găsit pe Mesia!" Andrei aduce mesajul Evangheliei în Dobrogea de astăzi, lansând generaţii spre mântuire. Nu numai că L-a găsit pe Mesia, dar ni L-a dăruit şi nouă. Peşteră a Sfântului Andrei este fiecare loc de rugăciune, fiecare pelerinaj al credinţei, fiecare abstinenţă şi priveghere. De sărbătoarea religioasă naţională, ne lămurim, o dată în plus, ce are de gând divinitatea cu noi: să găsim Adevărul eliberator. Căutăm lumina apostolică în bezna păgânismului. Ne rugăm, dar de multe ori nu ştim ce să cerem. Dumnezeu refuză să ne dăruiască ceva dăunător, aşa cum nici un tată nu îi dă minorului arma de foc, oricât de insistent ar fi copilul. De ziua increștinării noastre, Îl căutăm pe Creator: vom găsi viaţa fericită. Când vedem un copilaş care încearcă să rostogolească un pietroi cu mânuţele, vom alerga să îl ajutăm, pentru a nu-l vedea chinuindu-se: la fel ne ajută şi Dumnezeu (ne asigură marele duhovnic Paisie Aghioritul).

Apostolul Andrei ne descoperă un Dumnezeu al certitudinii, al bucuriei şi al păcii. Dar nu numai atât, ci se şi roagă pentru convertirea noastră în filantropi, singura modalitate de a evita iadul. Armele cu care biruim sunt la îndemână: rugăciunea, postul, milostenia. Apostolul curajului ne învaţă dreapta măsură: excesul aduce slăbiciune, la fel ca indiferenţa. Pedagogul ceresc, Andrei cel binecuvântat, a creştinat inimi, nu teritorii. Datorită lui, am auzit de Mesia. Şi ştim azi că nu contează păcatul justificat, ci doar cel purificat. Fiţi "Andrei" (bărbătoşi, neînfricaţi, corecţi)!

Bucură-te, sfinte Andrei, că pe Mesia în inima ta l-ai primit! Ai găsit Calea Raiului, Adevărul eliberator şi Viaţa fără de moarte. Mijloceşte şi pentru noi, întunecaţii, să le aflăm pe acestea. Bucură-te, apostole al românilor, că mai întâi ucenic al Botezătorului ai fost! Ne bucurăm de sfinţenia ta, că pe mulţi păgâni i-ai botezat. Bucură-te, că ortodoxia credinţei ai păstrat! Ne bucurăm că ai devenit un cer mai înalt decât cerul. Bucură-te, doctorie a bolnavilor, sfinte Andrei! Ne bucurăm, pentru că eşti lumina celor întunecaţi de păgânism. Bucură-te, că pururea te rogi pentru noi Învăţătorului ceresc! Apostole drag, ne atragi atenţia asupra dragostei Mirelui divin: nu putem rămâne indiferenţi faţă de martiriul tău. Cel dintâi chemat, cheamă-ne şi pe noi spre altarul de rugăciune al Tatălui.

În al doilea deceniu al secolului trecut, dr. Ion Dinu descria astfel prezenţa apostolului la peştera ce-i poartă numele: "Ci s-a oprit măritul Andreiu în plaiul dregătorilor Cutusone şi Dura, unde este acum satul Ioan Corvin şi pădurea cu peştera sfinţitoare, care a fost schit de odihnă sfântului călător şi loc de închinare pentru el şi pentru sfinţii care au fost cu el, în călătoria de propovăduire. Mulţimea de trudnici şi de daci şi de geţi şi alani şi greci şi români de pe tot plaiul au alergat la Sfântul Apostol, iar Andreiu îi învaţă şi îi botează în apele celor nouă izvoare sfinţitoare şi tămăduitoare, pe lângă schitul său sfânt, care izvoare se mai văd şi până acum, oglindind sfinţitul schit şi dând tămăduire şi alinare celor bolnavi şi sănătoşilor. Şi precum se vede şi acum, sunt acele izvoare mai mari: Unu-n deal, spre răsărit,/ Că acolo-i loc sfinţit,/ Unu-n jos, către apus,/ Că acolo-i loc ascuns".

de Marius MATEI

http://www.crestinortodox.ro

... Aș fi vrut să trăiesc undeva unde nu există ceas, calendar, reguli care fură timpul și viața ... Aș fi vrut să trăiesc viața ...

Sunt clipe în viață în care încă mă întreb pentru ce atâta zbatere, pentru ce atâta alergare după nimic, pentru ce atâta străduință pentru a deveni cineva, pentru a deveni ”ceva”, pentru ce atâta încrâncenare de a-ți găsi un loc în societate, în lume, în inima altora. La sfârșit nu ne ajută cu nimic. Doar ne creem iluzia că ajută.
Dacă suntem iubiți, lăsăm în urma noastră jale. Dacă suntem urâți, lăsăm în urma noastră indiferență. Dacă avem bani, stârnim invidie. Dacă nu avem bani, nimănui nu-i pasă. Dacă plângem ori râdem, mormântul nu se va schimba, același pământ ne va acoperi. 

Tindem mereu către schimbare, tindem mereu către afirmare într-o formă sau alta, să fim buni în profesie, să fim buni în societate, să fim buni pentru noi, până la urmă - și ne spunem că dorim să lăsăm ceva în urma noastră, ceva bun ..., iar acest ”bun” este o formă a egoismului nostru - cu cât vom fi mai înrădăcinați în mintea și sufletul altora, cu atât mai multă durere vom naște în aceștia când nu vom mai fi. Vom avea flori și lacrimi și ... lumânări, iar peste toate acestea, un pumn de țărână. Atât.

Când eram copil m-am întrebat - și nu o dată, ci de nenumărate ori. Și doream copii și-n același timp îmi dădeam seama că din egoism, îmi voi supune copiii acelorași efemerități și acelorași nimicuri în lupta pentru supraviețuire. Și îmi spuneam că, din iubire, nu voi avea copii, ca ei să nu mă vadă murind, ca ei să nu mă plângă, ca-n urma mea să nu rămână nimic. Și totuși - am crescut și am făcut un copil. Și mi-am condamnat propriul vlăstar la aceleași lupte, la aceleași zbateri, la aceeași alergătură după ... nimicul de la sfârșit. Și l-am condamnat să sufere când eu nu voi mai fi.

Când eram copil și mult după aceea, mi-am dorit să locuiesc într-un loc în care să fie doar liniște. Un loc în care să mă trezesc dimineața, să mă uit către soare și apoi să îmi petrec ziua simplu, fără grija celor ce vor urma. Să îngrijesc o grădină, un pom, niște animale. Să nu am ceas care să-mi măsoare timpul până la apus, fără calendar care să-mi amintească de trecerea anilor, fără știri care să-mi obosească mintea cu nimicuri, fără întrebarea: ”ce voi face azi ca și mâine să pot supraviețui în această junglă robotizată?” . Eram copil și-mi doream încă de atunci singurătatea simplă a naturii.

Aici, dacă nu urmezi o școală, azi ești ... nimic. Dacă nu ai haine de ultima fiță, ca adolescent suferi. Dacă nu deții cât mai multe lucruri materiale, ești privit cu dispreț și auzi pe la colțuri, despre tine: ”nu e în stare de nimic, își merită soarta!”. Care soartă?!! Aceea impusă de reguli, aceea impusă de minți înguste, aceea trasată de acele ființe care odată, cândva, au considerat că viața simplă nu merită trăită.

Muncim de dimineață și până seara într-o continuă luptă disperată după bani, pentru a putea să ne hrănim copiii, ne străduim să le insuflăm aceeași încăpățânare de a munci fără răgaz, îi împingem să devină ”cineva”, ne mințim că ne e bine când ne luăm un bun care se încadrează ”în tendințe”, de parcă aceste ” tendințe” ne-ar face viața mai frumoasă!
Ne enervăm dacă copiii noștri nu învață și ne simțim datori să îi obligăm să învețe, să învețe, să învețe! Și eventual să uite de copilărie, pentru că nu mai au timp de ea, copilăria a devenit un moft, copilăria nu-și mai găsește locul în societate, copilăria trebuie ucisă! Și nici măcar nu ne dăm seama că asta facem! Omorâm copilăria și apoi ne plângem că pruncii noștri nu mai au copilărie ... Și suntem fericiți când aceia care ar fi trebuit să fie copii, ne vin cu lauri acasă, acei lauri, rod al muncii unui copil fără copilărie deplină... Copiii noștri trebuie să devină ” cineva” în viață ...
Dar copiii noștri sunt cineva încă de la naștere! Este un adevăr pe care nimeni nu-l înțelege! Noi suntem cineva încă de la naștere! Doar că regulile, aceste reguli tâmpite din societate ne obligă să devenim altfel de ”cineva”.

Am făcut școală, am făcut multă școală pentru că așa am știut eu să fiu, mi-am bucurat părinții și i-am necăjit în egală măsură pentru că am refuzat să fiu în rând cu premianții din momentul în care am putut să-mi impun poziția, mi-am apărat cât am putut de mult copilăria și adolescența știind că într-o bună zi va trebui să mă arunc în această luptă a adulților, vreau, nu vreau. Am fost un copil care s-a întrebat mereu: ”de ce??” iar acum, la rându-mi, ar trebui să îmi împing propriul copil să devină ”cineva” așa cum cere societatea, cum așteaptă societatea, nu cum probabil își dorește el, să-i îngrădesc libertatea de decizie pentru că, nu-i așa?- eu sunt mama și eu ”știu mai bine”. Oare? ...

Dincolo de toate, și după mine și după fiecare, nu rămâne nimic, nimic din acești ”cineva” care ne străduim să devenim și să ne menținem. Nimic mai mult decât ... pământ pe care vor crește, în cel mai fericit caz, flori, nu buruieni. Și uitare, uitarea firească a generațiilor care vor veni...
Dacă suntem iubiți, condamnăm pe cei iubiți la suferință.... Dacă suntem urâți, lăsăm în urmă indiferență.. Oricum ar fi - ce mai contează atunci?

... Aș fi vrut să trăiesc undeva unde nu există ceas, calendar, reguli care fură timpul și viața ... Aș fi vrut să trăiesc viața ...

de Herescu Elena Laura

Părintele Arsenie Boca - Cuvinte pentru mântuirea sufletului

28 noiembrie 2013 - 24 de ani de la trecerea la Domnul a Părintelui Arsenie Boca, considerat de mulţi ca fiind ultimul sfânt al românilor. 

Câteva mărturii despre Părintele Arsenie Boca: 

''E greu de explicat cum era Părintele când slujea Sfânta Liturghie. Eu l-am văzut la Sâmbăta... Era ca un curent, dar şi ca un soare care trecea peste noi toţi. Avea această putere, de a ne cuprinde pe toţi. Pe unde trecea el nu mai simţeai contactul cu cele ale lumii acesteia. Ca Părintele, cât am umblat în lumea asta, nu am întâlnit şi nici nu mai sunt. A fost mare şi ca duhovnic, şi ca apostol, iar creaţia lui a fost inspirată de Duhul Sfânt. La parastasele Părintelui de aia se strânge multă lume, fiindcă Părintele nu a plecat, ci a rămas cu noi.'' -- Părintele Pantelimon 

''Nu poţi să rezişti la prezenţa Divinităţii decât plângând. Când simţi izvorul acela de iubire care curge printre lucruri şi printre oameni şi care-ţi dă atâta măreţie faptului că eşti om, nu poţi să primeşti lucrul ăsta decât cu lacrimi, decât plângând. Aşa se explică de ce toată lumea plângea. Părintele Arsenie putea să ni-L facă prezent pe Mântuitorul acolo printre noi, să-I simţim prezenţa.'' - Aspazia Oţel Petrescu, scriitoare 

''Părintele Arsenie - un "Everest" al neamului românesc.'' - PS Daniil Stoenescu 

''L-am asemănat de multe ori cu Ioan Botezătorul.'' - IPS Antonie Plămădeală 

''A-l cinsti pe Părintele Arsenie înseamnă a-i urma sfaturile.'' - IPS Laurenţiu Streza 

''Ştia tainele oamenilor, ale Cerului şi ale animalelor.'' - Pr. Univ. Dr. D.C. Dulcan 

''Mare în timpul vieţii, mare şi în moarte.'' - Prof. Conf. Univ. Dr. Simion Todoran 

''Un om mai presus de oameni.'' - Pr. Prof. Ştefan Negreanu 

''Învăluit în foc la rugăciune.'' - Pr. Prof. Ştefan Negreanu 

''Părintele este deja canonizat de un popor întreg.'' - PS Daniil Stoenescu

Nu doar creierul ci şi inima influenţează modul în care simţim frica

Potrivit cercetătorilor, există o legătură strânsă între ciclul cardiac şi felul în care o persoană simte teama.

Frica poate fi simţită în inimă, precum şi în cap, susţine un nou studiu. S-a descoperit o legătură între ciclurile de bătăi ale inimii şi probabilitatea ca cineva să simtă frică.

Testele efectuate pe voluntari sănătoşi au constatat că există mai multe şanse ca aceştia să aibă un sentiment de teamă în momentul în care inimile lor încep să se contracte şi să pompeze sânge în corp, în comparaţie cu atunci când bătăile inimii sunt relaxate.

Conform oamenilor de ştiinţă, rezultatele sugerează că inima este capabilă să influenţeze modul în care creierul răspunde la un eveniment înfricoşător, în funcţie de punctul în care se află ciclul său de contracţie şi relaxare. 

Sarah Garfinkel, un cercetător de la Brighton şi Sussex Medical School, a declarat că rezultatele arată că, dacă o persoană vede o faţă înfricoşătoare în timpul sistolei – atunci când inima pompează, atunci judecă acest chip ca fiind şi mai înfricoşător decât în cazul în care ar vedea aceeaşi faţă în timpul diastolei – atunci când inima este relaxată. Ea a mai declarat că echipa de cercetare a identificat un mecanism important prin care inima şi creierul „vorbesc” unul cu celălalt pentru a schimba emoţiile şi a reduce teama. 

Atîta vreme cât nu înţelegem un lucru şi nu sîntem conştienţi de el, forţele inconştientului ne controlează. Reacţiile necontrolate, instinctuale, agresive, violente, tentate să distrugă, să alimenteze ura, suferinţa, minciuna sau calvarul altui om sunt primul semn al inconştienţei. 

Creierul reptilian sau animalic (o rămăşiţă a omului primitiv) îşi autodeclanşează programul de atac atunci cînd percepe o agresivitate. Orice furie a altui creier reptilian aduce din inconştient reacţia agresivă imediată, ca răspuns la nevoia de supravieţuire. 

Conştiinţa luminează, însă, “reptila din noi” îi arată că viaţa sa nu este în pericol. Conştiinţa îi arată creierului nostru partea bună a vieţii, lucrurile pe care le putem admira, de care ne putem bucura, schimbîndu-i chimia şi creîndu-i, în acelaşi timp, “programe” noi. Creierul care vede binele şi bucuria eliberează în corp endorfine, care hrănesc celulele şi – prin aceasta – sprijină viaţa şi conştiinţa vieţii. 

Creierul reptilian, însă, este dominat de frica pentru supravieţuire, de agresivitate, atac, suferinţă, luptă şi fugă. Acesta este tipul de creier care eliberează catecolamine şi este responsabil de producerea stresului. Dificultatea stăpînirii acestui creier “de reptilă”, care trăieşte în capetele noastre, ar putea fi cauzat de faptul că funcţionează ca un program. Deprogramarea lui cere conştiinţa continuă, disciplină mentală şi detaşarea noastră de orice lucru sau fiinţă fără de care ne este frică să trăim (de notat că “detaşare” nu înseamnă nepăsare sau despărţire premeditată, cît cunoaşterea că sîntem în ataşament cînd ne este frică de pierdere. Detaşarea înseamnă renunţare la frică). Încrederea în puterea Divină şi convingerea că vom supravieţui orice ar fi, este pasibilă să modifice frica înăscută de a ne pierde viaţa. Această frică poate lua forma fricii de pierdere a slujbei noastre, a unui om apropiat, a unei situaţii comode sau a pierderii iubirii. 

Conştiinţa ne ajută să depăşim dificultăţile şi să lucrăm, vrei nu vrei – la evoluţia creierului, care înseamnă deprogramarea instinctului reptilian, a fricii pentru supravieţuire. Creierul viitorului tinde spre a deveni “conştient de Dumnezeu” şi liber…de teroarea programelor care lucrează din inconştient. Acest creier moştenit de la strămoşii noştri poate fi îmblînzit prin înţelegere, acceptare, prin afirmaţii pozitive şi printr-o mare credinţă în puterea divină. Lucrînd la acest nivel de conştiinţă, vom crea în creierele noastre programări noi, care vor fi transmise urmaşilor. Astfel, ei vor fi mai bine adaptaţi la situaţii critice, vor depăşi mai uşor problemele vieţii şi – în stadiul celei mai înalte stări de conştiinţă, care poate fi iubirea necondiţionată – vor reuşi să întoarcă lumea la Dumnezeu. 

sursa internet

Să înveți târziu mersul pe bicicletă

Nu sunt un om perfect, dar sunt un om sincer.

Se mai întâmplă să greșesc, să am nevoie de puțin răgaz, să am nevoie de timp petrecut în singurătate.

Am zile bune, am zile mohorâte, am momente în care aș plânge, am momente în care mă simt de neînvins.
Mai sunt și zile în care mi se pare că am ales drumul greșit, că poate când trebuia să alerg am mers prea încet, că poate la un moment dat am dat prea mult și m-am mulțumit cu prea puțin, că am pierdut ani așteptând o schimbare.

Întreaga noastră viață depinde de alegerile noastre. Pe cine iubim, pe cine așteptăm, pe cine iertăm, pe cine rănim, pe cine îmbrățișăm, care ne sunt prietenii, pe cine alungăm din viața noastră. Fiecare alegere schimbă ziua de mâine. Fiecare schimbare de drum înseamnă mister, noutate și mult risc.

Deseori ne simțim pregătiți pentru a risca, alteori parcă este mai bine așa, să ne bucurăm de ce este sigur.

Am avut și am momente în care simt că nu mai pot, că lanțul bicicletei mele a căzut rupt și pedalez în gol. Am impresia că alerg dar prea încet, că nu voi atinge orizontul dorit.

Durează cinci, zece minute. Durează o zi, două. Apoi realizez că depinde de mine. Depinde de voința mea, de cât de mult insist, de cât de mult îmi doresc ca visul meu să se realizeze.

Am încetat să mai privesc în jur, să caut scuze și să aștept un mic ajutor. Am încetat să am păreri de rău.

Acum pedalez cât pot eu de tare pentru că depinde de mine. Cu o pauză din când în când, fără grabă, voi ajunge unde îmi doresc.

Vom ajunge unde ne dorim, trebuie doar să cumpărăm o bicicletă bună și să pedalăm, să mergem înainte. Nu contează viteza, TU mergi înainte.

de Maria Cristiana Tudose

Nu ştiu ce-i face pe unii atât de nemiloşi, atât de indiferenţi la durerile altora, atât de lipsiţi de respect…

Poate că noi, oamenii, ar trebui să avem sufletele transparente, la vedere. Nu ascunse în trupuri acoperite cu haine şi mascate de chipuri zâmbitoare. Poate că, având sufletele la vedere, nemiloşii şi mitocanii nu ne-ar mai produce dureri şi nedreptăţi, văzând că avem deja propriile dureri.

Ceea ce vedeţi aici pe acest blog e un suflet. Iar dacă nu vin în fiecare zi să mă văicăresc de dureri, nu înseamnă că nu le am. La fel ca toţi oamenii, am probleme de tot felul, am momente în care îmi pierd energia şi încrederea, în care adorm plângând, de dor, de durere, din cauza regretelor. Am momente când pic de oboseală, când mă tem, când trebuie să fiu mediator între prieteni care se ceartă sau divorţează, când îmi fac griji pentru sănătatea mea şi a oamenilor dragi, când încasez tot felul de răutăţi nemeritate…

Eu nu sunt mai bună ca restul lumii, dar am o calitate pe care tata mi-a educat-o: înainte să nedreptăţesc un om, să mă gândesc că are deja propriile lupte de dus… că are deja dureri, neajunsuri şi să nu contribui şi eu la tristeţea lui.

Nu ştiu ce-i face pe unii atât de nemiloşi, atât de indiferenţi la durerile altora, atât de lipsiţi de respect…

Am simţit un dezgust profund ori de câte ori am văzut oameni bârfind şi denigrând alte persoane sau când am văzut persoane publice atacate şi terfelite, judecate pentru felul în care îşi trăiesc viaţa, puse la zid pentru alegeri pe care au tot dreptul să le facă, discutate fără pic de decenţă şi de consideraţie faţă de problemele lor de viaţă şi faţă de durerile lor, fiindcă divorţurile, despărţirile, decesele în familie, declinul profesional şi denigrarea publică sunt DURERI. Iar unora, nu le ajunge că batjocoresc, dar mai fabrică şi minciuni, totul cu scopul de a crea ştiri senzaţionale care să se vândă bine… Cui? Numai oamenii fără discernământ pot crede fabricaţiile jurnaliştilor şi a celor care bârfesc şi denigrează. Numai oamenii proşti şi răi găsesc plăcere în a afla bârfe inutile despre alţii…

Îmi amintesc că tata m-a auzit cândva vorbind cu prietena mea Luminiţa despre o vecină… şi ne-a aruncat o privire dezaprobatoare spunând: “Vi se pare că sunteţi mai bune ca ea dacă o vorbiţi de rău?” N-am să uit niciodată lecţia aceea…

Spuneţi-mi, cine nu are probleme în viaţă? Cine nu are mizerii, cine nu a decăzut măcar o dată de la calitatea de om, cine nu a greşit, cine nu a pierdut? Iar dacă TOŢI avem fel şi fel de poveşti, de greşeli şi de defecte, de rătăciri omenești, de ce ne credem îndreptăţiţi să vorbim despre alţii? Şi de unde satisfacţia asta maladivă de a te bucura de declinul cuiva, de unde plăcerea macabră de a vorbi despre durerile altora?

Dragi oameni care faceți asta, în special domnilor jurnalişti, v-aţi gândit măcar o dată să faceţi schimb de roluri cu persoanele pe care le expuneti public, de care faceţi batjocură, despre care scrieţi şi spuneţi atâtea neadevăruri, doar să vă faceţi meseria, doar să prostiţi masele firave ale societăţii? Ar fi un exerciţiu util să vă imaginaţi că o persoană publică scrie despre voi, despre despărțirile voastre (dându-şi cu părerea şi speculând), despre părinţii voştri, despre copiii pe care îi iubiți atât de mult, despre felul în care arătaţi - murdărind totul şi batjocorind tot ce iubiţi… Şi mă întreb, oare voi, nu sunteţi tot oameni? Nu aveţi dureri, sentimente, lucruri sacre, greșeli, defecte, povești de viață? Nu vă puteţi gândi câtă nedreptate faceţi şi cât de mult răniţi? Nu vă gândiţi cât de mult decădeţi de la calitatea de om, scriind atâtea minciuni, atâtea răutăţi? Nu vă gândiţi că nedreptățind omul despre care flecăriți fără măsură, mai suferă şi alţi oameni nevinovaţi, părinţii lui, copiii lui, oameni care îl iubesc, care îl cunosc şi care sunt martori la nedreptăţile voastre?

Nu vă gândiţi cât de urâţi sunteţi în ochii lumii, o lume prea scârbită de atâta mizerie şi privată de frumos? Aveţi atâtea lucruri frumoase de arătat lumii, fiindcă oameni valoroşi ai ţării oferă atât de mult, muncesc şi fac sacrificii ca să aducă renume, mândrie şi bucurie poporului, iar voi îi ignoraţi…

Noi, între noi, avem atâtea lucruri frumoase de împărtășit, de povestit, putem învăța unii de la alții, putem fi prieteni, ne putem uni ca să creăm lucruri frumoase, să ajutăm, să contribuim la acea lume bună și frumoasă la care visăm… Dar facem alegeri greșite.

Nu ştiu ce se întâmplă în ţara asta, în lumea asta, dar e clar că ne înstrăinăm din ce în ce mai mult unii de alţii, uitând să fim familii, prieteni, să ne iubim… să fim OAMENI. Apoi ne plângem de dezamăgiri şi de lipsa iubirii şi îl acuzăm pe Dumnezeu că e nedrept…

Ştiu, acest adevăr nu va schimba lumea, nu va fi pe placul unora, ba chiar îmi va aduce duşmani… dar, în naivitatea mea am scris sperând că unii vor reflecta… Măcar pot spune că am încercat, că nu m-am mulţumit să fiu doar un simplu spectator la tot ceea ce se întâmplă...

de Irina Binder http://www.irinab.com/

10 lucruri pe care să nu ţi le mai spui niciodată de acum încolo

Schimbând modul în care gândim despre noi înşine vom reuşi să ne schimbăm întreaga viaţă. Haideţi să încercăm să fim mai bune, mai îngăduitoare şi să nu ne mai criticăm atât de aspru, să nu ne mai privim doar prin ochii celorlalţi şi să încercăm să zâmbim mai mult, nouă înşine şi celor din jur. 

1. “Nu sunt suficient de bună”. 

Poate chiar în acest moment nu ai ajuns la nivelul pe care ţi-l doreşti foarte tare, dar vei fi surprinsă de tine însăţi dacă continui să fii perseverentă pe drumul realizării dorinţelor tale. Trecutul nu poate să definească ceea ce eşti tu într-un anume moment, trecutul te-a pregătit pentru tot ceea ce eşti capabilă să fii. Nici ceea ce cred ceilalţi despre tine nu te defineşte! Nu te subestima niciodată, nu fii niciodată rea cu tine însăţi! Excelenţa apare atunci când reuşeşti să te iubeşti cu sinceritate, când visezi cu inima deschisă şi eşti convinsă în acelaşi timp că tot ceea ce îţi propui este realizabil. 

2. “Trebuie să îndeplinesc aşteptările celorlalţi”. 

Succesul şi Fericirea înseamnă să ne petrecem viaţa aşa cum vrem, aşa cum ni se potriveşte nouă inşine, doar nouă. Nu trebuie să copiem succesul altcuiva, nu trebuie să ne lăsăm influenţaţi de aşteptările şi presiunile celorlalţi de a fi altfel decât ceea ce suntem. Tu eşti tu, aşa cum eşti pentru un motiv. Fiecare are propriile visuri, propriile aspiraţii. Este atât de trist că unele persoane încearcă, uneori chiar fără să conştientizeze, să-şi impună propriul punct de vedere, propriul mod de a vedea viaţa, ceea ce seamănă, în sens simbolic, cu încercarea de a tăia aripile cuiva. Cel mai bine este să ne urmăm chemările interioare. 

3. “Ceea ce spun şi cred ceilalţi despre mine, contează”. 

Ne lăsăm prea des influenţaţi de ceea ce cred ceilalţi despre noi, cădem pradă judecăţii, răutăţilor, fără să ştim ce putere imensă se ascunde în noi şi că de fapt adevărata dragoste şi apreciere trebuie să izvorască din noi înşine şi de nicăieri altundeva. De cele mai multe ori, invectivele sau jignirile celorlalţi apar tocmai din incapacitatea lor de a se iubi şi auto-aprecia, niciodată acestea nu au legătură cu noi. Nu accepta mesaje dăunătoare care vin din partea celorlalţi, important este modul cum te defineşti tu însăţi şi nu cum o fac ei. 

4. „Am nevoie de recunoaştere, ca acţiunile mele să fie valoroase.” 

Fă ceea ce crezi că este bine, nu aştepta confirmări din partea celorlalţi. Integritatea înseamnă să faci ceea ce crezi că este bine, chiar dacă nu vor fi oameni care să aplaude gestul tău. Nu aştepta recunoaştere pentru fiecare gest pe care îl faci. Şi nici nu te aştepta ca dragostea ta, eforturile tale să fie în mod necesar recunoscute şi înţelese şi apreciate de către toţi cei pe care îi întâlneşti. Simte-te tu împlinită de fiecare pas pe care îl faci în viaţă. 

5. “Este prea târziu pentru mine.” 

Nu îi lăsa pe ceilalţi să îţi fure prezentul. De ce ne auto-limităm spunând că nu putem să mai facem anumite lucruri doar pentru că?… Doar pentru că nu mai avem acea vârstă, sau pentru că acum avem copii, sau pentru că alte lucruri nu mai suferă amânare? De ce ne închidem singuri într-o închisoare simbolică? Nu peterece nicio secundă regretând ceea ce nu ai făcut în trecut, fiindcă niciodată nu e prea târziu să ne trăim visurile. Dacă simţi că este „prea târziu”, aceasta nu este decât vocea fricii din interiorul tău. Nu uita: „Tot ceea ce ne dorim este de cealaltă parte a fricii”. Împlinirea sufletească o atingem atunci când ne depăşim propriile limitări. 

6. “Dacă aş fi ştiut…” 

Nu regreta alegerile pe care le-ai făcut în viaţă, drumul pe care l-ai ales. De fapt ceea ce pare a fi o alegere greşită, este de fapt ceea ce te duce înspre realizarea visurilor tale. Nu există alegeri greşite în viaţă, pentru că suntem exploratori, pentru că fiecare pas pe care îl facem ne ajută de fapt să evoluăm şi să ne autodescoperim potenţialul ascuns. Vine un moment când priveşti în urmă şi deşi a fost greu, realizezi că ai urcat cea mai frumoasă coamă de munte. 

7. “Nu am de ce să fiu fericită”. 

E adevărat, uneori ne simţim extraordinar, alteori zilele par foarte apăsătoare. Cu toate acestea, fiecare zi este o nouă oportunitate de a fi recunoscători şi pozitivi cu privire la ceea ce avem în viaţă. Nu cere mai mult de la viaţă înainte să spui Mulţumesc pentru ceea ce deja ai. Nu te încăpăţâna şi întrista, priveşte câte lucruri frumoase sunt în jurul tău, cât de mult ai, înainte de a fi nefericită pentru cele ce încă nu s-au împlinit. Uneori ne este mai greu să zâmbim, e adevărat, dar trebuie să încercăm să vedem ceea ce este bun şi frumos, oricât de greu ne-ar fi. 

8. “Ce am făcut să merit o viaţă atât de grea?” 

Marile provocări fac de fapt ca viaţa să fie mult mai interesantă; să trecem aceste obstacole ne ajută să percepem viaţa ca având mai mult sens. Modul cum facem faţă eşecului şi situaţiilor de disconfort determină nivelul de succes şi de fericire. Să râzi de propriile greşeli şi să înveţi de pe urma lor este cel mai sănătos lucru posibil. Glumeşte în legătură cu greutăţile tale şi găseşte-ţi puterea prin ele. Distrează-te pe marginea provocărilor pe care le ai. Disconfortul emoţional poate fi ilustrat sub forma unor valuri care se sparg de ţărm. Atunci când acceptăm, frustrarea dispare şi apare eliberarea, se duce durerea şi apare bunătatea. 

9. „Nu pot să iert”. 

Iertarea este de fapt calea către fericire. Atunci când ierţi pe cineva, reuşeşti de fapt să depăşeşti trecutul şi să nu menţii energia sa negativă şi în prezent. Iertarea nu înseamnă că ceea ce s-a întâmplat este complet scuzabil ci că ai reuşit să te împaci şi să te linişteşti în legătură cu acel om sau moment care te-a rănit. Iertând, mergi de fapt mai departe. 

10. „Sunt singură”. 

Ne este greu singuri. Nu putem să reuşim altfel decât având oameni dragi aproape. De aceea, în realitate nu eşti niciodată singură, indiferent de ceea ce simţi pe moment. Toţi simţim însă senzaţia de abandon, că poate nu suntem suficient de buni ca să fim iubiţi şi apreciaţi. Toţi trecem prin asemenea momente, dar ele trec şi… nu trebuie să uităm niciodată că de fapt nu suntem niciodată singuri. Avem în jurul nostru oameni cu care putem să relaţionăm, care pot rezona cu noi şi ne pot oferi sprijinul nelimitat. 

Sursă text: garbo.ro

Rugăciuni ale copiilor pentru părinţi

Doamne, Dumnezeul nostru, Tu, Care împuterniceşti florile şi verdeaţa de pe tot pământul cu căldura soarelui Tău, şi sufletul omenesc cu căldura iubirii Tale; Tu, Cel ce toate le-ai zidit de bunăvoia Ta în cer şi pe pământ şi pe toate le păstrezi prin dragoste şi milă, revarsă, mult-îndurate Doamne, peste sufletul meu cel slab şi umilit care se închină Ţie, bunătatea şi darul Tău şi iubire şi milă peste părinţii mei, peste mai-marii mei şi peste toţi aceia care se ostenesc pentru mine şi care m-au ajutat cu sfatul şi bunătatea lor. Fă din sufletul meu un soare călduros pentru sufletul lor, ca fiecare din ei să simtă din îndestulare mângâierile şi ajutorul cel venit de la Tine şi revărsat asupra lor prin rugăciunile şi prin dragostea mea fiască.

Îţi vorbeşte, Părinte, inima mea de fiu (fiică), ştiind că Tu cunoşti lăuntrul nostru şi că nu Te vei întoarce de la inima mea, deschisă tuturor acelora pentru care Te rog; dăruieşte-mi, Doamne, înţelepciune, ca să nu uit niciodată, nici în supărări, nici în necazuri şi nici în bucurie, învăţătura Ta, cum că "binecuvântările părinţilor întăresc casele fiilor", şi iarăşi: "cununa bătrânilor sunt fiii lor şi fală fiilor sunt părinţii lor". Pentru aceasta, rogu-Te, Doamne, slăvite Împărate şi bunule Părinte, întăreşte-mă să cresc înaintea feţei lor cu temerea de Tine şi cu ruşinea de oameni, pentru ca, prin curăţirea de orice rău, prin împlinirea oricărui bine, prin fuga de orice păcat şi prin setea de orice virtute, viaţa mea să fie spre mântuirea mea şi a lor.

Că Tu eşti, Doamne, Cel ce odinioară ai zis: "Lăsaţi copiii să vină la Mine, că a unora ca aceştia este Împărăţia cerurilor", şi Ţi-ai pus dumnezeieştile Tale mâini peste capetele lor şi i-ai binecuvântat. Însuţi Tu, Doamne, Iisuse Hristoase, trimite din cerul Tău cel preaînalt binecuvântarea Ta peste mine, robul Tău, şi ajută-mi să fac bucurie părinţilor mei şi să umblu întru cărările Tale cele sfinte, săvârşind numai ce este bun şi plăcut Ţie, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.

Doamne, Dumnezeule, rugându-mă Ţie pentru tatăl meu şi pentru mama mea, împlinesc una din cele mai sfinte îndatoriri pe care Tu le-ai pus asupra mea, care este să-i cinstesc şi să-i iubesc din tot sufletul meu şi din toată inima mea. Cea mai dintâi îndatorire a mea faţă de ei este aceea de a mă ruga Ţie, întotdeauna, pentru sănătatea şi fericirea lor şi de a-i ajuta din toate puterile mele.

O, Dumnezeule Îndurate şi Puternice, Care binecuvântezi pe copii pentru părinţii lor şi adesea, în dreapta Ta mânie, îi pedepseşti pentru greşelile lor: primeşte mulţumirea mea umilită, pentru binefacerile, bucuriile şi binecuvântările pe care le reverşi neîncetat asupra lor. Trimite-le, Preabunule, acum şi totdeauna binecuvântările Tale şi le iartă lor greşelile pe care, ca nişte oameni, le vor fi făcut.

Tu îmi porunceşti să respect în ei puterea Ta şi să le fiu recunoscător pentru viaţa pe care mi-ai dat-o prin ei şi pentru toate îngrijirile şi purtarea de grijă pe care au avut-o şi o au pentru mine. Ajută-mi, dar, să urmez poruncile Tale cele sfinte; să le fiu supus, ascultător şi să nu fac nimic care să-i amărască şi să-i întristeze. Răsplăteşte-le, Preabunule, cu facerile Tale de bine, pentru dragostea şi îngrijirea neadormită de totdeauna ce au pentru mine. Apără-i de toate nenorocirile şi întristările. Dă-le viaţă îndelungată, fericită, liniştită şi cu bună înţelegere. Fă-i pe ei părtaşi binecuvântărilor Sfinţilor Tăi. Înmulţeşte roadele ostenelilor lor. Fă să prisosească peste ei binefacerile Tale şi să sporească în virtuţi şi întru îndestulare, ca să Te binecuvântăm în toate zilele vieţii noastre. Amin.

Orice s-ar petrece în jurul tău, nu lua nimic personal

Importanţa personală, sau faptul că iei lucrurile personal, este expresia maximă a egoismului, deoarece noi facem presupunerea că "totul este despre mine". În timpul educaţiei noastre, a domesticirii noastre, învăţăm să luăm totul personal, credem că suntem responsabili pentru tot. Eu, eu, eu, întotdeauna eu! Nimic din ceea ce ceilalţi oameni fac nu este din cauza ta. Este din cauza lor. Toţi oamenii trăiesc în propriul lor vis, în mintea lor; ei sunt într-o lume complet diferită de aceea în care trăieşti tu. Când luăm ceva personal, facem presupunerea că lumea noastră este cunoscută de ceilalţi şi încercăm să le impunem lumea noastră în lumea lor.

Chiar când o situaţie pare personală, chiar dacă ceilalţi te insultă direct, aceasta nu are de-a face cu tine. Ceea ce spun ei, ceea ce fac ei şi opiniile pe care le au sunt într-o directă legătură cu legămintele pe care le-au făcut în minţile lor. Punctul lor de vedere vine din toate programările pe care le-au primit pe parcursul domesticirii lor. Dacă cineva îşi dă o părere despre tine şi spune: „Hei, eşti cam gras!”, nu o lua personal, deoarece adevărul este că acea persoană se confruntă cu propriile sentimente, credinţe şi păreri. Acea persoană încearcă să-ţi trimită otravă doar dacă tu iei ca un afront personal părerea ei, apoi preiei acea otravă şi devine a ta.

Când iei lucrurile personal, ca pe un afront, atunci te simţi ofensat, iar reacţia ta este de a-ţi apăra credinţele şi de a crea conflicte. Transformi ceva foarte mic în ceva exterior foarte mare, deoarece ai nevoie să ai dreptate şi să-i faci pe toţi ceilalţi să înţeleagă că greşesc. De asemenea, încerci din greu să ai dreptate oferindu-le părerile tale. În acelaşi mod, orice simţim şi facem reprezintă o proiecţie a propriului nostru vis, o reflexie a propriilor noastre legăminte. 

Ceea ce faci, ceea ce spui şi opiniile pe care le ai sunt în concordanţă cu legămintele pe care le-ai făcut, iar aceste păreri nu au nimic de-a face cu mine! Orice ai gândi, orice ai simţi, ştiu că este problema ta şi nu este problema mea, este modul în care tu vezi lumea! Nu este nimic personal, deoarece tu ai de-a face cu tine însuţi şi nu cu mine! 

Ceilalţi vor avea părerile lor în concordanţă cu sistemul lor de credinţă, aşa că nimic din ceea ce ei gândesc despre mine nu este cu adevărat despre mine, ci este despre ei.

Tu creezi un întreg tablou sau film în mintea ta, iar în acel film tu eşti regizorul, tu eşti producătorul, tu eşti principalul actor sau actriţă. Oricine altcineva este o actriţă sau un actor într-un rol secundar. Este filmul tău. Modul în care tu vezi filmul este în concordanţă cu legămintele pe care le-ai făcut cu viaţa. Punctul tău de vedere este ceva foarte personal. Nu este decât adevărul tău şi nu al altcuiva. Astfel, dacă te superi pe mine, ştiu că acest lucru te priveşte. Eu sunt scuza pentru ca tu să te enervezi şi tu te enervezi deoarece îţi este frică, deoarece te confrunţi cu frica. Dacă nu-ţi este frică, atunci nu ai de ce să te enervezi pe mine. Dacă nu-ţi este frică atunci nu ai cum să mă urăşti. Dacă nu-ţi este frică nu ai de ce să fii gelos sau supărat.

Dacă trăieşti fără frică, dacă iubeşti, nu mai există nici un loc pentru astfel de emoţii, fiind logic că tu te simţi bine. Când te simţi bine, totul în jurul tău este bine. Când totul în jurul tău este excelent, totul te face fericit. Iubeşti totul în jurul tău, deoarece te iubeşti pe tine, deoarece îţi place modul în care eşti, deoarece eşti mulţumit cu tine însuţi, eşti fericit cu viaţa ta, eşti fericit cu filmul pe care-l produci, eşti fericit cu legămintele pe care le-ai făcut faţă de viaţă. Eşti împăcat şi eşti fericit. Trăieşti într-o stare de beatitudine în care totul este minunat. 

Orice fac oamenii, orice gândesc sau spun, nu o lua personal, nu o considera ca fiind un afront. Dacă ei îţi spun că eşti minunat, ei nu o spun din cauza ta, doar pentru a-ţi face plăcere. Tu ştii că eşti minunat, oricum. Nu este necesar să-i crezi pe ceilalţi oameni care-ţi spun că eşti minunat. Nu lua nimic personal, nu considera nimic ca fiind un afront.

Nu te aştepta ca oamenii să-ţi spună adevărul deoarece ei se mint pe ei înşişi. Trebuie să ai încredere în tine şi să alegi în ceea ce să crezi sau să nu crezi, când ţi se spun diferite lucruri. Când îi vezi pe ceilalţi oameni aşa cum sunt, fără a o considera aceasta ca fiind un afront personal, nu poţi niciodată să fii rănit de ceea ce ei spun sau fac. Chiar dacă ceilalţi te mint este în regulă. Ei te mint deoarece le este frică. Le este frică că tu vei descoperi că nu sunt perfecţi. Este dureros să-ţi scoţi această mască socială. Dacă ceilalţi spun ceva, dar fac altceva, te minţi pe tine însuţi dacă nu asculţi acţiunile lor. Dar dacă eşti sincer cu tine însuţi, te vei salva de multe dureri emoţionale. Trebuie să-ţi spui adevărul despre ceea ce ar putea să doară, dar să nu fii ataşat de durere. Vindecarea se va produce şi este doar o problemă de timp până când lucrurile se vor îndrepta şi pentru tine.

Dacă cineva nu te tratează cu dragoste şi respect, este un dar dacă este îndepărtat de lângă tine. Dacă acea persoană nu pleacă de lângă tine, atunci vei îndura cu siguranţă mulţi ani de suferinţă alături de el sau de ea. A pleca, a te îndepărta poate să doară pentru o perioadă de timp, dar inima ta se va vindeca. Apoi poţi alege ce doreşti tu cu adevărat.

Când îţi stabileşti ca obicei să nu iei lucrurile ca pe un afront personal, vei evita multe supărări în viaţa ta. Supărarea, gelozia şi invidia vor dispare, şi chiar tristeţea ta pur şi simplu va dispărea dacă nu vei lua lucrurile ca pe un afront personal. Întreaga lume poate să bârfească despre tine, dar dacă tu nu vei lua nimic ca pe un afront personal, vei fi imun la aceasta. Cineva îţi poate trimite otravă emoţională în mod intenţionat, dar dacă nu consideri aceasta ca fiind un afront, atunci aceasta nu te va afecta. Când nu accepţi otrava emoţională, aceasta devine şi mai rea pentru cel care a trimis-o, iar pentru tine fără efect.

Scrie acest legământ pe o bucată de hârtie pe care să o pui pe frigider pentru a-ţi reaminti din când în când: „Nu considera nimic ca pe un afront personal”

Pe măsură ce-ţi vei face un obicei din a nu considera nimic ca pe un afront personal, nu vei mai avea nevoie să-ţi bazezi încrederea în ceea ce ceilalţi fac sau spun. Tu vei avea nevoie să ai încredere în tine însuţi şi să fii responsabil atunci când alegi. Nu eşti niciodată responsabil pentru acţiunile celorlalţi; eşti responsabil doar pentru tine. Când înţelegi cu adevărat aceasta, refuzând să iei lucrurile personal, poţi fi rănit cu greu de către acţiunile sau comentariile jignitoare ale celorlalţi.

Dacă vei ţine acest legământ, poţi călători în jurul lumii cu inima complet deschisă şi nimeni nu te va putea răni. Poţi spune, “Te iubesc” fără frica de a fi ridiculizat sau de a fi respins. Poţi cere ceea ce ai nevoie. Poţi spune “da” sau poţi spune “nu”, orice alegi tu, fără nici o vină sau auto-judecare. Poţi alege să-ţi urmezi inima întotdeauna. Astfel, chiar dacă te vei afla în mijlocul iadului, tu vei avea starea interioară de pace şi de fericire. Poţi să te menţii în starea ta de beatitudine, iar iadul nu te va mai afecta deloc!

sursa facebook

Preţuieşte darurile primite!

Zâne Ursitoare

Mi-am amintit de pilda talanţilor în ziua în care îmi căutam talentul. Nu e greu de observat asemănarea fonetică talant-talent.

Nimeni n-a venit pe această lume fără un "talant" anume, dar câţi dintre noi suntem conştienţi de el? Nu mai ştim dacă-l mai avem sau nu, pentru că l-am îngropat bine de tot, iar mulţi dintre noi nici nu mai ştiu unde şi de ce l-au îngropat. Însă n-avem nicio scuză...

La naştere, fiecare copil vine înzestrat cu un dar. După ce începe să crească, lumea îi prezintă darurile ei ispititoare care sunt toate materiale şi-l face să creadă că darul lui n-are valoare comparativ cu ce îi poate ea oferi. Omul se leapădă uşor de talantul lui pentru că unii i-au spus ca n-au nevoie de el şi uită că nu întâmplător i s-a dat lui acel talant.

Oare asta să fie toată povestea? Aşa de scurtă şi aşa de tristă?

Nu ai venit pe lumea asta ca să faci după cum ţi se dictează, ai venit să creezi, să o recreezi. Tu deţii libertatea asupra propriei tale fiinţe, nimeni nu-ţi poate lua talantul decât dacă tu permiţi acest lucru.

Şi atunci de ce să-l îngropi? În această pildă, observăm că stăpânul îi cere socoteală celui care, spre deosebire de ceilalţi, nu s-a obosit să-şi înmulţească talantul.

Un talent nu ţi se dă ca să-l păstrezi închis în cutia cu amintiri, talentul ţi se dă ca să-l fructifici, să-i găseşti utilitatea în viaţa ta şi a altora. Și ce dacă alţii nu cred în el? Oare ei trebuie să creadă? Ei nu ştiu ce se ascunde în tine, tu eşti singurul care ştie acest lucru.

Dacă nu mai ştii care e talentul tău, aminteşte-ţi de copilăria ta...Ce joc îţi făcea cea mai multă plăcere şi cum te punea în valoare acel joc? Când suntem copii, totul e mai proaspăt în noi, iar limitările societăţii n-au apucat încă să ne atingă.

Adevărata împlinire în această viaţă vine atunci când ai reuşit să dai tot ce era mai valoros din tine şi să creezi o valoare şi mai mare.

Fiecare are rolul lui, nimeni nu are un talent identic. Suntem cu toţii muzicieni cu instrumente cu roluri diferite, care cântă Armonia într-o singură Orchestră cu un singur Dirijor. Și oare cum sună o partitură dacă unul din instrumente nu funcţionează sau a ruginit? Acel instrument poate fi chiar al tău... racordează-l şi repune-te pe portativ.

Dacă crezi că ceilalţi au vina lor pentru propriile instrumente care nu funcţionează, fii tu cel care cântă cel mai bine şi ceilalţi vor cânta după tine. Tu eşti cel mai bun în partitura ta, nu un simplu spectator la Concertul universului.

Bucură-te şi foloseşte-te de ceea ce ţi s-a dat, nu tânji după ceea ce nu ai, în caz contrar vei pierde şi puţinul pe care-l mai ai: "Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va lua."

Înmulţeşte-ţi fiecare virtute, fiecare talent, altfel se vor stinge precum o specie pe cale de dispariţie. Dacă l-ai îngropat, sapă! Redescoperă-l, dă jos noroiul de pe talantul tău, şlefuieşte-l şi va străluci în toată splendoarea sa. Nu e niciodată prea târziu să-ţi înmulţeşti talantul de la Dumnezeu, nu uita că vei fi întrebat ce-ai făcut cu el...

Articol scris de Adela Haru

Bucuria de a iubi e mai presus de toate câştigurile omeneşti

Cel mai mare şi mai frumos cadou pe care ni-l dăruieşte viaţa nu-i făcut din ceva material, nu-i o limuzină, nu-i un cont ameţitor în bancă, nu-i nimic ce poate fi pipăit, mirosit sau gustat cu simţurile fizice. Cadoul fascinant al vieţii e însăşi starea de a iubi. A iubi tu, a simţi tu acel tumult, acea forţă misterioasă care-ţi acaparează gândurile, te înalţă, te face să simţi că zbori, te face să vezi lumea scăldată în frumuseţe, să ierţi, să canţi, să te joci şi să vezi jocul vieţii de la un alt nivel al conştiinţei; acesta-i cadoul extraordinar al existenţei, e cadoul pe care ar trebui să-l îngrijim ca pe-o floare rară. Să iubeşti tu, asta-i substanţa, savoarea şi fantasticul vieţii. E starea sublimă, pe care ar trebui s-o preţuim mai mult, s-o protejăm, s-o alintăm în clipa în care se întamplă, căci asta-i esenţa iubirii; se întamplă, apare, se iveşte...În acea clipă a apariţiei ar trebui să ştim că-i în noi, chiar atunci, acel cadou ce nu ne e dat pentru totdeauna şi ceea ce nu-i pentru totdeauna, ceea ce vine de la sine şi pleacă de la sine într-o zi, fără să ştim cum şi de ce vine, cum şi de ce pleacă, are nevoie să fie îngrijit cum se cuvine. Iubirea pe care o simţim trebuie tratată cu gingăşie, cu rugăciune de mulţumire şi cu înţelepciunea celui care înţelege natura ei trecătoare şi vrea s-o trăiască în mod conştient, gustându-i frumuseţea ameţitoare. Nu iubirea altora ne alină, chiar dacă noi ne autohipnotizăm, crezând în această himeră. Dragostea altora contează, bunăvoinţa şi răspunsul tandru al celuilalt e un ingredient al bucuriei existenţei, dar nimic, absolut nimic nu poate fi la fel de frumos precum este să simţi tu însuţi iubirea. Să simţi că iubeşti e un fel în care pare că eşti aruncat dintr-o dată în sus, la înălţimile ameţitoare ale trăirii umane, într-o stare de conştiinţă atât de înaltă, într-o stare de transcendenţă, în care toţi oamenii pot fi iubiţi şi toate lucrurile par mai frumoase tocmai pentru că tu vezi toate acestea cu ochelarii iubirii din tine. Măcar o dată în viaţă toate fiinţele transcend omenescul, obişnuitul şi iluziile minţii negative; cu toţii suntem atraşi să trăim într-o tainică şi fascinantă conexiune cu Sinele, cu divinul din noi, graţie întâlnirii cu un altul. În acel moment, în acel ceas al iubirii am putea înţelege că tocmai primim darul vieţii noastre și, pentru că el este prezent, să-l desfacem cu grijă şi să-l hrănim cu înţelepciune. Noi trăim iubirea din noi mai mult inconştient, nu o cunoaştem ca pe-o floare rară şi de aceea, când ea vine, noi o tulburăm cu aşteptări exacerbate, cu frustrare, cu tensiune şi cu proiecţia părţilor întunecate din noi asupra celuilalt. Ne îngustăm singuri trăirea şi ne-o poluăm, o intoxicăm cu pretenţii, cu neînţelegere şi cu mânie, fără să ne dăm seama că aceea e floarea noastră, în noi, atunci, în acea clipă şi pentru că-i în noi nu depinde de altcineva. Celălalt poate să ne iubească sau nu, chiar nu are nici o importanţă, căci dacă noi iubim, şi un zâmbet sfârşeşte prin a se transforma într-un gest fascinant, într-un semn de iubire. Cel iubit poate fi bun sau rău, frumos sau urât, nu contează asta; contează doar trăirea din tine, care-ţi arată faţa frumoasă a acestei vieţi şi faptul că-n tine sunt ascunşi ochi de lumină, ochi care pot vedea aceeaşi lume de la înălţimea unei stări de conştiinţă extinsă. Această trăire trebuie conştientizată ca un dar excepţional în experienţa umană şi îngrijită ca atare, căci într-o zi este pur şi simplu, în altă zi ne trezim că nu mai este. Când apare, iubirea aceasta e o trăire în tine şi în tine are nevoie să fie udată, întreţinută, îmbrăţişată şi alintată. Bucuria de a iubi e mai presus de toate câştigurile omeneşti; prin oricine ar veni, oricine ar fi stimulul, omul din afară care-o trezeşte în noi, important este s-o păstrăm ca pe jucăria cea mai frumoasă pe care viaţa ne-o dăruieşte uneori. Niciodată nu ştim când vine şi, mai ales, nu ştim dacă mai vine şi de aceea, dacă vine, să avem grijă de ea în mod conştient, căci conştienţa este poate, ceea ce nu avem, pentru a învăţa să trăim mereu ca şi cum am iubi mereu.

de Maria Timuc

Totul va fi bine!

Am uitat de toate gândurile negre, de obstacole, de presimțiri, de regrete. Astăzi pe cer zâmbește sufletul meu, emană căldură și chef de a merge mai departe. Sunt o persoană pretențioasă. Mă aștept la mult din partea mea și nu mă mulțumesc cu păreri de rău. Întotdeauna încerc să învăț din greșeli, le întorc pe dos, le răsucesc, le comentez și înțeleg ce n-am știut. Deseori vreau prea mult. Deseori pretind ceva ce nu există pentru că vreau să mulțumesc fiecare suflet din jurul meu. Vreau să fiu motiv de fericire, de mândrie. Vreau să aduc zâmbetul pe buzele celor dragi, vreau să nu dezamăgesc pe nimeni, vreau să dau totul. La maxim.

Pentru că sunt om, la un moment dat obosesc. Patul mă primește cu brațele deschise, sting curajul, sting încrederea, sting lumina și rămân așa... pe gânduri. Cine n-are asemenea zile nu este om. Cine n-are asemenea zile nu știe cum e să cazi. Cine n-are asemenea zile nu știe cât de frumos și triumfător este momentul în care soarele se întoarce, ne bate la ferestră și ne spune: 

"Omule ridică-te. Este datoria ta așa cum datoria mea este să vă încălzesc zilele de toamnă și de iarnă. Ridică-te. Mulți te vor fruntaș. Mulți te vor învingător. Eu n-am să te las acolo, ascuns ca un laș."

Nu uita: în fiecare dimineață soarele îți șoptește să te ridici. Poate că nu întotdeauna îl poți vedea. Poate că nu întotdeauna poți vedea speranța, însă ea merge cu tine oriunde, îți încălzește sufletul și viața. 

Un om, un suflet și multă speranță. 

de Maria Cristiana Tudose 

Adevărata valoare stă în lucrurile simple

 

Cât mai durează să ne dăm seama că lucrurile care contribuie la fericirea noastră sunt gratis? Că ele stau la dispoziţia noastră şi aşteaptă să fie culese de doritori. Când o să realizăm importanţa şi valoarea lucrurilor mărunte, a senzaţiilor şi a sentimentelor curate? Când o să încetăm să vânăm himere, şi să ne bucurăm de ce se află în faţa noastră. Realitatea este că deşi toate lucrurile de care avem nevoie în viaţă ne aparţin deja, numai că noi ne-am înstrăinat cumva de ele în căutatea noastră avidă după bani, poziţii sociale, lucruri materiale. Nu le mai vedem fiindcă în mintea noastră ”a avea valoare” şi ”a te face fericit” nu mai au acelaşi sens. Iubirea, grija, încrederea, ajutorul, prietenia, familia, nu sunt decât lucruri fără importanţă, pe care cel mai adesea le ignorăm. Răsăritul soarelui, florile, micul dejun servit în familie, melodia preferată, ciripitul păsărilor, dansul fluturilor, zâmbetul oamenilor cu care interacţionezi, îmbrăţişarea persoanei dragi, nimic din toate astea nu-ţi mai ating sufletul. Când o să ne deşteptăm? Când o să deschidem ochii? Când o să realizăm că nu avem nevoie să alergăm după lucruri materiale că să obţinem fericirea sufletească? Poate atunci când va fi prea târziu. Poate în momentul în care vom pierde încetul cu încetul aceste lucruri minunate, pentru care ar trebui să fim recunoscători. Poate, atunci când ne vom trezi bătrâni, monotoni, bolnavi, singuri, nefericiţi, neîmpliniţi, vom conştientiza cât de mult am pierdut. Cât de mult putem clădi, cât de departe putem ajunge şi ce oameni putem deveni, dacă nu uităm aceste lucruri minore. Cu siguranţă, veţi fi fericiţi şi bogaţi. Vă veţi putea îndeplini toate dorinţele avute vreodată. Dar, ţineţi minte, că această fericire este doar temporară, ţine atât cât ţin şi banii. Dacă eşti o minte strălucită, atunci vei investi o parte din bani în afaceri menite să-ţi asigure stabilitate financiară şi profit. Aşa se întâmplă şi în cealaltă parte. O minte strălucită va investi în oameni, în dragoste, în bucuria produsă de lucrurile mărunte, în sănătate, în grijă şi încredere, în familie şi în copiii voştri, în suportul prietenilor, într-o viaţă împlinită şi fericită. Voi, în ce alegeţi să investiţi?

http://dincolo-de-vise.blogspot.ro/

E post.

Înapoi la curăţat ferestre - ferestrele astea cândva pline de lumină ale sufletului, pe care neiubirea, neiertarea, neuitarea, nepăsarea şi o lume din ce în ce mai ne-bună aşează parcă în fiecare zi din ce în ce mai multă mâzgă...

Înapoi la repetat, din nou şi din nou, lecţia aia grea, cea mai grea, pe care n-o poţi deprinde nicicum, mai ales atunci când ştii că ai dreptate..."Smereşte-te tu!"

Înapoi la punerea în practică a cuvântului ăluia atât de antipatic " înfrânare"

Înapoi la iertare. Neapărat amestecată bine cu uitarea a tot ce-i rău. Şi cu multă, multă iubire. Credeai că nu mai ai? Mai sapă...

Înapoi la arat ogorul inimii, cu credinţă, nădejde şi, mai ales, răbdare. Şi când nu mai ai răbdare? "Mai rabdă un pic!" (Preot Cleopa)

E post. Înapoi la Icoană.

E post. Înapoi la Suflet.

E post. Înapoi la Tăcere.

(Târziu te-am iubit, Tăcere!...)

Post binecuvântat tuturor! Şi mă iertaţi vă rog pentru toate ne-tăcerile nelalocul lor. Doamne ajută!

de Alexandra Svet

Curăţaţi-vă fereastra sufletului şi veţi vedea frumos!

"Doi tineri căsătoriți s-au mutat într-un cartier nou.
În prima dimineaţă petrecută in noua lor casă, în timp ce îşi savurau cafeaua, femeia observă, privind pe fereastră, o vecină care îşi întindea cearceafurile spălate.

- Ce cearceafuri murdare întinde vecina noastră! Cred că nu foloseşte un detergent prea bun. Poate ar trebui s-o învăţ să-şi spele rufele...

Soţul ei privi şi rămase tăcut.
Şi astfel, la fiecare două sau trei zile femeia repeta observaţiile, din ce in ce mai indignată, în timp ce vecina îşi întindea rufele la soare.

După o lună femeia rămase surprinsă văzând că vecina sa întindea cearceafuri perfect curate şi îi spuse soţului ei:
- Priveşte, a învăţat să spele rufele! Vezi? Sunt curate lună! O fi invăţat-o altă vecină?

Atunci, soţul ei hotărî să rupa tăcerea şi îi răspunse:
- Nu, draga mea. Azi m-am trezit mai devreme şi am spălat geamurile casei noastre."

La fel se întâmplă și cu felul în care vedem oamenii.
Cei care văd totul murdar, în ale căror suflete nu răzbat lumina și frumosul ar trebui să își facă neapărat o curățenie în sufletele lor. Altfel, vor judeca, vor critica și își vor da cu părerea, devenind ridicoli...

de Irina Binder

Înțelege că momentul prezent este tot ce avem și tot ce ne trebuie în călătoria noastră numită „viață”.

Înțelege că orice s-ar întâmpla viața continuă să meargă. 

Înțelege că după fiecare zi vine noaptea și după fiecare durere, liniștea. 

Înțelege că nu ești singur și că oricând ai nevoie de ajutor este suficient să știi cum și când să-l ceri. 

Înțelege că iubirea este tot ce ai nevoie ca viața ta să fie pe deplin fericită și că sufletul ca să cunoască împlinirea are nevoie de iertare și generozitate. 

Înțelege că durerea ta poate fi și durerea altora și că iertarea poate șterge orice urmă de resentiment din sufletul tău. 

Înțelege că ai pentru ce să fii recunoscător, ai pentru ce să spui „mulțumesc”, ai pentru ce să speri și să trăiești. 

Înțelege că fiecare parte din tine se schimbă în timp dar numai tu poți alege modul în care aceasta se poate reflecta în tine. 

Înțelege că ai nevoie de Dumnezeu în viața și în inima ta și că orice lucru îl poți duce la final cu ajutorul Lui. 

Înțelege că în ciuda certurilor și a înțelegerilor de care ai parte, viața este frumoasă și plăcută, și că orice se poate îndepărta cu iubire simplă și necondiționată. 

Înțelege că ceea ce ai este o binecuvântare și primește-o în tine. 

Înțelege că fiecare rază de soare este menită să ne reamintească că îl avem pe Dumnezeu printre noi și că el este oricând pregătit să ne primească rugămințile și dorințele. 

Înțelege că viața se manifestă doar prin iubire și prin profunzimea sentimentelor tale, nu te sfii să iubești, să ierți, să dăruiești, să zâmbești, să ajuți pe cei care au nevoie de puțină mângâiere. 

Înțelege că timpul se scurge cu nepăsare, iar „mâine ” nu este promis niciunuia dintre noi. 

Înțelege că momentul prezent este tot ce avem și tot ce ne trebuie în călătoria noastră numită „viață”.

http://anasstassya.wordpress.com/

Oamenii din viața ta

 

Există oameni care au rolul de ghizi în viaţa noastră. Aceştia apar în momente de dezorientare sau de nevoie, te sprijină, îţi arată calea potrivită ţie, dar întotdeauna tu eşti cel care alege. Pe măsură ce înaintezi în drumul tău, ei se îndepărtează lăsând locul altora.

Mai există oameni care au rolul de “învăţători” pentru că ei vin să te înveţe ceva despre tine. Aceştia apar când te aştepţi mai puţin, iar simpla lor prezenţă te răscoleşte, te coboară sau te înalţă, dar lecţiile învăţate din întâlnirea cu ei sunt foarte puternice. Ei dispar la fel de repede din viaţa ta precum au apărut, în momentul în care ţi-ai învăţat lecţia.

Şi mai există oameni care au rol de însoţitori în această viaţă, precum îngerii păzitori. Aceştia apar atunci când inima ţi-e deschisă pentru a-i primi sau pur şi simplu i-ai primit ca pe un dar de la mama natură. Ei poposesc mai mult în viaţa ta, uneori sunt lângă tine întreaga viaţă, chiar dacă nu sunt prezenţi fizic.

Aşa cum se poate observa, în viaţa fiecăruia intră şi ies oameni de toate felurile, unii grăbiţi să plece, alţii dornici să rămână, precum călătorii din gări sau aeroporturi. Însă viaţa ta şi timpul tău nu trebuie să depindă în mod special de niciunul, aşa cum spune Glossa lui Eminescu Vreme trece, vreme vine, nimic nu stagnează, totul este o curgere continuă.

Oamenii vin şi pleacă din gara vieţii tale. Au trenuri de prins, au vise de atins, lasă-i să-şi urmeze drumul sau să-şi ia zborul dorit.

Nu poţi trăi privind înapoi spre cei care ţi-au făcut viaţa mai frumoasă sau mai dureroasă prin prezenţa lor. Trecutul e un tren care a plecat de mult…şi odată cu el au plecat şi ei.

Dacă ai avut aşteptări, e timpul să le înapoiezi bagajele.

Dacă ai fost profund dezamăgit, înseamnă că înainte de asta singur te-ai amăgit.

Iar dacă crezi că ai suferit din cauza lor, aminteşte-ţi că nimeni nu te poate face să suferi fără permisiunea ta.

Mulţumeşte-le pentru ceea ce te-au învăţat şi încetează să le mai cari bagajele. Cu zâmbetul pe buze, urează-le drum bun!

E timpul acceptării lucrurilor pe care n-am vrut mult timp să le recunoaştem. Ne privim în sfârşit în oglindă aşa cum suntem, nu cum am crezut că suntem, ne întoarcem la adevărata smerenie şi abia apoi putem păşi cu încredere spre o nouă viaţă.

Pentru că da, ai dreptul să-ţi reînnoieşti viaţa, să pui capăt relaţiilor care nu-ţi mai fac bine, ai dreptul să inviţi oameni noi în viaţa ta, fără ataşamente şi proiecţii asupra lor şi ai dreptul să iubeşti fără teama de a greşi din nou!

Căci fiecare greşeală sau căzătură te îmbogăţeşte dacă îi înţelegi rostul, iar greşelile odată înţelese se transformă în cărţi de înţelepciune.

Curaj, eşti pe drumul cel bun!

©AdelaHaru

Picături de Iubire și Lumină

"A trăi şi a te bucura. Bucuria se naşte în inima omului, din sufletul său şi este legată de virtuţile creştine ale acestuia: credinţa, nădejdea şi dragostea. Doar trebuie să admitem aceasta, omul este creştin în sufletul său, structura sa sufletească este plămădită din această fericită şi mântuitoare stare, iar virtuţile şi conştiinţa pe care le primeşte în dar sunt creştine. Căci sentimente precum iubirea, mila, bunătatea necondiţionată, conştiinţa morală, lacrimile însele, omul însuşi, aşa cum este creat, toate acestea sunt dovadă vie că Dumnezeu Cuvântul l-a înzestrat cu aceste calităţi creştine".

Frederic Delarue - Symphony Of Light - Heart Illumination 

Mulțumesc din suflet dragă RUDI pentru aceste minunate rânduri și pentru acest videoclip adresat blogului meu. Fii binecuvântat cu iubire și lumină.

Te îmbrățișez cu drag, Daniela.
  

= Picaturi de Iubire si Lumina ==
click pe videoclip