Ataşamentele psihologice: de ce facem ce nu ar trebui să facem?

Ce este un ataşament psihologic şi cum ataşamentele te încurajează să faci ceea ce ştii că nu ar trebui să faci?

Un ataşament psihologic este o tendinţă pătrunzătoare, în mare măsură subconştientă, de a căuta partea negativă sau a face lucruri care îţi aduc nefericire. 

Când te comporţi involuntar şi consistent în moduri care te fac să fii nefericit sau nesănătos, se poate spune că eşti ataşat psihologic de ceva negativ. Ataşamentele de cele mai multe ori sunt experimentate pasiv – chiar dacă ele sunt un proces activ. 

Când ai un ataşament, nu simţi că ai posibilitate de alegere sau control asupra propriilor sentimente şi comportamentului propriu. Te simţi la mila a ceva mai puternic decât tine, chiar dacă s-ar putea să fii forţat să admiţi că acel lucru îşi are originea în propria ta minte. 

Ataşamentele sunt rădăcinile autosabotării. 

Într-adevăr, poţi să fii ataşat de orice, dar este de ajutor să încadrezi ataşamentele în categorii. Trei categorii de ajutor sunt controlul, privarea şi respingerea. 

Control: eşti ataşat de sentimentul de a fi controlat. 

Când ai un ataşament de control, îţi trăieşti viaţa simţindu-te în afara controlului (anxietate, îngrijorare, neajutorare), sau că altcineva încearcă să te controleze (chestiuni de autoritate, rebeliune, sentimentul de a fi oprimat, lupte pentru putere). 

Privare: eşti ataşat de sentimentul de a fi privat de ceva. 

Când ai un ataşament de privare, duci o viaţă neîmplinită, simţindu-te gol şi neiubit, sau amorţit emoţional. S-ar putea să simţi un gol înlăuntrul tău, pe care poţi încerca să îl umpli cu substanţe dătătoare de dependenţă şi relaţii care de fapt în cele din urmă nu umplu vidul, ci doar susţin ataşamentul. Ataşamentul de privare caută să evite satisfacerea nevoilor reale. 

Respingere: eşti ataşat de sentimentul de a fi respins. 

Când ai un ataşament de respingere, adesea te simţi dat la o parte, trecut cu vederea şi rănit. Anticipezi faptul de a fi criticat de ceilalţi şi te simţi obligat să cauţi aprobarea (anxietate socială), adesea în moduri care duc doar la a te simţi şi mai mult respins (căutarea aprobării din partea cuiva care nu te va aproba niciodată, cum ar fi un părinte critic). Ataşamentul de respingere adesea ilustrează un aspru critic lăuntric ce solicită perfecţiunea sau altfel nu va înceta niciodată să judece. 

De unde provin ataşamentele? 

Ele îşi au originea în copilărie, prin perspectiva copilului. Pentru a creşte şi a se dezvolta într-un adult funcţional, indiferent de familia de origine, un copil trebuie să îndure ceea ce copilul percepe ca un sentiment chinuitor de a fi controlat, privat şi respins. 

Nu, nu poţi face asta.

Nu, nu poţi avea asta. 

Nu, nu îţi pot da acum de mâncare. 

Nu, acum nu poţi să stai în braţe. 

Dat fiind de unde vine copilul (pântecele mamei) aceste situaţii comune sunt experimentate negativ, de aici supărarea şi toanele copilului. 

Creşterea într-o familie disfuncţională, cu părinţi care nu sunt deloc iubitori şi atenţi, nu face decât să exacerbeze problema copilului (adesea extensiv). Variatele forme de abuz comun, parentajul autoritar, neglijarea şi parentajul oribil doar intensifică situaţia copilului. 

Dispari din faţa mea! 

Nu eşti bun de nimic. 

De ce aş face ceva pentru tine? 

Faci ce îţi spun sau…! 

Nu am timp pentru tine. 

Nu există scăpare. Singura opţiune pe care un copil o are este să înveţe să tolereze controlul, privarea şi respingerea percepute. Pentru a funcţiona, copilul trebuie să se familiarizeze – sau chiar să înveţe să găsească o stranie satisfacţie – în control, privare şi respingere. 

Suprimăm faptul că am transformat neplăcerea în plăcere şi familiaritate, şi ajungem în mod inconştient să căutăm în moduri subtile sau mai puţin subtile acele lucruri cu care noi am devenit obişnuiţi – a fi controlaţi, privaţi sau respinşi. 

Ataşamentul a devenit “cămin” sau o stare implicită către care vrei să te reîntorci din nou şi din nou, în parte fiindcă nu cunoşti altceva. 

Viaţa devine o bătălie între dorinţa ta conştientă de a fi fericit şi dorinţa ta inconştienţă de a menţine starea de lucruri. Eşti într-o bătălie între două ataşamente. De aceea viaţa este aşa dificilă. 

Oricine este afectat de ataşamente? 

Da, este un fenomen universal. Dacă eşti o fiinţă umană, eşti afectat de ataşament într-un anumit grad sau în altul. 

Cum ştiu dacă am un ataşament? 

- Ai un glas critic lăuntric care te face să te simţi prost. 

- Ai sentimente şi comportamente negative pe care nu le poţi controla conştient. 

- Te sabotezi singur. 

- Faci lucruri despre care ştii că nu sunt bune pentru tine. 

- Atragi oameni nesănătoşi în viaţa ta şi îi ţii acolo. 

- Ştii ce ai nevoie, dar nu poţi să te hotărăşti să faci asta. 

- Rezişti schimbării. 

- Îţi găseşti scuze să rămâi în felul în care eşti, chiar dacă eşti nefericit. 

- Ai tendinţe autodistructive. 

- Eşti bolnav şi obosit să trăieşti în modul în care trăieşti, dar continui să trăieşti aşa. 

- Involuntar te pregăteşti de eşec. 

Şi aşa mai departe… 

Cum de n-am auzit niciodată de ataşamente? 

Psihologia modernă nu a îmbrăţişat idea de bază că noi căutăm involuntar ceea ce nu este bine pentru noi. Acesta este un concept radical care întoarce pe dos cele mai personale eforturi de dezvoltare. Esenţial, ataşamentele sugerează ca tu să cauţi ceea ce nu vrei în viaţă şi să o faci din nou şi din nou, apoi să ascunzi acest fapt de tine însuţi. Majoritatea oamenilor nu vor să audă asta, chiar dacă există potenţialul de a se elibera de constrângerea lor auto-aplicată. 

Cine a adus acest concept? 

Edmund Bergler, doctor în medicină. Bergler a fost un coleg al lui Freud, şi care a publicat peste 300 de documente ştiinţifice cuprinzând cercetări în jurnalele medicale şi a scris 25 de cărţi. Ai auzit vreodată de Edmund Bergler? 

De ce ar trebui să îmi pese de ataşamentele psihologice? 

Deoarece ataşamentele tale contribuie mai mult decât orice altceva la nefericirea ta. Imaginează-ţi, cauţi inconştient însăşi lucrurile din viaţă pe care le urăşti în mod conştient. Faci asta deoarece, cu mult timp în urmă, ai devenit ataşat de acele sentimente vechi, neplăcute, dar familiare. 

Pot să trec dincolo de ataşamentele mele? 

Da. Asta cere o reeducare despre modul cum lucrează psihicul tău. Educaţia este simplă şi directă, dar foarte diferită de orice altceva ai auzit înainte. Pentru a face asta însă în primul rând trebuie să fii sincer cu tine însuţi şi să recunoşti aceste ataşamente iar apoi să le expui ca ceea ce ele sunt cu adevărat!

de Alec Blenche

Sfântul Ierarh Nicolae, făcătorul de minuni

O, Sfinte Părinte Nicolae, mare făcător de minuni, ocrotitorul şi dăruitorul celor nevoiaşi, pe cei ce cu bună nădejde aleargă la tine, grăbeşte a-i ajuta. Sprijinitor fii turmei lui Hristos împotriva lupilor care umblă să o prade şi tot sufletul de creştin păzeşte-l prin sfintele tale rugăciuni, ca unul ce eşti măsura în veac a sfinţeniei dreptmăritoare. Şi precum ai miluit pe cei trei bărbaţi ce şedeau în temniţă, izbăvindu-i de mânia împăratului şi de ascuţişul sabiei, aşa mă miluieşte şi pe mine, care cu mintea, cu cuvântul şi cu lucrul mă aflu în bezna păcatelor, ca să nu cad sub mânia lui Dumnezeu şi sub veşnica osândă. 

Aşa, Sfinte Nicolae, fii reazăm puţinătăţii mele, ca la soliile tale să primesc de la Hristos îndurătorul viaţă  lină şi curată în veacul acesta, iar în veacul de apoi printre cei de-a dreapta lui Dumnezeu să mă număr, cu îngerii şi cu sfinţii preamărind pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh. Amin!

Moş Nicolae, te rog să ai grijă şi de toţi cititorii blogului meu. Unii sunt poate maturi, dar în suflet, sunt tot copii. 
Ai grijă şi de ghetuţele lor.
Fii generos, aşa cum sunt şi ei.
Ai grijă de visele lor şi nu le trimite nuieluşe.
Ai grijă ca rănile din sufletele lor să se vindece.
Să le spui că sunt oameni care îi iubesc, dar nu ştiu cum, sau ...nu pot să-şi exprime sentimentele.
Ai grijă să le spui să înveţe să se ierte pe ei însăşi întâi şi apoi să-i ierte şi pe cei din jurul lor!
Dă-le putere să treacă peste toate greutăţile, să poată culege flori răsărite din lacrimile căzute ...ieri!
Dăruieşte-le pace, bucurie, sănătate, fericire, împlinire...
Ceea ce îmi doresc mie vă doresc şi vouă!
Este momentul în care ceea ce ne dorim devine realitate prin intermediul visului sau prin intermediul celui drag!

LA MULŢI ANI !

Omul își creează singur stânca din care îi vor izvorî dezamăgirile.

Cu fiecare rugă nerostită pentru fiecare gând neîndrăznit, mai crește o aripă frântă, în noi.

Omul se minte că este în căutarea sinelui pentru a-și întâlni echilibrul, dar atunci când dă peste el, se întoarce pe călcâie și pleacă. Dacă ar recunoaște că s-a regăsit, oare ce ar mai face o viață întreagă lipsită de căutări?

Omul are nevoie de mișcare, acea mișcare care îi va permite să gândească și apoi să se răzgândească, să își spună că nu asta a vrut ci doar cuvântul i-a fost interpretat greșit, el doar a rostit într-o limbă neînțeleasă de alții - dacă ar fi să devină curios, el ar întreba unde s-ar situa vina lui, luând ca puncte de reper percepția semenilor și percepția lui față de el? Poate că undeva, prin colțul din stânga, aproape de centru, în zona de confort și, totodată, disconfort permanent, strivită sub pașii grăbiți pe o cale liniară. Liniară până la următorul zid, apoi intervine alegerea dintre limbajul cunoscut și cel necunoscut.

Omul își arată síeşi cum să trăiască, doar imaginându-și că-și trăiește propria viață, viața lui fiind prea anostă pentru a putea fi savurată ca o bucată de tort. Dar tortul se servește doar la zile de sărbătoare, omul când va învăța și asta? Niciodată tortul din vitrină nu va fi mai gustos decât cel făcut seara, în casă, la lumina lunii, cu cremă de ciocolată topită într-o cratiță, pe aragaz. Și cu toate acestea, omul va alege aproape invariabil tortul din vitrină, pentru că nu a fost al lui, pentru că vrea ce nu îi aparține și chiar e dispus să plătească în ciuda faptului că uneori cheltuiește direct din suflet,  zile, pentru a-l plăti. Este mai colorat, mai roz, mai verde, mai roșu - mai curcubeu .

Omul își creează singur stânca din care îi vor izvorî dezamăgirile. Pentru că refuză să se mai îmbrace cu acele haine care îi vin bine de ani de zile ori, dimpotrivă, pentru că ezită la nesfârșit să-și înnoiască garderoba ponosită și mâncată de molii.

Omul se naște cu muguri de aripi în suflet. Doar copacii lui nu știu pe ce teren să-și odihnească rădăcinile.

de HElena

Viaţa este frumoasă, indiferent de câtă suferinţă aduce, indiferent câte lacrimi ne provoacă.

Viaţa este frumoasă. Cu gândul acesta am fost crescută şi cu gândul acesta am rămas în suflet. Şi deşi uneori mă lovesc de situaţii neaşteptate, de probleme care mi se par imposibil de rezolvat, viaţa mi se pare că merită orice sacrificiu din partea noastră. Este foarte importantă atitudinea cu care luăm viaţa în piept, gândurile cu care ne începem ziua, energia cu care ne lansăm în rezolvarea conflictelor de zi cu zi. La fel de importantă este şi viziunea noastră asupra vieţii. Trebuie să avem o perspectivă amplă asupra lucrurilor care ni se întâmplă, trebuie să privim şi să gândim nu numai cu mintea ci şi cu sufletul. Cele mai bune decizii sunt cele luate în deplină armonie cu mintea şi inima, fără să ne simţim presaţi în vreun fel, fără să ne simţim ameninţaţi în vreun fel de rezultat. De multe ori mi s-a întâmplat să ajung într-un punct în care viaţa mi se părea extrem de grea. Şi starea se înrăutăţea cu fiecare zi. Nu vedeam ieşirea, simţeam că merg pe loc, şi mult timp am încercat să mă opun cursului vieţii. Nu voiam să înţeleg că lucrurile nu se întâmplă aşa cum vreau eu, ci se întâmplă aşa cum este menit să fie, după voia Domnului. Acest lucru l-am înţeles foarte târziu, după ce mă lovisem de răspunsuri negative şi după ce mi se trântiseră multe uşi în nas. Când am căzut fără speranţă pradă singurătăţii şi tristeţii, mi-am dat seama de multe lucruri. Şi m-am văzut ca şi cum privisem într-o oglindă a timpului, în trecut, luând alte decizii, mergând pe alte căi, având o viaţă complet diferită de cea de atunci. Am înţeles şi am învăţat multe din amintiri, din regrete, de la oamenii care nu mai fac parte din viaţa mea, de la momente, de la clipe , de la sentimente dar cel mai mult chiar de la mine. Şi de atunci, nu mai arunc vina asupra nimănui, nu mai caut răspunsuri la întrebările mele, nu mai încerc să bat la uşi închise definitiv. Toate acestea fac parte din viaţa mea, mă definesc, şi poate nu aş fi persoana care sunt astăzi dacă nu aş fi trecut prin multele situaţii care mi-au marcat atât trecutul cât şi prezentul, implicit viitorul. Concluzia nu este decât una. Viaţa este frumoasă, indiferent de câtă suferinţă aduce, indiferent câte lacrimi ne provoacă. Fiindcă pe lângă toate acestea, ne oferă nenumărate privilegii. Bucuria de a ne naşte, de a ne trăi copilăria, de a fi mândria părinţilor noştri, de a ne bucura de primul nostru sărut, de a cunoaşte primul fior al dragostei, de a simţi plinătatea şi împlinirea iubirii adevărate, de a fi binecuvântaţi cu copii sănătoşi şi lista continuă. Este atât de mare şi atotcuprinzătoare încât în fiecare zi ar trebui să putem găsi un motiv pentru care să merite să ne bucurăm de viaţă şi să o trăim din plin. 

sursa: http://dincolo-de-vise.blogspot.ro/

”Vampirism energetic”

Cea mai complexă formă de energie cunoscută este gândul. Fiecare dintre noi ”vieţuieşte” într-un ocean de gânduri a căror energie vibrează. Ansamblul gândurilor noastre determină acest câmp energetic. Fiecare gând dispune de o anumită intensitate şi calitate a vibraţiei. S-a tot bătut monedă pe ceea ce unii numesc ”Vampirism energetic”. Am să încerc să descurc, atât cât mă ţine priceperea şi bagajul meu informaţional, iţele unui concept prost înţeles si mânuit uneori, aberant de către români. Întâi de toate, vampirismul se traduce prin furt energetic. Cine, ce ne fură, de fapt? Pentru ca cineva să-ţi "fure" din acest câmp, ar trebui să-ţi fure, practic, gândurile sau –mai exact- vibraţia lor. Acest lucru nu este posibil decât în măsura în care poate influenţa sau, după caz, poate controla conţinutul gândurilor tale. Cam greu de obţinut acest lucru, având în vedere că, în mintea ta, singurul gănditor eşti tu. Există într-adevăr tehnici de directare mentală prin care, telepatic, se pot trimite diverse "semnale" de bruiaj al gândurilor. Metoda însă, presupune ani de antrenament în tehnica concentrării şi nu oricine poate face acest lucru.. Cei care încearcă să o facă "după ureche" suportă, pe pielea lor, efectele eşecului. Acesta se traduce în dezechilibru energetic major în câmpul "emiţătorului" de ocazie. 

Karl Nicolaev, un ziarist moscovit cu reale veleităţi extra-senzitive a fost selecţionat pentru a recepţiona mesaje telepatice în cursul unui experiment de însemnătate mondială, numit ”marele test de telepatie Moscova – Novosibirsk” . Oamenii de ştiinţă aşteptau de la el să demonstreze că telepatia poate să pună doi indivizi în legătură de comunicare nemijlocită, indiferent de distanţa care-i separă. Era un moment pe care îl aşteptase 20 de ani. Experimentul se desfăşura sub privirile sceptice a trei savanţi care nu-l slăbeau din ochi.Era miezul nopţii, după orarul Siberiei. În acelaşi timp, la mii de km de locul în care se afla Nikolaev, la Moscova, orologiul Kremlinului bătea ora 8. Iuri Kamenski, biofizician era urmărit de un alt grup de savanţi, într-o cameră izolată complet din punct de vedere fonic şi electric. Savanţii i-au înmânat un plic, după care au încuiat uşa. Plicul pe care l-a deschis Kamenski conţinea un arc de oţel cu 7 spirale. ”L-am luat în mână, am trecut cu degetele peste spirală, mi-am fixat mental aspectul şi conturul său. În acelaşi timp, mi-am reprezentat figura lui Nikolaev. Mi-am imaginat că stă aşezat în faţa mea. Apoi am încercat să modific perspectiva, privind resortul ca şi când îl vedeam deasupra umărului lui Nikolaev. În final, am făcut efortul de a-l vedea cu ochii mei pe cel care aştepta mesajul.” În acelaşi timp, la 3000 de km distanţă, atenţia lui Nikolaev era extrem de încordată. Degetele sale strângeau ceva invizibil pentru martorii oculari. Apoi, a scris: ”este rotund, metalic, strălucitor, fără dantură, seamănă cu o bobină.” 

V-am povestit o mică parte a unui experiment care a făcut istorie. Este util să înţelegeţi natura comunicării telepatice pentru că ea stă la baza oricăror tehnici de ”directare” mentală. Un telepat al cărui nume îmi scapă, s-a antrenat ani la rând, pe o bancă, în parc. Obişnuia să se concentreze asupra trecătorilor necunoscuţi şi să le transmită ”comenzi” mentale de genul: ”ai o albină pe vârful nasului”. Nu de puţine ori, ”receptorul” ducea mâna la nas, ca şi cum ar fi dorit să alunge ceva. Aceasta este forma complexă, periculoasă de ”directare” a gândurilor. Dar-din fericire- tehnica nu este, nici pe departe, la îndemâna oricui. 

Dar, să revenim la vampirismul energetic cotidian. Adică la oamenii dizarmonici din punct de vedere energetic, pe care, mulţi dintre voi îi numiţi –nu aş putea spune dacă justificat sau nu- vampiri energetici. Un dizarmonic, nu este capabil să-şi ordoneze gândurile, respectiv vibraţia, din acest motiv, energia lui se consumă rapid, si intră mereu pe avarie, fiind nevoit ”să apeleze” la energia celor din jur. Nu este de condamnat. Aşa cum există boli pentru corpul fizic, există şi pentru cel energetic şi cel spiritual. De fapt, trupul este ultima redută. Spiritul îmbolnăveşte întâi stratul energetic, apoi pe cel fizic. Te poţi supăra pe un om bolnav? Eu cred că nu...chiar dacă este direct responsabil pentru boala lui. 

Cum recunoaştem un dizarmonic? Iată două aspecte esenţiale. - Vorbeşte mult, de obicei despre el însuşi, polarizându-ţi atenţia, adică energia gândurilor tale - Te agresează, te jigneşte , generează situaţii care te pun în dificultate pentru că, atunci, intensitatea vibraţiei tale este mai mare, iar el se hrăneşte cu ea. Mulţi dizarmonici nu sunt conştienţi de răul pe care îl provoacă în jurul lor. Nu sunt de condamnat şi nici de izolat aşa cum am citit eu pe nişte forumuri de aşa-zisă spiritualitate. Soluţia? ARMONIZAREA ENERGETICĂ Nu contează prin ce mijloace ajungi la starea de armonie interioară (care se va reflecta, cu siguranţă şi în exterior). Important este să conştientizezi când devii dizarmonic si să doreşti să faci ceva. Pentru confortul tău şi al celorlalţi.

de Alina Maria Neagu

Viaţa este frumoasă şi merită traită !

Primeşte fiecare zi care vine cu braţele deschise şi cu sufletul împăcat. Nu oricine are oportunitatea de a se mai bucura de încă o zi. 

Acţionează, după cum îţi dictează inima şi numai atunci vei avea o minte relaxată. 

Debarasează-te de rutină, de comoditate, de tot ce te reţine pe loc. 

Şterge tonurile de gri din viaţa ta şi poartă cu îndrăzneală curcubeul speranţei, al iubirii, al prieteniei, al fericirii. 

Caută să observi în fiecare zi frumuseţea, bunătatea, iubirea oamenilor de lângă tine. 

Caută să fii tu însuţi aducător de lumină, linişte, dragoste, şi armonie în vieţile celorlalţi. 

Caută să fii tu însuţi în fiecare clipă, în fiecare moment, fie el de tristeţe, sau bucurie. 

Exprimă-ţi întotdeauna în mod deschis şi sincer sentimentele, starea sufletească, gândurile. 

Înconjoară-te de tot ceea ce iubeşti, de tot ce te face fericit, de tot ce te mulţumeşte. 

Rupe barierele trecutului şi orice legătură cu persoane care nu mai fac parte din viaţa ta, din prezent. 

Aminteşte-ţi să trăieşti fiecare zi aşa cum îţi doreşti ca să nu ai regrete. 

Aminteşte-ţi că eşti puternic, frumos, inteligent, unic. 

Nu uita niciodată că nu eşti singur şi că indiferent de problemele ivite ai alături suportul familiei, al prietenilor, al persoanei iubite. 

Alege să nu te împiedici în propriile ezitări şi să continui să mergi indiferent de lungimea şi dificultatea drumului. 

Aminteşte-ţi că ”mâine” poate fi o nouă şansă, o nouă oportunitate, un nou început şi nu e cazul să te laşi pradă disperării. 

Împărtăşeşte-ţi dragostea cu toate persoanele importante din viaţa ta şi ghidează-te după motto-ul : ”Viaţa nu se măsoară în numărul de respiraţii ci în momentele în care ţi s-a tăiat respiraţia!” 

Pentru o viaţă frumoasă, plină, fericită, avem nevoie de pozitivism, pace şi zâmbetul pe buze. Trebuie să ne aducem aminte întotdeauna că singurul lucru ce-l putem controla este atitudinea noastră. 

Viaţa este frumoasă şi merită trăită !

Oricui i se poate întâmpla orice, oricând, oricum!

"Viața ne așează pe toți în genunchi, mai devreme sau mai târziu"

Îmbrățișăm viața așa cum este. O luăm de mână și pornim la plimbare. Când obosim ne mai așezăm pe o bancă sau chiar pe iarbă. Privim în zări. Tragem aer în piept. Sunt și dăți în care mai scrâșnim din dinți. Facem o cruce mare. Ne ridicăm și mergem mai departe. Nu descurajăm. Dacă Dumnezeu nu este pe primul loc în viața noastră, nu este pe nici un loc.

Duioșie și cinism. Câtă bucurie ai avut de astăzi dimineață? Dar câtă durere? Cum arată iadul tău? Dar raiul tău? În mine e iadul, în mine e raiul; lumina și întunericul, binele și răul, bucuria și durerea, isihia și haosul. Eu dau valoare la tot ceea ce este în jurul meu. De mine depinde dacă scormonesc în mizerie sau caut însetat opaițul de lumină din orice, din tine, din mine, din ei… Val de duioșie. Nu învinovăți pe Dumnezeu, pe oameni, viața, pentru alegerile făcute cândva și pentru ce iese din tine, urât sau frumos. Curăță fereastra sufletului și a minții. Acolo încă mai sunt urme de neuitare, neiertare, nepăsare, neiubire. Arăm ogorul inimii cu rugăciune și răbdare. Omule, fii Om bun! Îmi doresc să ne pierdem în iubire. Sunt tânăr și sper la luna de pe cer. Visez la un soare care, la apus, se aruncă în mare de dorul ei, iar la răsărit e iarăși acolo, în povestea lui de pe cer. În povestea inimii sunt multe glasuri. Dragostea nu poate să dispară, chiar și când viața pare să aibă doar o singură culoare. Din culoarea dragostei apar toate celelalte culori. Crede numai!

Și toate sunt la locul lor și totuși parcă nu sunt la locul lor. Facem schimbări în viață, alegeri cu multe bifurcații. Viața te mai duce și pe unde nu îți este voia și te învață ce nici nu gândești. Leagăn barca inimii mele ca să nu mai facă valuri înspumate în mersul ei grăbit. Tonic. Durere de nedescris. Proaspăt. Sunt zile și nopți când lacrimile nu îți ajung să plângi cât vrei să plângi. Dezamăgiri. Adeseori din cauza rănilor adânci devenim stânci. Timpul nu așteaptă. Nici ieri, nici astăzi, nici mâine. E mereu în pantă, mereu la pândă, mereu stă să rânjească. Timpul nu așterne drumuri netede dacă sufletul încă mai este abraziv. Atunci îl anulează pe acum.

Neștiința, lenea și uitarea sunt cei trei vrăjmași ai omului. Mulți suntem morți, dar ne prefacem că suntem vii, îmbrăcându-ne în dogme, scuze, diplomație. Și la unii chiar le iese. Labirint… Uneori pare o glumă. Am învățat să salut din sprânceană, alții din abdomen. Râd în întunericul lumii acesteia ca să se facă soare. Nu mă întreba lucruri care încă nu au răspuns! Între dragoste și ură sunt doar scuturi de tăcere. Prin viață treci doar o singură dată. Tăcere, nelalocul ei. Frică. Gând nebun. Griji noi. Orice privire în grabă e oarbă. Perdea. Adiere de nori. Durerea ne spune să nu mai stăm acolo unde încă mai stăm. Să schimbăm macazul. Alt drum, alt tren, alt gând, alt dor.

Carevasăzică îți place ce vezi atunci când pe celălalt îl doare? Le poți duce? Roata se întoarce, nu uita! De cele mai multe ori nu poți salva oamenii, poți doar să îi iubești. Tot, până la capăt. Da, orgoliul nu te lasă. Ceafa celui din fața ta e plină de virtuți și nu îți pică bine. Am venit la ușa inimii tale. Deschide! Până nu pierzi pe cineva nu ai cum să îi simți lipsa. Privirea am spălat-o și acum îmi este dulce. Cum ar fi viaţa dacă toţi oamenii ar iubi?!

Oricui i se poate întâmpla orice, oricând, oricum! Cariera, banii, puterea, luxul, inteligența, devin dintr-o dată amantele perfecte cu care ne înșelăm sufletul. Și am făcut la naștere cununie cu el. Răsărit. Apus. Uneori omul tace cel mai frumos și cel mai adânc din întreaga lume. Și Dumnezeu tace în el, în tăcerea lui, tandru, fără timp, fără materie. Eu trișez adeseori în povestea aceasta de dragoste și totuși Dumnezeu mă iubește. Aroma inimii mele El nu o poate uita. Chiar și în visele mele triste, interzise, opace. Când diamantele feciorelnice îmi mângâie obrajii povestesc cerului despre cum o floare se usucă și crește alta în locul ei. Nu uit că din om țâșnește adeseori Foame și Sete de Dumnezeu, dintr-un dor firesc, ontologic de Doamne, de împlinire, de sfinţenie, de îndumnezeire. Dor de liniște și de curat. Dor de frumos. Dor de bine. Dor…

Viața ne așează pe toți în genunchi, mai devreme sau mai târziu. Îndurăm multe căzături. Negăm. Vânătăi, bubă. Fior rece. Fapte, nu cuvinte. În viață nu există „nu pot”, ci „nu vreau”. Schimb iar linia și nu mă sperii. Dacă pierd totul în viață oricând pot să o iau de la capăt alături de Doamne. Cu visuri noi, mai bun, mai iertător, mai curajos, mai puternic, mai iubitor, mai atent. Totul e limpede. Ce am simțit o să știu doar eu și Dumnezeu. De ce vorbești despre mine dacă nu mă cunoști?! Ai mâncat pâine cu lacrimi?! Tu nu ai fost acolo să vezi tot ce am văzut. Nu ai fost acolo să simți tot ce am simțit. Nu ai fost acolo să vezi tot ce am făcut. Nu ai fost acolo să treci prin tot ce am trecut. Tu îți tocești gura, iar eu îmi trăiesc viața, a mea nu a ta. Învăț să iubesc până la cer şi înapoi. Se uită toți, dar nu mă vede nimeni. Tu, Doamne, mă știi cel mai bine și înțelegi slăbiciunile mele! Ziua de astăzi o înveșmântez în sărbătoare și trag cerul peste mine. Restul e poveste…

Să nu uit. Când inima îngheață, pune lemne pe foc. Lemnele dragostei. Încălzește-te și gustă din dulceața rugăciunii. Vorbe rotunde și calde, de drag. Zâmbește, mâine va fi mai bine! Vezi-ți de drumul tău, curat, demn și fericit. Dumnezeu îți prețuiește dragostea, bunătatea, reușitele, mulțumirea, seninătatea, omenia. Asta e tot ce contează. Fii împăcat și rămâi în pace.
Îți doresc Iubire! Îngere, ne vedem la răsărit…

de Hrisostom Filipescu
http://hrisostomfilipescu.wordpress.com/

Sfântul Apostol Andrei

 

De ziua Sfântului Andrei (30 noiembrie), este Ziua Naţională a credinţei. Cu 24 de ore înainte de sărbătoarea Marii Uniri, celebrăm bucuria naţională a ortodoxiei. Sfântul Andrei, primul apostol chemat de Domnul Iisus, îi spune fratelui său Petru şi stramomoșilor noştri: "Am găsit pe Mesia!" Andrei aduce mesajul Evangheliei în Dobrogea de astăzi, lansând generaţii spre mântuire. Nu numai că L-a găsit pe Mesia, dar ni L-a dăruit şi nouă. Peşteră a Sfântului Andrei este fiecare loc de rugăciune, fiecare pelerinaj al credinţei, fiecare abstinenţă şi priveghere. De sărbătoarea religioasă naţională, ne lămurim, o dată în plus, ce are de gând divinitatea cu noi: să găsim Adevărul eliberator. Căutăm lumina apostolică în bezna păgânismului. Ne rugăm, dar de multe ori nu ştim ce să cerem. Dumnezeu refuză să ne dăruiască ceva dăunător, aşa cum nici un tată nu îi dă minorului arma de foc, oricât de insistent ar fi copilul. De ziua increștinării noastre, Îl căutăm pe Creator: vom găsi viaţa fericită. Când vedem un copilaş care încearcă să rostogolească un pietroi cu mânuţele, vom alerga să îl ajutăm, pentru a nu-l vedea chinuindu-se: la fel ne ajută şi Dumnezeu (ne asigură marele duhovnic Paisie Aghioritul).

Apostolul Andrei ne descoperă un Dumnezeu al certitudinii, al bucuriei şi al păcii. Dar nu numai atât, ci se şi roagă pentru convertirea noastră în filantropi, singura modalitate de a evita iadul. Armele cu care biruim sunt la îndemână: rugăciunea, postul, milostenia. Apostolul curajului ne învaţă dreapta măsură: excesul aduce slăbiciune, la fel ca indiferenţa. Pedagogul ceresc, Andrei cel binecuvântat, a creştinat inimi, nu teritorii. Datorită lui, am auzit de Mesia. Şi ştim azi că nu contează păcatul justificat, ci doar cel purificat. Fiţi "Andrei" (bărbătoşi, neînfricaţi, corecţi)!

Bucură-te, sfinte Andrei, că pe Mesia în inima ta l-ai primit! Ai găsit Calea Raiului, Adevărul eliberator şi Viaţa fără de moarte. Mijloceşte şi pentru noi, întunecaţii, să le aflăm pe acestea. Bucură-te, apostole al românilor, că mai întâi ucenic al Botezătorului ai fost! Ne bucurăm de sfinţenia ta, că pe mulţi păgâni i-ai botezat. Bucură-te, că ortodoxia credinţei ai păstrat! Ne bucurăm că ai devenit un cer mai înalt decât cerul. Bucură-te, doctorie a bolnavilor, sfinte Andrei! Ne bucurăm, pentru că eşti lumina celor întunecaţi de păgânism. Bucură-te, că pururea te rogi pentru noi Învăţătorului ceresc! Apostole drag, ne atragi atenţia asupra dragostei Mirelui divin: nu putem rămâne indiferenţi faţă de martiriul tău. Cel dintâi chemat, cheamă-ne şi pe noi spre altarul de rugăciune al Tatălui.

În al doilea deceniu al secolului trecut, dr. Ion Dinu descria astfel prezenţa apostolului la peştera ce-i poartă numele: "Ci s-a oprit măritul Andreiu în plaiul dregătorilor Cutusone şi Dura, unde este acum satul Ioan Corvin şi pădurea cu peştera sfinţitoare, care a fost schit de odihnă sfântului călător şi loc de închinare pentru el şi pentru sfinţii care au fost cu el, în călătoria de propovăduire. Mulţimea de trudnici şi de daci şi de geţi şi alani şi greci şi români de pe tot plaiul au alergat la Sfântul Apostol, iar Andreiu îi învaţă şi îi botează în apele celor nouă izvoare sfinţitoare şi tămăduitoare, pe lângă schitul său sfânt, care izvoare se mai văd şi până acum, oglindind sfinţitul schit şi dând tămăduire şi alinare celor bolnavi şi sănătoşilor. Şi precum se vede şi acum, sunt acele izvoare mai mari: Unu-n deal, spre răsărit,/ Că acolo-i loc sfinţit,/ Unu-n jos, către apus,/ Că acolo-i loc ascuns".

de Marius MATEI

http://www.crestinortodox.ro

... Aș fi vrut să trăiesc undeva unde nu există ceas, calendar, reguli care fură timpul și viața ... Aș fi vrut să trăiesc viața ...

Sunt clipe în viață în care încă mă întreb pentru ce atâta zbatere, pentru ce atâta alergare după nimic, pentru ce atâta străduință pentru a deveni cineva, pentru a deveni ”ceva”, pentru ce atâta încrâncenare de a-ți găsi un loc în societate, în lume, în inima altora. La sfârșit nu ne ajută cu nimic. Doar ne creem iluzia că ajută.
Dacă suntem iubiți, lăsăm în urma noastră jale. Dacă suntem urâți, lăsăm în urma noastră indiferență. Dacă avem bani, stârnim invidie. Dacă nu avem bani, nimănui nu-i pasă. Dacă plângem ori râdem, mormântul nu se va schimba, același pământ ne va acoperi. 

Tindem mereu către schimbare, tindem mereu către afirmare într-o formă sau alta, să fim buni în profesie, să fim buni în societate, să fim buni pentru noi, până la urmă - și ne spunem că dorim să lăsăm ceva în urma noastră, ceva bun ..., iar acest ”bun” este o formă a egoismului nostru - cu cât vom fi mai înrădăcinați în mintea și sufletul altora, cu atât mai multă durere vom naște în aceștia când nu vom mai fi. Vom avea flori și lacrimi și ... lumânări, iar peste toate acestea, un pumn de țărână. Atât.

Când eram copil m-am întrebat - și nu o dată, ci de nenumărate ori. Și doream copii și-n același timp îmi dădeam seama că din egoism, îmi voi supune copiii acelorași efemerități și acelorași nimicuri în lupta pentru supraviețuire. Și îmi spuneam că, din iubire, nu voi avea copii, ca ei să nu mă vadă murind, ca ei să nu mă plângă, ca-n urma mea să nu rămână nimic. Și totuși - am crescut și am făcut un copil. Și mi-am condamnat propriul vlăstar la aceleași lupte, la aceleași zbateri, la aceeași alergătură după ... nimicul de la sfârșit. Și l-am condamnat să sufere când eu nu voi mai fi.

Când eram copil și mult după aceea, mi-am dorit să locuiesc într-un loc în care să fie doar liniște. Un loc în care să mă trezesc dimineața, să mă uit către soare și apoi să îmi petrec ziua simplu, fără grija celor ce vor urma. Să îngrijesc o grădină, un pom, niște animale. Să nu am ceas care să-mi măsoare timpul până la apus, fără calendar care să-mi amintească de trecerea anilor, fără știri care să-mi obosească mintea cu nimicuri, fără întrebarea: ”ce voi face azi ca și mâine să pot supraviețui în această junglă robotizată?” . Eram copil și-mi doream încă de atunci singurătatea simplă a naturii.

Aici, dacă nu urmezi o școală, azi ești ... nimic. Dacă nu ai haine de ultima fiță, ca adolescent suferi. Dacă nu deții cât mai multe lucruri materiale, ești privit cu dispreț și auzi pe la colțuri, despre tine: ”nu e în stare de nimic, își merită soarta!”. Care soartă?!! Aceea impusă de reguli, aceea impusă de minți înguste, aceea trasată de acele ființe care odată, cândva, au considerat că viața simplă nu merită trăită.

Muncim de dimineață și până seara într-o continuă luptă disperată după bani, pentru a putea să ne hrănim copiii, ne străduim să le insuflăm aceeași încăpățânare de a munci fără răgaz, îi împingem să devină ”cineva”, ne mințim că ne e bine când ne luăm un bun care se încadrează ”în tendințe”, de parcă aceste ” tendințe” ne-ar face viața mai frumoasă!
Ne enervăm dacă copiii noștri nu învață și ne simțim datori să îi obligăm să învețe, să învețe, să învețe! Și eventual să uite de copilărie, pentru că nu mai au timp de ea, copilăria a devenit un moft, copilăria nu-și mai găsește locul în societate, copilăria trebuie ucisă! Și nici măcar nu ne dăm seama că asta facem! Omorâm copilăria și apoi ne plângem că pruncii noștri nu mai au copilărie ... Și suntem fericiți când aceia care ar fi trebuit să fie copii, ne vin cu lauri acasă, acei lauri, rod al muncii unui copil fără copilărie deplină... Copiii noștri trebuie să devină ” cineva” în viață ...
Dar copiii noștri sunt cineva încă de la naștere! Este un adevăr pe care nimeni nu-l înțelege! Noi suntem cineva încă de la naștere! Doar că regulile, aceste reguli tâmpite din societate ne obligă să devenim altfel de ”cineva”.

Am făcut școală, am făcut multă școală pentru că așa am știut eu să fiu, mi-am bucurat părinții și i-am necăjit în egală măsură pentru că am refuzat să fiu în rând cu premianții din momentul în care am putut să-mi impun poziția, mi-am apărat cât am putut de mult copilăria și adolescența știind că într-o bună zi va trebui să mă arunc în această luptă a adulților, vreau, nu vreau. Am fost un copil care s-a întrebat mereu: ”de ce??” iar acum, la rându-mi, ar trebui să îmi împing propriul copil să devină ”cineva” așa cum cere societatea, cum așteaptă societatea, nu cum probabil își dorește el, să-i îngrădesc libertatea de decizie pentru că, nu-i așa?- eu sunt mama și eu ”știu mai bine”. Oare? ...

Dincolo de toate, și după mine și după fiecare, nu rămâne nimic, nimic din acești ”cineva” care ne străduim să devenim și să ne menținem. Nimic mai mult decât ... pământ pe care vor crește, în cel mai fericit caz, flori, nu buruieni. Și uitare, uitarea firească a generațiilor care vor veni...
Dacă suntem iubiți, condamnăm pe cei iubiți la suferință.... Dacă suntem urâți, lăsăm în urmă indiferență.. Oricum ar fi - ce mai contează atunci?

... Aș fi vrut să trăiesc undeva unde nu există ceas, calendar, reguli care fură timpul și viața ... Aș fi vrut să trăiesc viața ...

de Herescu Elena Laura

Părintele Arsenie Boca - Cuvinte pentru mântuirea sufletului

28 noiembrie 2013 - 24 de ani de la trecerea la Domnul a Părintelui Arsenie Boca, considerat de mulţi ca fiind ultimul sfânt al românilor. 

Câteva mărturii despre Părintele Arsenie Boca: 

''E greu de explicat cum era Părintele când slujea Sfânta Liturghie. Eu l-am văzut la Sâmbăta... Era ca un curent, dar şi ca un soare care trecea peste noi toţi. Avea această putere, de a ne cuprinde pe toţi. Pe unde trecea el nu mai simţeai contactul cu cele ale lumii acesteia. Ca Părintele, cât am umblat în lumea asta, nu am întâlnit şi nici nu mai sunt. A fost mare şi ca duhovnic, şi ca apostol, iar creaţia lui a fost inspirată de Duhul Sfânt. La parastasele Părintelui de aia se strânge multă lume, fiindcă Părintele nu a plecat, ci a rămas cu noi.'' -- Părintele Pantelimon 

''Nu poţi să rezişti la prezenţa Divinităţii decât plângând. Când simţi izvorul acela de iubire care curge printre lucruri şi printre oameni şi care-ţi dă atâta măreţie faptului că eşti om, nu poţi să primeşti lucrul ăsta decât cu lacrimi, decât plângând. Aşa se explică de ce toată lumea plângea. Părintele Arsenie putea să ni-L facă prezent pe Mântuitorul acolo printre noi, să-I simţim prezenţa.'' - Aspazia Oţel Petrescu, scriitoare 

''Părintele Arsenie - un "Everest" al neamului românesc.'' - PS Daniil Stoenescu 

''L-am asemănat de multe ori cu Ioan Botezătorul.'' - IPS Antonie Plămădeală 

''A-l cinsti pe Părintele Arsenie înseamnă a-i urma sfaturile.'' - IPS Laurenţiu Streza 

''Ştia tainele oamenilor, ale Cerului şi ale animalelor.'' - Pr. Univ. Dr. D.C. Dulcan 

''Mare în timpul vieţii, mare şi în moarte.'' - Prof. Conf. Univ. Dr. Simion Todoran 

''Un om mai presus de oameni.'' - Pr. Prof. Ştefan Negreanu 

''Învăluit în foc la rugăciune.'' - Pr. Prof. Ştefan Negreanu 

''Părintele este deja canonizat de un popor întreg.'' - PS Daniil Stoenescu

Nu doar creierul ci şi inima influenţează modul în care simţim frica

Potrivit cercetătorilor, există o legătură strânsă între ciclul cardiac şi felul în care o persoană simte teama.

Frica poate fi simţită în inimă, precum şi în cap, susţine un nou studiu. S-a descoperit o legătură între ciclurile de bătăi ale inimii şi probabilitatea ca cineva să simtă frică.

Testele efectuate pe voluntari sănătoşi au constatat că există mai multe şanse ca aceştia să aibă un sentiment de teamă în momentul în care inimile lor încep să se contracte şi să pompeze sânge în corp, în comparaţie cu atunci când bătăile inimii sunt relaxate.

Conform oamenilor de ştiinţă, rezultatele sugerează că inima este capabilă să influenţeze modul în care creierul răspunde la un eveniment înfricoşător, în funcţie de punctul în care se află ciclul său de contracţie şi relaxare. 

Sarah Garfinkel, un cercetător de la Brighton şi Sussex Medical School, a declarat că rezultatele arată că, dacă o persoană vede o faţă înfricoşătoare în timpul sistolei – atunci când inima pompează, atunci judecă acest chip ca fiind şi mai înfricoşător decât în cazul în care ar vedea aceeaşi faţă în timpul diastolei – atunci când inima este relaxată. Ea a mai declarat că echipa de cercetare a identificat un mecanism important prin care inima şi creierul „vorbesc” unul cu celălalt pentru a schimba emoţiile şi a reduce teama. 

Atîta vreme cât nu înţelegem un lucru şi nu sîntem conştienţi de el, forţele inconştientului ne controlează. Reacţiile necontrolate, instinctuale, agresive, violente, tentate să distrugă, să alimenteze ura, suferinţa, minciuna sau calvarul altui om sunt primul semn al inconştienţei. 

Creierul reptilian sau animalic (o rămăşiţă a omului primitiv) îşi autodeclanşează programul de atac atunci cînd percepe o agresivitate. Orice furie a altui creier reptilian aduce din inconştient reacţia agresivă imediată, ca răspuns la nevoia de supravieţuire. 

Conştiinţa luminează, însă, “reptila din noi” îi arată că viaţa sa nu este în pericol. Conştiinţa îi arată creierului nostru partea bună a vieţii, lucrurile pe care le putem admira, de care ne putem bucura, schimbîndu-i chimia şi creîndu-i, în acelaşi timp, “programe” noi. Creierul care vede binele şi bucuria eliberează în corp endorfine, care hrănesc celulele şi – prin aceasta – sprijină viaţa şi conştiinţa vieţii. 

Creierul reptilian, însă, este dominat de frica pentru supravieţuire, de agresivitate, atac, suferinţă, luptă şi fugă. Acesta este tipul de creier care eliberează catecolamine şi este responsabil de producerea stresului. Dificultatea stăpînirii acestui creier “de reptilă”, care trăieşte în capetele noastre, ar putea fi cauzat de faptul că funcţionează ca un program. Deprogramarea lui cere conştiinţa continuă, disciplină mentală şi detaşarea noastră de orice lucru sau fiinţă fără de care ne este frică să trăim (de notat că “detaşare” nu înseamnă nepăsare sau despărţire premeditată, cît cunoaşterea că sîntem în ataşament cînd ne este frică de pierdere. Detaşarea înseamnă renunţare la frică). Încrederea în puterea Divină şi convingerea că vom supravieţui orice ar fi, este pasibilă să modifice frica înăscută de a ne pierde viaţa. Această frică poate lua forma fricii de pierdere a slujbei noastre, a unui om apropiat, a unei situaţii comode sau a pierderii iubirii. 

Conştiinţa ne ajută să depăşim dificultăţile şi să lucrăm, vrei nu vrei – la evoluţia creierului, care înseamnă deprogramarea instinctului reptilian, a fricii pentru supravieţuire. Creierul viitorului tinde spre a deveni “conştient de Dumnezeu” şi liber…de teroarea programelor care lucrează din inconştient. Acest creier moştenit de la strămoşii noştri poate fi îmblînzit prin înţelegere, acceptare, prin afirmaţii pozitive şi printr-o mare credinţă în puterea divină. Lucrînd la acest nivel de conştiinţă, vom crea în creierele noastre programări noi, care vor fi transmise urmaşilor. Astfel, ei vor fi mai bine adaptaţi la situaţii critice, vor depăşi mai uşor problemele vieţii şi – în stadiul celei mai înalte stări de conştiinţă, care poate fi iubirea necondiţionată – vor reuşi să întoarcă lumea la Dumnezeu. 

sursa internet

Să înveți târziu mersul pe bicicletă

Nu sunt un om perfect, dar sunt un om sincer.

Se mai întâmplă să greșesc, să am nevoie de puțin răgaz, să am nevoie de timp petrecut în singurătate.

Am zile bune, am zile mohorâte, am momente în care aș plânge, am momente în care mă simt de neînvins.
Mai sunt și zile în care mi se pare că am ales drumul greșit, că poate când trebuia să alerg am mers prea încet, că poate la un moment dat am dat prea mult și m-am mulțumit cu prea puțin, că am pierdut ani așteptând o schimbare.

Întreaga noastră viață depinde de alegerile noastre. Pe cine iubim, pe cine așteptăm, pe cine iertăm, pe cine rănim, pe cine îmbrățișăm, care ne sunt prietenii, pe cine alungăm din viața noastră. Fiecare alegere schimbă ziua de mâine. Fiecare schimbare de drum înseamnă mister, noutate și mult risc.

Deseori ne simțim pregătiți pentru a risca, alteori parcă este mai bine așa, să ne bucurăm de ce este sigur.

Am avut și am momente în care simt că nu mai pot, că lanțul bicicletei mele a căzut rupt și pedalez în gol. Am impresia că alerg dar prea încet, că nu voi atinge orizontul dorit.

Durează cinci, zece minute. Durează o zi, două. Apoi realizez că depinde de mine. Depinde de voința mea, de cât de mult insist, de cât de mult îmi doresc ca visul meu să se realizeze.

Am încetat să mai privesc în jur, să caut scuze și să aștept un mic ajutor. Am încetat să am păreri de rău.

Acum pedalez cât pot eu de tare pentru că depinde de mine. Cu o pauză din când în când, fără grabă, voi ajunge unde îmi doresc.

Vom ajunge unde ne dorim, trebuie doar să cumpărăm o bicicletă bună și să pedalăm, să mergem înainte. Nu contează viteza, TU mergi înainte.

de Maria Cristiana Tudose

Nu ştiu ce-i face pe unii atât de nemiloşi, atât de indiferenţi la durerile altora, atât de lipsiţi de respect…

Poate că noi, oamenii, ar trebui să avem sufletele transparente, la vedere. Nu ascunse în trupuri acoperite cu haine şi mascate de chipuri zâmbitoare. Poate că, având sufletele la vedere, nemiloşii şi mitocanii nu ne-ar mai produce dureri şi nedreptăţi, văzând că avem deja propriile dureri.

Ceea ce vedeţi aici pe acest blog e un suflet. Iar dacă nu vin în fiecare zi să mă văicăresc de dureri, nu înseamnă că nu le am. La fel ca toţi oamenii, am probleme de tot felul, am momente în care îmi pierd energia şi încrederea, în care adorm plângând, de dor, de durere, din cauza regretelor. Am momente când pic de oboseală, când mă tem, când trebuie să fiu mediator între prieteni care se ceartă sau divorţează, când îmi fac griji pentru sănătatea mea şi a oamenilor dragi, când încasez tot felul de răutăţi nemeritate…

Eu nu sunt mai bună ca restul lumii, dar am o calitate pe care tata mi-a educat-o: înainte să nedreptăţesc un om, să mă gândesc că are deja propriile lupte de dus… că are deja dureri, neajunsuri şi să nu contribui şi eu la tristeţea lui.

Nu ştiu ce-i face pe unii atât de nemiloşi, atât de indiferenţi la durerile altora, atât de lipsiţi de respect…

Am simţit un dezgust profund ori de câte ori am văzut oameni bârfind şi denigrând alte persoane sau când am văzut persoane publice atacate şi terfelite, judecate pentru felul în care îşi trăiesc viaţa, puse la zid pentru alegeri pe care au tot dreptul să le facă, discutate fără pic de decenţă şi de consideraţie faţă de problemele lor de viaţă şi faţă de durerile lor, fiindcă divorţurile, despărţirile, decesele în familie, declinul profesional şi denigrarea publică sunt DURERI. Iar unora, nu le ajunge că batjocoresc, dar mai fabrică şi minciuni, totul cu scopul de a crea ştiri senzaţionale care să se vândă bine… Cui? Numai oamenii fără discernământ pot crede fabricaţiile jurnaliştilor şi a celor care bârfesc şi denigrează. Numai oamenii proşti şi răi găsesc plăcere în a afla bârfe inutile despre alţii…

Îmi amintesc că tata m-a auzit cândva vorbind cu prietena mea Luminiţa despre o vecină… şi ne-a aruncat o privire dezaprobatoare spunând: “Vi se pare că sunteţi mai bune ca ea dacă o vorbiţi de rău?” N-am să uit niciodată lecţia aceea…

Spuneţi-mi, cine nu are probleme în viaţă? Cine nu are mizerii, cine nu a decăzut măcar o dată de la calitatea de om, cine nu a greşit, cine nu a pierdut? Iar dacă TOŢI avem fel şi fel de poveşti, de greşeli şi de defecte, de rătăciri omenești, de ce ne credem îndreptăţiţi să vorbim despre alţii? Şi de unde satisfacţia asta maladivă de a te bucura de declinul cuiva, de unde plăcerea macabră de a vorbi despre durerile altora?

Dragi oameni care faceți asta, în special domnilor jurnalişti, v-aţi gândit măcar o dată să faceţi schimb de roluri cu persoanele pe care le expuneti public, de care faceţi batjocură, despre care scrieţi şi spuneţi atâtea neadevăruri, doar să vă faceţi meseria, doar să prostiţi masele firave ale societăţii? Ar fi un exerciţiu util să vă imaginaţi că o persoană publică scrie despre voi, despre despărțirile voastre (dându-şi cu părerea şi speculând), despre părinţii voştri, despre copiii pe care îi iubiți atât de mult, despre felul în care arătaţi - murdărind totul şi batjocorind tot ce iubiţi… Şi mă întreb, oare voi, nu sunteţi tot oameni? Nu aveţi dureri, sentimente, lucruri sacre, greșeli, defecte, povești de viață? Nu vă puteţi gândi câtă nedreptate faceţi şi cât de mult răniţi? Nu vă gândiţi cât de mult decădeţi de la calitatea de om, scriind atâtea minciuni, atâtea răutăţi? Nu vă gândiţi că nedreptățind omul despre care flecăriți fără măsură, mai suferă şi alţi oameni nevinovaţi, părinţii lui, copiii lui, oameni care îl iubesc, care îl cunosc şi care sunt martori la nedreptăţile voastre?

Nu vă gândiţi cât de urâţi sunteţi în ochii lumii, o lume prea scârbită de atâta mizerie şi privată de frumos? Aveţi atâtea lucruri frumoase de arătat lumii, fiindcă oameni valoroşi ai ţării oferă atât de mult, muncesc şi fac sacrificii ca să aducă renume, mândrie şi bucurie poporului, iar voi îi ignoraţi…

Noi, între noi, avem atâtea lucruri frumoase de împărtășit, de povestit, putem învăța unii de la alții, putem fi prieteni, ne putem uni ca să creăm lucruri frumoase, să ajutăm, să contribuim la acea lume bună și frumoasă la care visăm… Dar facem alegeri greșite.

Nu ştiu ce se întâmplă în ţara asta, în lumea asta, dar e clar că ne înstrăinăm din ce în ce mai mult unii de alţii, uitând să fim familii, prieteni, să ne iubim… să fim OAMENI. Apoi ne plângem de dezamăgiri şi de lipsa iubirii şi îl acuzăm pe Dumnezeu că e nedrept…

Ştiu, acest adevăr nu va schimba lumea, nu va fi pe placul unora, ba chiar îmi va aduce duşmani… dar, în naivitatea mea am scris sperând că unii vor reflecta… Măcar pot spune că am încercat, că nu m-am mulţumit să fiu doar un simplu spectator la tot ceea ce se întâmplă...

de Irina Binder http://www.irinab.com/

10 lucruri pe care să nu ţi le mai spui niciodată de acum încolo

Schimbând modul în care gândim despre noi înşine vom reuşi să ne schimbăm întreaga viaţă. Haideţi să încercăm să fim mai bune, mai îngăduitoare şi să nu ne mai criticăm atât de aspru, să nu ne mai privim doar prin ochii celorlalţi şi să încercăm să zâmbim mai mult, nouă înşine şi celor din jur. 

1. “Nu sunt suficient de bună”. 

Poate chiar în acest moment nu ai ajuns la nivelul pe care ţi-l doreşti foarte tare, dar vei fi surprinsă de tine însăţi dacă continui să fii perseverentă pe drumul realizării dorinţelor tale. Trecutul nu poate să definească ceea ce eşti tu într-un anume moment, trecutul te-a pregătit pentru tot ceea ce eşti capabilă să fii. Nici ceea ce cred ceilalţi despre tine nu te defineşte! Nu te subestima niciodată, nu fii niciodată rea cu tine însăţi! Excelenţa apare atunci când reuşeşti să te iubeşti cu sinceritate, când visezi cu inima deschisă şi eşti convinsă în acelaşi timp că tot ceea ce îţi propui este realizabil. 

2. “Trebuie să îndeplinesc aşteptările celorlalţi”. 

Succesul şi Fericirea înseamnă să ne petrecem viaţa aşa cum vrem, aşa cum ni se potriveşte nouă inşine, doar nouă. Nu trebuie să copiem succesul altcuiva, nu trebuie să ne lăsăm influenţaţi de aşteptările şi presiunile celorlalţi de a fi altfel decât ceea ce suntem. Tu eşti tu, aşa cum eşti pentru un motiv. Fiecare are propriile visuri, propriile aspiraţii. Este atât de trist că unele persoane încearcă, uneori chiar fără să conştientizeze, să-şi impună propriul punct de vedere, propriul mod de a vedea viaţa, ceea ce seamănă, în sens simbolic, cu încercarea de a tăia aripile cuiva. Cel mai bine este să ne urmăm chemările interioare. 

3. “Ceea ce spun şi cred ceilalţi despre mine, contează”. 

Ne lăsăm prea des influenţaţi de ceea ce cred ceilalţi despre noi, cădem pradă judecăţii, răutăţilor, fără să ştim ce putere imensă se ascunde în noi şi că de fapt adevărata dragoste şi apreciere trebuie să izvorască din noi înşine şi de nicăieri altundeva. De cele mai multe ori, invectivele sau jignirile celorlalţi apar tocmai din incapacitatea lor de a se iubi şi auto-aprecia, niciodată acestea nu au legătură cu noi. Nu accepta mesaje dăunătoare care vin din partea celorlalţi, important este modul cum te defineşti tu însăţi şi nu cum o fac ei. 

4. „Am nevoie de recunoaştere, ca acţiunile mele să fie valoroase.” 

Fă ceea ce crezi că este bine, nu aştepta confirmări din partea celorlalţi. Integritatea înseamnă să faci ceea ce crezi că este bine, chiar dacă nu vor fi oameni care să aplaude gestul tău. Nu aştepta recunoaştere pentru fiecare gest pe care îl faci. Şi nici nu te aştepta ca dragostea ta, eforturile tale să fie în mod necesar recunoscute şi înţelese şi apreciate de către toţi cei pe care îi întâlneşti. Simte-te tu împlinită de fiecare pas pe care îl faci în viaţă. 

5. “Este prea târziu pentru mine.” 

Nu îi lăsa pe ceilalţi să îţi fure prezentul. De ce ne auto-limităm spunând că nu putem să mai facem anumite lucruri doar pentru că?… Doar pentru că nu mai avem acea vârstă, sau pentru că acum avem copii, sau pentru că alte lucruri nu mai suferă amânare? De ce ne închidem singuri într-o închisoare simbolică? Nu peterece nicio secundă regretând ceea ce nu ai făcut în trecut, fiindcă niciodată nu e prea târziu să ne trăim visurile. Dacă simţi că este „prea târziu”, aceasta nu este decât vocea fricii din interiorul tău. Nu uita: „Tot ceea ce ne dorim este de cealaltă parte a fricii”. Împlinirea sufletească o atingem atunci când ne depăşim propriile limitări. 

6. “Dacă aş fi ştiut…” 

Nu regreta alegerile pe care le-ai făcut în viaţă, drumul pe care l-ai ales. De fapt ceea ce pare a fi o alegere greşită, este de fapt ceea ce te duce înspre realizarea visurilor tale. Nu există alegeri greşite în viaţă, pentru că suntem exploratori, pentru că fiecare pas pe care îl facem ne ajută de fapt să evoluăm şi să ne autodescoperim potenţialul ascuns. Vine un moment când priveşti în urmă şi deşi a fost greu, realizezi că ai urcat cea mai frumoasă coamă de munte. 

7. “Nu am de ce să fiu fericită”. 

E adevărat, uneori ne simţim extraordinar, alteori zilele par foarte apăsătoare. Cu toate acestea, fiecare zi este o nouă oportunitate de a fi recunoscători şi pozitivi cu privire la ceea ce avem în viaţă. Nu cere mai mult de la viaţă înainte să spui Mulţumesc pentru ceea ce deja ai. Nu te încăpăţâna şi întrista, priveşte câte lucruri frumoase sunt în jurul tău, cât de mult ai, înainte de a fi nefericită pentru cele ce încă nu s-au împlinit. Uneori ne este mai greu să zâmbim, e adevărat, dar trebuie să încercăm să vedem ceea ce este bun şi frumos, oricât de greu ne-ar fi. 

8. “Ce am făcut să merit o viaţă atât de grea?” 

Marile provocări fac de fapt ca viaţa să fie mult mai interesantă; să trecem aceste obstacole ne ajută să percepem viaţa ca având mai mult sens. Modul cum facem faţă eşecului şi situaţiilor de disconfort determină nivelul de succes şi de fericire. Să râzi de propriile greşeli şi să înveţi de pe urma lor este cel mai sănătos lucru posibil. Glumeşte în legătură cu greutăţile tale şi găseşte-ţi puterea prin ele. Distrează-te pe marginea provocărilor pe care le ai. Disconfortul emoţional poate fi ilustrat sub forma unor valuri care se sparg de ţărm. Atunci când acceptăm, frustrarea dispare şi apare eliberarea, se duce durerea şi apare bunătatea. 

9. „Nu pot să iert”. 

Iertarea este de fapt calea către fericire. Atunci când ierţi pe cineva, reuşeşti de fapt să depăşeşti trecutul şi să nu menţii energia sa negativă şi în prezent. Iertarea nu înseamnă că ceea ce s-a întâmplat este complet scuzabil ci că ai reuşit să te împaci şi să te linişteşti în legătură cu acel om sau moment care te-a rănit. Iertând, mergi de fapt mai departe. 

10. „Sunt singură”. 

Ne este greu singuri. Nu putem să reuşim altfel decât având oameni dragi aproape. De aceea, în realitate nu eşti niciodată singură, indiferent de ceea ce simţi pe moment. Toţi simţim însă senzaţia de abandon, că poate nu suntem suficient de buni ca să fim iubiţi şi apreciaţi. Toţi trecem prin asemenea momente, dar ele trec şi… nu trebuie să uităm niciodată că de fapt nu suntem niciodată singuri. Avem în jurul nostru oameni cu care putem să relaţionăm, care pot rezona cu noi şi ne pot oferi sprijinul nelimitat. 

Sursă text: garbo.ro

Rugăciuni ale copiilor pentru părinţi

Doamne, Dumnezeul nostru, Tu, Care împuterniceşti florile şi verdeaţa de pe tot pământul cu căldura soarelui Tău, şi sufletul omenesc cu căldura iubirii Tale; Tu, Cel ce toate le-ai zidit de bunăvoia Ta în cer şi pe pământ şi pe toate le păstrezi prin dragoste şi milă, revarsă, mult-îndurate Doamne, peste sufletul meu cel slab şi umilit care se închină Ţie, bunătatea şi darul Tău şi iubire şi milă peste părinţii mei, peste mai-marii mei şi peste toţi aceia care se ostenesc pentru mine şi care m-au ajutat cu sfatul şi bunătatea lor. Fă din sufletul meu un soare călduros pentru sufletul lor, ca fiecare din ei să simtă din îndestulare mângâierile şi ajutorul cel venit de la Tine şi revărsat asupra lor prin rugăciunile şi prin dragostea mea fiască.

Îţi vorbeşte, Părinte, inima mea de fiu (fiică), ştiind că Tu cunoşti lăuntrul nostru şi că nu Te vei întoarce de la inima mea, deschisă tuturor acelora pentru care Te rog; dăruieşte-mi, Doamne, înţelepciune, ca să nu uit niciodată, nici în supărări, nici în necazuri şi nici în bucurie, învăţătura Ta, cum că "binecuvântările părinţilor întăresc casele fiilor", şi iarăşi: "cununa bătrânilor sunt fiii lor şi fală fiilor sunt părinţii lor". Pentru aceasta, rogu-Te, Doamne, slăvite Împărate şi bunule Părinte, întăreşte-mă să cresc înaintea feţei lor cu temerea de Tine şi cu ruşinea de oameni, pentru ca, prin curăţirea de orice rău, prin împlinirea oricărui bine, prin fuga de orice păcat şi prin setea de orice virtute, viaţa mea să fie spre mântuirea mea şi a lor.

Că Tu eşti, Doamne, Cel ce odinioară ai zis: "Lăsaţi copiii să vină la Mine, că a unora ca aceştia este Împărăţia cerurilor", şi Ţi-ai pus dumnezeieştile Tale mâini peste capetele lor şi i-ai binecuvântat. Însuţi Tu, Doamne, Iisuse Hristoase, trimite din cerul Tău cel preaînalt binecuvântarea Ta peste mine, robul Tău, şi ajută-mi să fac bucurie părinţilor mei şi să umblu întru cărările Tale cele sfinte, săvârşind numai ce este bun şi plăcut Ţie, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.

Doamne, Dumnezeule, rugându-mă Ţie pentru tatăl meu şi pentru mama mea, împlinesc una din cele mai sfinte îndatoriri pe care Tu le-ai pus asupra mea, care este să-i cinstesc şi să-i iubesc din tot sufletul meu şi din toată inima mea. Cea mai dintâi îndatorire a mea faţă de ei este aceea de a mă ruga Ţie, întotdeauna, pentru sănătatea şi fericirea lor şi de a-i ajuta din toate puterile mele.

O, Dumnezeule Îndurate şi Puternice, Care binecuvântezi pe copii pentru părinţii lor şi adesea, în dreapta Ta mânie, îi pedepseşti pentru greşelile lor: primeşte mulţumirea mea umilită, pentru binefacerile, bucuriile şi binecuvântările pe care le reverşi neîncetat asupra lor. Trimite-le, Preabunule, acum şi totdeauna binecuvântările Tale şi le iartă lor greşelile pe care, ca nişte oameni, le vor fi făcut.

Tu îmi porunceşti să respect în ei puterea Ta şi să le fiu recunoscător pentru viaţa pe care mi-ai dat-o prin ei şi pentru toate îngrijirile şi purtarea de grijă pe care au avut-o şi o au pentru mine. Ajută-mi, dar, să urmez poruncile Tale cele sfinte; să le fiu supus, ascultător şi să nu fac nimic care să-i amărască şi să-i întristeze. Răsplăteşte-le, Preabunule, cu facerile Tale de bine, pentru dragostea şi îngrijirea neadormită de totdeauna ce au pentru mine. Apără-i de toate nenorocirile şi întristările. Dă-le viaţă îndelungată, fericită, liniştită şi cu bună înţelegere. Fă-i pe ei părtaşi binecuvântărilor Sfinţilor Tăi. Înmulţeşte roadele ostenelilor lor. Fă să prisosească peste ei binefacerile Tale şi să sporească în virtuţi şi întru îndestulare, ca să Te binecuvântăm în toate zilele vieţii noastre. Amin.