Acum știu...

Acum știu să trăiesc pentru că există o diferență între a trăi și a exista.

Acum știu că trebuie să fiu dedicată oamenilor, dar că nu trebuie să mă las folosită. Că nu trebuie să uit că eu sunt cea mai importantă persoană din viața mea.

Acum știu că între iubire şi ură există o barieră mult prea fragilă. Și mai știu că pentru a transforma un prieten într-un duşman, nu trebuie neapărat să-i greşeşti, ci este de ajuns să nu îi faci pe plac doar o singură dată.

Acum știu că niciun străin nu te poate iubi, nu te poate ajuta şi nu te poate ierta aşa cum o fac părinţii tăi.

Acum știu că anumite drumuri au un singur sens şi că nu îţi oferă nicio cale de întoarcere.

Acum știu că nu întotdeauna omul de lângă tine te cunoaşte cel mai bine dintre toţi.

Acum știu că lucrurile nespuse la timp, zadarnic sunt spuse mai târziu.

Acum știu că uneori e mai bine să îţi ascunzi fericirea, ca să nu stârneşti invidia celor neîmpliniți.

Acum știu că nu toate complimentele exprimă sentimente sincere.

Acum știu că sensibilitatea este văzută, de multe ori, ca fiind slăbiciune...

Acum știu că a aștepta după alții înseamnă timp pierdut și amânări inutile.

Acum știu că nu are rost să mă zbat să fac parte dintr-o viață în care nu sunt dorită și nici să rămân în locuri unde nu mai am niciun rost.

Acum știu că cine nu caută apropierea de mine, nu îmi simte lipsa  iar cine nu îmi simte lipsa, nu mă iubește.

Acum știu să fiu mai rezervată în a mă implica sufletește și știu că trebuie să fac diferența între cei care mă iubesc și cei care doar mă folosesc.

Acum știu că dacă cineva mă iubește cu adevărat, nu îm va da motive să mă îndoiesc de asta.

Acum știu că mai întâi de toate trebuie să încerc să mă ajut singură și abia apoi să strig după ajutor.

Acum știu că de multe ori, în spatele bunelor intenții se ascund interese proprii.

Acum știu să nu caut mereu vinovați pentru eșecurile mele și să îmi asum cu responsabilitate și cu demnitate greșelile.

Acum știu că am voie să greșesc și că oamenii nu au voie să mă judece. Știu că nu trebuie să cer aprobări pentru a trăi așa cum vreau. Și mai știu că nu trebuie să mă simt vinovată și nici să mă justific pentru felul în care îmi administrez viața.

Acum știu că am dreptul să fac doar ce vreau eu și că uneori n-ar trebui să mă intereseze ce vor alții.

Acum știu că trebuie să îmi protejez secretele și că este important să fiu selectivă în privința oamenilor în fața cărora mă pot destăinui, pentru că unii ascultă doar pentru a afla informații despre oameni pe care, cândva, le vor folosi împotriva lor.

Acum știu că exhibându-mi fragilitatea sufletească îmi asum riscul să se profite de vulnerabilitatea mea.

Acum știu că nu am dreptul să depind de nimeni pentru a fi fericită.

Acum știu că rațiunea nu poate fi mereu în consens cu inima și că ambele pot fi supuse rătăcirilor.

Acum știu să respect și să accept alegerile celorlalți, chiar dacă acestea îmi influențează viața și îmi răstoarnă universul. Și mai știu că iubirea nu trebuie păzită.

Acum știu că nu merită să plâng după oamenii care nu m-au iubit și care m-au abandonat, fiindcă aceia care m-au însoțit o perioadă pe drumul meu, iar apoi au cotit brusc pe alte drumuri, nu au fost decât niște umbre, care doar m-au privat de soare...

Acum știu că, din trecutul meu trebuie să iau doar învățăturile și amintirile frumoase, fiindcă tot ceea ce nu a fost frumos și regretele îmi vor împovăra sufletul inutil.

Acum știu că viața înseamnă alegeri și că niciodată nu este prea târziu să o trăiesc așa cum doresc.

Acum știu că atunci când iubești, nu există distanțe care să nu poată fi parcurse.

Acum știu că iubirea și binele nu le pot oferi cu forța celor care nu le vor.

Acum știu că atunci când nu am pe nimeni alături, nu ar trebui să mă simt singură... fiindcă de multe ori pot fi înconjurată de o mulțime de oameni și totuși să cunosc cea mai cumplită singurătate.

Acum știu să mă bazez pe propriile mele puteri, să cred în mine și să nu-i mai las pe alții să mă descurajeze, sau să îmi spună ce și cât pot.

Acum știu că doar eu știu cel mai bine cine sunt cu adevărat și că fiecare om mă poate vedea diferit. Că voi fi aprobată și dezaprobată în egală măsură pentru ceea ce sunt.

Acum știu să nu mai ascult păreri despre mine fiindcă oamenii mă vor judeca mai mult după prejudecăți proprii, decât după calitățile mele obiective. Și mai știu că e mai bine să nu mă irosesc încercând să schimb păreri despre mine.

Acum știu că oricât de bună aș fi, oamenii îmi vor căuta defecte... iar atunci când nu le vor găsi, le vor născoci. Pentru că unii nu suportă să vadă la alții un spirit superior.

Acum știu că oricât de mult m-aș strădui, nu voi reuși niciodată să-i mulțumesc pe toți.

Acum știu că nu este important să fiu acceptată de toată lumea și că îmi pot vedea de drum și fără să am aprobarea tuturor.

Acum știu că oamenii te resping dacă nu le faci mereu pe plac și te uită dacă nu mai au nevoie de tine.

Acum știu că nu sunt obligată să îmi ascund sentimentele și părerile față de ceilalți și că nu trebuie să-i menajez pe aceia care nu suportă sinceritatea. Că a fi asertivă înseamnă a fi liberă și că nimic nu este mai de preț ca libertatea.

Acum știu că valoarea reușitelor mele este direct proporțională cu lipsa de importanță pe care o acord lucrurilor și oamenilor care nu merită.

Acum știu să pierd, să iert și să uit.

Acum știu că trebuie să existe și buni și răi, dar că oricine se poate schimba neașteptat, atât în bine, cât și în rău.

Acum știu că omul rezonabil se adaptează lumii în care trăiește și că doar omul nerezonabil persistă în încercarea lui de a adapta lumea la el. Că dorințele și nevoile mele nu trebuie să fie o prioritate pentru ceilalți.

Acum știu că nu trebuie să mai am așteptări, fiindcă nu toți oamenii se vor purta mereu echitabil și nu vor fi mereu recunoscători când îi voi ajuta. Și mai știu că orice bine făcut altora, mi-l fac, de fapt, mie.

Acum știu să îmi cunosc limitele pentru că doar eu pot forța depășirea acestora.

Acum știu că uneori, un dialog cu mine însămi mă poate ajuta de o mie de ori mai mult, decât dacă aș discuta cu alte persoane.

Acum știu că starea mea de dispoziție depinde doar de mine, nu de starea vremii, nici de toanele altora.

Acum știu să merg tot mai sigură pe propriile-mi picioare, dar să nu uit niciodată cine m-a susținut să nu cad.

Acum știu că atunci când cineva îmi face brânci, trebuie să mă ridic cu spatele, altfel ar trebui să îngenunchez... și numai Dumnezeu merită să stau în genunchi în fața Lui.

Acum știu să evit conflictele, fiindcă orice ceartă degradează sufletul. Și mai știu că doar proștii recurg la insulte, fiindcă nu au acces la educație și la bun simț. 

Acum știu că dacă unii oameni mă vorbesc pe la spate, înseamnă că nu se află în poziția care să le permită să imi dea peste nas și că locul lor este acolo, în spatele meu.

Acum știu că uneori este mai bine să nu mă irosesc luptând să dovedesc că am dreptate, fiindcă nu toți oamenii au acces la o judecată sănătoasă și la onestitate.

Acum știu că tot ce îmi aparține de drept și trebuie să fie al meu, nu îmi poate fi luat de nimeni.

Acum știu să iubesc viața cu tot ce îmi oferă, să iubesc oamenii și să iubesc tot ceea ce a creat Dumnezeu.

Acum știu să zâmbesc chiar și atunci când sufletul îmi plânge, fiindcă după orice zi grea există un mâine care îmi va oferi noi șanse de reușită și știu că după orice sfârșit urmează un alt început.

Acum știu să fiu eu și să nu îmi fie teamă să mă arăt cu bune și cu rele.

Acum știu să mă iert, să nu mă mai condamn pentru nereușite și să mă iubesc.

Acum știu că nimic nu este posibil fără Dumnezeu.

de Irina Binder 
http://www.irinab.com/

De ce tot mai greu se înţeleg oamenii astăzi?

Observăm tot mai mult că oamenii se înţeleg din ce în ce mai greu fie că e vorba despre familie, fie de relaţiile cu prietenii sau de serviciu. De fapt, oamenii nu realizează că ceea ce se întâmplă se datorează într-o măsură tot mai mare apariţiei unor grave probleme de comunicare. De ce ne înţelegem tot mai greu? Pe ce se bazează înţelegerea noastră?

Se întemeiază pe ceea ce avem lăuntric comun, fie ca dat de conştiinţă, fie ca experienţă de viaţă. Nu poţi să împărtăşeşti cuiva ceva ce e complet străin de experienţa lui. Nu înţelege! Când vorbim despre ceva anume, ne înţelegem şi vorbim despre acelaşi lucru tocmai pentru că avem aceeaşi experienţă. Sunt două tipuri de experienţe comune. Una ce ţine de ceea ce am fost făcuţi noi, cum suntem construiţi noi. De exemplu, când unui copil îi vorbeşti despre un lucru că e bun sau rău, înţelege foarte uşor, pentru că are ceva în el care îi luminează acel înţeles. E vorba despre ceva aprioric, cum spunea Kant, de categoriile bine-rău, frumos-urât. În psihologie, de la Noam Chomsky încoace, se vorbeşte despre nişte matrici generatoare, constitutive conştiinţei noastre care generează structurile fundamentale de limbaj şi categoriile cognitiv-fundamentale. Deci le avem deja şi ele nu fac decât să se dezvolte prin experienţă. Copilul are experienţa aceasta a binelui. Ştie, simte şi când îi spui: „Mă, aia nu e bine!“, el înţelege. Deci, în primul rând, experienţa comună care ne favorizează înţelegerea dintre noi este ceea ce ţine de ontologic, de onthos, de cum am fost făcuţi noi, de ceea ce suntem noi, chip al lui Dumnezeu.

Alt lucru care ar trebui să fie comun şi să constituie o punte de înţelegere între oameni este experienţa pe care am avut-o din copilăria noastră şi până în momentul respectivei comunicări. Cu cât această experienţă este mai asemănătoare cu a celorlalţi, cu atât comunicarea va funcţiona mai bine. Avem aici o experienţă rezultată în urma relaţiei noastre cu cei din familie, cu mama, cu tatăl, cu bunicii, cu cei din comunitatea în care trăim, a relaţiei cu natura, cu cărţile sau tot ceea ce înseamnă educaţie şi viaţă din copilăria noastră şi până la maturitate.

Necazul pentru lumea de astăzi este că oamenii au din ce în ce mai puţin o experienţă cognitivă comună. Aceasta, pentru că între noi şi părinţii noştri a intervenit cineva, între noi şi lume - natură şi ceilalţi oameni - s-a interpus ceva şi chiar între noi şi noi înşine s-a ridicat un zid, iar acesta este ecranul. Din ce în ce mai mult, experienţa omului societăţii mediatice este configurată televizionar, adică prin televizor şi internet. 

Care este problema?

În momentul în care a apărut televiziunea, justificarea acesteia era aceea că reflectă realitatea, un fel de oglindă în care se concentrează ce este mai semnificativ din lumea care ne înconjoară. În timp însă, cercetătorii culturii televizualului constată că lumea tv sau lumea internetului este într-o măsură foarte mică o reflexie a lumii reale, şi, în cel mai bun caz, un punct de vedere subiectiv privind realitatea. Aceasta când nu este o pură ficţiune. Apare însă un alt fenomen: lumea reală devine din ce în ce mai mult o reflexie a lumii virtuale. Asta pentru că evenimentele politice se construiesc la televizor şi în general un eveniment care nu e reflectat mediatic e ca şi cum nu ar exista. Oamenii se îmbracă după cum văd la televizor, îşi alcătuiesc agenda discuţiilor cotidiene tot pe marginea actualităţii mediatice şi împărtăşesc majoritatea părerilor dominante în opinia publică. Astfel că George Gergner, unul dintre cei mai mari sociologi ai comunicării din toate timpurile, observa că dacă în trecut oamenii îşi construiau imaginea interioară despre lume în baza experienţei din familie, comunitate, biserică şi şcoală, astăzi, această imagine este configurată eminamente prin interacţiunea cu mass-media. Omul modern, hrănindu-se într-o măsură tot mai mare din izvoarele lumii virtuale, ajunge ca în sângele lui să circule tot mai mult ideile sau reprezentările acesteia despre lume.

Şi mi se va spune din nou că nu este nici o problemă, că lumea a evoluat, încât noua experienţă umană e mult mai bogată şi mai intensă. Aceste idei şi altele asemănătoare se vehiculează în retorica justificativă a mediului virtual. Problema fundamentală este aceea că una este realitatea, şi alta reprezentarea mai mult sau mai puţin fidelă a ei. În spatele realităţii, a zidirii, a făpturii lui Dumnezeu întotdeauna se află raţiunile, logoi, prin care acestea sunt ţinute în existenţă de energiile dumnezeieşti. Acestea, prin împărtăşire, ne hrănesc, ne bucură sufletul, ne dau nădejde, ne motivează. Căci prin toate aceste raţiuni simple, naturale, mintea omului urcă către izvorul lor, către Unul Dumnezeu.

În spatele lumii virtuale însă, se află un conglomerat de reprezentări ale unor mulţimi de subiecte de conştiinţă: scenografi, regizori sau autori anonimi de pe internet. Astfel că experienţa omului mediatic, în loc să afle un numitor comun în zidirea lui Dumnezeu, în raţiunile pe care El le-a pus în creaţie, în Adevăr, aceasta va fi împrăştiată într-o infinitate de opinii, o adevărată legiune, care reprezintă versiuni individualizate ale adevărului. Iar unde sunt mai multe adevăruri nu este nici un adevăr. Scufundaţi într-o lume care nu este reală, cu mintea plină de tot felul de naraţiuni, în limbaj duhovnicesc, idoli de gând, pentru omul prizonier lumii virtuale va fi tot mai dificil să comunice cu cei de lângă el. Problema este una dintre cele mai importante cu care se confruntă şi se vor confrunta psihologia şi psihoterapia zilelor noastre. Conflictele, divorţurile, însingurarea sunt urmările logice ale pierderii reperului comun, a adevărului pus de Dumnezeu în zidirea sa, ca punct de referinţă a comunicării şi înţelegerii dintre noi. În acest context, singura soluţie pe care o văd este revenirea la relaţiile tradiţionale ale omului cu natura, cu ceilalţi oameni şi cu Dumnezeu, păzirea minţii în faţa bombardamentului informaţional şi, desigur, recuperarea în viaţa noastră a dimensiunii psihoterapeutice a vieţii în Biserică. Experienţa Absolutului, a unităţii adevărului în Hristos, este până la urmă cea mai bună terapie a împrăştierii în legiunea de naraţiuni şi opinii care sfâşie trupul umanităţii, şi chiar al Bisericii lui Hristos în zilele noastre.

Dr. Virgiliu GHEORGHE

Aţi primit daruri de la Moş Crăciun?

Cel mai frumos cadou pe care-l puteți face cuiva este Iubirea.

Cu toții alergăm care încotro pentru a cumpăra cele mai frumoase, strălucitoare, scumpe cadouri pentru cei dragi. Ne gândim bineînțeles să fie consistent, frumos ambalat, scump și de ce nu cât mai mare. Considerăm că modul în care arată un cadou va face diferența în ochii celor care îi iubim.

De aceea, înainte să pornim la cumpărături, îngrijorați de povara financiară a cadourilor, ar trebui să știm că felul în care arată și ceea ce conțin ele nu este foarte important pentru cei dragi.

Atâta timp cât este ales cu dragoste, cu gânduri frumoase, iar darul tău vine din inimă și nu din obligație va fi cel mai prețios cadou dintre toate.

Vă mai amintiți atunci când eram mici și nu aveam un buget al nostru, însă și așa doream să-i surprindem pe părinții noștri cu ceva din partea noastră ? Cadourile făcute erau mai mult simbolice și totuși bucuria din privirile și inimile părinților ne emoționau întotdeauna.

Așa se întâmplă și acum. Părinții ai căror copii sunt plecați departe vor fi cu mult mai impresionați de o scrisoare scrisă de voi, de ceva personal și micuț, ales cu grijă și dragoste decât de voluminoasele pachete trimise cu autocarul. Iubitul/ iubita va fi cu mult mai emoționată dacă veți alege ceva simplu dar care să exprime întreaga voastră dragoste. Copii voștri vor fi cu mult mai încântați de timpul petrecut în familie, de cadourile reprezentative, de darurile create de voi decât de gadget-urile din marile magazine, care sunt fără doar și poate impersonale și reci. Dragostea ar trebui să se găsească în fiecare dintre cadourile de sărbători. Atunci, darurile voastre vor depăși cu mult așteptările și persoanele iubite vor fi sigure de sentimentele voastre și se vor simți minunat. 

sursa http://anasstassya.wordpress.com/

Crăciun binecuvântat tuturor!

Binecuvântat fie sezonul care implică întreaga lume într-o conspiraţie a Iubirii!

Magia Crăciunului îşi întinde aripile peste întreaga lume şi astfel totul devine mai lin şi mai frumos… Întotdeauna percep Crăciunul ca fiind cel mai minunat moment al anului, o perioadă a bunătăţii, iertării şi dărniciei, singurul moment din întregul an când copiii, femeile şi bărbaţii din toată lumea acceptă la unison şi fără rezerve să-şi deschidă inima şi să simtă că fac parte din Întregul pe care-l reprezintă Umanitatea – nu doar simpli călători singuratici către destinaţia finală…

Crăciunul este o necesitate pentru că trebuie să existe cel puţin o zi din an în care să ne amintim că suntem aici şi pentru altceva/altcineva în afara propriei noastre persoane.

Crăciunul nu este un moment în care oamenii au un comportament neobişnuit, ci este de fapt singura perioadă din an în care oamenii pot să asculte de impulsurile lor naturale şi să-şi exprime adevăratele sentimente – iubire, dărnicie, pace – fără ca ego-ul lor să se simtă în pericol. De fapt, Crăciunul este poate singura perioadă din an când oamenii au şansa să fie ei înşişi…

Uneori mă gândesc că avem aşteptări prea mari de la Crăciun, încercând să strecurăm în aceste zile mai toată bunătatea şi umanitatea de care suntem capabili. Cred că ar fi o idee mult mai bună ca spiritul Crăciunului să-l simţim câte puţin în fiecare zi a anului… să fim mai buni, mai darnici, mai tandri cu cei din jurul nostru şi să ne spunem în fiecare dimineaţă când ne trezim “Ce zi frumoasă! Astăzi vreau să mă simt ca şi cum ar fi Crăciunul!”

Spiritul Crăciunului îndeplineşte cele mai mari dorinţe ale omenirii – iubire, afecţiune, apartenenţă, compasiune, pace, armonie…

Crăciunul este momentul în care simţim tandreţe pentru trecut, curaj pentru prezent şi speranţă pentru viitor. Este momentul în care dorim ca toate aspectele vieţii noastre să fie în abundenţă şi toate drumurile vieţii noastre să conducă spre Pace…

Mesajul Crăciunului transmite faptul că lumea materială este conectată tot timpul la lumea invizibilă, spirituală. Sărbătoarea Crăciunului demonstrează faptul că întreaga umanitate este o imensă, mare familie… simţim cu toţii în inimile noastre acest lucru în această perioadă binecuvântată.

Crăciunul nu este de fapt o perioadă sau un sezon al anului, ci este mai degrabă o stare a minţii noastre. Să preţuieşti pacea şi bunăvoinţa, să simţi compasiune, asta înseamnă să simţi adevăratul Spirit al Crăciunului.

Orice se întâmplă de-a lungul anului, haideţi să păstrăm spiritul Crăciunului în inimile noastre ca pe o stea strălucitoare. Orice îndoieli sau termeri ne încearcă, să ţinem în sufletul nostru trăirile pe care le avem de Crăciun şi să ne reîntoarcem mereu la credinţa pură pe care am avut-o în copilărie.

Câteva sugestii de cadouri pentru Crăciun sunt următoarele: pentru duşmanii tăi, iertare. Pentru oponenţii tăi, toleranţă. Pentru toate lumea, dărnicie. Pentru fiecare copil, un bun exemplu. Pentru tine însuţi/însăţi, respect. 

Naşterea Domnului să vă găsească la ceas de pace, speranţă, bucurie şi căldură alături de cei dragi sufletului vostru. Vă doresc tot binele din lume, sănătate multă, gândurile bune şi curate să vă însoţească pretutindeni, fericirea şi împlinirea să vă fie mereu alături! Crăciun binecuvântat!

Cu iubire şi lumină,

Daniela

Şi amintirile pot fi vindecate!

Experiența vieții noastre e mai degrabă autohipnotică; e mai mult autosugestie și, pentru că-i așa, e important să știm că, gândurile negre lăsate să umble nestingherite prin minți, ne crează impresia că există o putere fantastică în ele și o realitate indubitabilă. În fapt, ele sunt doar înregistrări ale experiențelor noastre din trecut, în primul rând, experiențele așa cum au fost percepute de copilul din noi și nu neapărat așa cum s-au întâmplat ele.

Fiecare gând diferit pe care-l alegem conștient ne poate scoate din gropile comune ale suferinței interioare, fie și dacă aceasta-i consecința unor întâmplări nefericite a căror realitate se desfășoară în prezent. Fiecare gând bun, pe care-l alegem ca alternativă pentru unul distructiv sau lipsit de energie, are puterea de a corecta percepția ”din trecut” și, în consecință, de a corecta trecutul însuși. Trecutul e o înregistrare (amintirea) a felului în care noi am perceput experiențele acolo, atunci, de mult. Nu putem schimba oamenii care au trecut prin viețile noastre (nici nu avem puteri magice, care să ne ajute să-i schimbăm pe cei prezenți azi și acum în ele), nu ne putem schimba experiențele fizice, dar putem schimba orice percepție, orice emoție pe care am trăit-o în relația cu oricine și cu orice, iar asta echivalează cu o vindecare în propria conștiință. Această shimbare aduce vindecarea ființei care s-a simțit rănită sau a rănit, eliberează ființa din prezent de emoțiile distructive și ne ajută să ne simțim plini de iertare și de înțelegere față de toate ființele care au ”fost” în viețile noastre. Pană a ajunge acolo, însă (distanța de la suferință, durere sau furie la înțelegere și compasiune presupune să acceptăm faptul că avem de făcut un drum lung de la întuneric către lumină) ar trebui să știm că avem puterea de a ne vindeca amintirile, avem libertatea absolută de a ne dezlega de trecut (de tați și de mame care ne-au rănit, ne-au părăsit sau de cine știe ce alte clipe de coșmar ale copilăriei noastre), dar că, acest lucru presupune să privim permanent doar spre noi și să știm că nu suntem sclavii emoțiilor noastre negative, așa cum tindem să credem, ci doar creatorii lor. Asta-i vestea bună, căci creatorul din noi poate să-și schimbe creația și făcând aceasta poate să-și schimbe viața!

de Maria Timuc

Scrisoare către Moş Crăciun

Voi fi scurtă şi la obiect 

Dă-mi să-i văd pe ceilalţi îngeri şi pe mine cea mai rea.

Dă-mi câte un cot atunci când trebuie - să îmi înghit cuvintele răutăcioase, mândria, răutatea şi alte otrăvuri d-astea omeneşti. Şi să nu le mai scot în lume. Împinge-mă un pas în spate când vreau să păşesc în faţă. Şi nu trebuie. Şi împinge-mă un pas în faţă când stau în spate, deşi nu ar trebui. Da'-mi place acolo că-i călduţ. Şi nu mă doare capul.

Dă-mi să mă smeresc eu, chiar şi când îmi pare mai mult că nu ar trebui. Să tac chiar şi când sunt judecată pe nedrept. Şi să iau pietrele pe care le aruncă alţii în mine, să le transform în flori. Pe care tot lor să li le dăruiesc. Natural. Fără să mi se pară că ce nobilă sunt eu...

Dă-mi să binecuvântez pe cel ce mă priveşte cu dispreţ şi dă-mi să pot să sar să îl apăr pe cel ce m-a lovit mai devreme, de va fi la rândul lui lovit. Fă-mi clar ce trebuie să vreau. Şi ce nu.

Dă-mi ochi să văd durerea altuia, chiar şi când nu e rostită şi mâini să o alin chiar şi când inima ce plânge se sfieşte să strige după ajutor. Şopteşte-mi tu reţeta aia secretă care transformă suferinţa în bucurie. Ştii tu care... Aia!

Dă-mi tu putere să înving gândul viclean şi să mă agăţ de cel bun. Lipeşte-mă de el, să nu mă desprind oricât de mult m-ar trage celălalt. Mai dă-i tu răbdare îngerului ce îmi tot şopteşte din dreapta şi fă-l să mă tragă cu putere după el când o iau vijelios spre stânga. Iarăşi...

Acoperă-mi ochii să nu văd ce e rău la altul. Nici ce pare frumos, dar îmi ascunde încă o posibilă rană. Încă un posibil bolovan în sacul acela greu. Ştii tu în care. În ăla!

Umple-mi tu golurile cu iubire, micimile cu mărime de suflet, inundă-mi întunericul cu lumină şi dă-mi iubirea aia. Ştii tu care! Aia!

Dă-mi măcar răbdărică atunci când nu mai am deloc răbdare. Leagă-mi tu mâinile să nu rănesc, dacă chiar nu pot să mângâi.

Dă-mi să îi văd pe cei pe care nu-i vede nimeni, să îi aud pe cei pe care nu îi mai aude nimeni şi să îmi amintesc de cei pe care toţi i-au uitat. Acoperă-mi ochii să nu văd atunci când nu trebuie, dacă chiar nu pot să nu poftesc la bunul altuia. Acoperă-mi urechile să nu aud, dacă chiar nu pot să îmi înfrânez răspunsul. Acoperă-mi gura să nu am glas, dacă chiar nu pot să nu cârtesc. Pune-ţi tu mâinile peste mâinile mele şi fă ce ai de făcut în lume. Şi picioarele tale să poarte paşii mei spre unde ai de mers. Căci singură, de capul meu, cine ştie unde mai ajung. Iarăşi. Scoate-mă, de oriunde voi cădea şi vino tu după mine, dacă vreodată voi mai rătăci. Iarăşi.

Dă-mi să nu fac măcar rău, dacă nu pot face bine. Să nu urăsc, dacă nu pot iubi.

Dă-mi să văd, când nu voi putea crede în ce nu văd. Dar, totuşi, te mai rog o dată, că dacă am asta, am tot.

Dă-mi totuşi iubirea. Aia. Ştii tu care!

Îţi mulţumesc.

Cam atât. În mare. Vezi tu ce poţi. Dacă poţi. De-i prea mult, dă-mi tu iubirea. Ştii tu care Aia! Mă descurc eu dup-aia cu tot...Mulţumesc. La mulţi ani. Te iubesc!

P.S Nu uita de iubire Şi atât!

de Alexandra Svet

Cei ce n-au necazuri!

Nouă, toate necazurile ne vin de la greşeli, nu de la Dumnezeu. El numai le îngăduie şi spală cu ele vinovăţiile noastre. Oamenii însă tare greu pricep că îndreptarea prin necazuri dovedeşte nu părăsirea lui Dumnezeu, ci milostivirea Lui.

Ba chiar prin aceea ştim că Dumnezeu are grijă de noi, dacă vom avea necazuri. Fiind atotbun şi atotînţelept, ne poartă de grijă şi ne spală, cu milostivire, ori vrem, ori nu vrem, ori pricepem acum, ori vom înţelege pe urmă. Căci: "Dumnezeu este îndelung răbdător şi mult milostiv, dar nepedepsit nimic nu lasă". El aşteaptă o vreme să vadă: ne grăbim noi cu pocăinţa de bunăvoie sau nu; învăţăm din necazurile altora sau aşteptăm să ne spargem şi noi capul de ele, ca şi ei?

Dumnezeu vrea să ajute pe toţi, dar nu toţi primesc purtarea Sa de grijă. Aşa se face că sunt oameni păcătoşi care n-au necazuri. Pe aceştia i-a lepădat Dumnezeu. Căci ştiindu-le firea, precum că nu au leac şi nu pricep nimic din ocârmuirea Sa, îi lasă în păcatele lor. Aceştia sunt cei de care zice David că:

"N-au nici o suferinţă până la moarte şi sunt plini de sănătate; cu oamenii la ostenele nu iau parte şi nu sunt supuşi la bătăi ca ceilalţi oameni. Râd de toată lumea şi grăiesc de sus. Iată, necredincioşii huzuresc în lumea aceasta şi-şi adună bogăţii".

Aşa încât mulţi din neştiinţă: "Râvnesc soarta (pământească) a necredincioşilor, văzând propăşirea păcătoşilor"; dar când înţeleg "sfârşitul păcătoşilor" - iar aceasta le vine numai când intră la "Altarul Domnului" - abia atunci nedumerirea li se împrăştie. Căci la Altarul Domnului, unde: "se află ascunse toate comorile cunoştinţei şi ale înţelepciunii", în Iisus Hristos adică, ei află că: "Pentru vicleşugul lor îi pune Dumnezeu pe căi alunecoase şi-i lasă să cadă în prăpastie şi ajung la pustiire".

Nu fericiţi, aşadar, pe cei ce n-au necazuri în lumea aceasta. Căci, cunoscându-i Dumnezeu că n-au minte să-l înţeleagă căile, nu le mai rânduieşte o îndreptare prin încercări în lumea aceasta, ci osânda în cealaltă. Iată de ce: Dumnezeu preamilostivul, chiar şi când osândeşte la iad tot milostiv se dovedeşte şi ca un mai-nainte ştiutor din veci a toate, nu le trimite necazuri pe potriva păcatelor lor, căci mândria lor cea peste măsură de mare nu rabdă nicidecum umilirea încercărilor. Dimpotrivă, încercarea lui Dumnezeu de a-i spăla prin necazurile cele fără de voie, lor li s-ar întoarce tocmai pe dos. Căci ei, iubind mai tare mândria şi slava deşartă a vieţii acesteia, decât smerenia şi supunerea lui Dumnezeu, tocmirea nebună a minţii lor îi aruncă în deznădejde, din care fac cel mai mare şi mai de pe urmă păcat în lumea aceasta: sinuciderea, omorârea de sine. Ori toate celelalte păcate, ce le-ar putea face omul, adunate la un loc, sunt mai mici decât acesta singur. De aceea, din milostivire mai presus de înţelegere pentru mulţimea neputinţei lor, nu-i bagă Dumnezeu în cuptorul smereniei, că nu rabdă neghina o probă ca aceasta, ci vor merge în osândă, dar nu în osânda cea mai mare, ca ucigaşii de sine. "Deci dacă cineva, păcătuind în chip vădit şi nepocăindu-se, n-a pătimit nimic până la moarte, socoteşte că judecata lui va fi fără milă acolo."

(Pr. Arsenie Boca - "Cărarea Împărăţiei")

Iubirea. Un DAR

Iubire e atunci când nu îţi e teamă. Când ştii că oricine altcineva ar apărea, nu poate avea ce aveţi voi. Ar putea avea poate mai mult, iar atunci nu îţi rămâne decât să te bucuri. Da, să te bucuri pentru celălalt. Din locul acela adânc unde tu şi cu el aţi devenit unul. Căci din locul acela din adâncurile sufletului său, unde nimeni nu a mai ajuns până la tine, lucrurile se văd altfel decât de la suprafaţă. Şi, de acolo, dacă celălalt e fericit eşti şi tu. Chiar dacă asta înseamnă că a apărut altcineva. Chiar dacă asta înseamnă că tu va trebui să pleci, undeva fără zâmbetul şi sclipirea din ochii ce erau cândva numai pentru tine. Inima celuilalt, ce rămâne să bată în inima ta, e fericită. Şi asta e tot ce vrei să ştii. Că sclipirea aia din ochi e pentru tine sau nu e mai puţin important, căci în locul acela din adâncuri de suflet, unde v-aţi scufundat amândoi ţinându-vă de mâini, uimiţi de cât de adânc şi de frumos şi de altfel era totul, noţiunile "tu", "eu", "al meu", "al tău" sau "gelozie" par doar bule de aer, bulbuci zgomotoşi ce bolborosesc la suprafaţa apei, când e tulburată de vreo pietricică aruncată de un puşti obraznic şi răutăcios. 

Acolo, în adâncuri, e linişte. E pace. Nimic nu tulbură iubirea. Căci acolo în adâncuri forma nu mai contează, măştile au căzut demult şi a rămas doar sufletul. Până şiTimpul a dispărut, căci sufletul se conjugă doar cu veşnicia. Distanţa între "tu" şi "eu" s-a topit, căci iubirea a dat foc inimilor ce s-au contopit într-una. Acolo în adâncuri e mai puţin important că zâmbetul celuilalt va fi de mâine pentru altcineva. Căci zâmbetul său şi zâmbetul tău au fost cândva unul şi acelaşi. Căci inima ta şi inima sa au fost cândva una şi aceeaşi. Şi niciodată, cu nimeni nu va mai fi la fel. Va fi poate mai rău. Va fi poate mai bine. Ei bine, în locul acela din adâncuri, unde aţi mers ţinându-vă de mâini, nu există mai rău sau mai bine. Există doar fericirea celuilalt. Şi asta e tot ce îţi doreşti. Că e cu tine. Sau fără de tine. 

E posibil să te doară. Să îţi vină să urli, să te rănească, să te mintă, să îţi greşească, să te trădeze, să înnebunească, să devină parcă un alt om, pe care nici nu-l mai recunoşti. Iubire e când în locul acela din adâncuri, din cele mai adâncuri, unde te-a aşezat cu grijă - căci cu tine le-a descoperit pentru prima oară - în locul acela unde aţi sădit împreună un copac cu rădăcini în cer şi în infinit, în locul acela unde ai iubit până la lacrimi, în locul acela tainic, durerea pe care o simţi şi furia că te-a rănit sunt mai mici decât iubirea şi dorinţa de a-l reîntâlni cândva. În veşnicia din care aţi gustat frânturi pentru prima oară împreună. 

Aşa că, din locul acela tainic din sufletul vostru de altădat, te rogi. Te rogi cu lacrimi. Să fie iertat. Să nu i se pună păcatul de a fi rănit. Să poţi să îl vezi din nou în veşnicie... 

Pentru toţi cei ce îşi spun citind neîncrezători "mă laşi??", pentru toţi cei ce nu cred că e posibil aşa ceva - aşa cum nu credeam nici eu până nu demult - o menţiune. Iubirea, asta de care vorbesc, asta atât de altfel, asta ce sună atât de nerealist, iubirea asta...nu e ceva pentru care să faci tu ceva. La care să lucrezi. Pentru care să faci eforturi. Felul ăsta atât de altfel de a iubi, sau poate de fapt singurul fel de a iubi care e adevărat, ţi se întâmplă sau nu. Iubirea asta Este sau nu este. E o iubire pe care o simţi sau nu o simţi. Ea vine şi îţi umple inima cu linişte şi cu o siguranţă ce contrazic orice realitate, fără ca tu să te străduieşti să faci ceva în direcţia asta. Dacă ţi-ai impune, nu ar ieşi. Oricât ai încerca să lucrezi să fii aşa, dacă nu e, nu e. Nu poţi face nimic atât de nobil, nu poţi simţi atât de înalt, cu de la tine putere....

Iubirea asta, felul asta atât de altfel de a iubi, este un D A R. 

Ţi se dă sau nu. 

Şi, de cele mai multe ori, odată ce ţi s-a dat, nimic nu ţi-o mai poate lua. Doar tu singur ţi-o poţi alunga... Când nu ai încredere în ea. 

(Dar până şi încrederea asta e un dar. Ea e sau nu e) 

Adormi liniştit, zâmbind, adâncit în inima ta. O iubire fără de teamă, de "mâine", de "eu", de umbre, de lacrimi, de îndoieli, de nelinişti, de întrebări, îţi zâmbeşte din ea. Sau poate că nu. Poate că doar neiubirea plânge în adâncul din inima ta.... 

Oricum ar fi, în sfârşit am înţeles. Dacă nu e, nu e vina ta. Nu, nu poţi face nimic ca să iubeşti aşa. Chiar dacă ai încerca, nu ţi-ar ieşi. O iubire ca asta nu se poate simula, forţa, împinge, lucra... 

Iubirea asta, de dincolo de "dacă", de "tu" şi de "eu" şi de timp şi de "vreau" şi de "al meu" e cel mai frumos DAR pe care l-ar putea primi vreodată inima ta... 

De-l ai, nu te îngâmfa. Şi nu plânge dacă (încă) nu-l ai. N-o mai căuta. Ea este cea care te va găsi. Doar când va vrea. Cel ce ţi-o dă în DAR. 

Nu mi-a luat decât o viaţă de om. Dar ce bucurie şi ce linişte când în sfârşit înţelegi că nu e despre tine, că singur eşti mult prea mic, meschin şi urât, că omeneşte iubim mult prea animalic, limitat, posesiv şi vulgar... Că o iubire din-asta mare, ce străbate cerul şi timpul şi eu-l şi totul....nu poate fi decât un DAR! 

(Şi poate că până şi înţelegerea asta, după atâţia ani de lacrimi, de kilometri, de căutări, de zboruri şi de întrebări, înţelegerea asta atât de limpede, într-o inimă dintr-o dată atât de plină, de luminoasă şi de liniştită, înţelegerea asta atât de clară, aşa dintr-o dată, cu liniştea ei de RAI... nu e altceva... decât tot ... un DAR) 

de Alexandra Svet
http://www.alexandrasvet.ro/

Nimic în lume și în viața noastră nu este întâmplător, ci toate au o motivație profundă și scopul lor înalt

 

Pentru Creștinism și Biserica noastră Ortodoxă nu există noroc. Nicăieri în Sfânta Scriptură și în toate scrierile patristice nu se vorbește despre învățătura și credința în noroc. Cuvântul noroc nu exprimă nimic altceva fără numai neștiința noastră cu privire la cauzele fenomenelor și a evenimentelor vieții. Nu există nici o zeitate sau vreo forță oarbă care să se numească noroc. Tot ceea ce ni se pare nouă întâmplător și simptomatic izvorăște totdeauna dintr-o pricină mai profundă.

Când spunem că un fapt se datorează norocului, este un fel de a spune și nu înțelegem nimic mai mult fără numai că pricina ne-a fost necunoscută și nu că norocul este pricina lucrurilor. De aceea, cineva a spus: „Norocul este, poate, pseudonimul lui Dumnezeu, când nu vrea să semneze…?”.

Dar atunci ce există? Purtarea de grijă (Pronia) a Dumnezeului nostru, Cel atotputernic, atotînțelept și preabun, Care se manifestă ca energie necreată de creare, conservare și cârmuire a lumii văzute și nevăzute. Prin Pronia lui Dumnezeu fiecare făptură este ajutată să-și înfăptuiască scopul pentru care a fost creată. În vechiul Testament citim: „A Ta, Părinte, purtare de grijă ocârmueşte aceasta, Tu, Care ai deschis cale în mare şi cărare nerătăcitoare în valuri, arătând că din tot lucrul poți izbăvi (Înțelepciunea lui Solomon 14, 3-4).

Și într-adevăr, Dumnezeu poartă grijă de toate. De la nenumăratele miliarde de nebuloase stelare și de sori, până la cea mai mică părticică a materiei. De la marii chiți care străbat oceanele până la invizibilul viermișor al adâncului. Atât pentru stejarii seculari și semeți, cât și pentru cea mai smerită floricică din prăpastia muntelui. Atât pentru vulturul cel mândru, cât și pentru insecta microscopică. Însă mai mult decât de acestea, Dumnezeu poartă grijă de împăratul pământului, de om.

Domnul nostru, voind să accentueze această mare realitate, ne trimite la natură, spunându-ne nespus de frumos: „Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte… Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc, nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia… Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? (Matei 6, 26-29). Și iarăși: „Vouă însă şi perii capului, toţi vă sunt număraţi” (Mt. 10, 30). Și aceste cuvinte minunate: „Au nu se vând două vrăbii pe un ban? Şi nici una din ele nu va cădea pe pământ fără ştirea Tatălui vostru” (Mt. 10, 29).

Așadar, nimic în lume și în viața noastră nu este întâmplător, ci toate au o motivație profundă și scopul lor înalt. Există un plan dumnezeiesc pentru lume, în general, și pentru fiecare făptură în parte, în special. Desigur, în cazul omului, Dumnezeu îmbină planul Său, într-un chip preaînțelept și tainic, cu libertatea voinței, pe care El Însuși i-a dăruit-o. Nu există soartă, destin sau predestinație absolută. Omul, de multe ori, întrebuințând rău această libertate a sa, se pare că zădărnicește planurile lui Dumnezeu, însă nu izbutește, ci el însuși se distruge.

Prin urmare, fiindcă nu există noroc, arătat este că nu trebuie să existe oameni norocoși și nenorocoși, favoriți sau nu unei oarecare sorți oarbe. Acestea sunt doctrine și concepții ale întunecatei idolatrii a trecutului și prejudecăți superstițioase, pe care le cultivă intenționat diferiți fermecători, prezicători, vrăjitori, astrologi, jucători în cărți etc. spre folosul personal. Din toate acestea a venit Hristos să ne slobozească, dăruindu-ne îmbelșugata lumină a adevărului Său.

„Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32).

De altfel – dacă vrem să înaintăm în cazuistică – datorită căror criterii caracterizăm de obicei un om norocos sau nenorocos? Datorită bogăției, ocupației, profesiei, căsătoriei, familiei, sănătății, întâmplării etc. Dar acestea constituie doar partea biologică, iar nu întreaga viață. Cu toate acestea, o cercetare profundă și a acestor cazuri ne ajută să vedem că:

a. Cel care pentru tine poate fi considerat norocos, pentru alții poate fi considerat nenorocos. De pildă are bogăție, dar nu are sănătate; are serviciu bun, dar nu are familie bună etc.

b. Ceea ce considerăm noi norocire bună, în esență se poate să fie cea mai mare nenorocire și invers. De pildă, se căsătorește o fată și-i spunem „Ce norocoasă ești!”, însă mai târziu se dovedește că această căsătorie nu a fost norocită… Un tânăr nu reușește la admitere și spunem că nu are noroc, însă aceasta poate deveni pretext să se orienteze în altă parte și să se distingă. Marii creatori nu arareori au fost „victimele” a astfel de „lipse de noroc”. De aceea cineva a spus: „Nenorocos este cel care nu poate suferi lipsa de noroc”.

c. De multe ori norocos îi spunem unuia care, cu abilitatea, cu viclenia, cu minciuna, cu hoția sau cu parvenirea sa izbutește să progreseze și să supraviețuiască călcând peste cadavre. Însă îl numim nenorocos pe omul cinstit și cu caracter integru care, pentru a nu-și călca pe conștiința sa, pierde astfel de „ocazii”. Dar oare aceste caracterizării sunt corecte?

d. Experiența mărturisește că norocul fiecăruia se află în mâinile sale. Nimeni nu s-a născut cu o lingură de argint în gură. Hărnicia și osteneala cinstită fac buna norocire. Și dimpotrivă, lenevia și nelucrarea sunt maica a tot felul de nenorociri.

e. Viața noastră – așa cum s-a spus – se rostogolește în cadrul tainei Proniei lui Dumnezeu, care cu o nespusă mulțime de moduri lucrează fie „prin bunăvoință”, fie „prin îngăduință” așa cum ne învață credința noastră, prin plăcutele și neplăcutele evenimente, în chip pedagogic și progresiv, pentru a ne conduce în brațele Sale.

În cele din urmă, norocosul este cel care și-a dobândit sufletul său, iar nenorocos este cel care și l-a pierdut. „Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?” (Marcu 8, 36).

Sursa: Arhim. A. Karamatsanis, Părinții și problemele vieții noastre, ed. Sf. Mănăstire Sf. Atanasie Kolindros.

http://www.marturieathonita.ro/

Gândim prost și mult, ne îngrijorăm fără rost...

Gânduri. Ne lovesc ca bulgării de zăpadă. Unii se sfărâmă în zăpada pufoasă și albă înainte să ajungă la destinație, iar alții ne izbesc cu tăria unui pumn. În preajma sărbătorilor întotdeauna simțim melancolia, singurătatea, prezentul ceva mai acut decât în restul anului. Poate fiindcă ne pregătim să facem calculul realizărilor și să tragem linie. Sau poate fiindcă suntem neliniștiți cu privire la noul an. Fiecare gând sau sentiment, fiecare vis sau dorință ne schimbă starea interioară. Devenim confuzi, neliniștiți, temători. Ne adresăm întrebări, ne frământăm în tăcere, ne gândim la soluții pentru problemele noastre. Viața ne ajunge din urmă și pune sub lupă toate faptele noastre, toate gândurile, toate eșecurile, toate lecțiile învățate. Este greu să te prefaci că nu-ți pasă. Fiindcă sub toate zâmbetele de gheață pe care le porți zilnic, se află adevăratul foc al inimii tale. Toate incertitudinile. Toate întrebările. Toate gândurile. Și ele nu te lasă să simți, să auzi liniștea. "Oare ce pot face mai mult ?" sau "De ce oare am făcut lucrul acesta" sau "Oare este bine că am procedat în felul ăsta?"

Toate acestea reprezintă gaura neagră din mintea noastră. Ne atrage ca într-o capcană premeditată și noi nu realizăm acest lucru. În ultimul timp am observat că oamenii sunt mai irascibili decât de obicei. Că nu-și găsesc rostul, că sunt cuprinși de nerăbdare. Cred că starea aceasta se datorează doar gândurilor negative care prind contur în mintea noastră și coboară în inimi. Ne tulbură liniștea interioară și ne macină secundă de secundă sentimentele frumoase depozitate cu mare greutate și grijă. Nu este ușor să ai un interior curat și pur. Și mai ales ca acesta să rămână mereu așa pe durata vieții. Ne petrecem majoritatea timpului încercând să frecăm podeaua sufletului în speranța că-i vom reda luciul de altă dată, însă ceea ce nu vedem și nu înțelegem este că ea se pătează zilnic de cuvinte și gânduri murdare, de resentimente și invidie, de egoism și răutate. Ceea ce ne întrebăm rămâne la stadiul de întrebare fiindcă nu știm cui să adresăm frământările noastre.

Gândim prost și mult, ne îngrijorăm fără rost, simțim teamă fără a fi necesar și asta doar fiindcă nu știm către cine să redirecționăm micile noastre neliniști.

Dumnezeu este alături de noi în fiecare moment al existenței noastre, pregătit să ne asculte neliniștile, să ne îmbrățișeze sufletele, să ne redea armonia și pacea mult așteptată. El este gata să ne primească la sânul său, să ne sărute frunțile îngândurate, să ne vindece rănile inimii. El este destinatarul gândurilor tale. El este răspunsul tuturor întrebărilor nerostite dar gândite. El este cheia spre lumină, adevăr și iubire. Și atunci de ce oare ne petrecem timpul gândind la ceea ce ar fi putut fi, la ceea ce nu avem, la ceea ce am fi putut face dar nu am făcut la timp, în loc să ne bucurăm de ceea ce avem, de momentul prezent, de prezența oamenilor dragi în viața noastră, de binecuvântările zilnice?

sursa http://anasstassya.wordpress.com/

O viaţă printre oameni

Fiecare om, fiecare secundă petrecută lângă cineva, ne învață ceva.

Reprezint alegerile făcute cândva, încrederea pe care o am în oameni depinde de cei care m-au dezamăgit cândva, astăzi plâng mai puțin pentru că în trecut am plâns prea mult, astăzi visez mai puțin pentru că ieri eram cu capul în nori. Astăzi mă simt un om curajos, ieri eram un om fără experiență; astăzi pășesc cu încredere printre necunoscuți, ieri îmi era teamă de părerile celorlalți.

Cândva am ales să cred prea mult în vorbe și să mă mulțumesc cu puține fapte; îmi protejam sufletul cu promisiuni dulci, de multe ori am iubit fără să vreau și m-am mulțumit cu resturi, dar la un moment dat mi-am dat seama că merit mai mult.

Eu am greșit pentru că am avut încredere, persoanele din jurul meu au greșit pentru că m-au dezamăgit.

Viața și oamenii ne fac să ne schimbăm; ne place ceea ce suntem astăzi și ne întrebăm de ce am ales anumite căi în trecut; ne mulțumim cu ce avem astăzi și ne întrebăm cum de n-am vrut mai mult în trecut.

Suntem trecut, prezent și viitor.

Suntem remușcări,păreri de rău și fericire.

Suntem mândrie și curaj.

Suntem oameni. Suntem suflete. Suntem experiențe.

de Maria Cristiana Tudose

Nu pot să urăsc, fiindcă eu cred că răutatea oamenilor ascunde suferinţe proprii, neîmpliniri şi dezamăgiri...

Nu sunt capabilă să urăsc. O spun cu toată sinceritatea în faţa voastră, avându-l ca martor pe Dumnezeu, singurul care poate vedea sentimentele adevărate (nu declarate) ale omului.

Da, mă supăr, mă enervez, gândesc negativ şi uneori mai simt şi nevoia de răzbunare... Dar, oricât de mult mi-ar greşi un om, nu pot să îl urăsc. Dincolo de orgoliul meu lezat de nedreptatea pe care cineva mi-o face, există un raţionament puternic, poate naiv, care îmi spune că noi, oamenii, nu ne naştem răi. Ne naştem puri, buni şi plini de iubire, dar experienţele trăite pe parcursul vieţii ne înrăiesc. Depinde de puterea fiecăruia de a depăşi necazurile... Pe unii necazurile îi fac slabi, pe alţii îi fac puternici.

Nu pot să urăsc, fiindcă eu cred că răutatea oamenilor ascunde suferinţe proprii, neîmpliniri şi dezamăgiri...

Mai mult decât că nu urăsc, mă bucur de binele şi de fericirea celor care mi-au făcut rău. Nu, nu e ipocrizie, nu sunt cuvinte care să mă pună pe mine ca om într-o lumină bună. Este sinceritate şi am un argument puternic. Dacă nu laşi orgoliul să decidă sentimentele pentru un om şi laşi bunătatea să facă asta, te vei bucura de fericirea celor care te-au nedreptăţit. Orgoliul va spune că aceştia nu merită fericirea, dar bunătatea te va ajuta să vezi lucrurile dintr-o altă perspectivă... 

Nefericirea celor care mi-au făcut rău nu îmi face mie dreptate, nu îmi alină durerile, nu schimbă trecutul... 

Mă bucur sincer pentru reuşitele şi fericirea celor care mi-au făcut rău, pentru că eu cred că orice bucurie a lor este o răsplată binemeritată pentru suferinţele şi nedreptăţile care i-au făcut să devină răi şi nedrepţi... Şi, în naivitatea cu care cred în schimbare, în reabilitare şi în iubire, sper că bucuriile şi fericirea pe care le trăiesc oamenii care mi-au făcut rău, le vor aminti că pot fi buni... 

de Irina Binder

DE CE SE TERMINĂ IUBIREA ?

M-am întrebat chiar astăzi cu voce tare de ce se termină iubirea.

Ne uităm la bătrânii care încă mai sunt prin parcuri, de braț, și ne întrebăm cum au rezistat ... Cum dragostea care i-a unit odată a răzbit zecile de ani de mână, iar acum se plimbă în doi prin parc, același parc în care acolo doi tineri se sărută, în colțul celălalt alți doi se ceartă, o mămică-și plimbă pruncul, singură și-ngândurată, un tată-și privește tăcut, cu dor, copilul care pleacă alături de mamă, departe de el ... Programul de vizită s-a terminat...

Același parc, destine diferite.. Figuri tinere care urmăresc cu coada ochiului bătrânii ce-și plimbă alene, căsnicia la braț, pe alei ...

Cum este posibil ?

***

Cuplurile ucid iubirea prin uitare.

Cuplurile ucid dragostea prin neglijarea a ceea ce odată, iubeau.

Cuplurile ucid dragostea prin incapacitatea de a mai prețui ceea ce, cu toată inima lor, prețuiau când s-au îndrăgostit.

Cuplurile au uitat să râdă-n doi și au uitat să trăiască bucuriile și necazurile umăr la umăr.

Cuplurile au uitat ce-nseamnă sprijin și atenție și frumusețea, peste ani, a unui gest de tandrețe.

Cuplurile au uitat că un compromis nu înseamnă orgoliu înfrânt ci dorința de armonie .

Cuplurile au uitat să-și vorbească în limba în care-și vorbeau când s-au unit. Cuplurile au uitat să fie solul păcii și s-au transformat în câmpul de război al încăpățânărilor fără sens și al reproșurilor nesfârșite și de multe ori neîntemeiate.

Cuplurile au uitat ce înseamnă a mânca o prăjitură cu o singură linguriță și două guri.

Cuplurile au uitat ce-nseamnă atenția îndreptată către nevoile celuilalt.

Cuplurile au uitat, în final, respectul de sine.

Inevitabil, unul dintre cei doi uită și ignoră mai repede decât celălalt stârnind astfel întâi confuzie, apoi durere și, la sfârșit, nemulțumiri care, de multe ori, se revarsă-n exterior sub forma unor certuri fără niciun rezultat.

Inevitabil, unul dintre cei doi uită să mai dăruiască, prea obosit de muncă, prea plictisit de rutină (deși rutina tot el a generat-o), prea obișnuit să primească. Iar celălalt, inevitabil, refuză să accepte inițial apoi, cu întrebările șiroind pe obraz, se zbate-n zadar să reaprindă un foc stins din prea multă comoditate ...

Inevitabil, în cei doi se nasc goluri. Și, inevitabil, cei doi nu mai sunt un cuplu, fiecare căutând să se reîntregească lângă altcineva, lângă altcineva cu care vor avea aceeași soartă, mai devreme sau mai târziu, din aceleași motive, pentru că - nu-i așa ? - unele greșeli se repetă la infinit, ele nefiind înțelese ori de unul, ori de celălalt, din noul cuplu ...

***

Îmi doresc ca dragostea mea să fie peste ani, ca a bătrânilor din parc, să mă privească plini de curiozitate tinerii, cum mă plimb alene la brațul moșului meu, pe sub copacii îngălbeniți, toamna...

de Herescu Elena Laura

Stimul pentru minte şi suflet

Aș vrea să dai uitării sentimentele de neputință ce te încearcă. 

Aș vrea să lași în urmă temerile și neliniștile care îți înconjoară sufletul. 

Aș vrea să te axezi doar pe lucrurile care contează, care merită concentrarea, dăruirea și pasiunea ta. 

Aș vrea să ai în minte mereu, ca un motto numai al tău, că iubirea este tot ce contează în viață, că fericirea depinde numai de tine, că poți să ai tot ce îți dorești atâta timp cât ai un țel bine definit în mintea ta. 

Aș vrea să ai încredere în forța ta interioară și să folosești acest gând atunci când o să te simți neputincios, obosit și mult prea trist. 

Aș vrea să nu găsești scuze comportamentului tău, momentelor de lașitate, plictiseală sau indiferență. 

Aș vrea să profiți de fiecare clipă pentru a da tot ce poți, să iei în calcul fiecare lecție pe care viața ți-o predă în mod constant, să te agăți de fiecare oportunitate care îți iese în cale. 

Aș vrea să dansezi în ciuda picioarelor obosite, să cânți în ciuda vocii răgușite, să te înalți în ciuda aripilor frânte. 

Aș vrea să înțelegi că numai tu poți găsi calea spre fericire, mulțumire și împlinire sufletească. 

Aș vrea să nu uiți niciodată oamenii care te-au iubit, care au însemnat ceva în viața ta, care ți-au redat zâmbetele pierdute, încrederea în forțele proprii, visele și speranța uitate. 

Aș vrea să începi fiecare zi a vieții tale gândind optimist, colorat, mulțumind Domnului pentru tot ceea ce ai, fiind recunoscător vieții și destinului pentru ceea ce ești și pentru că ești. 

Aș vrea să nu te gândești la trecut, la greșeli, la modul în care ai reacționat în diverse situații cu tristețe, dezamăgire, rușine, ci cu pricepere, maturitate și înțelepciune. 

Aș vrea să nu te resemnezi în fața faptului împlinit și să nu știi ce este supunerea. Ești propriul tău stăpân și nu trebuie să te lași influențat de nimeni în viață. 

Aș fi vrut să-ți pot spune toate acestea înainte de a da piept cu viața. 

Aș fi vrut să te pregătesc înainte de marele meci al vieții, dar toate aceste lecții au scopul și timpul lor. Nu te dezice de oamenii care te iubesc, de ceea ce ești tu în interior, de principiile însușite, de valoarea ta. Ești un luptător în ciuda pierderilor suferite și fiecare cicatrice de pe trupul și sufletul tău reprezintă curajul și forța ta.

sursa http://anasstassya.wordpress.com

Spiritul tău e viu. INTELIGENT. Frumos. Activ.

Dacă ai curajul de a porni într-o lungă şi continuă călătorie de autodescoperire, fără a-i lăsa pe alţii să te întoarcă din cale.... 

Dacă iubirea te ridică într-un vârtej de fericire... 

Dacă poţi să îţi laşi inima să simtă autentic şi să gândească integru... 

Dacă poţi să vibrezi de bucurie şi să tremuri de fericire... 

Dacă vibrezi de suferinţă în interior şi totuşi chipul tău trădează linişte... 

Dacă poţi să arzi de bucurie sau durere şi să-ţi asumi 100% responsabilitatea pentru ceea ce simţi... 

Dacă rămâi fidel celorlalţi, însă nu uiţi să rămâi fidel faţă de tine... 

Dacă eşti pregătit să laşi măştile să cadă şi să-ţi îmbrăţişezi cu dragoste adevărul despre cine eşti, cu acceptare, posibilitatea despre cine vei fi… 

Dacă laşi entuziasmul să-ţi fluture încântarea în zâmbet... 

Dacă îţi deschizi inima oricând şi pentru oricine... 

Dacă închizi inima când este rănită şi o deschizi din nou pentru oricine, oricând uitând că a fost străpunsă... 

Dacă în viaţă vezi atingere, în atingere vezi divinitate, în divinitate vezi un scop măreţ... 

Dacă încerci să atingi cerul şi să uiţi de limite... 

Dacă simţi că ceea ce faci este conectat la ceea ce face cineva mai mare decât tine... 

Dacă ceri respect lumii şi primeşti întors respectul lumii... 

Dacă conştientizezi prin ceea ce faci prezenţa unei energii divine sau superioare... 

Dacă dincolo de orice mască pe care o laşi să cadă rămâi transparent şi pur... 

Dacă locuieşti în tine însăţi şi nu în alţii... 

Dacă reuşeşti să te conectezi la existenţă fără să devii sclavul ei, sclavul celorlalţi... 

Dacă reuşeşti să laşi pe alţii să te înveţe, fără să devii sclav… 

Dacă reuşeşti să îi înveţi pe alţii, fără să devii stăpân… 

Dacă ştii că AI, DEŢII şi cu toate acestea înţelegi că nimic nu îţi aparţine, nu duci nimic cu tine pentru o eternitate... 

Dacă ştii ce înseamnă pacea. PACEA.... 

Dacă eşti capabil să simţi milă, compasiune şi iubire şi să nu le confunzi între ele... 

Dacă lupţi cu însetare şi fără renunţare în numele unui vis de iubire sau de viaţă... 

Dacă poţi să înduri suferinţa şi umerii ţi s-au făcut grei şi mici sub povara ei... 

Dacă inima ta naşte visuri la care nu renunţă niciodată... 

Dacă poţi să verşi lacrimi şi să te eliberezi de suferinţă... 

Dacă poţi să spui “Da, durere. Nu poţi să mă dobori. Sunt aici că te înfrunt şi să învăţ ceva din tine, să te înving şi să mă înving pe mine odată cu tine”… 

Dacă simţi puterea cum creşte peste durere... 

Dacă eşti flexibil, fără să te îndoi până la pământ... 

Dacă te adaptezi activ şi spontan arătând lumii şi lucrurile prin care te diferenţiezi de ea... Dacă o singură viziune te poate inspira, dacă o idee sau un crez te poate bântui o viaţă întreagă…

Dacă poţi să spui “pot, dar nu, nu vreau să fac rău pentru că acest rău este inutil.”… 

Dacă vezi lucruri profunde în lucruri care altora le scapă...

Dacă ai răspunsuri evidente şi totuşi te poţi întreba: “de ce”, “şi dacă”?... 

Dacă poţi să lupţi împotriva a ceea ce este convenţional... 

Dacă ştii şi totuşi vrei să ştii mai mult. Iar ceea ce ştii să vrei să foloseşti cum trebuie, când trebuie, în locul care trebuie, cu intenţia care trebuie… Să nu acţionezi câteodată aşa cum ar trebui… 

Dacă pierzi în viaţă şi ştii că nu te-ai pierdut de tot… 

Dacă accepţi, te strângi şi te aduni şi mergi mai departe, pentru că altceva mai bun nu o să poţi face niciodată... 

Înseamnă că spiritul tău e viu. INTELIGENT. Frumos. Activ. Înseamnă că sufletul tău simte. Gândeşte. Are un trup şi un înveliş. 

sursa : garbo.ro

În numele iubirii putem deveni ceea ce nu suntem ...

Ne numim sclavi ai iubirii și chiar ne dorim să fim, crezând în patima ei, în puterea sa de a umple golul din noi. Că ne luptăm cu ea ori îi cădem la picioare, tot sclavii ei ne numim și punem pe seama sa toate acțiunile noastre de renunțare, de umilință, de degradare morală. 

Punem pe seama sa frustrările personale, dorința de răzbunare necontrolată născută din neputința de a ne păstra rațiunea de câte ori ochii realității ne sunt acoperiți de vălul geloziei dusă la extrem. 

În numele iubirii ne transformăm în victime și ne plecăm fruntea la pământ invocând indiferența celuilalt. 

În numele iubirii căutăm vinovați - ori în ceilalți, de prea puține ori în noi înșine pentru că - nu-i așa? - iubim și este de înțeles că ne vedem prea sus, prea buni, prea deosebiți pentru a ne coborî în rândurile celor mulți care nu înțeleg. 

În numele iubirii uităm de rațiune și mintea compune haotic scenarii de coșmar care-și dilată continuu, într-un vârtej nebunesc, conturul. 

În numele iubirii transformăm neadevăruri în arme de luptă cu demonii din noi și le îndreptăm către ceilalți, neținând seama ce, cine și cum va fi lovit. 

În numele iubirii ne simțim îndreptățiți, de câte ori considerăm de cuviință, ca oamenii să ne fie alături și să ne șteargă lacrimile care vin să ude obraji supți de suferință când simțim că rămânem fără ... iubire. 

În numele iubirii putem deveni ceea ce nu suntem ...

Dar iubirea, iubirea nu este așa. Iubirea nu are voie să fie așa! 

Iubirea este libertate. 

Iubirea este dăruire.

Iubirea este nevoia de a ocroti indiferent de situație, iubirea este demnitate și eleganță, iubirea este frumusețe dincolo de suferință ! 

Iubirea nu se poate-mbrățișa cu niciun demon, iubirea nu are voie să pălmuiască, iubirea nu are dreptul să jignească, iubirea nu caută vinovați și nici nu se umilește! NU! Iubirea nu se umilește niciodată! Iubirea este prea demnă pentru mâini întinse la colț de stradă și prea corectă pentru a se-ngemăna cu minciuna! 

Iubirea este geloasă, da, dar tot iubirea știe să privească drept în ochi gelozia, iubirea plânge, da, dar tot iubirea zâmbește plângând, iubirea tace când buzele ar arunca venin! 

Iubirea nu e nebunie (deși ne place să credem asta) ci, pur și simplu, iubire. Atât... Ceea ce este dincolo de ea, poate fi orice, dar numai dragoste nu e ... Vorba cântecului :” unde dragoste nu e, nimic nu e ” ... 

Și noi, cei care ne spunem că iubim, trebuie să învățăm să iubim, dacă vrem să fim, la rândul nostru, iubiți. 

Până atunci, n-avem decât să ne considerăm victime ale celor care nu pot accepta o iubire ciuntită de inima ei.

de Herescu Elena Laura

Cuviosul Porfirie – Despre Antihrist și 666

L-am întrebat într-o zi, în chilia lui:

”Părinte, în ultima vreme se vorbește mult despre 666, despre venirea lui antihrist care se apropie – unii susțin chiar că a și venit; se vorbește de asemenea mult despre pecetluirea electronică a mâinii drepte sau a frunții, despre confruntarea dintre Hristos și antihrist și despre zdrobirea celui din urmă, despre a Doua Venire a Domnului. Sfinția-voastră ce spuneți de toate acestea?”.

Părintele a răspuns:

”Ce să spun? Eu nu spun că am văzut-o pe Maica Domnului, că va avea loc război și altele asemenea. Știu că va veni antihrist, că va avea loc a Doua Venire a Domnului, dar când vor fi acestea, nu știu. Mâine? Peste 1000 de ani? Nu știu. Dar nu mă neliniștesc din pricina asta, căci știu că ceasul morții înseamnă pentru fiecare din noi a Doua Venire a Domnului. Iar ceasul acesta este foarte aproape”.

Mi-a zis:

”Părinte Athanasie (m-a luat de mână așa, strâns), eu acum sunt orb, ochii mei trupești nu mai lucrează, pentru că am cancer la hipofiză, dar am ochi duhovnicești și văd. Înainte să pleci, vreau să îmi spui ce a spus Gheronda Emilianos [Simonopetritul] despre 666 și despre antihrist?”.

Era în zilele de după Cernobâl, lumea era tulburată și oamenii mergeau cu zecile în fiecare zi, mai ales la Părintele Porfirie, care era aproape, în Atena, și neliniștiți îl întrebau:

”Ce va fi? Va veni antihrist să ne pecetluiască cu 666?”.

Și m-a întrebat iar:

”Ia spune-mi, fiule, ce spune Gheronda Emilianos despre 666 și antihrist?”.

Iar eu îi răspund: ”Gheronda, ne-a spus la o sinaxă de curând să nu ne neliniștim. Noi să ne îngrijim să avem o relație vie cu Hristos, iar lui antihrist să nu îi dăm multă însemnătate, căci altfel, acela va deveni centrul vieții noastre, iar nu Hristos”.

Îndată a lovit cu mâinile de pat de bucurie și a spus:

”Ce spui, fiule? Ce spui, fiule? Slavă Ție, Doamne, că am găsit un duhovnic care să fie de acord cu mine! Măi, copile, ce-au făcut duhovnicii, aici în lume?! Au tulburat sufletele, au creat o mulțime de probleme, familiale și psihologice cu acest 666. Nu mai poate lumea să doarmă și au început să ia medicamente de cap și pastile de somn, ca să poată să doarmă. Ce-i asta? Hristos nu vrea asemenea lucruri, fiul meu. Să-ți mai spun ceva?”.

Îi zic: ”Părinte, ce?”. Îmi spune: ”Pentru noi, creștinii, atunci când Îl trăim pe Hristos, nu există antihrist. Ia spune-mi? Aici unde stau eu în pat poți să stai și tu?”. Îi spun: ”Nu, Părinte”. Îmi spune: ”De ce?”. I-am răspuns: ”Pentru că, dacă stau peste dumneavoastră, vă voi strivi”. Îmi spune: ”Dar când poți să stai?”. Îi zic: ”Atunci când plecați dumneavoastră, Gheronda, pot să stau eu”.

Îmi spune: ”Exact, fiule, așa se întâmplă și cu sufletul nostru. Când avem în noi pe Hristosul nostru, poate veni antihrist? Poate intra vreo altă ființă potrivnică în sufletul nostru? Așa că, fiule, pentru că nu Îl avem pe Hristos în noi, de aceea azi suntem neliniștiți cu privire la antihrist. Când Îl punem pe Hristos în noi, toate devin Rai. Hristos este totul și în acest chip să le vorbești și tu oamenilor, fiule, și de ce este potrivnic nu ne temem.

Căci, fiule, pe primii martiri i-au băgat la fiare, iar ei se însemnau cu semnul crucii și fiarele se făceau ca niște mielușei. Îi aruncau în mare, iar ei își făceau semnul crucii și marea se prefăcea în uscat și mergeau pe ea. Îi aruncau în foc și ei își făceau semnul crucii, iar focul se prefăcea în răcoare. Binecuvântatul meu fiu, ce suntem noi astăzi? Credem în Hristos? În crucea noastră? Dar de ce S-a pogorât Hristos? Nu S-a pogorât ca să întărească neputința noastră? Așa, fiule, să îi spui și lui Gheronda [Emilianos]. Iar tu să le spui oamenilor să nu se teamă de antihrist. Suntem fii ai lui Hristos, suntem copii ai Bisericii”.

Acest lucru m-a mirat foarte tare. Și a adăugat: ”Să îți spun ceva?”. Zic: ”Părinte, vă rog”. ”Patriarhul Dimitrie cum a venit în Atena?”. Îi zic: ”Cu avionul”. ”Ei, bine, știu că a venit cu avionul, că doar nu venea înot! Cu ce acte a intrat, vreau să zic?”. Îi zic: ”cu pașaportul, Gheronda”. – ”Grecesc sau turcesc?”. Îi zic: ”Nu știu”. – ”Ei, acum faci și pe înțeleptul! Cu pașaport turcesc a venit! Și care este simbolul național al Turciei, știi?”. Îi zic: ”Nu știu, Gheronda”. – ”Hai, c-ai întrecut măsura! Nu știi care este simbolul național al Turciei? Semiluna! Și știi cum este numită semiluna de către Părinții Bisericii noastre, după apariția lui Mohamed?”. Îi zic: ”Nu știu, Gheronda”. ”Ei, o să îți iau diploma aia și am să ți-o rup. Ce fel de teolog ești?”

”Semiluna este semn al antihristului. Dacă semiluna este semn al lui antihrist și Patriarhul nostru are pe pașaportul lui semnul antihristului (cu tot cu ștampilele lor, și câte ștampile nu pun și în interior și în exterior?!), asta vrea să spună că Patriarhul nostru este antihrist?

Nu, măi, copile! Nu, măi copile! Să nu îngrădim atât de mult mesajul Evangheliei! Hristos nu este atât de îngust la minte pe cât suntem noi, oamenii, pe care nu ne interesează decât să ne apărăm drepturile. Așa să îi spui lui Gheronda și așa să spui și oamenilor: nici de antihrist nu ne temem, și nici de 666”.

Sursă: Antologie cu sfaturi ale Părintelui Porfirie, pp. 71, 72-75, 2003.
http://www.pemptousia.ro/2013/12/cuviosul-porfirie-despre-antihrist-si-666/