Alegerea de a ne compune propria poveste de viaţă ne aparţine.

A venit vremea pentru o scurtă pauză.

INSPIRĂ, EXPIRĂ
Simte aerul cum te împrospătează.

INSPIRĂ, EXPIRĂ
Fă sonorul gândurilor mai încet.

INSPIRĂ, EXPIRĂ
Închide-ţi ochii şi lasă liniştea să-ţi inunde sufletul.

INSPIRĂ, EXPIRĂ
Zâmbeşte.

INSPIRĂ, EXPIRĂ
În aceste momente eşti atât de aproape de esenţa ta adevărată.
Ai ajuns… ACASĂ.

De aici, acum, te invit să meditezi la propria ta măreţie. Şi nu, nu e lipsit de modestie. Apropo, că veni vorba, ştiai că sunt 3 tipuri de oameni?

- Sunt cei care strigă în gura mare ce minunaţi şi extraordinari sunt ei, cât sunt de deosebiţi. Nimeni şi nimic nu le pot fi mai presus.

- Mai sunt şi cei care se ascund după perdeaua mediocrităţii, convinşi fiind că ei nu au nimic special în dotare. Ei sunt victimele circumstanţelor, iar viaţa lor a fost menită să fie grea, ghinionistă.

- Şi, din în când, mai poţi întâlni şi oameni care au avut curajul să-şi asume propria măreţie. Oameni cu un caracter frumos, cu calităţi care merită admirate, oameni care câştigă respectul celorlalţi prin ceea ce sunt.

Cu toţii în adâncul fiinţei noastre ne dorim să fim din această ultimă categorie. Dar cum o putem face? Şi ce legătură are aceasta cu a avea O zi bună.

Eu m-am gândit să experimentez următorii paşi:

1. Conştientizez că sunt un om ordinar, dar la fel de extraordinar şi unic ca oricare altul.

2. Prind curaj. Accept că viaţa nu e simplă, lumea nu e dreaptă, dar asta nu mă va opri să fiu responsabilă pentru ceea ce pot eu face, indiferent cât pare de puţin.

3. Mă angajez să fac tot ce pot cu ceea ce am eu în dotare, să mă dezvolt continuu pentru a avea tot mai multe de oferit.

4. Învăţ cum să fiu în armonie cu viaţa, şi nu într-o continuă luptă cu ea pentru a găsi cele mai potrivite căi de a exprima ceea ce sunt.

Dar ce este de fapt măreţia?

Măreţia începe cu o stare de spirit, cu un suflet animat de entuziasm, pasiune, smerenie, compasiune, dragoste de viaţă, indiferent prin ce are de trecut. Măreţia înseamnă să îţi descoperi şi să fii fidel propriilor valori, standarde, să fii responsabil pentru convingerile şi deciziile tale. Măreţia continuă prin a face tot ce poţi mai bine cu ceea ce ai. E important să conştientizezi că pentru aceasta nu ai nevoie de posesiuni, putere, faimă, abilităţi ieşite din comun, un portofoliu impresionant de reuşite, o sferă largă de prieteni şi cunoştinţe. Măreţia adevărată nu înseamnă trufie, mândrie. Ea se construieşte pe fundaţia smereniei, pe recunoaşterea atât a părţilor bune, cât şi a celor rele, pe deschiderea pentru a învăţa, a te corecta, pe decizia de a nu alege confortul, ci a experimenta şi a creşte, pe înţelegerea că tot ceea ce faci nu este doar meritul tău, tu eşti doar o piesă a marelui puzzle.

Alegerea de a ne compune propria poveste de viaţă ne aparţine.

Putem să scriem în cartea vieţii noastre despre cât de neputincioşi, mici, invizibili, lipsiţi de posibilităţi, striviţi de greutăţi, chinuiţi de soartă, bolnavi, păcătoşi, fără talente ieşite din comun suntem, despre cât de puţin contăm în puzderia de oameni de pe Pământ. Sau putem scrie o poveste despre demnitate, curaj, responsabilitate, dăruire, răbdare, iniţiativă, greşeli şi lecţii învăţate, credinţă, despre forţa de a merge mai departe, despre cât de mult contăm pentru oamenii cu care am avut privilegiul de a călători împreună.

Zilele noastre pot deveni mai bune doar pe măsură ce ne conştientizăm şi ne asumăm propria măreţie.

Nu tuturor ne este menit să fim artişti renumiţi, mari inventarori, personalităţi marcante, experţi în diverse domenii, dar cu siguranţă nu există persoană în lume care să nu aibă niciun fel de calităţi, care să nu aibă nimic de dăruit.

Tu ce părere ai? Cum ai defini tu măreţia? Cât este de important să ne asumăm propria măreţie şi ce înseamnă asta pentru tine, pentru viaţa ta? Cunoşti oameni care şi-au asumat propria măreţie? Ce e diferit la ei?

Relaxează-te! Savurează cu toată fiinţa ta aceste momente. Lasă-le să te încarce cu energia şi motivaţia de care ai atât de multă nevoie.

Carmen @ Ozibuna.net

Uneori, în zile d-astea de bilanţ - de sărbători, de ziua ta, de anul nou - te uiţi înapoi...

de Alexandra Svet

Lăsăm bucăţi din noi în urma noastră. Fâşii de suflet împrăştiate pe urmele paşilor noştri. Bucăţi însângerate de inimă, frânturi tremurânde, vibrânde, clocotinde de fiinţă. Alteori ne pare că ne-am lăsat inima întreagă pe undeva. Noi mergem, ea nu e. Ne cheamă încăpăţânată de pe cine ştie unde. Noi suntem, ea nu. E locul gol în noi şi doare... Dar ea, nu şi nu. Se-agaţă de cine ştie ce umbră în locuri unde nici măcar nu e văzută. Alteori e strivită, călcată fără de milă-n picioare. Uneori vine repede acasă, spăşită, tăcută, slabă, jigărită, ca un copil fugit de acasă şi întors cu coada între picioare, cu urme de lacrimi pe obrajii murdari. Se strecoară iute în camera lui şi ar face orice să nu te audă că îi spui :" Ţi-am zis eu..." Dar tu oricum nu i-ai spune nimic. Păşeşti pe vârfurile degetelor şi ţi-e teamă să şi respiri, ai face orice să nu mai plece din tine, tare ţi-a fost greu. Îţi ştergi pe furiş o lacrimă, te închini şi doar mai târziu, când auzi că a adormit în sfârşit suspinând, intri să o înveleşti. Oftează în somn şi strânge plapuma cu mânuţele mici. Tare a fost chinuită mititica... rătăcind, aşa plină de iubire, pe drumuri întunecate unde s-a dus după cine ştie cine. Care avea altă treabă.

Alteori ţi se întoarce acasă după muuult timp.... Încât te întrebi cum ai putut trăi atâta fără ea... Intră brusc, pe geam, e mare deja, s-a schimbat. Dar tot maioftează noaptea în somn şi strânge plapuma cu dor şi cu ciudă de tot-ce-ar-fi-putut-fi-şi-n-a-fost şi de necaz pentru cum s-a făcut de râs din nou. Dar e mult mai matură acum.

Iar azi vă bucuraţi, când vi se întâlnesc privirile, de pace parcă mai mult decât de orice. De linişte, de tihnă, de serile liniştite când afară e tunet şi fulgeră şi oamenii urlă rătăcind şi plângând pe străzi căutăndu-şi inimile pierdute şi călcate în picioare de străini... Iar inima ta bate liniştită în locul său din piept, ce-a fost atâta timp gol. Te bucuri şi taci. Cine ştie cât va dura de data asta?

Uneori, în zile d-astea de bilanţ - de sărbători de ziua ta, de anul nou - te uiţi înapoi... Şi ce surprize poţi să ai... În spatele tău sunt câmpuri întregi pe urmele paşilor tăi... Sunt oameni cărora le-ai lăsat doar o frântură de gând... Au răsărit din el sute de crini... Sunt oameni pe care poate că doar i-ai atins... le-ai dat doar un zâmbet din inima ta... Îmbrăţişându-i, le-ai lăsat o fâşie de suflet subţire ca o petală de stea... Din ea şi-au făcut icoană şi te poartă în casa sufletului lor parfumat de mii de flori ce-au răsărit pe urma paşilor tăi... Şi le udă în gând zi de zi iubindu-te pe tine, cel ce te simţi atât de ruşinat şi de nevrednic de dragostea lor, căci tu ştii prea bine că nu ai făcut nimic... Căci tu ştii prea bine cât de mult mai mult puteai să faci.... Dar priveşti uimit la ce a putut răsări din nimicul pe care l-ai sădit...priveşti în schimb ceva mai încolo întristat şi îţi vine să plângi... În locuri unde ţi-ai smuls inima din piept şi ai lăsat tot ce aveai, ba te-ai mai şi împrumutat... N-a răsărit nimic. Vreo buruiană, sau loc viran, fum ieşind dintr-un foc de paie, asfalt, drum pietruit din care n-au ieşit nici măcar fire de iarbă, sau vreun copac ce era deja înfipt în pământ, sub care n-a mai crescut nimic...of, de ce n-ai văzut? Atâtea nopţi, atâta suflet, atâtea lacrimi şi răni săpate în inima ta... Şi n-a răsărit nimic...

Nu-i vina ta. Nu-i vina lor. A fost timpul prost ales... sau pământul inimii lor nu te putea, pur şi simplu, primi... Nu e despre tine, nu e despre ei, e despre un timp pentru toate şi despre un rost de dincolo de noi, care plimbă seminţele sufletului nostru suflându-le doar unde vrea, cum vrea şi când vrea, făcându-le el să răsară doar unde vrea, cum vrea şi când vrea. Tu nu poţi decât să dai, să te dai, iar să dai, mai mult şi mai mult şi mai mult, indiferent ce răsare pe urma paşilor tăi. Pentru că o fi dureros până la ceruri să vezi că ai dăruit mai mult decât puteai şi n-a răsărit nimic ... Dar e de o mie de ori mai dureros să vezi câmpuri de crini ce-ar fi putut răsări acolo unde tu n-ai făcut nimic. Sau poate că ai vrut... Dar ai ales să păstrezi până la urmă pentru tine, de frică, tot ce-ai fi putut dărui. Fiindcă e nevoie de mult mai mult curaj să te dăruieşti decât să te păstrezi. Şi acum, rana aceea uriaşă, adâncă, abisală din inima ta e doar acel paradis de crini care de teamă şi din orgoliu sau cine ştie de ce... n-a fost niciodată sădit...

Astea sunt cele mai dureroase răni... Şi n-au nici vindecare... Brr... Aşa că te uiţi la inima ta parcă bucuros ... O fi ea plină de cicatrici de la atâtea drumuri bătute desculţă prin spini, cu răni cusute de la atâtea dăţi când a fost dată afară pe uşă şi a intrat pe geam, de la atâtea palme pe care le-a primit, de la atâtea cuvinte pe care le-a rostit ca să fie sigură că a făcut tot ce se putea face, de la atâtea clipe penibile în care s-a umilit şi nici măcar nu o interesa, fiindcă ea avea cea mai frumoasă scuză: iubea...o fi ea plină de cicatrici ca un soldat bătrân, nebun şi obosit, dar n-are răni din-alea adânci şi vii de ce-aş-fi-putut-să-fac-şi-n-am-făcut-sau--de-ce-ar-fi-fost-dacă...ea s-a dus până la capătul iubirilor ei, oricât de lung şi de greu şi de plin de dureri ar fi fost drumul. Adoarme acum împăcată,obosită, ciuruită de gloanţe- un fleac:), dar cu zâmbetul celui care ştie că a făcut tot ce a putut. Ce a răsărit în urmă-i nu e treaba lui...

Adoarme acum zâmbind- poate trist, dar zâmbind. Zâmbeşte, fiindcă pentru ea cel mai mare regret nu e cel de a fi dăruit şi de a vedea că a fost degeaba. Ci de a vedea cândva un câmp de crini ce ar fi putut răsări dintr-un cuvânt. Pe care niciodată nu l-ai mai rostit...

E iarnă, e dimineaţă, e zi de bilanţ...ultima zi din anul ce a trecut.  Mă uit la inima mea. Doar ce s-a întors, de curând, acasă, intrând golăneşte pe geam. E plină de praf şi de răni şi de sânge, dar miroase a crin. Doarme zâmbind, mai oftează uneori adânc în somn şi strânge plapuma din când în când, ca atunci când era copil. Ce bine e Acasă... Acasă ... unde miroase parcă din ce în ce mai mult a crin.

Ah, am uitat să vă spun... nu ştiu ce răsărea în urma ei pe unde mergea- dar la fiecare drum pe care l-a făcut inima mea, în locul gol pe care îl lăsa în mine, mai răsărea câte un crin...

Cum să n-o ierţi că a fugit de atâtea ori de acasă? Când în tine miroase azi atât de frumos a crini...

E dimineaţă e iarnă e zi de bilanţ dar de astăzi privesc doar înainte. La atâtea câmpuri de crini ce aşteaptă să fie sădite...în şi cu inima mea

2013, ai fost un an remarcabil! Îţi mulţumesc pentru tot ce am trăit, pentru amintirile preţioase pe care le-ai adăugat bagajului meu! Am plâns de dor, am plâns de fericire, am râs cu toată inima, am iubit, am mângâiat, am iertat şi am uitat ce trebuia uitat. Las în urmă ceea ce trebuie să aparţină trecutului şi pornesc în 2014 cu brațele deschise larg, pentru a primi oamenii care vor să fie iubiți de mine și pornesc plină de speranţe, de încredere şi de visuri, cu promisiunea că voi face totul cu IUBIRE şi LUMINĂ!

La mulţi ani binecuvântaţi tuturor! Vă îmbrăţişez cu drag,

Daniela

Femeia - eternul mister

La Braşov e ceaţă. Mama se plânge de vreme. Pe facebook câteva statusuri care se plâng şi ele tot de vreme. Azi mai puţine decât în alte zile. Aţi observat cât de mulţi oameni se plâng de vreme? Nu ştiu, mi se pare că a te plânge de vreme e ca şi cum ai iubi o femeie numai când e veselă, zâmbitoare şi luminoasă. 

O iubeşti şi când e capricioasă, şi când surâde misterios, puţin tristă, şi când tace, suferă şi se topeşte de dor, şi când se lasă moale şi fragilă în braţele tale şi începe să plângă ca un copil... 

O iubeşti şi când tună şi fulgeră şi se învârte prin cameră ca o fiară dezlănţuită, şi când ia foc de gelozie şi când te sufocă pătimaşă cu îmbrăţişări şi cu sărutul ei fierbinte şi când ţi-e frică să te apropii de ea, într-atât e de aprinsă... 

Şi când tace, absentă, melancolică şi e ceaţa aia aparte pe chipul ei, care ascunde tainele pentru care o iubeşti, căci din întreaga lume pare că numai ea le ştie... 

O iubeşti şi când e distantă, rece şi puternică, doar e regina ta... Şi când e îngheţată de dureri, împietrită de dezamăgiri, şi nu îţi doreşti decât să o iei în braţe şi să fie din nou la fel cum a fost, să îi vezi din nou zâmbetul ăla dulce încălzindu-ţi inima. 

O iubeşti şi când e rece şi tăioasă şi hotărâtă în luptele ei, atunci când crede că poate ea să schimbe lumea, şi când ochii îi sclipesc de o nebunie care până şi pe tine te sperie, deşi până acum ar fi trebuit să te fi obişnuit... 

Şi când e dulce şi tandră şi pisicoasă, şi când te priveşte visătoare cu ochii ăia plini de lumină, şi când lacrimi fierbinţi îi curg pe obrajii ce ard de emoţie, că a auzit cine ştie ce poezie sau cântec ce-i cutremură sufletul, şi când te lasă să îi vezi, rar, inima, după ce şi-a făcut curat în ea... Şi-ţi pare că e ca o iesle simplă dar atât de caldă, în care aşteaptă cu emoţie de copil să se nască în sfârşit lumina. 

Şi cât de mult iubeşti câte o zi din-asta blândă, cu fulgi albi mari ce cad feeric din cerul inimii ei, picurând atâta linişte în sufletul tău... 

Dar ai iubi-o oare atât de mult dacă nu ar fi fost tot drumul ăsta fascinant, plin de lacrimi şi de zâmbet, de căderi şi ridicări, de dor şi de durere, de plecări şi de reveniri, de trăiri şi de culoare, până la ea? Până la ziua asta blândă, cu fulgi albi mari ce cad feeric din cerul inimii ei, ce aşteaptă cu dor, cuminte, în taină, Noul An....căci ar fi nins aşa frumos acum, de n-ar fi fost cândva atâta vânt, şi ploi şi ger şi-atâta ceaţă... Atâta dor şi-atâtea mii şi mii de lacrimi?

de Alexandra Svet

Iertarea este un tratament

Când sufletul ne doare, şi trupul ajunge să sufere. Ne facem analize, căutăm medicamente care blochează doar efectele, uitând să mergem mai departe, spre cauza directă a suferinţelor noastre. La baza multora dintre bolile pe care le trăim stă lipsa iertării. În general, acest diagnostic este privit cu reticenţă. Aceasta pentru că preferăm să ni se vorbească tot în limbajul corpului nostru, cu analize scrise pe hârtie şi cu remedii ce se găsesc aliniate, frumos şi la îndemână, în numeroasele farmacii care promit răspunsuri simple, cumpărate cu bani. Şi pentru că nu dorim să credem că o durere atât de concretă sau o stare de rău localizată în orice parte a corpului nostru poate avea o cauză aparent abstractă şi nedozabilă în laboratoarele de analiză. Păstrăm în noi resentimente vechi, dureri neiertate, efectul acestora în suflet fiind asemănător otrăvurilor, care mai apoi se manifestă în bolile trupului.

Iertarea este un tratament, pentru că ne eliberează de sentimentele sau emoţiile negative care întreţin durerea şi prin aceasta poate vindeca. Atunci când nu iertăm, păstrăm mânie ascunsă în „ţinerea de minte a răului“, amărăciune, autocompătimire. Ne baricadăm în noi înşine după zidurile de durere care nu dispar doar întorcându-ne privirea de la ele.

A ierta nu înseamnă a scuza.

Există o dificultate, uneori insurmontabilă, în a ierta greşelile altora şi, poate mai mult decât atât, în a ne ierta pe noi înşine. O incapacitate de a vedea dincolo de momentul actual şi de a plasa lucrurile într-un cadru mai larg de semnificaţii şi valori. Fără să ştim, acest mod de a ne raporta este cauza care ne duce către bolile din care apoi căutăm cu nelinişte să scăpăm. Remediile facile sunt primele alese şi uneori a afirma că simptomele concrete de boală ar putea fi îndepărtate numai prin modificarea atitudinii noastre pare a fi o simplă afirmaţie fără acoperire.

Iniţial, a simţi furie intensă sau mânie pentru o nedreptate trăită este o reacţie sănătoasă, firească şi uneori salvatoare. Ceea ce ne îmbolnăveşte este transformarea acestor sentimente în ură sau în dorinţă de răzbunare, care ne parazitează şi se hrănesc din energia sufletului nostru. E nevoie de timp pentru a ierta. E nevoie de răbdare cu noi, pentru a nu ne pierde pe acest drum, fie în uitarea răului care este doar o ascundere a unei răni ce va ieşi iar la suprafaţă, fie pentru a ne desprinde de gândurile şi scenariile în care noi ne facem dreptate, despre care greşit şi inutil credem că va vindeca durerea pe care o trăim.

A ierta nu înseamnă a scuza sau a scoate de sub orice responsabilitate pe cel care a greşit faţă de noi sau chiar pe noi înşine. Nici o vină, fie şi una explicabilă, nu este, în sine, scuzabilă. Ea poate fi doar iertată, fără a exclude dreptatea sau a anula consecinţele faptelor trăite. Este esenţială înţelegerea faptului că iertarea nu este un act de dreptate, ci o faptă de iubire care îl poate reabilita pe cel vinovat şi elibera pe noi înşine. Aceasta înseamnă a nu-l confunda pe răufăcător cu fapta sa, ci a urî păcatul, iubindu-l pe păcătos. Fiind o lucrare a iubirii, persoana care iartă trebuie să-şi asume liber alegerea pe care a făcut-o, fără a pretinde ceva de la cel pe care îl iartă, pentru că iertarea se dă, se cere, dar nu se pretinde. Este un act al celui ce iartă fără a avea legătură cu cel iertat, cu aprobarea, comportamentul sau reacţiile acestuia. De asemenea, nu implică în mod obligatoriu reluarea relaţiei.

Puterea iertării se manifestă în noi vindecător.

Şi totuşi, de atâtea ori ne este greu, chiar imposibil să iertăm, deşi simţim că asta ne-ar uşura, că ne-ar elibera de sentimentele grele care ne ţin prizonieri în lanţurile de durere, deşi dorim să mergem mai departe, să ne bucurăm, să avem iar încredere. Chiar dacă alegem să privim din perspectiva celui care ne-a rănit şi, astfel, ne vine greu „să ridicăm piatra“, uneori chiar nu putem ierta. Dar, rememorând cu sinceritate trecutul, putem găsi momente în care ne-a fost cel mai greu să ne iertăm pe noi înşine, decât pe altcineva. Acest fapt ne poate da un indiciu despre cine este judecătorul cel mai aspru al vieţii noastre, despre lipsa cronică de iubire şi despre neacceptarea personală care formează ziduri în faţa bucuriei după care tânjim.

Un ajutor ar fi să privim iertarea ca pe un dar divin, unul care, deşi îl facem altuia sau nouă, este mereu ceva care ni s-a oferit înainte, ca de fapt fiecare lucru din viaţa noastră. Dacă am învăţa să privim ce trăim din perspectiva unui dar din iubire, suferinţele sufletului ar fi mai scurte şi noi am putea să trăim mai frumos şi mai liber.

Când iertăm, se întâmplă cu adevărat ceva extraordinar, dar cu noi, nu cu cel iertat. Acesta poate conştientiza şi el minunea şi îşi poate schimba atitudinea sau comportamentul, dar puterea iertării se manifestă în noi. Pe noi ne vindecă, nouă ne dă pacea, nouă ne dă puterea să ne rugăm pentru celălalt şi să lăsăm loc ca vindecarea să se producă, recuperând astfel părţile din noi, blocate în conflict şi neacceptare.

de Andreea Hefco

http://www.doxologia.ro/terapie-pentru-suflet/

Acum știu...

Acum știu să trăiesc pentru că există o diferență între a trăi și a exista.

Acum știu că trebuie să fiu dedicată oamenilor, dar că nu trebuie să mă las folosită. Că nu trebuie să uit că eu sunt cea mai importantă persoană din viața mea.

Acum știu că între iubire şi ură există o barieră mult prea fragilă. Și mai știu că pentru a transforma un prieten într-un duşman, nu trebuie neapărat să-i greşeşti, ci este de ajuns să nu îi faci pe plac doar o singură dată.

Acum știu că niciun străin nu te poate iubi, nu te poate ajuta şi nu te poate ierta aşa cum o fac părinţii tăi.

Acum știu că anumite drumuri au un singur sens şi că nu îţi oferă nicio cale de întoarcere.

Acum știu că nu întotdeauna omul de lângă tine te cunoaşte cel mai bine dintre toţi.

Acum știu că lucrurile nespuse la timp, zadarnic sunt spuse mai târziu.

Acum știu că uneori e mai bine să îţi ascunzi fericirea, ca să nu stârneşti invidia celor neîmpliniți.

Acum știu că nu toate complimentele exprimă sentimente sincere.

Acum știu că sensibilitatea este văzută, de multe ori, ca fiind slăbiciune...

Acum știu că a aștepta după alții înseamnă timp pierdut și amânări inutile.

Acum știu că nu are rost să mă zbat să fac parte dintr-o viață în care nu sunt dorită și nici să rămân în locuri unde nu mai am niciun rost.

Acum știu că cine nu caută apropierea de mine, nu îmi simte lipsa  iar cine nu îmi simte lipsa, nu mă iubește.

Acum știu să fiu mai rezervată în a mă implica sufletește și știu că trebuie să fac diferența între cei care mă iubesc și cei care doar mă folosesc.

Acum știu că dacă cineva mă iubește cu adevărat, nu îm va da motive să mă îndoiesc de asta.

Acum știu că mai întâi de toate trebuie să încerc să mă ajut singură și abia apoi să strig după ajutor.

Acum știu că de multe ori, în spatele bunelor intenții se ascund interese proprii.

Acum știu să nu caut mereu vinovați pentru eșecurile mele și să îmi asum cu responsabilitate și cu demnitate greșelile.

Acum știu că am voie să greșesc și că oamenii nu au voie să mă judece. Știu că nu trebuie să cer aprobări pentru a trăi așa cum vreau. Și mai știu că nu trebuie să mă simt vinovată și nici să mă justific pentru felul în care îmi administrez viața.

Acum știu că am dreptul să fac doar ce vreau eu și că uneori n-ar trebui să mă intereseze ce vor alții.

Acum știu că trebuie să îmi protejez secretele și că este important să fiu selectivă în privința oamenilor în fața cărora mă pot destăinui, pentru că unii ascultă doar pentru a afla informații despre oameni pe care, cândva, le vor folosi împotriva lor.

Acum știu că exhibându-mi fragilitatea sufletească îmi asum riscul să se profite de vulnerabilitatea mea.

Acum știu că nu am dreptul să depind de nimeni pentru a fi fericită.

Acum știu că rațiunea nu poate fi mereu în consens cu inima și că ambele pot fi supuse rătăcirilor.

Acum știu să respect și să accept alegerile celorlalți, chiar dacă acestea îmi influențează viața și îmi răstoarnă universul. Și mai știu că iubirea nu trebuie păzită.

Acum știu că nu merită să plâng după oamenii care nu m-au iubit și care m-au abandonat, fiindcă aceia care m-au însoțit o perioadă pe drumul meu, iar apoi au cotit brusc pe alte drumuri, nu au fost decât niște umbre, care doar m-au privat de soare...

Acum știu că, din trecutul meu trebuie să iau doar învățăturile și amintirile frumoase, fiindcă tot ceea ce nu a fost frumos și regretele îmi vor împovăra sufletul inutil.

Acum știu că viața înseamnă alegeri și că niciodată nu este prea târziu să o trăiesc așa cum doresc.

Acum știu că atunci când iubești, nu există distanțe care să nu poată fi parcurse.

Acum știu că iubirea și binele nu le pot oferi cu forța celor care nu le vor.

Acum știu că atunci când nu am pe nimeni alături, nu ar trebui să mă simt singură... fiindcă de multe ori pot fi înconjurată de o mulțime de oameni și totuși să cunosc cea mai cumplită singurătate.

Acum știu să mă bazez pe propriile mele puteri, să cred în mine și să nu-i mai las pe alții să mă descurajeze, sau să îmi spună ce și cât pot.

Acum știu că doar eu știu cel mai bine cine sunt cu adevărat și că fiecare om mă poate vedea diferit. Că voi fi aprobată și dezaprobată în egală măsură pentru ceea ce sunt.

Acum știu să nu mai ascult păreri despre mine fiindcă oamenii mă vor judeca mai mult după prejudecăți proprii, decât după calitățile mele obiective. Și mai știu că e mai bine să nu mă irosesc încercând să schimb păreri despre mine.

Acum știu că oricât de bună aș fi, oamenii îmi vor căuta defecte... iar atunci când nu le vor găsi, le vor născoci. Pentru că unii nu suportă să vadă la alții un spirit superior.

Acum știu că oricât de mult m-aș strădui, nu voi reuși niciodată să-i mulțumesc pe toți.

Acum știu că nu este important să fiu acceptată de toată lumea și că îmi pot vedea de drum și fără să am aprobarea tuturor.

Acum știu că oamenii te resping dacă nu le faci mereu pe plac și te uită dacă nu mai au nevoie de tine.

Acum știu că nu sunt obligată să îmi ascund sentimentele și părerile față de ceilalți și că nu trebuie să-i menajez pe aceia care nu suportă sinceritatea. Că a fi asertivă înseamnă a fi liberă și că nimic nu este mai de preț ca libertatea.

Acum știu că valoarea reușitelor mele este direct proporțională cu lipsa de importanță pe care o acord lucrurilor și oamenilor care nu merită.

Acum știu să pierd, să iert și să uit.

Acum știu că trebuie să existe și buni și răi, dar că oricine se poate schimba neașteptat, atât în bine, cât și în rău.

Acum știu că omul rezonabil se adaptează lumii în care trăiește și că doar omul nerezonabil persistă în încercarea lui de a adapta lumea la el. Că dorințele și nevoile mele nu trebuie să fie o prioritate pentru ceilalți.

Acum știu că nu trebuie să mai am așteptări, fiindcă nu toți oamenii se vor purta mereu echitabil și nu vor fi mereu recunoscători când îi voi ajuta. Și mai știu că orice bine făcut altora, mi-l fac, de fapt, mie.

Acum știu să îmi cunosc limitele pentru că doar eu pot forța depășirea acestora.

Acum știu că uneori, un dialog cu mine însămi mă poate ajuta de o mie de ori mai mult, decât dacă aș discuta cu alte persoane.

Acum știu că starea mea de dispoziție depinde doar de mine, nu de starea vremii, nici de toanele altora.

Acum știu să merg tot mai sigură pe propriile-mi picioare, dar să nu uit niciodată cine m-a susținut să nu cad.

Acum știu că atunci când cineva îmi face brânci, trebuie să mă ridic cu spatele, altfel ar trebui să îngenunchez... și numai Dumnezeu merită să stau în genunchi în fața Lui.

Acum știu să evit conflictele, fiindcă orice ceartă degradează sufletul. Și mai știu că doar proștii recurg la insulte, fiindcă nu au acces la educație și la bun simț. 

Acum știu că dacă unii oameni mă vorbesc pe la spate, înseamnă că nu se află în poziția care să le permită să imi dea peste nas și că locul lor este acolo, în spatele meu.

Acum știu că uneori este mai bine să nu mă irosesc luptând să dovedesc că am dreptate, fiindcă nu toți oamenii au acces la o judecată sănătoasă și la onestitate.

Acum știu că tot ce îmi aparține de drept și trebuie să fie al meu, nu îmi poate fi luat de nimeni.

Acum știu să iubesc viața cu tot ce îmi oferă, să iubesc oamenii și să iubesc tot ceea ce a creat Dumnezeu.

Acum știu să zâmbesc chiar și atunci când sufletul îmi plânge, fiindcă după orice zi grea există un mâine care îmi va oferi noi șanse de reușită și știu că după orice sfârșit urmează un alt început.

Acum știu să fiu eu și să nu îmi fie teamă să mă arăt cu bune și cu rele.

Acum știu să mă iert, să nu mă mai condamn pentru nereușite și să mă iubesc.

Acum știu că nimic nu este posibil fără Dumnezeu.

de Irina Binder 
http://www.irinab.com/

De ce tot mai greu se înţeleg oamenii astăzi?

Observăm tot mai mult că oamenii se înţeleg din ce în ce mai greu fie că e vorba despre familie, fie de relaţiile cu prietenii sau de serviciu. De fapt, oamenii nu realizează că ceea ce se întâmplă se datorează într-o măsură tot mai mare apariţiei unor grave probleme de comunicare. De ce ne înţelegem tot mai greu? Pe ce se bazează înţelegerea noastră?

Se întemeiază pe ceea ce avem lăuntric comun, fie ca dat de conştiinţă, fie ca experienţă de viaţă. Nu poţi să împărtăşeşti cuiva ceva ce e complet străin de experienţa lui. Nu înţelege! Când vorbim despre ceva anume, ne înţelegem şi vorbim despre acelaşi lucru tocmai pentru că avem aceeaşi experienţă. Sunt două tipuri de experienţe comune. Una ce ţine de ceea ce am fost făcuţi noi, cum suntem construiţi noi. De exemplu, când unui copil îi vorbeşti despre un lucru că e bun sau rău, înţelege foarte uşor, pentru că are ceva în el care îi luminează acel înţeles. E vorba despre ceva aprioric, cum spunea Kant, de categoriile bine-rău, frumos-urât. În psihologie, de la Noam Chomsky încoace, se vorbeşte despre nişte matrici generatoare, constitutive conştiinţei noastre care generează structurile fundamentale de limbaj şi categoriile cognitiv-fundamentale. Deci le avem deja şi ele nu fac decât să se dezvolte prin experienţă. Copilul are experienţa aceasta a binelui. Ştie, simte şi când îi spui: „Mă, aia nu e bine!“, el înţelege. Deci, în primul rând, experienţa comună care ne favorizează înţelegerea dintre noi este ceea ce ţine de ontologic, de onthos, de cum am fost făcuţi noi, de ceea ce suntem noi, chip al lui Dumnezeu.

Alt lucru care ar trebui să fie comun şi să constituie o punte de înţelegere între oameni este experienţa pe care am avut-o din copilăria noastră şi până în momentul respectivei comunicări. Cu cât această experienţă este mai asemănătoare cu a celorlalţi, cu atât comunicarea va funcţiona mai bine. Avem aici o experienţă rezultată în urma relaţiei noastre cu cei din familie, cu mama, cu tatăl, cu bunicii, cu cei din comunitatea în care trăim, a relaţiei cu natura, cu cărţile sau tot ceea ce înseamnă educaţie şi viaţă din copilăria noastră şi până la maturitate.

Necazul pentru lumea de astăzi este că oamenii au din ce în ce mai puţin o experienţă cognitivă comună. Aceasta, pentru că între noi şi părinţii noştri a intervenit cineva, între noi şi lume - natură şi ceilalţi oameni - s-a interpus ceva şi chiar între noi şi noi înşine s-a ridicat un zid, iar acesta este ecranul. Din ce în ce mai mult, experienţa omului societăţii mediatice este configurată televizionar, adică prin televizor şi internet. 

Care este problema?

În momentul în care a apărut televiziunea, justificarea acesteia era aceea că reflectă realitatea, un fel de oglindă în care se concentrează ce este mai semnificativ din lumea care ne înconjoară. În timp însă, cercetătorii culturii televizualului constată că lumea tv sau lumea internetului este într-o măsură foarte mică o reflexie a lumii reale, şi, în cel mai bun caz, un punct de vedere subiectiv privind realitatea. Aceasta când nu este o pură ficţiune. Apare însă un alt fenomen: lumea reală devine din ce în ce mai mult o reflexie a lumii virtuale. Asta pentru că evenimentele politice se construiesc la televizor şi în general un eveniment care nu e reflectat mediatic e ca şi cum nu ar exista. Oamenii se îmbracă după cum văd la televizor, îşi alcătuiesc agenda discuţiilor cotidiene tot pe marginea actualităţii mediatice şi împărtăşesc majoritatea părerilor dominante în opinia publică. Astfel că George Gergner, unul dintre cei mai mari sociologi ai comunicării din toate timpurile, observa că dacă în trecut oamenii îşi construiau imaginea interioară despre lume în baza experienţei din familie, comunitate, biserică şi şcoală, astăzi, această imagine este configurată eminamente prin interacţiunea cu mass-media. Omul modern, hrănindu-se într-o măsură tot mai mare din izvoarele lumii virtuale, ajunge ca în sângele lui să circule tot mai mult ideile sau reprezentările acesteia despre lume.

Şi mi se va spune din nou că nu este nici o problemă, că lumea a evoluat, încât noua experienţă umană e mult mai bogată şi mai intensă. Aceste idei şi altele asemănătoare se vehiculează în retorica justificativă a mediului virtual. Problema fundamentală este aceea că una este realitatea, şi alta reprezentarea mai mult sau mai puţin fidelă a ei. În spatele realităţii, a zidirii, a făpturii lui Dumnezeu întotdeauna se află raţiunile, logoi, prin care acestea sunt ţinute în existenţă de energiile dumnezeieşti. Acestea, prin împărtăşire, ne hrănesc, ne bucură sufletul, ne dau nădejde, ne motivează. Căci prin toate aceste raţiuni simple, naturale, mintea omului urcă către izvorul lor, către Unul Dumnezeu.

În spatele lumii virtuale însă, se află un conglomerat de reprezentări ale unor mulţimi de subiecte de conştiinţă: scenografi, regizori sau autori anonimi de pe internet. Astfel că experienţa omului mediatic, în loc să afle un numitor comun în zidirea lui Dumnezeu, în raţiunile pe care El le-a pus în creaţie, în Adevăr, aceasta va fi împrăştiată într-o infinitate de opinii, o adevărată legiune, care reprezintă versiuni individualizate ale adevărului. Iar unde sunt mai multe adevăruri nu este nici un adevăr. Scufundaţi într-o lume care nu este reală, cu mintea plină de tot felul de naraţiuni, în limbaj duhovnicesc, idoli de gând, pentru omul prizonier lumii virtuale va fi tot mai dificil să comunice cu cei de lângă el. Problema este una dintre cele mai importante cu care se confruntă şi se vor confrunta psihologia şi psihoterapia zilelor noastre. Conflictele, divorţurile, însingurarea sunt urmările logice ale pierderii reperului comun, a adevărului pus de Dumnezeu în zidirea sa, ca punct de referinţă a comunicării şi înţelegerii dintre noi. În acest context, singura soluţie pe care o văd este revenirea la relaţiile tradiţionale ale omului cu natura, cu ceilalţi oameni şi cu Dumnezeu, păzirea minţii în faţa bombardamentului informaţional şi, desigur, recuperarea în viaţa noastră a dimensiunii psihoterapeutice a vieţii în Biserică. Experienţa Absolutului, a unităţii adevărului în Hristos, este până la urmă cea mai bună terapie a împrăştierii în legiunea de naraţiuni şi opinii care sfâşie trupul umanităţii, şi chiar al Bisericii lui Hristos în zilele noastre.

Dr. Virgiliu GHEORGHE

Aţi primit daruri de la Moş Crăciun?

Cel mai frumos cadou pe care-l puteți face cuiva este Iubirea.

Cu toții alergăm care încotro pentru a cumpăra cele mai frumoase, strălucitoare, scumpe cadouri pentru cei dragi. Ne gândim bineînțeles să fie consistent, frumos ambalat, scump și de ce nu cât mai mare. Considerăm că modul în care arată un cadou va face diferența în ochii celor care îi iubim.

De aceea, înainte să pornim la cumpărături, îngrijorați de povara financiară a cadourilor, ar trebui să știm că felul în care arată și ceea ce conțin ele nu este foarte important pentru cei dragi.

Atâta timp cât este ales cu dragoste, cu gânduri frumoase, iar darul tău vine din inimă și nu din obligație va fi cel mai prețios cadou dintre toate.

Vă mai amintiți atunci când eram mici și nu aveam un buget al nostru, însă și așa doream să-i surprindem pe părinții noștri cu ceva din partea noastră ? Cadourile făcute erau mai mult simbolice și totuși bucuria din privirile și inimile părinților ne emoționau întotdeauna.

Așa se întâmplă și acum. Părinții ai căror copii sunt plecați departe vor fi cu mult mai impresionați de o scrisoare scrisă de voi, de ceva personal și micuț, ales cu grijă și dragoste decât de voluminoasele pachete trimise cu autocarul. Iubitul/ iubita va fi cu mult mai emoționată dacă veți alege ceva simplu dar care să exprime întreaga voastră dragoste. Copii voștri vor fi cu mult mai încântați de timpul petrecut în familie, de cadourile reprezentative, de darurile create de voi decât de gadget-urile din marile magazine, care sunt fără doar și poate impersonale și reci. Dragostea ar trebui să se găsească în fiecare dintre cadourile de sărbători. Atunci, darurile voastre vor depăși cu mult așteptările și persoanele iubite vor fi sigure de sentimentele voastre și se vor simți minunat. 

sursa http://anasstassya.wordpress.com/

Crăciun binecuvântat tuturor!

Binecuvântat fie sezonul care implică întreaga lume într-o conspiraţie a Iubirii!

Magia Crăciunului îşi întinde aripile peste întreaga lume şi astfel totul devine mai lin şi mai frumos… Întotdeauna percep Crăciunul ca fiind cel mai minunat moment al anului, o perioadă a bunătăţii, iertării şi dărniciei, singurul moment din întregul an când copiii, femeile şi bărbaţii din toată lumea acceptă la unison şi fără rezerve să-şi deschidă inima şi să simtă că fac parte din Întregul pe care-l reprezintă Umanitatea – nu doar simpli călători singuratici către destinaţia finală…

Crăciunul este o necesitate pentru că trebuie să existe cel puţin o zi din an în care să ne amintim că suntem aici şi pentru altceva/altcineva în afara propriei noastre persoane.

Crăciunul nu este un moment în care oamenii au un comportament neobişnuit, ci este de fapt singura perioadă din an în care oamenii pot să asculte de impulsurile lor naturale şi să-şi exprime adevăratele sentimente – iubire, dărnicie, pace – fără ca ego-ul lor să se simtă în pericol. De fapt, Crăciunul este poate singura perioadă din an când oamenii au şansa să fie ei înşişi…

Uneori mă gândesc că avem aşteptări prea mari de la Crăciun, încercând să strecurăm în aceste zile mai toată bunătatea şi umanitatea de care suntem capabili. Cred că ar fi o idee mult mai bună ca spiritul Crăciunului să-l simţim câte puţin în fiecare zi a anului… să fim mai buni, mai darnici, mai tandri cu cei din jurul nostru şi să ne spunem în fiecare dimineaţă când ne trezim “Ce zi frumoasă! Astăzi vreau să mă simt ca şi cum ar fi Crăciunul!”

Spiritul Crăciunului îndeplineşte cele mai mari dorinţe ale omenirii – iubire, afecţiune, apartenenţă, compasiune, pace, armonie…

Crăciunul este momentul în care simţim tandreţe pentru trecut, curaj pentru prezent şi speranţă pentru viitor. Este momentul în care dorim ca toate aspectele vieţii noastre să fie în abundenţă şi toate drumurile vieţii noastre să conducă spre Pace…

Mesajul Crăciunului transmite faptul că lumea materială este conectată tot timpul la lumea invizibilă, spirituală. Sărbătoarea Crăciunului demonstrează faptul că întreaga umanitate este o imensă, mare familie… simţim cu toţii în inimile noastre acest lucru în această perioadă binecuvântată.

Crăciunul nu este de fapt o perioadă sau un sezon al anului, ci este mai degrabă o stare a minţii noastre. Să preţuieşti pacea şi bunăvoinţa, să simţi compasiune, asta înseamnă să simţi adevăratul Spirit al Crăciunului.

Orice se întâmplă de-a lungul anului, haideţi să păstrăm spiritul Crăciunului în inimile noastre ca pe o stea strălucitoare. Orice îndoieli sau termeri ne încearcă, să ţinem în sufletul nostru trăirile pe care le avem de Crăciun şi să ne reîntoarcem mereu la credinţa pură pe care am avut-o în copilărie.

Câteva sugestii de cadouri pentru Crăciun sunt următoarele: pentru duşmanii tăi, iertare. Pentru oponenţii tăi, toleranţă. Pentru toate lumea, dărnicie. Pentru fiecare copil, un bun exemplu. Pentru tine însuţi/însăţi, respect. 

Naşterea Domnului să vă găsească la ceas de pace, speranţă, bucurie şi căldură alături de cei dragi sufletului vostru. Vă doresc tot binele din lume, sănătate multă, gândurile bune şi curate să vă însoţească pretutindeni, fericirea şi împlinirea să vă fie mereu alături! Crăciun binecuvântat!

Cu iubire şi lumină,

Daniela

Şi amintirile pot fi vindecate!

Experiența vieții noastre e mai degrabă autohipnotică; e mai mult autosugestie și, pentru că-i așa, e important să știm că, gândurile negre lăsate să umble nestingherite prin minți, ne crează impresia că există o putere fantastică în ele și o realitate indubitabilă. În fapt, ele sunt doar înregistrări ale experiențelor noastre din trecut, în primul rând, experiențele așa cum au fost percepute de copilul din noi și nu neapărat așa cum s-au întâmplat ele.

Fiecare gând diferit pe care-l alegem conștient ne poate scoate din gropile comune ale suferinței interioare, fie și dacă aceasta-i consecința unor întâmplări nefericite a căror realitate se desfășoară în prezent. Fiecare gând bun, pe care-l alegem ca alternativă pentru unul distructiv sau lipsit de energie, are puterea de a corecta percepția ”din trecut” și, în consecință, de a corecta trecutul însuși. Trecutul e o înregistrare (amintirea) a felului în care noi am perceput experiențele acolo, atunci, de mult. Nu putem schimba oamenii care au trecut prin viețile noastre (nici nu avem puteri magice, care să ne ajute să-i schimbăm pe cei prezenți azi și acum în ele), nu ne putem schimba experiențele fizice, dar putem schimba orice percepție, orice emoție pe care am trăit-o în relația cu oricine și cu orice, iar asta echivalează cu o vindecare în propria conștiință. Această shimbare aduce vindecarea ființei care s-a simțit rănită sau a rănit, eliberează ființa din prezent de emoțiile distructive și ne ajută să ne simțim plini de iertare și de înțelegere față de toate ființele care au ”fost” în viețile noastre. Pană a ajunge acolo, însă (distanța de la suferință, durere sau furie la înțelegere și compasiune presupune să acceptăm faptul că avem de făcut un drum lung de la întuneric către lumină) ar trebui să știm că avem puterea de a ne vindeca amintirile, avem libertatea absolută de a ne dezlega de trecut (de tați și de mame care ne-au rănit, ne-au părăsit sau de cine știe ce alte clipe de coșmar ale copilăriei noastre), dar că, acest lucru presupune să privim permanent doar spre noi și să știm că nu suntem sclavii emoțiilor noastre negative, așa cum tindem să credem, ci doar creatorii lor. Asta-i vestea bună, căci creatorul din noi poate să-și schimbe creația și făcând aceasta poate să-și schimbe viața!

de Maria Timuc

Scrisoare către Moş Crăciun

Voi fi scurtă şi la obiect 

Dă-mi să-i văd pe ceilalţi îngeri şi pe mine cea mai rea.

Dă-mi câte un cot atunci când trebuie - să îmi înghit cuvintele răutăcioase, mândria, răutatea şi alte otrăvuri d-astea omeneşti. Şi să nu le mai scot în lume. Împinge-mă un pas în spate când vreau să păşesc în faţă. Şi nu trebuie. Şi împinge-mă un pas în faţă când stau în spate, deşi nu ar trebui. Da'-mi place acolo că-i călduţ. Şi nu mă doare capul.

Dă-mi să mă smeresc eu, chiar şi când îmi pare mai mult că nu ar trebui. Să tac chiar şi când sunt judecată pe nedrept. Şi să iau pietrele pe care le aruncă alţii în mine, să le transform în flori. Pe care tot lor să li le dăruiesc. Natural. Fără să mi se pară că ce nobilă sunt eu...

Dă-mi să binecuvântez pe cel ce mă priveşte cu dispreţ şi dă-mi să pot să sar să îl apăr pe cel ce m-a lovit mai devreme, de va fi la rândul lui lovit. Fă-mi clar ce trebuie să vreau. Şi ce nu.

Dă-mi ochi să văd durerea altuia, chiar şi când nu e rostită şi mâini să o alin chiar şi când inima ce plânge se sfieşte să strige după ajutor. Şopteşte-mi tu reţeta aia secretă care transformă suferinţa în bucurie. Ştii tu care... Aia!

Dă-mi tu putere să înving gândul viclean şi să mă agăţ de cel bun. Lipeşte-mă de el, să nu mă desprind oricât de mult m-ar trage celălalt. Mai dă-i tu răbdare îngerului ce îmi tot şopteşte din dreapta şi fă-l să mă tragă cu putere după el când o iau vijelios spre stânga. Iarăşi...

Acoperă-mi ochii să nu văd ce e rău la altul. Nici ce pare frumos, dar îmi ascunde încă o posibilă rană. Încă un posibil bolovan în sacul acela greu. Ştii tu în care. În ăla!

Umple-mi tu golurile cu iubire, micimile cu mărime de suflet, inundă-mi întunericul cu lumină şi dă-mi iubirea aia. Ştii tu care! Aia!

Dă-mi măcar răbdărică atunci când nu mai am deloc răbdare. Leagă-mi tu mâinile să nu rănesc, dacă chiar nu pot să mângâi.

Dă-mi să îi văd pe cei pe care nu-i vede nimeni, să îi aud pe cei pe care nu îi mai aude nimeni şi să îmi amintesc de cei pe care toţi i-au uitat. Acoperă-mi ochii să nu văd atunci când nu trebuie, dacă chiar nu pot să nu poftesc la bunul altuia. Acoperă-mi urechile să nu aud, dacă chiar nu pot să îmi înfrânez răspunsul. Acoperă-mi gura să nu am glas, dacă chiar nu pot să nu cârtesc. Pune-ţi tu mâinile peste mâinile mele şi fă ce ai de făcut în lume. Şi picioarele tale să poarte paşii mei spre unde ai de mers. Căci singură, de capul meu, cine ştie unde mai ajung. Iarăşi. Scoate-mă, de oriunde voi cădea şi vino tu după mine, dacă vreodată voi mai rătăci. Iarăşi.

Dă-mi să nu fac măcar rău, dacă nu pot face bine. Să nu urăsc, dacă nu pot iubi.

Dă-mi să văd, când nu voi putea crede în ce nu văd. Dar, totuşi, te mai rog o dată, că dacă am asta, am tot.

Dă-mi totuşi iubirea. Aia. Ştii tu care!

Îţi mulţumesc.

Cam atât. În mare. Vezi tu ce poţi. Dacă poţi. De-i prea mult, dă-mi tu iubirea. Ştii tu care Aia! Mă descurc eu dup-aia cu tot...Mulţumesc. La mulţi ani. Te iubesc!

P.S Nu uita de iubire Şi atât!

de Alexandra Svet

Cei ce n-au necazuri!

Nouă, toate necazurile ne vin de la greşeli, nu de la Dumnezeu. El numai le îngăduie şi spală cu ele vinovăţiile noastre. Oamenii însă tare greu pricep că îndreptarea prin necazuri dovedeşte nu părăsirea lui Dumnezeu, ci milostivirea Lui.

Ba chiar prin aceea ştim că Dumnezeu are grijă de noi, dacă vom avea necazuri. Fiind atotbun şi atotînţelept, ne poartă de grijă şi ne spală, cu milostivire, ori vrem, ori nu vrem, ori pricepem acum, ori vom înţelege pe urmă. Căci: "Dumnezeu este îndelung răbdător şi mult milostiv, dar nepedepsit nimic nu lasă". El aşteaptă o vreme să vadă: ne grăbim noi cu pocăinţa de bunăvoie sau nu; învăţăm din necazurile altora sau aşteptăm să ne spargem şi noi capul de ele, ca şi ei?

Dumnezeu vrea să ajute pe toţi, dar nu toţi primesc purtarea Sa de grijă. Aşa se face că sunt oameni păcătoşi care n-au necazuri. Pe aceştia i-a lepădat Dumnezeu. Căci ştiindu-le firea, precum că nu au leac şi nu pricep nimic din ocârmuirea Sa, îi lasă în păcatele lor. Aceştia sunt cei de care zice David că:

"N-au nici o suferinţă până la moarte şi sunt plini de sănătate; cu oamenii la ostenele nu iau parte şi nu sunt supuşi la bătăi ca ceilalţi oameni. Râd de toată lumea şi grăiesc de sus. Iată, necredincioşii huzuresc în lumea aceasta şi-şi adună bogăţii".

Aşa încât mulţi din neştiinţă: "Râvnesc soarta (pământească) a necredincioşilor, văzând propăşirea păcătoşilor"; dar când înţeleg "sfârşitul păcătoşilor" - iar aceasta le vine numai când intră la "Altarul Domnului" - abia atunci nedumerirea li se împrăştie. Căci la Altarul Domnului, unde: "se află ascunse toate comorile cunoştinţei şi ale înţelepciunii", în Iisus Hristos adică, ei află că: "Pentru vicleşugul lor îi pune Dumnezeu pe căi alunecoase şi-i lasă să cadă în prăpastie şi ajung la pustiire".

Nu fericiţi, aşadar, pe cei ce n-au necazuri în lumea aceasta. Căci, cunoscându-i Dumnezeu că n-au minte să-l înţeleagă căile, nu le mai rânduieşte o îndreptare prin încercări în lumea aceasta, ci osânda în cealaltă. Iată de ce: Dumnezeu preamilostivul, chiar şi când osândeşte la iad tot milostiv se dovedeşte şi ca un mai-nainte ştiutor din veci a toate, nu le trimite necazuri pe potriva păcatelor lor, căci mândria lor cea peste măsură de mare nu rabdă nicidecum umilirea încercărilor. Dimpotrivă, încercarea lui Dumnezeu de a-i spăla prin necazurile cele fără de voie, lor li s-ar întoarce tocmai pe dos. Căci ei, iubind mai tare mândria şi slava deşartă a vieţii acesteia, decât smerenia şi supunerea lui Dumnezeu, tocmirea nebună a minţii lor îi aruncă în deznădejde, din care fac cel mai mare şi mai de pe urmă păcat în lumea aceasta: sinuciderea, omorârea de sine. Ori toate celelalte păcate, ce le-ar putea face omul, adunate la un loc, sunt mai mici decât acesta singur. De aceea, din milostivire mai presus de înţelegere pentru mulţimea neputinţei lor, nu-i bagă Dumnezeu în cuptorul smereniei, că nu rabdă neghina o probă ca aceasta, ci vor merge în osândă, dar nu în osânda cea mai mare, ca ucigaşii de sine. "Deci dacă cineva, păcătuind în chip vădit şi nepocăindu-se, n-a pătimit nimic până la moarte, socoteşte că judecata lui va fi fără milă acolo."

(Pr. Arsenie Boca - "Cărarea Împărăţiei")

Iubirea. Un DAR

Iubire e atunci când nu îţi e teamă. Când ştii că oricine altcineva ar apărea, nu poate avea ce aveţi voi. Ar putea avea poate mai mult, iar atunci nu îţi rămâne decât să te bucuri. Da, să te bucuri pentru celălalt. Din locul acela adânc unde tu şi cu el aţi devenit unul. Căci din locul acela din adâncurile sufletului său, unde nimeni nu a mai ajuns până la tine, lucrurile se văd altfel decât de la suprafaţă. Şi, de acolo, dacă celălalt e fericit eşti şi tu. Chiar dacă asta înseamnă că a apărut altcineva. Chiar dacă asta înseamnă că tu va trebui să pleci, undeva fără zâmbetul şi sclipirea din ochii ce erau cândva numai pentru tine. Inima celuilalt, ce rămâne să bată în inima ta, e fericită. Şi asta e tot ce vrei să ştii. Că sclipirea aia din ochi e pentru tine sau nu e mai puţin important, căci în locul acela din adâncuri de suflet, unde v-aţi scufundat amândoi ţinându-vă de mâini, uimiţi de cât de adânc şi de frumos şi de altfel era totul, noţiunile "tu", "eu", "al meu", "al tău" sau "gelozie" par doar bule de aer, bulbuci zgomotoşi ce bolborosesc la suprafaţa apei, când e tulburată de vreo pietricică aruncată de un puşti obraznic şi răutăcios. 

Acolo, în adâncuri, e linişte. E pace. Nimic nu tulbură iubirea. Căci acolo în adâncuri forma nu mai contează, măştile au căzut demult şi a rămas doar sufletul. Până şiTimpul a dispărut, căci sufletul se conjugă doar cu veşnicia. Distanţa între "tu" şi "eu" s-a topit, căci iubirea a dat foc inimilor ce s-au contopit într-una. Acolo în adâncuri e mai puţin important că zâmbetul celuilalt va fi de mâine pentru altcineva. Căci zâmbetul său şi zâmbetul tău au fost cândva unul şi acelaşi. Căci inima ta şi inima sa au fost cândva una şi aceeaşi. Şi niciodată, cu nimeni nu va mai fi la fel. Va fi poate mai rău. Va fi poate mai bine. Ei bine, în locul acela din adâncuri, unde aţi mers ţinându-vă de mâini, nu există mai rău sau mai bine. Există doar fericirea celuilalt. Şi asta e tot ce îţi doreşti. Că e cu tine. Sau fără de tine. 

E posibil să te doară. Să îţi vină să urli, să te rănească, să te mintă, să îţi greşească, să te trădeze, să înnebunească, să devină parcă un alt om, pe care nici nu-l mai recunoşti. Iubire e când în locul acela din adâncuri, din cele mai adâncuri, unde te-a aşezat cu grijă - căci cu tine le-a descoperit pentru prima oară - în locul acela unde aţi sădit împreună un copac cu rădăcini în cer şi în infinit, în locul acela unde ai iubit până la lacrimi, în locul acela tainic, durerea pe care o simţi şi furia că te-a rănit sunt mai mici decât iubirea şi dorinţa de a-l reîntâlni cândva. În veşnicia din care aţi gustat frânturi pentru prima oară împreună. 

Aşa că, din locul acela tainic din sufletul vostru de altădat, te rogi. Te rogi cu lacrimi. Să fie iertat. Să nu i se pună păcatul de a fi rănit. Să poţi să îl vezi din nou în veşnicie... 

Pentru toţi cei ce îşi spun citind neîncrezători "mă laşi??", pentru toţi cei ce nu cred că e posibil aşa ceva - aşa cum nu credeam nici eu până nu demult - o menţiune. Iubirea, asta de care vorbesc, asta atât de altfel, asta ce sună atât de nerealist, iubirea asta...nu e ceva pentru care să faci tu ceva. La care să lucrezi. Pentru care să faci eforturi. Felul ăsta atât de altfel de a iubi, sau poate de fapt singurul fel de a iubi care e adevărat, ţi se întâmplă sau nu. Iubirea asta Este sau nu este. E o iubire pe care o simţi sau nu o simţi. Ea vine şi îţi umple inima cu linişte şi cu o siguranţă ce contrazic orice realitate, fără ca tu să te străduieşti să faci ceva în direcţia asta. Dacă ţi-ai impune, nu ar ieşi. Oricât ai încerca să lucrezi să fii aşa, dacă nu e, nu e. Nu poţi face nimic atât de nobil, nu poţi simţi atât de înalt, cu de la tine putere....

Iubirea asta, felul asta atât de altfel de a iubi, este un D A R. 

Ţi se dă sau nu. 

Şi, de cele mai multe ori, odată ce ţi s-a dat, nimic nu ţi-o mai poate lua. Doar tu singur ţi-o poţi alunga... Când nu ai încredere în ea. 

(Dar până şi încrederea asta e un dar. Ea e sau nu e) 

Adormi liniştit, zâmbind, adâncit în inima ta. O iubire fără de teamă, de "mâine", de "eu", de umbre, de lacrimi, de îndoieli, de nelinişti, de întrebări, îţi zâmbeşte din ea. Sau poate că nu. Poate că doar neiubirea plânge în adâncul din inima ta.... 

Oricum ar fi, în sfârşit am înţeles. Dacă nu e, nu e vina ta. Nu, nu poţi face nimic ca să iubeşti aşa. Chiar dacă ai încerca, nu ţi-ar ieşi. O iubire ca asta nu se poate simula, forţa, împinge, lucra... 

Iubirea asta, de dincolo de "dacă", de "tu" şi de "eu" şi de timp şi de "vreau" şi de "al meu" e cel mai frumos DAR pe care l-ar putea primi vreodată inima ta... 

De-l ai, nu te îngâmfa. Şi nu plânge dacă (încă) nu-l ai. N-o mai căuta. Ea este cea care te va găsi. Doar când va vrea. Cel ce ţi-o dă în DAR. 

Nu mi-a luat decât o viaţă de om. Dar ce bucurie şi ce linişte când în sfârşit înţelegi că nu e despre tine, că singur eşti mult prea mic, meschin şi urât, că omeneşte iubim mult prea animalic, limitat, posesiv şi vulgar... Că o iubire din-asta mare, ce străbate cerul şi timpul şi eu-l şi totul....nu poate fi decât un DAR! 

(Şi poate că până şi înţelegerea asta, după atâţia ani de lacrimi, de kilometri, de căutări, de zboruri şi de întrebări, înţelegerea asta atât de limpede, într-o inimă dintr-o dată atât de plină, de luminoasă şi de liniştită, înţelegerea asta atât de clară, aşa dintr-o dată, cu liniştea ei de RAI... nu e altceva... decât tot ... un DAR) 

de Alexandra Svet
http://www.alexandrasvet.ro/

Nimic în lume și în viața noastră nu este întâmplător, ci toate au o motivație profundă și scopul lor înalt

 

Pentru Creștinism și Biserica noastră Ortodoxă nu există noroc. Nicăieri în Sfânta Scriptură și în toate scrierile patristice nu se vorbește despre învățătura și credința în noroc. Cuvântul noroc nu exprimă nimic altceva fără numai neștiința noastră cu privire la cauzele fenomenelor și a evenimentelor vieții. Nu există nici o zeitate sau vreo forță oarbă care să se numească noroc. Tot ceea ce ni se pare nouă întâmplător și simptomatic izvorăște totdeauna dintr-o pricină mai profundă.

Când spunem că un fapt se datorează norocului, este un fel de a spune și nu înțelegem nimic mai mult fără numai că pricina ne-a fost necunoscută și nu că norocul este pricina lucrurilor. De aceea, cineva a spus: „Norocul este, poate, pseudonimul lui Dumnezeu, când nu vrea să semneze…?”.

Dar atunci ce există? Purtarea de grijă (Pronia) a Dumnezeului nostru, Cel atotputernic, atotînțelept și preabun, Care se manifestă ca energie necreată de creare, conservare și cârmuire a lumii văzute și nevăzute. Prin Pronia lui Dumnezeu fiecare făptură este ajutată să-și înfăptuiască scopul pentru care a fost creată. În vechiul Testament citim: „A Ta, Părinte, purtare de grijă ocârmueşte aceasta, Tu, Care ai deschis cale în mare şi cărare nerătăcitoare în valuri, arătând că din tot lucrul poți izbăvi (Înțelepciunea lui Solomon 14, 3-4).

Și într-adevăr, Dumnezeu poartă grijă de toate. De la nenumăratele miliarde de nebuloase stelare și de sori, până la cea mai mică părticică a materiei. De la marii chiți care străbat oceanele până la invizibilul viermișor al adâncului. Atât pentru stejarii seculari și semeți, cât și pentru cea mai smerită floricică din prăpastia muntelui. Atât pentru vulturul cel mândru, cât și pentru insecta microscopică. Însă mai mult decât de acestea, Dumnezeu poartă grijă de împăratul pământului, de om.

Domnul nostru, voind să accentueze această mare realitate, ne trimite la natură, spunându-ne nespus de frumos: „Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte… Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc, nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia… Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? (Matei 6, 26-29). Și iarăși: „Vouă însă şi perii capului, toţi vă sunt număraţi” (Mt. 10, 30). Și aceste cuvinte minunate: „Au nu se vând două vrăbii pe un ban? Şi nici una din ele nu va cădea pe pământ fără ştirea Tatălui vostru” (Mt. 10, 29).

Așadar, nimic în lume și în viața noastră nu este întâmplător, ci toate au o motivație profundă și scopul lor înalt. Există un plan dumnezeiesc pentru lume, în general, și pentru fiecare făptură în parte, în special. Desigur, în cazul omului, Dumnezeu îmbină planul Său, într-un chip preaînțelept și tainic, cu libertatea voinței, pe care El Însuși i-a dăruit-o. Nu există soartă, destin sau predestinație absolută. Omul, de multe ori, întrebuințând rău această libertate a sa, se pare că zădărnicește planurile lui Dumnezeu, însă nu izbutește, ci el însuși se distruge.

Prin urmare, fiindcă nu există noroc, arătat este că nu trebuie să existe oameni norocoși și nenorocoși, favoriți sau nu unei oarecare sorți oarbe. Acestea sunt doctrine și concepții ale întunecatei idolatrii a trecutului și prejudecăți superstițioase, pe care le cultivă intenționat diferiți fermecători, prezicători, vrăjitori, astrologi, jucători în cărți etc. spre folosul personal. Din toate acestea a venit Hristos să ne slobozească, dăruindu-ne îmbelșugata lumină a adevărului Său.

„Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32).

De altfel – dacă vrem să înaintăm în cazuistică – datorită căror criterii caracterizăm de obicei un om norocos sau nenorocos? Datorită bogăției, ocupației, profesiei, căsătoriei, familiei, sănătății, întâmplării etc. Dar acestea constituie doar partea biologică, iar nu întreaga viață. Cu toate acestea, o cercetare profundă și a acestor cazuri ne ajută să vedem că:

a. Cel care pentru tine poate fi considerat norocos, pentru alții poate fi considerat nenorocos. De pildă are bogăție, dar nu are sănătate; are serviciu bun, dar nu are familie bună etc.

b. Ceea ce considerăm noi norocire bună, în esență se poate să fie cea mai mare nenorocire și invers. De pildă, se căsătorește o fată și-i spunem „Ce norocoasă ești!”, însă mai târziu se dovedește că această căsătorie nu a fost norocită… Un tânăr nu reușește la admitere și spunem că nu are noroc, însă aceasta poate deveni pretext să se orienteze în altă parte și să se distingă. Marii creatori nu arareori au fost „victimele” a astfel de „lipse de noroc”. De aceea cineva a spus: „Nenorocos este cel care nu poate suferi lipsa de noroc”.

c. De multe ori norocos îi spunem unuia care, cu abilitatea, cu viclenia, cu minciuna, cu hoția sau cu parvenirea sa izbutește să progreseze și să supraviețuiască călcând peste cadavre. Însă îl numim nenorocos pe omul cinstit și cu caracter integru care, pentru a nu-și călca pe conștiința sa, pierde astfel de „ocazii”. Dar oare aceste caracterizării sunt corecte?

d. Experiența mărturisește că norocul fiecăruia se află în mâinile sale. Nimeni nu s-a născut cu o lingură de argint în gură. Hărnicia și osteneala cinstită fac buna norocire. Și dimpotrivă, lenevia și nelucrarea sunt maica a tot felul de nenorociri.

e. Viața noastră – așa cum s-a spus – se rostogolește în cadrul tainei Proniei lui Dumnezeu, care cu o nespusă mulțime de moduri lucrează fie „prin bunăvoință”, fie „prin îngăduință” așa cum ne învață credința noastră, prin plăcutele și neplăcutele evenimente, în chip pedagogic și progresiv, pentru a ne conduce în brațele Sale.

În cele din urmă, norocosul este cel care și-a dobândit sufletul său, iar nenorocos este cel care și l-a pierdut. „Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?” (Marcu 8, 36).

Sursa: Arhim. A. Karamatsanis, Părinții și problemele vieții noastre, ed. Sf. Mănăstire Sf. Atanasie Kolindros.

http://www.marturieathonita.ro/