Îţi vei aminti de mine...

Dedic această postare, rătăcirilor mele din trecut şi totodată sufletelor îngereşti care mi-au fost mereu alături şi m-au trezit la realitate, mulţumindu-le pe această cale.  Nu în ultimul rând Îi mulţumesc Bunului Dumnezeu pentru răbdarea pe care a avut-o cu mine, spre a mă lumina şi a descoperi adevărul. Destul de târziu, după lungi suferinţe fizice şi psihice, am înţeles ce înseamnă să nu îţi fii ţie însuţi credincios şi de ce asta e cea mai mare eroare a vieţii. Deschideţi bine ochii la toate ispitele ce vă înconjoară! 
Cu iubire şi lumină, Daniela

Când a deschis bine ochii... Zilele căpătau alte înţelesuri în culorile lor noi. Ceva se schimbase în felul de a vedea lumea şi oamenii; ceva din punctul de referinţă al înţelegerii lumii se deplasase spre un alt contur. Vorbele potrivit cărora unii oameni vin în viaţa noastră pentru a ne fi de folos, alţii pentru a se folosi de noi, alţii pentru a ne învăţa ceva, iar alţii pentru a ne ghida îngereşte îşi purtaseră înţelesul deplin până în inimă şi acolo se alchimizau schimbându-i percepţiile. Din perspectiva acelei clipe, oamenii din viaţa sa apăreau sub un alt chip, intenţiile lor se vădeau diferite de ceea ce crezuse în momentele respective.

***

Stătea ca pe un cuib din vârful copacului şi privea scenele din interacţiunile sale cu oamenii. Vedea avertismente pe care nu le înţelesese la vremea lor, vedea cum intra în situaţii în care oamenii se foloseau de buna sa credinţă, vedea cum trecuse prin comploturi ori răutăţi, cum străbătuse văi de minciuni ori pustiuri de indiferenţă, vedea că întotdeauna fusese pe un parcurs singuratic şi că la fel e pentru fiecare dintre noi. Înţelegea în sfârşit de ce este atât de important să te cunoşti pe tine însuţi, pentru că toate alegerile greşite, toate stângăciile, ori fricile care stau la baza deciziilor proaste sunt din cauza necunoaşterii de sine. Vedea cum avusese un văl aşezat pe frunte datorat tuturor celor făcute ori purtate din veacuri şi cum nu putuse face mare lucru în materie de alegeri din cauza imposibilităţii de a vedea mai departe de primul pas. Fiecare om duce un astfel de văl în domeniul în care a greşit mai mult şi alegerile fiecăruia sunt limitate în funcţie de grosimea vălului purtat.

***

Îi fusese dat să poată înţelege abia atunci şi să vadă dincolo de faldurile vălului. Nu era îndepărtat în totalitate, dar acea parte care căzuse îi dădea putinţa să înţeleagă faptul că trăise ca şi cum avusese ochelari de cal. Trăise mult timp cu un alt EU care acum căzuse ca o haină veche şi rămăsese în urmă. Îl privi pe acel EU cu înţelegere, îi spuse că îi pare rău pentru zbuciumul său, pentru tristeţile şi suferinţele sale, îi fu recunoscător pentru curajul de a-şi fi dorit să fie altceva şi pentru eforturile de a se transforma, îi mulţumi pentru că voise să încerce diferitele moduri de a fi pe lume până când înţelesese că cele care nu i se potriveaau îi aduceau angoase, tristeţi, remuşcări. Înţelegea în sfârşit ce înseamnă să nu îţi fii ţie însuţi credincios şi de ce asta e cea mai mare eroare a vieţii.

***

" Îţi vei aminti de mine" îi spuse vechiul Eu, "îţi vei aminti pe drumul tău cel nou prin câmpurile aurii, printre perlele de rouă agăţate în pomii unei noi vieţi, printre zâmbetele însorite ale altor chipuri dragi. Îţi vei aminti de mine şi puterea ta va fi clădită pe trăirile mele, pe căderile şi repornirile de la zero, pe experienţele pe care ţi le las moştenire. Îţi vei aminti de mine de câte ori vei fi tentat să trăieşti în afara inimii tale. Eu voi fi temelia vieţii tale celei noi iar zidirile tale nu se vor mai prabuşi tocmai pentru că am existat EU "

de Oana Cozea

Comunicați liber, fără temeri, fără orgolii și fără ideea că ” trebuie să știe și fără ca eu să îi spun”.

Comunicare - un cuvânt atât de folosit de oameni și al cărui înțeles se dovedește a fi o limbă străină pentru majoritatea! ...

Am pledat mereu pentru comunicare. Poate pentru că eu sunt o persoană căreia îi place să comunice - uneori în multe și foarte multe cuvinte - ori pentru că am cunoscut oameni care au avut un rol important în viața mea și cu care nu am reușit să mă înțeleg prea bine deoarece a lipsit comunicarea, în primul rând.

Se susține ideea că aceasta se subordonează și firii celui cu care încerci să comunici. Unele persoane pot folosi cuvintele în acest scop, altele se feresc de ele; preferă tăcerea. Noi ne împărțim în două categorii : persoane cu o fire deschisă și persoane cu o fire închisă - și fiecare știm în ce categorie ne încadrăm. În consecință reacționăm ca atare.

Admit existența acestor categorii.

Admit că unora ne este mai simplu să vorbim, ne sunt mult mai la îndemână cuvintele, imaginile, cântecele- și în general cam tot ce înseamnă formă de comunicare, încercând să o facem cât mai eficientă. Admit că putem deveni obositori vorbind mult și foarte mult, iar tăcerile noastre ridică dintr-o dată semne de întrebare odată ce le lăsăm să se aștearnă în locul cuvântului nostru.

Admit și acea categorie în care se încadrează cei cărora le este dificil să vorbească ascunzându-se, astfel, înăuntrul lor fără niciun sunet. Admit că nu sunt altfel decât prima categorie și sunt convinsă că vorbesc și ei mult, acolo, în ei, chiar dacă o fac fără să fie auziți de cei din jur.

Există un mare ”dar” aici - când vine vorba de comunicare.

În relațiile interumane este necesară comunicarea. Pentru a nu se genera confuzii, pentru a nu se naște false probleme, pentru a nu se pierde pe drum ceea ce oamenii au împreună. Comunicarea este importantă pentru a se lămuri situații incerte, comunicarea este eficientă pentru a nu rămâne situații neclare ori percepute distorsionat de cei cărora li se opune tăcerea, cuvântului lor.

Comunicarea îndeamnă dialog, mai mult ca orice, presupune un dialog. Un dialog în care fiecare îl ascultă pe celălalt. Un dialog în care fiecare, în măsura în care poate ori vrea - este indicat a privi și prin ochii celuilalt.

Un dialog nu strică niciodată. Știu, se tot vehiculează acel atât de uzitat ” tăcerea este de aur”. Din nefericire, este interpretat cu prea multă superficialitate și se tratează ca fiind o justificare a multor tăceri nejustificate. Tăcerea este de aur în împrejurări în care cuvântul este inoportun. Și atât. Când vorbim despre comunicare, tăcerea devine un impediment major. Iar aceasta, așa cum am mai spus, conduce de multe ori la haos în mintea celui care tinde către comunicarea verbală.

Da, am pledat și voi pleda mereu pentru comunicare, pentru exprimarea clară a nemulțumirilor, a formulării întrebărilor și a oferirii de răspunsuri la fel de clare și concise precum întrebările primite. Voi susține întotdeauna că, atunci când considerăm că merită a încerca o limpezire a lucrurilor, să se comunice eficient cu celălalt. Să încercăm, cel puțin. Să ne lăsăm deoparte orgoliile, mândriile și orice altceva care ne-ar transforma în statui fără reacție.

Poate că ceea ce considerăm probleme majore se vor dovedi a fi numai neghină. Poate că am ajuns datorită unor situații mai puțin fericite la unele concluzii care nu reflectă realitatea. Comunicarea dintre noi și cei de care se leagă aceste situații devine importantă, uneori chiar vitală. Merită să încercăm; de dragul nostru și de ce nu? de dragul lor.

Să nu uităm să comunicăm cu cei dragi nouă niciodată oricât de greu ni s-ar părea. Să ne gândim mereu că poate ei așteaptă, așteaptă să vorbim, poate ei așteaptă să înțeleagă ceea ce ne frământă, ceea ce ne nemulțumește, ceea ce ținem în noi. Poate că ei așteaptă de la noi un semn să știe că și nouă ne pasă, și noi vrem, și noi avem grija lor. Poate că și ei merită să le vorbim, oricât de dificil ni se pare acest lucru.

Nu în ultimul rând, noi înșine avem dreptul de a înțelege ceea ce ne doare, ceea ce ne dă peste cap echilibrul, ceea ce nu e în regulă.

Să nu uităm niciodată că nu de puține ori se pot evita - folosind comunicarea - rupturi greu de cusut ulteror, dacă nu chiar iremediabile.

Comunicați liber, fără temeri, fără orgolii și fără ideea că ” trebuie să știe și fără ca eu să îi spun”.

Dialogați !

Dialogul salvează sau leagă mai strâns, de multe ori, relațiile dintre oameni.

de Herescu Elena Laura

Egali...în faţa existenţei!

Aerul care întreţine tot ce-i viu e prezent în mod egal în casa de chirpici şi-n palatul regelui, în casa ticălosului şi-n apartamentul celui blând, în vizuina vulpii şi-n locul în care vieţuieşte tigrul, pe străzile pline de oameni răi şi pe cele pe care trec oamenii buni. Biblia ne spune că ”ploaia cade peste cei buni şi peste cei răi” şi, la fel ca ploaia, tot ce hrăneşte existenţa o hrăneşte necondiţionat. Nopţile pătrund în cocioabe şi-n locuinţe de carton, dar şi în strălucitoarele vile ale bogaţilor, iar zilele curg şi ele la fel pentru tot ce-i viu. N-a lăsat Dumnezeu ceva mai bun pentru unii, n-a făcut somnul doar pentru merituoşi, nici bucuria sexului, a iubirii şi-a speranţei n-a împărţit-o unora mai mult decat altora. Existenţa este în întregime lipsită de condiţii; în esenţa ei, existenţa nu are aleşi, nu-l face pe rege diferit de cerşetor, căci fiecare poate să se bucure de zile şi de nopţi, de aerul pe care-l respiră, de ploaie şi de soare, de vânt şi de căldură. Sexul nu-i doar pentru aristocraţi, iubirea nu-i doar pentru bogaţi, inima nu bate doar în piepturile celor frumoşi, gândurile nu se perindă doar în minţile celor deştepţi. Fiinţele umane sunt egale în ochii existenţei; o floare nu-şi opreşte parfumul în faţa unui tâlhar şi îl revarsă pentru înţelept. Ea-i acolo, frumoasă, gingaşă şi la fel de plină de parfum pentru oricine, ea-i prezentă fără condiţii.

Ceea ce credem noi că ne face superiori necuvântătoarelor, florilor, pomilor, râurilor, munţilor, peştilor, nopţilor şi zilelor s-ar putea să fie şi ceea ce ne dăunează şi ne pune în inferioritate. Pentru noi e atât de greu să trăim fără condiţii, pentru noi e aproape imposibil să atingem această stare extraordinară a propriei existenţe, care ne mângâie şi ne arată permanent cum am putea să fim. Pe noi ne macină necontenit aşteptările, dorinţele, neâmplinirile, pe noi ne zgârie propria minte şi ne aruncă din Paradisul interior de câte ori ne îndepărtăm de starea naturală, reală şi atât de evidentă a existenţei. Noi ne ascultăm mai mult gândurile proprii, poate prea mult uneori, noi proiectăm excesiv lumea din interior şi, din pricina asta, nu mai vedem corect, nu mai vedem clar, căci vedem ce credem că este, nu atât ce este. ”Înţelepciunea lumii este nebunie”, spune Biblia. Înţelepciunea existenţei este, pur şi simplu, aici, fără să ni se impună, fără să ne forţeze, fără să ne condiţioneze, fără să ne certe pentru că o vedem sau nu, pentru că o recunoaştem sau nu. Ea e ca fructul unui pom; e acolo, dacă vrei să-l culegi, bine, el te lasă; dacă nu vrei să-l culegi, bine, te lasă şi aşa. 

Problema noastră este aceea că nu ne ”lăsăm” unii pe alţii. Mintea se trezeşte plină de judecăţi, deşi judecata ei nu cunoaşte ansamblul, contextul, întregul şi, nevăzând contextul unei situaţii, cum să înţelegi? Cum să înţelegi alegerea unui alt om, privind doar o frântură, o secvenţă, o părticică din faptele sale? Cum să vezi contextul dacă frântura îţi acaparează mintea şi mintea te hipnotizează să crezi că frântura e un întreg, că ”ar fi trebuit” ca omul acela să facă altceva decât a făcut? De fapt, spune David Hawkins, ”nici om nu poate face altceva decât face, căci dacă ar fi putut, ar fi făcut”. Atunci, ce rost are judecata noastră, dacă nu pe acela straniu de a ne încărca pe noi înşine cu negativitate, de a ne păcăli, de a ne determina să ne credem mai inteligenţi, mai puternici şi mai buni decat alţii? Ce rost are judecata omenească, afară de acela de a irosi energia, puterea de a iubi şi dispoziţia sufletului pentru iubire necondiţionată, iubire pe care o manifestă întreaga existenţă clipă de clipă? 

Să fim în vieţile noastre ca aerul, ca florile, ca pomii, ca zilele şi ca nopţile, ca soarele şi ca ploile, dincolo de aşteptări şi peste ele, dincolo de gândurile care perpetuează răul şi neliniştea, aproape de ceilalţi, lângă ei, cu sinceritate, cu afecţiune şi cu încredere, cu milă şi compasiune, acolo unde este cazul, cu înţelegere şi cu răbdare! Asta ar fi o atitudine interioară care ne-ar pune la unison cu existenţa şi cu fiinţa noastră ”mântuită”, aflată dincolo de negativitatea minţii!

de Maria Timuc

Sufletul meu este un castel

De când tatăl meu mi-a spus că sufletul meu este un castel, încerc să îmi imaginez sufletul fiind aşa. Şi da, am un castel încăpător şi primitor, dispus să găzduiască oamenii care doresc să îl locuiască frumos… 
Îmi amintesc că am fost un copil sensibil, terorizat adesea de oameni răi şi cu prejudecăţi. Nu numai o dată am alergat în casă plângând, fugind de răutăţile unora…
Într-o zi, când tata m-a văzut plângând în curte, m-a întrebat ce mi s-a întâmplat şi, chiar dacă mereu îi ascundeam supărările mele, dorindu-mi să îl menajez, atunci am răbufnit şi i-am spus ce mă supărase. Atunci tata mi-a reamintit că sufletul meu este un castel, pe care trebuie să îl menţin curat, plin de linişte şi de frumuseţe.
Şi m-a întrebat, zâmbind, aşa:
- Dacă vine acum cineva şi vrea să îţi arunce în casă un sac plin cu gunoi, îi permiţi să facă asta?
- Nu!, i-am răspuns, ştiind cât munceam să fac curăţenie în casă, deşi eram abia o fetiţă…
- Dar dacă vine şi caută să facă multă gălăgie, să îţi spargă lucrurile, să facă dezastru?
- Nu l-aş lăsa!
- Atunci, fă la fel şi cu sufletul tău. Nu lăsa pe nimeni să îţi arunce în el gunoi sau tristeţe şi nici să facă dezastru înăuntru.

Recunosc, nu am ştiut întotdeauna să păstrez liniştea şi curăţenia în castelul meu. M-am grăbit să primesc înăuntru oameni pe care nu îi cunoşteam, ale căror intenţii nu le ştiam, iar aceştia au venit cu mizerii, au făcut gălăgie şi au căutat să distrugă frumuseţea castelului meu.
Copleşiţi de lucrurile urâte pe care le adunaseră în sufletele lor, au încercat să se elibereze de ele, lăsându-le în sufletul meu…
Oamenii vin însoţiţi de bagaje diferite şi oferă ceea ce au în ele. Unii oferă frumuseţe, alţii doar lucruri urâte, tristețe, dureri...

Cândva, porţile castelului meu erau larg deschise, pentru toată lumea… Azi stau închise şi sunt precaută atunci când primesc pe cineva înăuntru.

Da, sufletul meu este un castel. Un castel pe care vreau să îl păstrez plin de pace, de lumină şi de iubire…

de Irina Binder
fragment din cartea Fluturi

Un mare maestru numit ”viaţa noastră”!

Am cunoscut mulţi oameni care depun eforturi extraordinare să crească, să găsească fericirea sau măcar împăcarea cu ei înşişi în această viaţă. I-am văzut alergând dintr-un colţ în altul al lumii, de la un mare înţelept iluminat la altul, de la un vindecător la altul, de la un terapeut la altul, i-am văzut fericiţi o vreme, apoi i-am văzut întorcându-se la viaţa reală, coborând – parcă – în acelaşi abis ostil al relaţiilor şi al emoţiilor ce le însoţesc. I-am văzut pe cei credincioşi, uneori preoţi, alteori oameni obişnuiţi, ”căzând” violent în faţa provocărilor vieţii, uitând toată frumuseţea, toată lumina şi toată cunoaşterea acumulată cu trudă într-o singură clipă de scăpare, în faţa unei simple situaţii de viaţă. 

Pare că pacea şi tensiunea, întunericul şi lumina, frumosul şi urâtul, căderea şi înălţarea se succed continuu, vin una după alta, sunt stări ale existenţei, care trebuie acceptate şi înţelese ca fiind trecătoare. Ca vremea pare a fi viaţa noastră, ca valurile, între cvonsistenţă şi inconsistenţă, între sus şi jos, între fericire şi tristeţe, între indiferenţă şi iubire. Nici un om nu-i bun la modul absolut, nici un om nu-i absolut rău. Nici o stare dorită, precum iubirea, graţia, blândeţea, extazul şi fericirea nu sunt permanente, dar nici cele nedorite, nici deprimarea, nici dezastrul, nici întunericul, nici suferinţa nu-s permanente. ”Trecerea”, toate trec, asta-i pecetea pe care ar trebui s-o deschidem pentru ca emoţiile toxice să nu ne mai invadeze şi să ne conducă atat de des şi dezastruos către atitudini şi comportamente ce ne prelungesc agonia şi ne forţează din noi înşine să acţionăm împotriva noastră. 

Când alergăm cu disperare după înţelegeri şi credem că ele ar putea fi tainice, ascunse, mult mai departe de ceea ce alegem, facem, gândim şi trăim noi înşine în experienţa imediată a vieţii, când credem că sursa nefericirii şi a neliniştii şade în cauze pe care nu le putem verifica nicicând, că suntem victime ale vrăjilor, ale istoriei noastre de viaţă, ale existenţei imperfecte în care ne-am trezit, se poate să fugim de adevăratele cauze. Se poate ca acestea să nu fie deloc ascunse, să ne stea chiar în faţă clipă de clipă, să ne privească în ochi şi să ne tragă de mâneci din fiecare experienţă banală a vieţii de zi cu zi. Aici, pe stradă, în trafic, în patul conjugal, în bucătărie, la slujbă, în ochii unui copil sau ai unui partener de viaţă s-ar putea să se ascundă ”vrăjitorul” pe care-l căutăm în locuri pompoase şi-n explicaţii fragile, dar convenabile. Viaţa simplă pare să conţină remediile cele mai puternice pentru suflet, pentru minte şi pentru corp. Oamenii de langă noi ne arată permanent unde şi ce avem de schimbat pentru ca lumea noastră interioară să-şi recapete vigoarea, sensul, motivaţia şi puterea de a merge mai departe. Oamenii de lângă noi, uneori prin atitudini inconştiente, urâte, prin alegeri impulsive şi comportamente stridente ne cheamă să învăţăm răbdarea, înţelegerea, iertarea, toleranţa, fermitatea, când să spunem da şi cand să spunem nu, cum să ne asumăm responsabilitatea şi cum să iubim mai mult. Noi nu avem nevoie de agresivitate, de furie sau de lamentări, n-avem nevoie să spunem ”nu” ţipând, n-avem nevoie să-i cerem altuia să facă lucrurile într-un fel sau altul, dar credem – în inocenţa noastră – că emoţiile negative ne ajută să împingem lumea nedorită mai încolo, s-o îndepărtăm. Experienţele vieţii simple sunt ”iniţiatice”; ele ne oferă permanent oportunităţi, chiar şi atunci când ni se pare că ne aduc un dezastru. 

Viaţa obişnuită e un mare maestru, cel mai mare dintre toţi, căci în ea ne regăsim pe noi înşine, în această experienţă a vieţii suntem dezvăluiţi în întregime. Dacă suntem agresivi în relaţia cu cineva e clar că avem o problemă cu agresivitatea, că agresivitatea e un program în noi înşine şi-i clar că treaba noastră ar fi aceea de a deveni mai liniştiţi, de a înţelege lucrurile, înainte de a le judeca în alb sau în negru. Marele maestru, viaţa noastră obişnuită, nu va sări peste nimic din ceea ce nu corectăm în latura noastră întunecată, căci viaţa are obiceiul să ne întoarcă permanent la locul dureros şi să ne spună prin durerea însăşi că avem ceva de vindecat. E aici totul, tot ce avem de ştiut; cum ne comportăm cu oamenii, cum trăim, cum gândim, cum iubim, cum iertăm sau nu facem lucrurile acestea; iată cât de evident şi de aproape ne e leacul...

de Maria Timuc

Iubirea...ca motivaţie pentru tot ce facem

Una dintre ”stările” cele mai puternice în psihologia unei ființe, una dintre sursele de energie ale vieții noastre este ”motivația”, pe când inexistența unei motivații, inconștiența cu privire la existența ei sau ignorarea ne dezenergizează, ne atrage în trăiri deprimante, ne debusolează și ne deconectează de capacitățile și de calitățile noastre virtuoase. Să fii conștient de motivația pe care o ai atunci când faci orice faci, fie că pregătești mâncarea pentru cei dragi sau vrei să atingi și să împlinești un vis, e ca și cum ai crea o autostradă interioară, o lumină puternică în propria-ți conștiință sau ai asigura plinul mașinii pentru o călătorie fără griji. Motivația energizează, împrimăvărează mintea, o ascute și o mișcă într-un fel creativ, o hrănește cu bucurie și-i stabilizează convingerea că va reuși să ajungă la împlinire. În planul experienței umane, energia inimii noastre devine activă prin motivație, iar gândurile minții se limpezesc, se luminează, se pozitivează, căci la rădăcina motivației e însăși nevoia noastră de sens. Avem mereu nevoie de un sens, de un țel, avem nevoie să ne vedem în noi înșine în viitor și să regăsim prin motivație combustibilul care ne poate duce pană acolo.

Iubirea e o motivație supremă a vieții; de indată ce vom fi motivați de iubire, de îndată ce ne dorim s-o atingem, s-o simțim noi înșine, să ne comportăm cu iubire, să o așternem în fapte și-n gânduri, ne îndepărtăm de emoționalitatea autodistructivă, de prejudecăți, de așteptări sterile sau de blocaje, inerente existenței. Dacă motivul pentru fiecare acțiune a noastră ar fi iubirea necondiționată am atinge stări interioare pe care le căutăm azi în lumea materială, în oamenii din jurul nostru, în cele trecătoare și schimbătoare. Sigur că fiecare vis și fiecare motiv de a-l atinge sunt daruri interioare prețioase! Să ai un motiv frumos și bun pentru tot ce faci te oprește de la rău, te împidică să urăști, să iei ceva cu forța, și să lovești. E și aici, într-o asemenea motivație, surâsul bonom și plin de pace al iubirii, fie că știm sau nu știm. De altfel, motivația e pozitivă în esența ei, cu toate că mulți, foarte mulți oameni cunosc distructivitatea motivației negative și consecințele ei. De exemplu, motivat de dragostea pentru femeia pe care o iubește, un bărbat gelos o poate lovi sau chiar mai rău. Un om motivat de dorința de a se îmbogăți, fură. Un altul, motivat de nevoia de a acționa în numele unui principiu, acționează imoral și produce daune psihologice sau materiale unui concurent sau unui amic. Motivația poate fi uneori ca lupul îmbrăcat în blană de oaie, dar expresia materializată a motivației negative e însăși consecința ei distructivă. 

Iubirea e o cale, e o alegere grea, dar una care ne poate duce la un nivel de conștiință, înțelegere, toleranță, răbdare și înțelepciune pe care nu le putem imagina în afara practicii. Noi vorbim cu toții despre iubire, pare că știm multe despre ea, dar – a o cunoaște în expresia ei de câmp al conștiinței, de prezență puternică și trăire – e ceva ce există, practicând-o ca motivație pentru toate acțiunile, gândurile și experiențele noastre, fără excepție. 

Iubirea e chiar ”mielul” sau manifestarea lui Hristos în noi, dar – pentru a o atinge, pentru a ajunge la ea – avem nevoie să ne confruntăm cu manifestările opuse, păstrând iubirea și înțelegerea cauzei lor. Un om motivat de iubire va constata curând că oamenii tind să interpreteze un zâmbet, simpla bunăvoință sau bunătatea altei persoane drept ...”seducție”, ”interes” sau cine știe ce invitație la sex. Aceste manifestări ale rezistenței la iubire sunt doar dezvăluiri ale fricii de iubire ce ne populează viețile. Mulți oameni se simt enervați și resping iubirea din pricina posesivității și a geloziei lor, a neâncrederii și a neânțelegerii. Totuși, aceasta-i motivația ce ne poate purta către evoluție și bucurie interioară, căci practicând, ajungem să gătim cu dragoste, să spălăm dușumeaua cu bucuria că cei din jurul nostru vor beneficia de munca noastră, să îmbrățișăm pe cineva cu dragoste dezinteresată și să trăim în inima noastră cu sentimentul că tot ce facem e bine și servește binelui tuturor.

de Maria Timuc

Cine iartă și cine este iertat, se ridică înspre zări și plutește pe cele mai strălucitoare raze ale speranței renăscute.

De multe ori stau și mă întreb, ce înseamnă a te împăca cu cineva? A ierta totul și a o lua de la capăt, a fi iertat și a porni pe același drum, unde te-ai oprit doar pentru a lua o pauză și a-ți liniști visele sau chiar coșmarurile…pe acestea din urmă, pentru a le risipi în neant. Locul unde faci popasul, poate fi și locul unde ai putea adormi, până vei fi trezit de sărutul dulce al împăcării.

Se spune că ciorba reîncălzită nu mai are același gust…dar sunt ciorbe care se mănâncă, chiar reci, fiind mult mai bune așa, cum ar fi cea de roșii, pe timpul verii. O bucurie de gusturi…

Împăcarea ia forme din cele mai diverse. Începe prin a-ți tresălta sufletul, chiar și trupul întreg...te vezi zbenguindu-te prin viață cu un zâmbet larg și tâmp pe chip...la fel ca cel pe care l-ai afișat când te-ai îndrăgostit.

Părerea mea este că toată lumea greșește, uneori greșești și dai în bălţi cât ești de mare...iar alteori nici nu știi ce ai făcut. Tot ce trebuie să faci, este să te căiești pentru ceea ce ai comis…dar să faci în așa fel, încât ștreangul care ți s-a pus pe gât, să aibă încă lațul lejer…să poți fi iertat și să ieși din el cu ușurință.

Asta în cazul iertării... lațul se lărgește, tu ieși de acolo liber, frumos și fericit iar împăcarea dragă și așteptată cu înfrigurare, apare ca un soare după o ploaie cu tunete și fulgere. În cazul în care nu mai este cale de întoarcere și lațul se strânge în jurul gâtului tău ca un șarpe veninos, altădată fiindu-ți colier, împodobindu-te cu frumusețea culorilor lui, nu-ți rămâne decât să te consideri împrăștiat în mii de fărâme, negre confetii la propria-ți decădere, alunecând într-o prăpastie fără fund și rămânând acolo pe vecie.. față de cel căruia i-ai greșit. Nu ai dreptul la explicații, ele sunt de prisos, nu faci decât să adaugi solzi și zale la mantia cu care acesta s-a înveşmântat împotriva ta. Locul tău pentru el, nu este decât văgăuna muntelui cât mai adâncă, din care ar prefera să nu mai ieși niciodată…pentru el.

Chiar dacă te căiești atunci când greșești și o spui cu zăduf…nici măcar asta nu este de ajuns, ci să înveți să te maturizezi, cu toate că ai 50 de ani și ai rămas un copil în interiorul tău…trebuie să te maturizezi. Musai. Copilul, poate să mai şadă în tine, să-i oferi confort sufletesc, o mică grădiniță plină cu jucării și hrana mentală, plăcută și sănătoasă...el îți va oferi ca revers, doar clipe din cel mai plăcut entuziasm în orice îți dorești să faci. Inocență și ghidușie…căci tare-i frumos când ești copil și ești iertat…

Prin iertare sufletul se eliberează de tot greul apăsător, care a fost creat prin conștientizarea faptelor rele pe care le-ai făcut. Nu ai fost cuminte și ai fost pedepsit…copil fiind, luai o mustrare sau o palmă la fund! Ce ușor! Dar acum.. cât de greu este să fii iertat pentru ceva care ai făcut premeditat..sau ceva care ai făcut dintr-un impuls, impuls care-ți trădează caracterul impetuos. Iar pe acesta, este posibil să nu ți-l mai ierte...ci să te ocolească tocmai din acest motiv. Nu mai crede în tine...ceea ce mai era pe undeva, s-a risipit și trebuie să accepți. Nici nu se știe dacă vei putea să dovedești vreodată că ești altfel...fapta oripilantă, ți-a pus pecetea în frunte! Respins!

Şi totuși când sosește iertarea, urmată de prietena ei bună, împăcarea…te poți declara renăscut.. poți simți cum reînvie în tine toata minunăția și frumusețea zilelor, pe care ai crezut că le-ai pierdut în negură și urât. Ies la suprafață trandafirii roșii și parfumați, ai clipelor pierdute din invadarea tristului și urâtului. Atunci te pregătești, faci curățenie generală în casa sufletului, deretici să scoți toate gunoaiele dezamăgirilor și deziluziilor, aerisești cămările inimii, lăsând să intre aerul curat al liniștii și calmului, al armoniei. Pui flori frumoase în glastrele lăuntrului tău, ca ele să coloreze și să înmiresmeze tot interiorul tău.. rămas vlăguit după atâta supărare. Eşti ospitalier și consideri că ți-a intrat soarele în casa sufletului tău, atunci cand pășesc cele două oaspete de mare vază: IERTAREA ŞI ÎMPĂCAREA.

Poftiți dragele mele, vă așteptam de ceva timp. Câteodată credeam că nu veți mai sosi la mine…

Cine iartă și cine este iertat… zboară în același fel, se ridică înspre zări și plutește pe cele mai strălucitoare raze ale speranței renăscute...în care totul se vede clar ca lumina zilei și viaţa în sfârșit intră pe făgașul ei firesc…

Dacă ierți, iartă totul, altfel n-ar mai fi iertare!

http://claudianicolae.wordpress.com/

Sunt eu bun acum? Asta-i întrebarea...

”Nu recunosc alt semn al superiorității decât bunătatea”, a spus L.W. Bethowen. I-am dat un share ieri pe Facebook acestei definiții a bunătății, căci recunosc în ea splendoarea adevărului. Asta-i definiția bunătății coborâtă, parcă, din sferele ”superioare” ale unei minți care a atins-o, a gustat-o și a adus-o apoi în lume prin muzică! Probabil că este imposibil să creezi bucurie și să străbați peste vreme sufletele a generații întregi de ființe fără ca tu însuți să fi fost ”superior prin bunătate”. De ce să fie bunătatea o stare superioară a conștiinței de vreme ce în lumea aceasta ”reală”, palpabilă, materială, trupească, în zbuciumata existență omenească, pare că bunătatea e un semn al ”prostiei”? Vorba populară ”e prost de bun” reflectă cumva felul în care ne raportăm la bunătate în viața de zi cu zi, cu toate că o râvnim, ne-o dorim, o visăm și-o adulmecăm cu toții, apoi ne răzvrătim pentru că ne izbim de zidurile reci și urâte ale răutății care-o ucide. Bunătatea se frânge – aș zice – în noi înșine, doar în lăuntrul nostru, și asta pentru că îi simțim cu toții puterea, dar sfârșim prin a o căuta în slăbiciune și cu slăbiciune, în afara noastră. E aici eroarea care se transformă apoi într-un soi de Mare Zid Chinezesc, pe care-l privim cu deznădejde, căci pare nesfârșit și asta face să simțim că-i imposibil să trecem peste el. Nu putem cunoaște niciodată bunătatea, nici dragostea, nici frumusețea interioară, nici grația ascunsă a acestei vieți fără să fim noi înșine ceea ce vrem să fie alții. Superioară nu-i ființa care primește bunătatea, ci aceea care-o trăiește în sine. Nu-i în lumină cel iubit, cât cel care iubește. Nu-i frumos cel ce primește atingerea frumuseții, ci acela ce atinge cu frumusețea sa lăuntrică.

Diferite studii științifice confirmă că, creierul omenesc secretă serotonină, o substanță implicată în apariția depresiei atunci când nu-i...în cantitatea necesară bunei sale funcționări. Nu avem nevoie să ne amețim cu substanțe, cu alcool sau cu alte tipuri de droguri ca să simțim bucuria vieții; avem nevoie doar să fim mai buni, nu să așteptăm să fie alții mai buni. Statisticile care includ depresia pe primul loc între bolile acestui secol ar sucomba dacă am face fiecare dintre noi un efort, o miză, un scop din bunătate, dar ar sucomba mai mult răutatea din lume. Dacă, înainte de a face orice lucru, cat de mărunt, ne-am întreba; ”Oare ceea ce fac acum mă ajută să mă simt bun”, am reduce poalele lungi ale răului și am privi către suferința umană ca spre o amintire din era omului inferior. Eu cred că nu putem fi buni decât în clipa în care suntem conștienți, lucizi, când trăim ca niște ființe ce s-au ”trezit” din inconștiența lor. Numai inconștiența e cauza halucinantă a răutății și a răului, numai inconștiența emană ură, frică, mânie, orgoliu distructiv, fantasme de mărire și incoerență mentală. Se întâmplă una ca asta doar pentru că iraționalitatea și inconștiența nu conțin iubire, iar fără iubire noi nu cunoaștem nici luciditatea. Bunătatea e ca o aripă a iubirii, bunătatea și iubirea sunt ca apa și oceanul, aceeași manifestare, un amestec ce nu poate fi nicicând despărțit. Frica de rău nu ne poate face mai buni, nici răzvrătirea ce i se împotrivește nu revarsă în ființa noastră emoția binecuvântată a bunătății. Frica de rău ne ține captivi în el, toate trăirile negative ne intoxică mai grav decât otrăvurile, iar așteptarea bunătății din lumea care – la rândul ei – o așteaptă la fel cum cerșetorii așteaptă bănuți de la alți cerșetori, sunt mijloace de perpetuare a bolilor minții, a bolilor sufletului și, de ce nu, a bolilor care bântuie societatea. Pentru bunătate nu trebuie să alergăm prin lume, dar – cu siguranță – e nevoie să ne punem paznici în propria bostănărie interioară, în comportamente și-n așteptări. Să fiu eu bun, asta-i esența. Sunt eu bun acum, asta-i întrebarea? Se întamplă atât de des să se găsească oameni care ne dăruiesc atenție, iubire și bunătate, dar – pentru că trăim în angoasele, în fricile și-n deziluziile trecutului – să nu avem puterea de a o primi. Doar să fii tu bun te face bun, doar propria bunătate este expresia superiorității conștiinței și de aceea bunătatea conține putere vindecătoare, puterea de a vindeca mintea și sufletul nostru.

de Maria Timuc

Iubeşte viaţa. Iar viaţa îţi va oferi cele mai frumoase cadouri. Chiar şi în mijlocul furtunii, poate să apară o pasăre, un om sau…o stea căzătoare.

50 de sfaturi educative de la un copac 

1. Nu depinde de tine cum te naşti. Şi noi, copacii, suntem de mai multe feluri. Sălciile par triste, stejarul puternic, arţarul mândru, însă fiecare are acelaşi potenţial şi e unic în felul lui. Foloseşte-ţi propriile abilităţi şi învaţă altele noi 

2. Găseşte-ţi energia şi puterea interioară. Noi ne folosim de asta iarna, când e frig şi zăpada ne apasă crengile. 

3. Fii flexibil. Dacă un copac ar rămâne rigid, crengile s-ar rupe; tocmai de aceea, noi ne mişcăm odată cu bătaia vântului, apoi revenim în poziţia iniţială, încă şi mai puternici. 

4. Bucură-te de vremurile ploioase. Nu numai că vei aprecia mai mult soarele, însă vei creşte frumos. 

5. Nu există copac urât, doar ochi care privesc fără să vadă. 

6. Evoluează în ritmul tău şi bucură-te de drumul creşterii tale. Noi copacii nu ne uităm invidioşi la alţii, care sunt mai mari sau mai puternici. Doar ne bucurăm de fiecare zi, odată cu fiecare frunză înverzită. 

7. Ia o parte din grijile şi pesimismul altora şi transformă-le în energie pozitivă, apoi dăruieşte-le, ca o gură bună de oxigen. 

8. Nimic nu durează şi nouă mereu ne cresc alte crengi şi frunze, însă nu stăm să plângem după fiecare frunză îngălbenită de timp, ci ne bucurăm de ce avem. 

9. Rădăcinile puternice te ajută de fiecare dată. Nu uita de unde ai plecat şi ce lecţii ai învăţat pe parcursul creşterii tale. 

10. Câteodată, viaţa poate să-ţi pară grea sau tristă. Nu renunţa, atunci! Oricât de mare ţi-ar părea furtuna de afară, rădăcinile rămân puternice şi, curând, vei vedea cum iese soarele. 

11. Fii recunoscător în fiecare zi! Un copac nu uită asta. Când răsare soarele, când copiii se joacă lângă el, când păsările îşi găsesc refugiu şi cântă de pe crengile de sus, noi copacii, în semn de mulţumire, înflorim. 

12. Renunţă la frică! Dacă s-ar teme, copacii ar rămâne cu frunze vechi şi putrezite – însă ei au curajul să le dea drumul şi să accepte altele noi. 

13. După o iarnă grea şi apăsătoare, vine primăvara. Întotdeauna. Aşa că nu-ţi mai face atâtea griji. 

14. Iubeşte! Pentru noi nu există copac demn de iubit, sau nu. Oricare are ceva aparte ce-l face unic şi nu ne lăsăm blocaţi de soi, culoare sau rădăcini, aşa că-l iubim pe fiecare şi formăm împreună frumoasele păduri, parcuri şi atâtea alte zone pe care nu le-ai văzut înflorite, din cauza ochelarilor puşi de grijile tale. 

15. Realitatea ta nu e singura existenţă, aşa că ascultă şi adevărul celorlalţi. Un copac nu spune „Toate frunzele trebuie să fie verzi.” Dacă ar face asta, ar ignora toate celelalte soiuri minunate, cu frunze roşii, portocalii şi atâtea alte diferenţe importante şi superbe. 

16. Universul înseamnă abundenţă. Un copac niciodată nu se întreabă dacă va mai veni căldura, dacă va reuşi să supravieţuiască frigului şi cum îi vor creşte înapoi frunzele. El ştie că lucrurile astea vor veni natural. 

17. Tot ce ai e clipa prezentă. Nu contează cât de frumoasă sau dureroasă e. Alege să o savurezi, căci nu va mai veni înapoi. 

18. Încetează să consideri că lucrurile sunt grele. Un copac nu spune Nu pot să înfloresc. Anul asta nu vreau să fiu roditor! E prea greu, dureros şi inconfortabil! Pur şi simplu o face, cu încredere şi uşurinţă. 

19. Nu aştepta fericirea, alege-o ! Ai auzit vreun copac să spună Dacă aş fi cu 5 metri mai la dreapta şi mai înalt cu 20 cm, aş fi mai fericit? Noi nu spunem asta, pentru că am înţeles că putem alege fericirea în momentul prezent, din locul în care suntem, cu resursele pe care le avem. 

20. Tinde spre înălţimi, bucurându-te de ceea ce faci acum. Tot timpul vei mai avea ce să înveţi şi ce să realizezi pentru a ajunge mai mare, mai puternic, mai frumos. 

21. Compară-te cu tine însuţi. Nu contează că unii copaci au frunzele roşii, iar anumiţi oameni îi preferă. Eu sunt un alt soi, însă anul asta am cele mai frumoase frunze de până acum, de un verde crud. 

22. Lasă-te îmbrăţişat. Aşa poţi primi o bucăţică de energie şi iubire, dăruind în schimb acelaşi lucru sau orice îţi doreşti. 

23. Puterea adevărată înseamnă vulnerabilitate. Deşi nu se vede întotdeauna, niciun copac nu e perfect. Câteodată oamenii ne fac rău, iar alte ori ne simţim obosiţi după atâta zăpadă căzută pe crengile noastre sau, pur şi simplu, suntem uşor îndoiţi pe alocuri, însă nu ascundem asta. Ne permitem să ne arătăm şi vulnerabili şi goi. 

24. Adu valoare în vieţile oamenilor, prin ceea ce eşti. Eu ca şi copac, mă bucur când oamenii se adăpostesc în umbra mea şi am o prietenă salcie, care admiră îndrăgostiţii care privesc melancolic spre crengile ei. 

25. Observă cum fiecare frunză are altă nuanţă de verde. Aplică asta în viaţa ta şi se va schimba radical. 

26. Admiră ce este în jurul tău. Până şi noi, copacii, ne dregem frunzele de admiraţie, când vedem oameni frumoşi, fericiţi şi îndrăzneţi. 

27. Ai încredere! Dacă natura poate fi atât de perfectă şi abundentă, cum îţi şi trece prin cap că tu ai putea fi altfel? 

28. Iartă. Deşi câteodată mă supăr când văd oameni care distrug natura sau aruncă gunoaie pe jos, ştiu că e în puterea mea să devin mai puternic şi că ei nu ştiu mai mult de atât. Totuşi tu, fiind om, poţi face o schimbare în acest aspect. Iartă , apoi decide cum vrei să acţionezi tu însuţi. În toate aspectele vieţii tale. 

29. Fii responsabil! Dacă am da vina pe verile toride şi gerul iernii, ce am rezolva? Ne concentrăm doar pe ceea ce putem face noi. 

30. Timpul cel mai potrivit e acum! Nu aşteptăm anotimpul potrivit, ci creăm noi momentul oportun. Pentru a creşte. Aplică asta în viaţa ta şi renunţă la amânare. Tu, ca om, ai şi mai multe posibilităţi. 

31. Renunţă la trecut. Mi se pare absurd ca un copac să se gândească la iarna grea, în loc să se bucure de primăvara plăcută ce va veni. La fel e şi la oameni. 

32. Fii tu însuţi, întotdeauna. Renunţă la măşti. Ai văzut tu vreun copac care să mintă că e de alt soi, doar pentru a fi plăcut? Nici nu e nevoie de asta. Atragem lângă noi oamenii care rezonează cu ceea ce suntem cu adevărat. 

33. Fii puţin egoist, până-ţi găseşti forţa de a dărui. Toamna, datorită dansului nostru, vântul pare mai puternic şi oamenii evită să stea lângă noi. Dacă e furtună, se tem să nu cădem pe ei. Însă dacă am rămâne drepţi doar de dragul lor, ne-am rupe. Aşa că, înţelege că uneori e nevoie să vă alungăm puţin, pentru a vă putea dărui maimult, mai târziu 

34. Nu te supăra pe defectele observate la ceilalţi, căci ei sunt oglinda ta. Am un prieten copac, ce stă lângă un lac. Are multe imperfecţiuni. E strâmb, frunzele sunt mai puţine, iar crengile mici şi neregulate. Toate astea se reflectă în lacul din faţa lui, însă niciodată nu l-am auzit suparându-se pe apă, că-i arată calităţile şi defectele. 

35. Uită-te în interior. Mă amuză cum voi oamenii vreţi să deschideţi porţi ce se deschid doar din interior. Dacă viaţa ta nu arată cum ai vrea, uită-te la rădăcini, la interiorul şi credinţele tale. Am văzut o femeie supărată că merele din pom nu erau bune şi voia să schimbe merele, nu să îngrijească mai bine rădăcinile pomului. 

36. Nu ştiu dacă ţi-a mai spus cineva, însă noi copacii, în perioadele senine, ne păstrăm o rezervă de energie în interiorul nostru, pe care o folosim iarna. Poate ar fio idee să te gândeşti şi tu să iei decizii pe termen lung. 

37. Îndrăzneşte să străluceşti la valoarea ta. În momentul când ne cresc frunzele, nu doare, ci e sărbătoare 

38. Oricât de întuneric ţi-ar părea că e, uită-te în sus. Întotdeuna vor fi stele care să-ţi lumineze drumul. Şi nu, nu eşti singur. 

39. Înfrumuseţează vieţile altora, fără să aştepţi nimic în schimb. Ai auzit vreun copac care să spună „Mi-eşti dator”? 

40. Bucură-te de soare, însă nu rămâne în zona de confort, în perioadele calde. Nu aştepta vântul să te pună în mişcare. Tu continuă să creşti singur, oricum. 

41. Îndrăzneşte să ţinteşti sus. De multe ori când vedem luna pe cer, ne întindem spre ea. Poate nu vom ajunge acolo niciodată – sau poate că da. Orice ar fi, ceva frumos ne aşteaptă. La fel e şi pentru voi. Viaţa recompensează oamenii îndrăzneţi. 

42. Nu contează câţi ani ai, ci viaţă din anii tăi. De asemenea, experienţa nu constă în vârsta înaintată, ci în lecţiile învăţate. Poţi înflori, indiferent de cifra pe care o sărbătoreşti an de an. 

43. Încetează să te întrebi dacă există viaţă dincolo de moarte. E mai important câtă viaţă există înaintea morţii. Noi, copacii, facem tot ce ne stă în putinţă pentru atrăi şi oferi valoare, cât timp suntem aici. 

44. Copacii nu au nevoie de confirmări şi aprecieri. Ar fi culmea să ne certăm între noi şi să le cerem altor copaci să ne spună că suntem frumoşi, iar frunzele şi tulpina ne sunt perfecte. Priveşte-te singur în oglindă (sau în lac, cum preferi) şi găseşte singur acele părţi pe care le iubeşti la tine. Încetează să te mai judeci.Eşti minunat! 

45. Ascultă muzică. Şi copacii iubesc muzica. Iar când pare prea linişte, ne dezmierdăm frunzele cu sunetele naturii. Asta ne aduce bucurie şi linişte. Deschide geamul dimineaţa devreme şi vei înţelege ce vreau să spun. 

46. Orice s-ar întâmpla, oricât te-ar lovi, distruge sau dezamăgi viaţa, nu uita că ai aceeaşi valoare şi stă în puterea ta să continui să creşti. Sau, ce? Vrei să spui că dacă vântul de anul trecut m-a îndoit puţin, nu mai sunt perfect şi puternic? 

47. Într-o zi, s-a oprit o tânără să se sprijine de tulpina mea şi citea o carte. Mi-a atras atenţia o frază. Pentru fiecare frunză dintr-un copac, există un înger care-i spune Creşti! Creşti! Ce norocos sunt! Îţi dai seama ce îngeri ai tu în viaţa ta? 

48. Ai răbdare. Câteodată poate dura ani, până să ajungi la înălţimea propusă – însă te asigur că merită. 

49. Dă mai departe. Nu trebuie să pari arogant, drept şi de neclintit. Stejarul e atât de puternic, pentru că împarte energia lui. Aşa că, ajută şi tu oamenii ce apar în calea ta. 

50. Iubeşte viaţa. Iar viaţa îţi va oferi cele mai frumoase cadouri. Chiar şi în mijlocul furtunii, poate să apară o pasăre, un om sau…o stea căzătoare.

Mulţumiri autorului necunoscut

Alegerea de a ne compune propria poveste de viaţă ne aparţine.

A venit vremea pentru o scurtă pauză.

INSPIRĂ, EXPIRĂ
Simte aerul cum te împrospătează.

INSPIRĂ, EXPIRĂ
Fă sonorul gândurilor mai încet.

INSPIRĂ, EXPIRĂ
Închide-ţi ochii şi lasă liniştea să-ţi inunde sufletul.

INSPIRĂ, EXPIRĂ
Zâmbeşte.

INSPIRĂ, EXPIRĂ
În aceste momente eşti atât de aproape de esenţa ta adevărată.
Ai ajuns… ACASĂ.

De aici, acum, te invit să meditezi la propria ta măreţie. Şi nu, nu e lipsit de modestie. Apropo, că veni vorba, ştiai că sunt 3 tipuri de oameni?

- Sunt cei care strigă în gura mare ce minunaţi şi extraordinari sunt ei, cât sunt de deosebiţi. Nimeni şi nimic nu le pot fi mai presus.

- Mai sunt şi cei care se ascund după perdeaua mediocrităţii, convinşi fiind că ei nu au nimic special în dotare. Ei sunt victimele circumstanţelor, iar viaţa lor a fost menită să fie grea, ghinionistă.

- Şi, din în când, mai poţi întâlni şi oameni care au avut curajul să-şi asume propria măreţie. Oameni cu un caracter frumos, cu calităţi care merită admirate, oameni care câştigă respectul celorlalţi prin ceea ce sunt.

Cu toţii în adâncul fiinţei noastre ne dorim să fim din această ultimă categorie. Dar cum o putem face? Şi ce legătură are aceasta cu a avea O zi bună.

Eu m-am gândit să experimentez următorii paşi:

1. Conştientizez că sunt un om ordinar, dar la fel de extraordinar şi unic ca oricare altul.

2. Prind curaj. Accept că viaţa nu e simplă, lumea nu e dreaptă, dar asta nu mă va opri să fiu responsabilă pentru ceea ce pot eu face, indiferent cât pare de puţin.

3. Mă angajez să fac tot ce pot cu ceea ce am eu în dotare, să mă dezvolt continuu pentru a avea tot mai multe de oferit.

4. Învăţ cum să fiu în armonie cu viaţa, şi nu într-o continuă luptă cu ea pentru a găsi cele mai potrivite căi de a exprima ceea ce sunt.

Dar ce este de fapt măreţia?

Măreţia începe cu o stare de spirit, cu un suflet animat de entuziasm, pasiune, smerenie, compasiune, dragoste de viaţă, indiferent prin ce are de trecut. Măreţia înseamnă să îţi descoperi şi să fii fidel propriilor valori, standarde, să fii responsabil pentru convingerile şi deciziile tale. Măreţia continuă prin a face tot ce poţi mai bine cu ceea ce ai. E important să conştientizezi că pentru aceasta nu ai nevoie de posesiuni, putere, faimă, abilităţi ieşite din comun, un portofoliu impresionant de reuşite, o sferă largă de prieteni şi cunoştinţe. Măreţia adevărată nu înseamnă trufie, mândrie. Ea se construieşte pe fundaţia smereniei, pe recunoaşterea atât a părţilor bune, cât şi a celor rele, pe deschiderea pentru a învăţa, a te corecta, pe decizia de a nu alege confortul, ci a experimenta şi a creşte, pe înţelegerea că tot ceea ce faci nu este doar meritul tău, tu eşti doar o piesă a marelui puzzle.

Alegerea de a ne compune propria poveste de viaţă ne aparţine.

Putem să scriem în cartea vieţii noastre despre cât de neputincioşi, mici, invizibili, lipsiţi de posibilităţi, striviţi de greutăţi, chinuiţi de soartă, bolnavi, păcătoşi, fără talente ieşite din comun suntem, despre cât de puţin contăm în puzderia de oameni de pe Pământ. Sau putem scrie o poveste despre demnitate, curaj, responsabilitate, dăruire, răbdare, iniţiativă, greşeli şi lecţii învăţate, credinţă, despre forţa de a merge mai departe, despre cât de mult contăm pentru oamenii cu care am avut privilegiul de a călători împreună.

Zilele noastre pot deveni mai bune doar pe măsură ce ne conştientizăm şi ne asumăm propria măreţie.

Nu tuturor ne este menit să fim artişti renumiţi, mari inventarori, personalităţi marcante, experţi în diverse domenii, dar cu siguranţă nu există persoană în lume care să nu aibă niciun fel de calităţi, care să nu aibă nimic de dăruit.

Tu ce părere ai? Cum ai defini tu măreţia? Cât este de important să ne asumăm propria măreţie şi ce înseamnă asta pentru tine, pentru viaţa ta? Cunoşti oameni care şi-au asumat propria măreţie? Ce e diferit la ei?

Relaxează-te! Savurează cu toată fiinţa ta aceste momente. Lasă-le să te încarce cu energia şi motivaţia de care ai atât de multă nevoie.

Carmen @ Ozibuna.net

Uneori, în zile d-astea de bilanţ - de sărbători, de ziua ta, de anul nou - te uiţi înapoi...

de Alexandra Svet

Lăsăm bucăţi din noi în urma noastră. Fâşii de suflet împrăştiate pe urmele paşilor noştri. Bucăţi însângerate de inimă, frânturi tremurânde, vibrânde, clocotinde de fiinţă. Alteori ne pare că ne-am lăsat inima întreagă pe undeva. Noi mergem, ea nu e. Ne cheamă încăpăţânată de pe cine ştie unde. Noi suntem, ea nu. E locul gol în noi şi doare... Dar ea, nu şi nu. Se-agaţă de cine ştie ce umbră în locuri unde nici măcar nu e văzută. Alteori e strivită, călcată fără de milă-n picioare. Uneori vine repede acasă, spăşită, tăcută, slabă, jigărită, ca un copil fugit de acasă şi întors cu coada între picioare, cu urme de lacrimi pe obrajii murdari. Se strecoară iute în camera lui şi ar face orice să nu te audă că îi spui :" Ţi-am zis eu..." Dar tu oricum nu i-ai spune nimic. Păşeşti pe vârfurile degetelor şi ţi-e teamă să şi respiri, ai face orice să nu mai plece din tine, tare ţi-a fost greu. Îţi ştergi pe furiş o lacrimă, te închini şi doar mai târziu, când auzi că a adormit în sfârşit suspinând, intri să o înveleşti. Oftează în somn şi strânge plapuma cu mânuţele mici. Tare a fost chinuită mititica... rătăcind, aşa plină de iubire, pe drumuri întunecate unde s-a dus după cine ştie cine. Care avea altă treabă.

Alteori ţi se întoarce acasă după muuult timp.... Încât te întrebi cum ai putut trăi atâta fără ea... Intră brusc, pe geam, e mare deja, s-a schimbat. Dar tot maioftează noaptea în somn şi strânge plapuma cu dor şi cu ciudă de tot-ce-ar-fi-putut-fi-şi-n-a-fost şi de necaz pentru cum s-a făcut de râs din nou. Dar e mult mai matură acum.

Iar azi vă bucuraţi, când vi se întâlnesc privirile, de pace parcă mai mult decât de orice. De linişte, de tihnă, de serile liniştite când afară e tunet şi fulgeră şi oamenii urlă rătăcind şi plângând pe străzi căutăndu-şi inimile pierdute şi călcate în picioare de străini... Iar inima ta bate liniştită în locul său din piept, ce-a fost atâta timp gol. Te bucuri şi taci. Cine ştie cât va dura de data asta?

Uneori, în zile d-astea de bilanţ - de sărbători de ziua ta, de anul nou - te uiţi înapoi... Şi ce surprize poţi să ai... În spatele tău sunt câmpuri întregi pe urmele paşilor tăi... Sunt oameni cărora le-ai lăsat doar o frântură de gând... Au răsărit din el sute de crini... Sunt oameni pe care poate că doar i-ai atins... le-ai dat doar un zâmbet din inima ta... Îmbrăţişându-i, le-ai lăsat o fâşie de suflet subţire ca o petală de stea... Din ea şi-au făcut icoană şi te poartă în casa sufletului lor parfumat de mii de flori ce-au răsărit pe urma paşilor tăi... Şi le udă în gând zi de zi iubindu-te pe tine, cel ce te simţi atât de ruşinat şi de nevrednic de dragostea lor, căci tu ştii prea bine că nu ai făcut nimic... Căci tu ştii prea bine cât de mult mai mult puteai să faci.... Dar priveşti uimit la ce a putut răsări din nimicul pe care l-ai sădit...priveşti în schimb ceva mai încolo întristat şi îţi vine să plângi... În locuri unde ţi-ai smuls inima din piept şi ai lăsat tot ce aveai, ba te-ai mai şi împrumutat... N-a răsărit nimic. Vreo buruiană, sau loc viran, fum ieşind dintr-un foc de paie, asfalt, drum pietruit din care n-au ieşit nici măcar fire de iarbă, sau vreun copac ce era deja înfipt în pământ, sub care n-a mai crescut nimic...of, de ce n-ai văzut? Atâtea nopţi, atâta suflet, atâtea lacrimi şi răni săpate în inima ta... Şi n-a răsărit nimic...

Nu-i vina ta. Nu-i vina lor. A fost timpul prost ales... sau pământul inimii lor nu te putea, pur şi simplu, primi... Nu e despre tine, nu e despre ei, e despre un timp pentru toate şi despre un rost de dincolo de noi, care plimbă seminţele sufletului nostru suflându-le doar unde vrea, cum vrea şi când vrea, făcându-le el să răsară doar unde vrea, cum vrea şi când vrea. Tu nu poţi decât să dai, să te dai, iar să dai, mai mult şi mai mult şi mai mult, indiferent ce răsare pe urma paşilor tăi. Pentru că o fi dureros până la ceruri să vezi că ai dăruit mai mult decât puteai şi n-a răsărit nimic ... Dar e de o mie de ori mai dureros să vezi câmpuri de crini ce-ar fi putut răsări acolo unde tu n-ai făcut nimic. Sau poate că ai vrut... Dar ai ales să păstrezi până la urmă pentru tine, de frică, tot ce-ai fi putut dărui. Fiindcă e nevoie de mult mai mult curaj să te dăruieşti decât să te păstrezi. Şi acum, rana aceea uriaşă, adâncă, abisală din inima ta e doar acel paradis de crini care de teamă şi din orgoliu sau cine ştie de ce... n-a fost niciodată sădit...

Astea sunt cele mai dureroase răni... Şi n-au nici vindecare... Brr... Aşa că te uiţi la inima ta parcă bucuros ... O fi ea plină de cicatrici de la atâtea drumuri bătute desculţă prin spini, cu răni cusute de la atâtea dăţi când a fost dată afară pe uşă şi a intrat pe geam, de la atâtea palme pe care le-a primit, de la atâtea cuvinte pe care le-a rostit ca să fie sigură că a făcut tot ce se putea face, de la atâtea clipe penibile în care s-a umilit şi nici măcar nu o interesa, fiindcă ea avea cea mai frumoasă scuză: iubea...o fi ea plină de cicatrici ca un soldat bătrân, nebun şi obosit, dar n-are răni din-alea adânci şi vii de ce-aş-fi-putut-să-fac-şi-n-am-făcut-sau--de-ce-ar-fi-fost-dacă...ea s-a dus până la capătul iubirilor ei, oricât de lung şi de greu şi de plin de dureri ar fi fost drumul. Adoarme acum împăcată,obosită, ciuruită de gloanţe- un fleac:), dar cu zâmbetul celui care ştie că a făcut tot ce a putut. Ce a răsărit în urmă-i nu e treaba lui...

Adoarme acum zâmbind- poate trist, dar zâmbind. Zâmbeşte, fiindcă pentru ea cel mai mare regret nu e cel de a fi dăruit şi de a vedea că a fost degeaba. Ci de a vedea cândva un câmp de crini ce ar fi putut răsări dintr-un cuvânt. Pe care niciodată nu l-ai mai rostit...

E iarnă, e dimineaţă, e zi de bilanţ...ultima zi din anul ce a trecut.  Mă uit la inima mea. Doar ce s-a întors, de curând, acasă, intrând golăneşte pe geam. E plină de praf şi de răni şi de sânge, dar miroase a crin. Doarme zâmbind, mai oftează uneori adânc în somn şi strânge plapuma din când în când, ca atunci când era copil. Ce bine e Acasă... Acasă ... unde miroase parcă din ce în ce mai mult a crin.

Ah, am uitat să vă spun... nu ştiu ce răsărea în urma ei pe unde mergea- dar la fiecare drum pe care l-a făcut inima mea, în locul gol pe care îl lăsa în mine, mai răsărea câte un crin...

Cum să n-o ierţi că a fugit de atâtea ori de acasă? Când în tine miroase azi atât de frumos a crini...

E dimineaţă e iarnă e zi de bilanţ dar de astăzi privesc doar înainte. La atâtea câmpuri de crini ce aşteaptă să fie sădite...în şi cu inima mea

2013, ai fost un an remarcabil! Îţi mulţumesc pentru tot ce am trăit, pentru amintirile preţioase pe care le-ai adăugat bagajului meu! Am plâns de dor, am plâns de fericire, am râs cu toată inima, am iubit, am mângâiat, am iertat şi am uitat ce trebuia uitat. Las în urmă ceea ce trebuie să aparţină trecutului şi pornesc în 2014 cu brațele deschise larg, pentru a primi oamenii care vor să fie iubiți de mine și pornesc plină de speranţe, de încredere şi de visuri, cu promisiunea că voi face totul cu IUBIRE şi LUMINĂ!

La mulţi ani binecuvântaţi tuturor! Vă îmbrăţişez cu drag,

Daniela

Femeia - eternul mister

La Braşov e ceaţă. Mama se plânge de vreme. Pe facebook câteva statusuri care se plâng şi ele tot de vreme. Azi mai puţine decât în alte zile. Aţi observat cât de mulţi oameni se plâng de vreme? Nu ştiu, mi se pare că a te plânge de vreme e ca şi cum ai iubi o femeie numai când e veselă, zâmbitoare şi luminoasă. 

O iubeşti şi când e capricioasă, şi când surâde misterios, puţin tristă, şi când tace, suferă şi se topeşte de dor, şi când se lasă moale şi fragilă în braţele tale şi începe să plângă ca un copil... 

O iubeşti şi când tună şi fulgeră şi se învârte prin cameră ca o fiară dezlănţuită, şi când ia foc de gelozie şi când te sufocă pătimaşă cu îmbrăţişări şi cu sărutul ei fierbinte şi când ţi-e frică să te apropii de ea, într-atât e de aprinsă... 

Şi când tace, absentă, melancolică şi e ceaţa aia aparte pe chipul ei, care ascunde tainele pentru care o iubeşti, căci din întreaga lume pare că numai ea le ştie... 

O iubeşti şi când e distantă, rece şi puternică, doar e regina ta... Şi când e îngheţată de dureri, împietrită de dezamăgiri, şi nu îţi doreşti decât să o iei în braţe şi să fie din nou la fel cum a fost, să îi vezi din nou zâmbetul ăla dulce încălzindu-ţi inima. 

O iubeşti şi când e rece şi tăioasă şi hotărâtă în luptele ei, atunci când crede că poate ea să schimbe lumea, şi când ochii îi sclipesc de o nebunie care până şi pe tine te sperie, deşi până acum ar fi trebuit să te fi obişnuit... 

Şi când e dulce şi tandră şi pisicoasă, şi când te priveşte visătoare cu ochii ăia plini de lumină, şi când lacrimi fierbinţi îi curg pe obrajii ce ard de emoţie, că a auzit cine ştie ce poezie sau cântec ce-i cutremură sufletul, şi când te lasă să îi vezi, rar, inima, după ce şi-a făcut curat în ea... Şi-ţi pare că e ca o iesle simplă dar atât de caldă, în care aşteaptă cu emoţie de copil să se nască în sfârşit lumina. 

Şi cât de mult iubeşti câte o zi din-asta blândă, cu fulgi albi mari ce cad feeric din cerul inimii ei, picurând atâta linişte în sufletul tău... 

Dar ai iubi-o oare atât de mult dacă nu ar fi fost tot drumul ăsta fascinant, plin de lacrimi şi de zâmbet, de căderi şi ridicări, de dor şi de durere, de plecări şi de reveniri, de trăiri şi de culoare, până la ea? Până la ziua asta blândă, cu fulgi albi mari ce cad feeric din cerul inimii ei, ce aşteaptă cu dor, cuminte, în taină, Noul An....căci ar fi nins aşa frumos acum, de n-ar fi fost cândva atâta vânt, şi ploi şi ger şi-atâta ceaţă... Atâta dor şi-atâtea mii şi mii de lacrimi?

de Alexandra Svet

Iertarea este un tratament

Când sufletul ne doare, şi trupul ajunge să sufere. Ne facem analize, căutăm medicamente care blochează doar efectele, uitând să mergem mai departe, spre cauza directă a suferinţelor noastre. La baza multora dintre bolile pe care le trăim stă lipsa iertării. În general, acest diagnostic este privit cu reticenţă. Aceasta pentru că preferăm să ni se vorbească tot în limbajul corpului nostru, cu analize scrise pe hârtie şi cu remedii ce se găsesc aliniate, frumos şi la îndemână, în numeroasele farmacii care promit răspunsuri simple, cumpărate cu bani. Şi pentru că nu dorim să credem că o durere atât de concretă sau o stare de rău localizată în orice parte a corpului nostru poate avea o cauză aparent abstractă şi nedozabilă în laboratoarele de analiză. Păstrăm în noi resentimente vechi, dureri neiertate, efectul acestora în suflet fiind asemănător otrăvurilor, care mai apoi se manifestă în bolile trupului.

Iertarea este un tratament, pentru că ne eliberează de sentimentele sau emoţiile negative care întreţin durerea şi prin aceasta poate vindeca. Atunci când nu iertăm, păstrăm mânie ascunsă în „ţinerea de minte a răului“, amărăciune, autocompătimire. Ne baricadăm în noi înşine după zidurile de durere care nu dispar doar întorcându-ne privirea de la ele.

A ierta nu înseamnă a scuza.

Există o dificultate, uneori insurmontabilă, în a ierta greşelile altora şi, poate mai mult decât atât, în a ne ierta pe noi înşine. O incapacitate de a vedea dincolo de momentul actual şi de a plasa lucrurile într-un cadru mai larg de semnificaţii şi valori. Fără să ştim, acest mod de a ne raporta este cauza care ne duce către bolile din care apoi căutăm cu nelinişte să scăpăm. Remediile facile sunt primele alese şi uneori a afirma că simptomele concrete de boală ar putea fi îndepărtate numai prin modificarea atitudinii noastre pare a fi o simplă afirmaţie fără acoperire.

Iniţial, a simţi furie intensă sau mânie pentru o nedreptate trăită este o reacţie sănătoasă, firească şi uneori salvatoare. Ceea ce ne îmbolnăveşte este transformarea acestor sentimente în ură sau în dorinţă de răzbunare, care ne parazitează şi se hrănesc din energia sufletului nostru. E nevoie de timp pentru a ierta. E nevoie de răbdare cu noi, pentru a nu ne pierde pe acest drum, fie în uitarea răului care este doar o ascundere a unei răni ce va ieşi iar la suprafaţă, fie pentru a ne desprinde de gândurile şi scenariile în care noi ne facem dreptate, despre care greşit şi inutil credem că va vindeca durerea pe care o trăim.

A ierta nu înseamnă a scuza sau a scoate de sub orice responsabilitate pe cel care a greşit faţă de noi sau chiar pe noi înşine. Nici o vină, fie şi una explicabilă, nu este, în sine, scuzabilă. Ea poate fi doar iertată, fără a exclude dreptatea sau a anula consecinţele faptelor trăite. Este esenţială înţelegerea faptului că iertarea nu este un act de dreptate, ci o faptă de iubire care îl poate reabilita pe cel vinovat şi elibera pe noi înşine. Aceasta înseamnă a nu-l confunda pe răufăcător cu fapta sa, ci a urî păcatul, iubindu-l pe păcătos. Fiind o lucrare a iubirii, persoana care iartă trebuie să-şi asume liber alegerea pe care a făcut-o, fără a pretinde ceva de la cel pe care îl iartă, pentru că iertarea se dă, se cere, dar nu se pretinde. Este un act al celui ce iartă fără a avea legătură cu cel iertat, cu aprobarea, comportamentul sau reacţiile acestuia. De asemenea, nu implică în mod obligatoriu reluarea relaţiei.

Puterea iertării se manifestă în noi vindecător.

Şi totuşi, de atâtea ori ne este greu, chiar imposibil să iertăm, deşi simţim că asta ne-ar uşura, că ne-ar elibera de sentimentele grele care ne ţin prizonieri în lanţurile de durere, deşi dorim să mergem mai departe, să ne bucurăm, să avem iar încredere. Chiar dacă alegem să privim din perspectiva celui care ne-a rănit şi, astfel, ne vine greu „să ridicăm piatra“, uneori chiar nu putem ierta. Dar, rememorând cu sinceritate trecutul, putem găsi momente în care ne-a fost cel mai greu să ne iertăm pe noi înşine, decât pe altcineva. Acest fapt ne poate da un indiciu despre cine este judecătorul cel mai aspru al vieţii noastre, despre lipsa cronică de iubire şi despre neacceptarea personală care formează ziduri în faţa bucuriei după care tânjim.

Un ajutor ar fi să privim iertarea ca pe un dar divin, unul care, deşi îl facem altuia sau nouă, este mereu ceva care ni s-a oferit înainte, ca de fapt fiecare lucru din viaţa noastră. Dacă am învăţa să privim ce trăim din perspectiva unui dar din iubire, suferinţele sufletului ar fi mai scurte şi noi am putea să trăim mai frumos şi mai liber.

Când iertăm, se întâmplă cu adevărat ceva extraordinar, dar cu noi, nu cu cel iertat. Acesta poate conştientiza şi el minunea şi îşi poate schimba atitudinea sau comportamentul, dar puterea iertării se manifestă în noi. Pe noi ne vindecă, nouă ne dă pacea, nouă ne dă puterea să ne rugăm pentru celălalt şi să lăsăm loc ca vindecarea să se producă, recuperând astfel părţile din noi, blocate în conflict şi neacceptare.

de Andreea Hefco

http://www.doxologia.ro/terapie-pentru-suflet/