Atunci, ce anume este Iubirea?

Iubirea nu controlează un partener, nu înseamnă milă sau îngrijorare faţă de familie şi prieteni şi nu reprezintă nici succesul profesional şi nici posesiunile.

Iubirea nu depinde de faimă, statut social, bunăstare financiară sau părerea celorlalţi despre tine.

Iubirea nu este o cruciadă în numele credinţelor personale.

Iubirea nu necesită înţelegerea tehnicilor spirituale mistice, a componentelor vieţii, în continuumul care cuprinde întregul timp şi spaţiu sau a legilor universului.

Atunci, ce anume este Iubirea?

În termeni simpli, Iubirea este Dumnezeu care Se împărtăşeşte tuturor creaţiilor Sale.

Iubirea este forţa vindecătoare a universului.

Iubirea e parte din suflet şi tot ce are nevoie este ca voi să acceptaţi aceste senzaţii înnăscute de iubire a celorlalţi şi de a primi iubirea lor.

Iubirea nu are limite, nu are graniţe, când este vorba despre amplitudinea sa.

În exprimare, Iubirea înseamnă a-i trata pe ceilalţi cu bunătate, corectitudine, onestitate, compasiune, întrajutorare şi solicitudine. Dacă se poate spune că iubirea are „ingrediente”, atunci cele de mai sus ar reprezenta câteva dintre ingredientele exprimării dumnezeieşti, în acţiune.

A şti că tu şi Dumnezeu şi toate celelalte creaţii ale lui Dumnezeu sunteţi inseparabili – înseamnă iubire.

A şti că Pământul este o fiinţă sensibilă şi conştientă şi a-i respecta toate formele de viaţă – înseamnă iubire.

A înţelege că nimeni nu îi poate cunoaşte pe ceilalţi, la nivelul sufletului şi de aceea să nu-i judeci, dar nici să nu le aprobi o acţiune considerată nedreaptă – înseamnă iubire.

A-ţi asculta sinele dumnezeiesc, înseamnă iubire.

A trăi o viaţă care încurajează iubirea de sine, înseamnă iubire.

A simţi tu însuţi bucurie, când o vezi în ceilalţi, înseamnă iubire.

A face ceva care îi aduce bucurie altuia, înseamnă iubire.

A te ierta pe tine şi pe ceilalţi, înseamnă iubire.

A împărţi din toată inima, înseamnă iubire.

A face fapte bune, fără a le ataşa aşteptări, înseamnă iubire.

A simţi pace în inimă şi în minte, înseamnă iubire.

Fiorul tăcut pe care îl simţi, atunci când vezi un apus sau auzi cântecul unei păsări, înseamnă iubire, iar un zâmbet reprezintă una dintre cele mai simple şi mai strălucitoare expresii ale iubirii.

În fiecare sau în toate aceste situaţii, precum şi multe altele cu care vă puteţi întâlni şi în care ştiţi instinctiv că sunteţi Iubire în acţiune, voi vă exprimaţi iubirea pentru şi de Dumnezeu.

sursa facebook

Oracolele, persoane posedate de diavoli

Oracolele erau acele persoane care ghiceau anumite lucruri din viitor. Cuvântul "oracol" provine din limba latină, de la verbul "orare", care înseamnă "a vorbi". În antichitate, oracolele erau considerate drept o sursă de înţelepciune divină şi capabile de a profeţi cele viitoare. Datorită capacităţii lor de a ghici cele viitoare, aceste persoane erau cinstite drept locaşuri vii ale unor dumnezei, ele locuind în temple şi aducându-li-se nenumărate daruri.

Tradiţia spune că pretextul naşterii primului oracol l-a constituit existenţa unui orificiu în pământ, din care emanau aburi naturali. Când un cioban a descoperit cel dintâi acest orificiu, afectat de aburi, a început de îndată să murmure cuvinte neînţelese, al căror conţinut a fost socotit profetic. De acest orificiu se leagă apariţia primului oracol.

Oracolele, persoane "cu puteri supranaturale" 

Oracolele erau văzute drept un soi de "portaluri" prin care Dumnezeu vorbea direct oamenilor. Persoanele-oracol difereau de persoanele care se îndeletniceau cu ghicitul în semne (în zborul păsărilor, în urmele animalelor sau în alte asemenea lucruri din natură). În acest sens, oracolele nu ghiceau pornind de la vreun semn material exterior lor, ci pur şi simplu începeau să vorbească brusc despre lucruri necunoscute încă.

Cel mai cunoscut oracol din antichitatea grecească a fost Pitia, preoteasa zeului Apollo, al cărui templu se află în localitatea Delfi. Dintre oracolele vremii respective, numai templul din Delfi găzduia un oracol-femeie, pe când toate celelalte găzduiau oracole-bărbaţi. Alături de preoteasa-oracol din Delfi, amintim aici şi alte persoane-oracol din antichitate: Dodona; Asclepius din Epidaurus; Trofonius din Livadia; Oropos; Bură; Ammon din Libia; Didima din Asia Mică; Apamea din Siria; Cumae din Italia.

 

Templul Oracolului din Delphi

Înainte de venirea Mântuitorului, politeismul fiind extrem de răspândit în rândul popoarelor antice, influenţa socială a oracolelor era una covârşitoare. De multe ori, pentru ca oracolul să fie satisfăcut şi să continue să ofere unele descoperiri, în loc de daruri în bani şi produse, acestuia îi erau aduse jertfe omeneşti.

Metoda de aflare a celor dorite era una bine definită în vreme, şi anume: oracolul locuia într-un templu imobil, cel care avea nevoie să afle vreun sfat sau vreo soluţie trebuind să vină în locul cu pricina; odată ajuns în templu, cel în cauză îşi prezenta darurile sale, iar mai apoi rostea întrebarea sau descria problema care îl măcina; mai apoi, căzând într-o stare de delir (transă), oracolul începea să rostească anumite cuvinte neclare; mesajul transmis de oracol era întotdeauna consemnat şi interpretat de un preot sau o preoteasă a templului.

Cum se consulta un oracol antic ?

Cel ce voia să-i adreseze întrebări oracolului trebuia să îndeplinească un ritual de purificare, la izvorul Kastalia, şi să plătească o taxă pentru a se aduce o jertfă la marele altar al zeului Apollo, fără de care nu era îngăduită intrarea în templu. De obicei erau jertfite capre, câteodată porci şi, rareori, tauri. Pentru a se considera că jertfa a fost primită, trebuia ca, în momentul stropirii animalului, acestuia să-i tremure toate mădularele; altminteri, prezicerea era amânată. Apoi, cei care urmau să pună întrebări pătrundeau în spaţiul din faţa altarului. Femeilor le era interzisă intrarea în acest sanctuar.

Pitia fusese o tânără provenind dintr-o familie aristocratică din Delfi. Înainte de prezicere, săvârşea şi ea un ritual de curăţire în izvorul Kastalia. După aceea, ea intra în templu şi tămâia partea de sus a sanctuarului. Apoi cobora scara ce ducea la oracolul principal şi se oprea în faţa trepiedului de unde prezicea. În această sală se spune că există o statuie de aur a lui Apollo, mormântul lui Dionisos şi aşa-numitul "ombilic" (o gaură în pământ, din care ieşeau aburi naturali). 

Pitia

În continuare, Pitia se aşeza pe trepied, bea apă luată din izvorul Kassotida, mesteca frunze de dafin şi se apleca asupra ombilocului amintit, pentru a inhala aburii ce ieşeau din pământ. În cele din urmă, ea ajungea la un delir paroxistic, iar atunci cei interesaţi trebuiau să adreseze întrebările cu voce tare zeului. Răspunsurile erau date de Pitia prin şoapte neinteligibile, transcrise şi traduse în formă versificată de către preoţi.

Cel interesat nu trebuia să întrebe despre lucruri banale, vagi sau prea generale. Răspunsurile oracolului erau, dimpotrivă, neclare şi ambigue. Adresantul întrebărilor era totdeauna nevoit să ceară ajutorul tâlcuitorului pentru a-i explica prezicerea.

Oracolele, persoane posedate de diavoli 

Persoanele numite "oracole" erau posedate de diavoli, precum reiese din însăşi practica de ghicire şi din comportamentul lor: zeul-diavol îl lua în stăpânire pe oracol şi vorbea prin el; oracolul cădea în extaz, se comporta nebuneşte, rostea cuvinte confuze şi emitea sunete nearticulate, întrerupte de mugete şi urlete; lângă oracol se afla întotdeauna un "tâlcuitor", care transcria şi explica celorlalţi cuvintele oracolului.

Căderea în extaz era unul dintre semnele cele mai clare care indicau celorlalţi o legătură cu suprafirescul. Cu toatea acestea, aşa-numita "cădere în extaz" nu era, de fapt, decât o stare de delir, asemănătoare celei dobândite în urma consumului de droguri. Pitia, despre care am amintit mai sus, inhala aburii care se emanau din străfundurile pământului şi mesteca frunze de dafin. În majoritatea oracolelor era practicată utilizarea zilnică a narcoticelor (droguri).

Trecând peste aceste detalii văzute, întrebarea fundamentală rămâne însă următoarea: "Cine este zeul care îl ia în stăpânire pe oracol şi vorbeşte prin el?" Un bun răspuns cred că îl putem afla în Sfânta Scriptură, unde citim despre Sfinţii Apostoli Pavel şi Sila, care, propovăduind prin Macedonia, mărturisesc următoarea întâmplare:

"Odată, pe când ne duceam la rugăciune, ne-a întâmpinat o slujnică care avea duh pitonicesc şi care aducea mult câştig stăpânilor ei, ghicind. Aceasta, ţinându-se după Pavel şi după noi, strigă, zicând: Aceşti oameni sunt robi ai Dumnezeului Celui Preaînalt, care va vestesc vouă calea mântuirii. Şi aceasta o făcea timp de multe zile. Iar Pavel, mâniindu-se şi întorcându-se, a zis duhului: În numele lui Iisus Hristos îţi poruncesc să ieşi din ea! Şi în acel ceas a ieşit. Şi stăpânii ei, văzând că s-a dus nădejdea câştigului lor, au pus mâna pe Pavel şi pe Sila şi i-au dus în piaţă, înaintea judecătorilor" (Fapte 16, 16-19).

Oracolele, atât cele vechi, aflate în templele zeilor, cât şi cele actuale, aflate prin locuri urătoare de Dumnezeu, se află cu adevărat sub posesia unui duh necurat, potrivnic Duhului Sfânt. Aşadar, acest duh, pe care idolatrii îl numesc "zeu" sau "putere spirituală", nu este altcineva decât diavolul, camuflat în fel şi chip, în încercarea de a-i înşela pe oameni.

Una dintre dorinţele diavolului este aceea de a fi slujit şi venerat ca "dumnezeu", în locul Adevăratului Dumnezeu. Este impresionantă constatarea că, în toate colţurile planetei noastre, din antichitate şi până astăzi, "minciuna cea veche", înşelătorul oamenilor, "şarpele" cel de demult, Satana, se străduieşte din răsputeri să se impună lumii ca "dumnezeu".

Pentru un creştin cu o minimă experienţă duhovnicească dăruită de Hristos în Duhul Sfânt, lucrurile sunt mai mult decât limpezi. Avem de-a face în acest caz cu oameni care nu sunt pur şi simplu "influenţaţi" de către diavoli, ci "stăpâniţi" în întregime de aceştia. Învăţăturile lor, oricât de seducătoare ar putea părea, sunt invenţii demonice, care au drept scop îndepărtarea oamenilor de adevăr şi de viaţa adevărată, călăuzirea lor pe cărările întunecate ale minciunii şi ale autodistrugerii. Aceştia nu sunt altceva decât "hristoșii mincinoşi", despre care însuşi Domnul Iisus Hristos ne-a avertizat cu mai bine de două mii de ani în urmă:

"Şi atunci, dacă vă va zice cineva: Iată, aici este Hristos, sau iată acolo, să nu credeţi. Se vor scula hristoși mincinoşi şi proroci mincinoşi, şi vor face semne şi minuni, ca să ducă în rătăcire, de este cu putinţă, şi pe cei aleşi. Dar voi luaţi seama. Iată, dinainte v-am spus vouă toate" (Marcu 13, 21-23).

de Teodor Danalache

sursa aici

Nimic din ceea ce primeşti nu ţi se cuvine pur şi simplu.

Înalță-ți privirea spre cer și lasă-ți sufletul să zboare în imensitatea acestuia pentru a culege puterea de care ai nevoie, umple-ți sufletul de bine, învață să zâmbești, învață să dăruiești, un gest, o vorbă bună, o vorbă blândă, dar mai ales, nu uita să mulțumești și viața ta se va schimba!

Cuvintele se pricep la fel de bine să hrănească sufletul şi să taie mai adânc decât sabia. Uneori sunt voluptuoase ca fructele. Elastice, aromate. Alteori strălucesc intens, ca nişte cai în plină alergare. Vibrează continuu. Câteodată le purtăm la glezna inimii şi ne fac să dansăm beţi de fericire. De fapt toţi putem stârni lumina sau stihiile cu ajutorul cuvintelor în care credem, al cuvintelor pe care le frecventăm.

Cuvintele sunt universuri şi dacă ne ridicăm sau ne prăbuşim prin intermediul lor este întotdeauna alegerea noastră. A numi ceva înseamnă a-i afirma existenţa şi a-i invoca prezenţa. De aceea mentalitatea magică interzice oamenilor să pomenească pe şleau obiecte şi fiinţe primejdioase. Ţăranii din Apuseni nu riscă nici în vremurile noastre să spună ursului din pădure altfel decât Moş Martin. Iar pe nesocotitul adversar al lui Dumnezeu nu se încumetă să-l numească direct, ci îl poreclesc Necuratul, Ducă-se pe pustii, Bată-l crucea, Nefârtatul...

Psihologia contemporană a descoperit că vorbele declanşează efecte biochimice şi reacţii fiziologice care produc satisfacţie profundă sau adevărate dezastre lăuntrice. O adresare violentă sau răutăcioasă creşte dramatic presiunea sanguină a interlocutorului, ritmul respiraţiei şi tensiunea lui musculară, în timp ce cuvintele afectuoase îl relaxează şi îl îmbujorează de fericire. Revelaţia unui asemenea impact ne motivează să urcăm pe o nouă treaptă de responsabilitate. Mai ales că primii care ascultă suntem... noi înşine. Manevrate greşit, propriile vorbe, rostite sau doar gândite, ni se întorc împotrivă. Ca armele recruţilor stângaci care se împuşcă singuri în picior.

În limba română cuvintele capabile să inducă stări negative sunt de trei ori mai numeroase decât cele care descriu sentimente pozitive. Pentru specialişti faptul rămâne o simplă constatare. Dar pentru cei hotărâţi să-şi transforme din temelii felul în care gândesc, simt şi acţionează, acest raport statistic înseamnă o provocare la întreită luciditate. Un impuls de a înlocui obişnuitele afirmaţii toxice cu unele pline de energie, optimiste, binefăcătoare. Vrei ca vorbele tale să devină o parte a practicii spirituale cotidiene? Pentru a dezvolta vigilenţa care-ţi identifică automatismele şi formulările negative ai, într-adevăr, nevoie de antrenament. Dar poţi începe ceva important chiar acum – să spui din tot sufletul „mulţumesc”. Îndrăzneşte să repeţi în gând: „Mulţumesc”. E un cuvânt care descătuşează instantaneu energia recunoştinţei. Nu prea găseşti motive de gratitudine? Dacă priveşti atent, descoperi însă o sumedenie. Oricât de mărunte ar părea, merită cu prisosinţă să te înclini sufleteşte în faţa lor şi să spui din nou şi din nou „mulţumesc”. Nimic din ceea ce primeşti nu ţi se cuvine pur şi simplu. Fiecare gură de aer pe care o respiri este un privilegiu divin, o copleşitoare dovadă de dragoste. Universul îţi întinde toate mâinile şi toate darurile.

Azi e frig şi mohorât?

Mulţumeşte pentru lumina care freamătă sub nori, pentru micile delicii pe care ţi le oferă mirosul, gustul, văzul, pipăitul, auzul. Pentru mâncarea de pe masă, pentru locuinţa care te apără de capriciile vremii, pentru oamenii care te-au primit în inima lor, pentru surâsul de simpatie al unui străin. Pentru libertate şi vremea de pace, pentru fiecare străfulgerare de frumuseţe la care eşti părtaş. Pentru tot ce te face să râzi cu poftă. Pentru ce te impresionează, te înduioşează, te farmecă din cele petrecute ţie sau altora, fie şi necunoscuţi. Mulţumeşte cât mai des în timpul unei zile. Fă acest exerciţiu de gratitudine o săptămână, o lună, un an. Până când inima însăşi reverberează şi se umple de o dulceaţă enigmatică. Şi ştii marele secret? Nu suspina, nu regreta nimic din ceea ce încă îţi lipseşte. Nu te ruga să primeşti lucrurile pe care ţi le doreşti. Pur şi simplu mulţumeşte pentru ele cu fervoare, neobosit, la fel ca pentru tot ceea ce viaţa îţi dăruieşte chiar acum. Mulţumeşte la timpul prezent. Dacă o faci cu perseverenţă, te vei convinge de puterea paranormală a recunoştinţei.

sursa facebook

Bucuria de a dărui

Într-un fel sau altul creştem cu ideea că fericirea ne vine din lucrurile pe care le primim, le cumpărăm sau le agonisim. Sîntem mereu în căutarea a tot felul de lucruri, sperînd că pînă la urmă chiar vom fi fericiţi avîndu-le. Iar şi iar ne surprindem că spunem: mai caut să obţin şi asta şi atunci chiar că voi fi fericit!

Printre cele mai frecvente stări de suferinţă sînt cele generate de iubirea neîmpărtăşită. Ne doare că nu sîntem iubiţi, mai ales de cei pe care îi iubim. În realitate, ceea ce ar trebui să ne fericească ar fi însăşi starea de iubire din sufletul nostru, indiferent dacă ea este sau nu împărtăşită, conform aşteptărilor pe care ni le-am creat. De exemplu, dacă iubim norii, nu ne dezvoltăm nici o aşteptare legată de un răspuns din partea lor şi nici nu vrem să-i luăm acasă, să fie doar ai noştri. Îi privim pe cer, ne încîntă cu frumuseţea lor, îi iubim şi toate acestea ne bucură, chiar şi în lipsa unui răspuns din partea lor. Însă acolo unde mintea crede că ceea ce iubim trebuie să posedăm şi cel/cea pe care îl/o iubim trebuie să ne iubească la rîndul lui/ei pentru a fi fericiţi, atunci iubirea din sufletul nostru nu mai este suficientă pentru a ne face să fim fericiţi, pentru că mintea a mai impus o condiţie, condiţia de a ni se răspunde cu aceeaşi iubire.

Este bine să exersăm renunţarea. În loc să agonisim, să practicăm renunţarea. Să renunţăm măcar la ceea ce ne prisoseşte şi să realizăm că acest gest de renunţare este mai încărcat de fericire decît gestul prin care am acumulat ceva. Să învăţăm să fim generoşi şi să dăruim. Cînd ajungem să simţim o bucurie mai mare prin gestul de a dărui, decît prin cel de a primi, atunci vom fi pe cale de a ne trezi cu adevărat sufletul. Eu am început să realizez relativ tîrziu că dăruind pot să-mi trezesc în suflet o bucurie chiar cu mult mai mare decît aceea generată de primirea unui cadou. Mă bucură şi darurile, dar o bucurie cu totul specială apare în suflet atunci cînd dăruieşti ceva celorlalţi. Exersînd în acest mod, putem ajunge să ne eliberăm de ataşamentele şi fricile noastre şi vom fi cu adevărat fericiţi ori de cîte ori vom simţi iubire în suflet, indiferent dacă ne este sau nu împărtăşită. Bucuria de a iubi poate fi o adevărată binecuvîntare pentru oricine dintre noi. Toată viaţa ni se va transforma din momentul în care nu mai condiţionăm fericirea noastră de tot felul de alte aşteptări. Sărăcind în aşteptări ne vom îmbogăţi în bucurie.

de Cristian Ţurcanu

Rugăciunea de nouă zile (!??) - un farafastâc al „ortodoxiei” zvonistice

Între obişnuinţele noastre de toată ziua ne întâlnim cu exigenţe pe care ni le impune relaţia cu Dumnezeu şi cărora uneori cu greu le facem faţă. Cineva îmi împărtăşea cu mâhnire neîmplinirea ce o simte totdeauna atunci când, grăbindu-se dimineaţa să meargă la serviciu, nu ajunge să spună nici măcar rugăciunea Tatăl nostru înainte de a ieşi pe uşă.

Este aceasta într-adevăr o lipsă. Cred că nu-i foarte elaborat să poţi spune măcar o aşa scurtă rugăciune la ieşirea din casă, atunci când pleci la lucru sau la piaţă. Nu mi se pare că ar fi prea mult să dedici rugăciunii câteva minute dimineaţa ori seara, ori la vremea mesei, sau mai ştiu când, în timpul zilei. Dumnezeu nu doreşte să ne epuizăm în rugăciune, dar nici nepăsarea ori nebăgarea de seamă nu Îl bucură foarte mult. Ceea ce mi se pare cu adevărat complicat este însă un pseudo-ritual cerut unora dintre credincioşi de o zvonistică particulară care impune repetarea la nesfârşit a unor rugăciuni în urma cărora s-ar putea împlini dorinţele solicitantului. Îmi amintesc de un bileţel scris în numele Sfântului Anton (care, de altfel, ţine de tradiţia romano-catolică) pe care trebuia să îl transcrii de nu mai ştiu câte ori şi apoi să îl distribui pentru că, altminteri, o mare nenorocire s-ar fi abătut peste cel care ar fi nesocotit îndemnul cu pricina.

De câtva timp încoace, pe la mai toate bisericile din oraş, întâlnim aruncate pe mesele din pridvor sau de prin pronaos, teancuri de „rugăciuni” scrise la calculator ori la maşina de scris, xeroxate, multiplicate pe diverse coli de diverse culori ori pe coli albe, conţinând diverse reţete împlinitoare de dorinţe şi izbăvitoare de neîmpliniri. Nu pot să nu-mi aduc aminte, cu această ocazie, despre reţeta cu „tămâia” bună pentru alungarea descântecelor, ori despre cea pentru „dezlegare de cununii”, sau despre tămâia vindecătoare de impotenţă, ori mai ştiu eu pentru ce alte nevoi omeneşti, în legătură cu care nu veţi găsi niciodată vreun temei sau vreo corespondenţă în molitfelnicul Bisericii. Desigur, toate aceste făcături cu iz bisericesc nu au nicio legătură cu dreapta credinţă, ci mai degrabă cu obscuritatea unor practici magice, care au pretenţia că „rezolvă” prin sine situaţii diverse.

Pentru a nu aluneca obştea credincioşilor în înşelări de acest fel, am gândit că e potrivit lucru să luăm atitudine mai întâi noi, preoţii, împotriva batjocoririi rânduielilor bisericeşti cu diverse lucrări pseudo-bisericeşti menite să deruteze definitiv chiar şi pe unii dintre credincioşii ortodocşi mai încercaţi. Să vedem, aşadar, despre ce rugăciune este vorba:

„Inima sfântă a lui Isus fie adorată şi iubită în toate zilele, în toate timpurile până la sfârşitul veacurilor. Amin. Inima sfântă a lui Isus să fie lăudată şi slăvită acum şi pururi. Amin. Binecuvântată fie inima lui Isus. Amin”.Urmează Tatăl nostru şi apoi:

„Bucură-te Marie … binecuvântat este rodul trupului Tău, Isus! Sfântă Marie, Maica lui D-zeu (reproduc din text), roagă-te pentru noi păcătoşii acum şi în ceasul morţii noastre. Amin”.

La final se precizează următoarele: „SE SPUNE DORINŢA. Doamne ajută!” În capătul de sus al paginii veţi găsi textul: „Rugăciunea de 9 zile (Schitul Darvari) – trebuie spusă de 6 ori pe zi, timp de 9 zile consecutiv. 9 exemplare din această rugăciune se depun zilnic la o biserică; rugăciunea se va împlini la sfârşitul zilei a 9-a sau înainte. Nu a dat greş niciodată” (!!!).

„Rugăciuni” de felul acesta sosesc râuri-râuri de la credincioşii care confundă credulitatea cu dreapta cinstire a lui Dumnezeu, care pun mai presus de rânduiala Bisericii băbismele şi obscuritatea unor reţete aducătoare de fericire. Iată, înşelarea – cumplita înşelare – nu-i iartă pe mulţi dintre noi şi, chinuiţi de grijă, vedem cum sub ochi preoţeşti se vehiculează astfel de volante, fără putinţa de a stăvili nebunia.

Să fie oare Dumnezeu surd la rugăminţile noastre într-atât încât să trebuiască a-L plictisi cu astfel de producte de şase (de ce şase?!) ori pe zi, timp de nouă zile (şi de ce nouă?!), ca să ne dea în schimb „graţia” vreunei biete bunătăţi de toată trebuinţa?! 

Dacă ar fi funcţionat principiul enunţat mai sus, imaginaţi-vă, nici tâlharul de pe cruce, dar nici măcar Petru, n-ar fi avut cu niciun chip şansa izbăvirii. Le-ar fi trebuit de bună seamă nouă zile să strige fiecare, unul adică să zică de şase ori – timp de nouă zile – „pomeneşte-mă, Doamne, în Împărăţia Ta!”, iar celălalt de tot atâtea ori „Doamne, scapă-mă, că pier…!” De şase ori câte nouă zile zicând, s-ar fi trezit tâlharul abia pe la Duminica Tomei mântuit, iar Petru mult s-ar fi afundat în valurile unei furtuni ce de mai bine de nouă zile ar fi avut să-l ivească trecut în moarte…

Întâi de toate voiesc a vă mărturisi că cineva, mai şugubăţ cred, a dorit a-şi bate joc de buna credinţă a noastră strecurând în biserici ortodoxe – sub titlul de apartenenţă la Schitul Darvari, dar şi la alte aşezăminte mănăstireşti din ţară, cum ar fi Mănăstirea Nicula şi altele – texte de sorginte romano-catolică despre „inima lui Isus” şi despre „rodul trupului Mariei”, cuvinte pe care nicidecum nu le folosim în slujbele noastre şi nici în rosturile şi aşezămintele ortodoxe. Defecţiunea nu ar fi doar la capitolul acesta, anume că lucrarea mântuitoare a Domnului şi Mântuitorului nostru ar fi fost miniaturizată – adică restrânsă – la nivelul unei pietăţi cvasi-dogmatice (a se urmări cultul inimii lui Isus la romano-catolici), ci prin aceea că se introduce în Biserica Ortodoxă un reţetar având pretenţia să regleze relaţia cu Dumnezeu, o formulă magică în urma însuşirii căreia dorinţele oricui s-ar împlini fortuit, indiferent dacă dorinţa ar fi bună sau rea, de folos ori de pricină.

Anume, dacă eu de şase ori pe zi, timp de nouă zile, în finalul acestor ziceri despre „inima lui Isus” îmi mărturisesc tare dorinţa să moară capra vecinului, e limpede… peste nouă zile ar trebui capra cu pricina să aibă cel puţin o tuse acolo, dacă nu chiar mai mult! Păi, nu?! Zice că algoritmul nu a dat greş niciodată… (!!!)

Fraţilor, cu prostii de-astea credeţi că se ţine Dumnezeu?! Cu dintr-astea ar trebui să ne ocupăm noi ca să izbândim în vreo privinţă?! Doamne! Nu Dumnezeu să fii, ci biet creştin cuminte, ca să-ţi dai seama că o prostie mai mare ca asta nici că există! Aduceţi-vă aminte cum se ruga Mântuitorul nostru în grădina Ghetsimani: „Părinte, nu voia Mea, ci voia Ta să se împlinească!”. Iată, Însuşi Hristos Mântuitorul se supune voii Tatălui şi este credincios până la moarte acestei încredinţări. Dar noi ce vom face?!

Apoi, dacă eu, ca om, îmi reglez singur problemele doar pentru că citesc nişte ziceri zile în şir, ce nevoie mai am de Dumnezeu…?! Bunăoară să zic de-acum: „Doamne, fie voia mea şi nu voia Ta!” Ar fi mai simplu decât atâtea citanii şi gata! Dorinţa se împlineşte cât ai clipi! Credeţi că Dumnezeu se lasă amăgit în vreun fel?!

Să fim responsabili şi sinceri în rugăciune! Dumnezeu nu poate fi amăgit cu farafastâcuri dintr-astea. De aceea nici noi să nu voim a ne amăgi că vom putea cumva primi binecuvântare într-un chip magic. Să strigăm, însă, din inimă, către milostivul Dumnezeu şi ne va răspunde îndată! Să căutăm fraţilor, înainte de toate, Împărăţia cerurilor şi toate celelalte ni se vor adăuga nouă! Amin.

de Preot Lucian Grigore

sursa http://laurentiudumitru.ro

De ce înşeală bărbaţii?

Revistele şi blogurile gen eva, kudika, elle, cosmpolitan etc sunt într-o întrecere perpetuă în a rezolva misterele relaţiilor. Întrebarea “de ce înşeală bărbaţii” este un subiect continuu de dezbatere, fără certitudinea că răspunsul va aduce însă vreo alinare .

Şi totuşi: de ce înşeală bărbaţii?

Printre motivele deja cunoscute şi care determină o uşoară iritare intelectuală sunt: pentru că vor, pentru că pot, pentru că nu se pot abţine….

Orice femeie, oricât de sexy şi atrăgătoare este, poate fi înşelată la un moment dat.

Şi totuşi: de ce înşeală bărbaţii?

Au vreo scuză, vreun pretext, un răspuns care să nu fie impertinent pe care el să ţi-l poată da astfel încât să-ţi poţi alchimiza sfâşierea în compasiune? 

Motivele nu sunt numai de natură sexuală, ci de multe ori, de ordin psihologic – şi asta nu înseamnă că nu îl duce capul, ci că devenirea lui ca bărbat a fost presărată de evenimente nefericite. 

Sexul înseamnă validare – a masculinităţii, a forţei de seducţie, sexul înseamnă putere. 

A intra într-o aventură este uşor – o relaţie “purificată” de aşteptările măreţe ale iubirii, o relaţie în care este necesară doar atracţia fizică şi un consimţământ tacit la aventură şi la duplicitate. 

Deja nu mai este un mister predispoziţia bărbatului către poligamie, documentată ştiinţific evoluţionist. 

Doamnelor, ştiu, şi pe mine mă enervează aceste fundamentări ştiinţifice. Mă enervează că aria corespunzătoare pentru sex din creierul bărbatului este de 3 ori mai mare decât la femeie. 

Mă enervează că amygdala, zona din creier răspunzătoare de semnalele de alarmă, de frică şi de pericol este de asemeni mai mare la bărbaţi, ceea ce îi face mai atenţi la potenţialele ameninţări “teritoriale”. 

Pe de altă parte, zona din creier corespunzătoare de “simţ ceea ce tu simţi” – sistemul neuronal oglindă – este mai mare şi mai activă în creierul feminin. 

De aceea femeia identifică şi citeşte emoţiile celuilalt prin decodarea expresiilor faciale, a tonului vocii şi a altor elemente non verbale. Ca atare, mă enervează să ştiu despre el mai mult decât ştie el însuşi şi să trebuiască să îi explic asta şi lui. 

Şi deşi femeia excelează la a se minţi pe ea însăşi, în acelaşi timp o femeie excelează şi la a decoda emoţiile mult mai bine decât un bărbat. 

Aceste capacităţi creează un paradox cognitiv – dorinţa de a nu fi înşelată şi ignorarea semnelor unui comportament promiscuu pe de o parte, şi înregistrarea inconştienţă a acestor semnale din partea partenerului cum că eşti înşelată pe de celalată parte. 

Există nenumărate alte diferenţe care trimit bărbatul şi femeia pe două planete psihologice diferite. Nu e de mirare că uităm aceste diferenţe şi că nimic nu poate justifica sau alina durerea de a fi înşelată, trădată sau minţită. 

Există o întreagă controversă vis-à-vis de împărtăşirea de către psiholog a propriilor experienţe. Dezavuez acea făţărnicie cu care se învăluie mulţi dintre psihologi,ca şi cum ei nu ar fi atinşi de micimile umane, de accidentele relaţionale sau de micile mari drame cotidiene. 

Astfel că mărturisesc că am trecut prin asta, am fost înşelată şi ştiu ce înseamnă să ţi se prăbuşească o lume întreagă întrebându-te “cum e posibil?”, sau să simţi că,oricât ai fi tu de deşteaptă, specială şi de feminină, ţi se întâmplă aceleaşi poveşti ce credeai că li se întâmplă doar altora. 

A înţelege de ce bărbatul înşeală este o formă de consolare. Studiul în meandrele psihicului masculin mi-a adus o formă de toleranţă şi înţelegere cu care mă lupt uneori dar care aduce vindecare. 

Nevoia de securitate a femeii este profund ameninţată când află că partenerul ei o înşeală. 

Dacă bărbatul s-ar întreba, la timp desigur, dacă merită acea aventură a pune în pericol relaţia de iubire în care se află, dacă merită o oră de plăcere suferinţa pecare i-o provoacă femeii iubite dacă ea ar afla, probabil că lucrurile ar fi diferite. 

În faţa instinctului şi a oportunităţii însă, cognitia se află printre ultimele aptitudini masculine. 

Nenumărate studii arată scăderea capacităţii de concentrare, a raţiunii şi a capacităţii de a face alegeri corecte atunci când un bărbat este excitat de imaginea unei femei (frumoase). 

Nevoia de nou este iarăşi o nevoie profund ignorată de ambele sexe. Deşi şi pentru bărbaţi şi pentru femei, parte din satisfacţie vine şi din experimentarea noului. 

Avem nevoie de certitudinea şi stabilitatea unei relaţii, dar avem nevoie şi de adrenalină, de noul şi de misterul necunoscutului. 

Motivele psihologice pentru care un bărbat înşeală sunt însă şi mai interesante. Sigur, “interesant” sună jignitor pentru o femeie înşelată, dar uneori, înţelegerea aduce alinare. Iertare e un cuvânt greu de rostit când te confrunţi cu situaţia, dar înţelegerea aduce măcar eliberarea că nu este vina ta, sau nu numai a ta… 

Motivele psihologice îşi pot avea rădăcinile în copilăria sa, când nu a avut dragostea femeii primordiale din viaţa lui, mama. 

Această traumă îl poate face să caute în fiecare femeie acea dragoste neîmplinită. 

Combinată cu instinctul sexual, ia naştere o personalitate de tip Don Juan, aflată în perpetuă cucerire, căutând ceva neştiut lui însuşi, incapabil să dezvolte un ataşament sănătos într-o relaţie, de frica de a nu mai trece prin aceeaşi pierdere suferită în copilărie. 

Un alt motiv psihologic pentru care bărbaţii înşeală este incertitudinea propriei masculinităţi, ce poate fi argumentată de reproşurile partenerei. 

În multe relaţii, partenerii vor să se schimbe unul pe celălalt. De aici apar mici sau mari frecuşuri, certuri, uitând să mai apreciem în partener calităţile care ne-au atras în primul rând. 

E o întreagă artă să ştii să te cerţi, să reproşezi sau să determini schimbare în partener fără că acesta să se simtă rănit, manipulat sau nepotrivit pentru tine. 

Atunci când partenerul uită să aprecieze şi să manifeste admiraţie faţă de cel iubit, se creează un cerc vicios în care fiecare va căuta reafirmare şi validare în afara relaţiei. 

Există crize sănătoase şi crize distructive ale unei relaţii. O relaţie trece prin diferite faze de la formarea ei până la maturitate şi necesită tot timpul comunicare, negociere, recrearea magiei, dezvoltare personală, reevaluarea idealurilor şi necesităţilor fiecăruia. 

Cu cât devenim mai complecşi, cu cât ne cunoaştem mai bine, cu cât suntem mai prinşi în a face, a avea şi a fi în atât de multe roluri, cu atât devine mai greu a menţine o relaţie armonioasă, savuroasă care să-ţi dea şi comfort şi pasiune, în care să simţi că poţi urca cu partenerul pe Himalaya şi poţi creşte şi copii alături de el. 

Atunci când bărbatul – sau femeia înşeală, se înşeală pe sine însuşi de fapt, adâncindu-se într-o criză decizională, compensând pentru lipsuri din sine însuşi sau din relaţia sa. 

De ce înşeală bărbaţii? De ce înşeală oricine? 

Pentru că suntem fragili, ignoranţi, fricoşi, pentru că există o parte întunecată a existenţei noastre pe care nu ştim sau nu vrem să o recunoaştem şi să o vindecăm. 

Pentru că suntem populaţi de dorinţe contradictorii, pentru că e greu să trăim la înălţimea eu-lui nostru ideal sau a imaginii transfiguratoare pe care celălalt şi-o face despre noi. 

Iar fără iluziile măreţe pe care ni le facem într-o relaţie, fără credinţă nebună că de data aceasta va fi diferit, fără curajul de a te deda unei iubiri ca şi cum nu ai fi fost dezamăgit niciodată, viaţa va fi întotdeauna mai puţin decât ceea ce poate fi, mai seacă, mai cinică şi mai săracă. 

Ce am făcut eu într-un final? Am devenit un psiholog mai bun 

sursa http://www.artdevivre.ro/

Cum să rezişti celor care te trag în jos

Energia unei persoane negative poate să facă din iulie, ianuarie. Nu poţi evita tot timpul persoanele negative, chiar dacă ai dori. 

Familia, prietenii, colegii de serviciu, şefii – uneori trebuie să avem contact zilnic cu oameni care radiază energie negativă. 

Iată aici câteva sfaturi care te vor ajuta: 

Oamenii negativi întotdeauna văd paharul ca fiind pe jumătate gol. 

Ei spun întotdeauna nu şi adesea se aşteaptă la ce este mai rău în orice situaţie. 

Ei îi critică în majoritatea timpului pe ceilalţi. 

Ei sunt rapizi când este vorba de a suspecta pe alţii ca fiind geloşi, voitori de rău şi egoişti. 

Ei înşişi sunt egoişti şi reci, devenind calzi doar faţă de cei de pe urma cărora beneficiază de ceva. 

Ei te fac să te simţi nefericit şi epuizat, ori de câte ori te afli în preajma lor. 

Dacă cunoşti pe cineva care este aşa, şi ai dori în subconştient sau în mod activ să ştii cum să relaţionezi faţă de el, aici sunt câteva ponturi pe care le-am încercat şi le-am găsit ca folositoare. 

Încetează să te simţi ca un martir sau să îţi ţii capul în nisip. Recunoaşte efectul pe care îl are o persoană negativă asupra ta, şi hotărăşte-te să faci ceva în legătură cu asta.

Persoana negativă se hrăneşte cu reacţiile tale. Nu da de înţeles că te simţi rănit, deranjat sau furios datorită cuvintelor sau acţiunilor ei. 

Ţine interacţiunile şi conversaţia limitată la strictul necesar. Uneori, oamenii pozitivi şi sensibili nu se pot opri din a fi drăguţi şi deschişi faţă de persoana negativă. Greşeală! 

Menţine distanţa şi rămâi radios. 

Ascultă muzică frumoasă şi alinătoare ori de câte ori poţi. Cu adevărat, muzica vindecă şi purifică. 

Proiectează pozitivul! Ieşi afară şi fă ceva bun pentru cineva. Dă o mână de ajutor. Oferă un zâmbet. 

Aminteşte-ţi, răutatea şi cuvintele crude care vin de la o persoană negativă sunt o expresie a propriei ei nefericiri şi frustrări. Ele nu reflectă şi nici nu ar trebui să reflecte ceva negativ asupra ta. 

Şi în cele din urmă, învaţă să cureţi pânzele de păianjen ale negativului şi să treci la aer curat. 

„Oamenii toxici vor polua totul în jurul lor. Nu ezita. Dă cu tămâie.”

sursa facebook

Ataşamentele-obstacole în evoluţia ta

‘’Dacă ai o imagine a cum lucrurile trebuie să fie, deja ai setat terenul pentru dezastru’’

 

Mi-amintesc de prima oară când am auzit aceste cuvinte. Am reflectat profund pe marginea lor pentru că toate concepţiile mele despre viaţă s-au răsturnat. Nu puteam să-mi dau seama ce este greşit în a-ţi stabili clar şi précis cum vrei să arate lucrurile în viaţa ta şi mai ales în relaţiile tale. Ce e greşit în a şti până în cel mai mic detaliu ce vrei?

După ceva timp în care am analizat şi am trăit această afirmaţie, am reuşit să văd cu totul diferit lucrurile şi astfel să gust din ce în ce mai puţin dezamăgirea în viaţa mea.

De ce? Pentru că am scăpat de amăgire.

Mulţi dintre oameni merg pe drumul vieţii stabilind précis şi exact cum arată iubitul ideal, slujba ideală, cum arată casa ideală şi dacă cel mai mic detaliu este diferit de imaginea prefabricată, se simt dezamăgiţi.

De-a lungul vremii mi-am dat seama că de extrem de multe ori trăim fie în viitor fie în trecut. Ori regretăm clipele trecute, şi numim acest lucru nostalgie, ori creem în mintea noastră scenarii ale viitorului, cultivând astfel speranţa că îndeplinirea acestor profeţii ne va aduce liniştea şi fericirea. Nici măcar nu mai ştim de unde am împrumutat aceste dorinţe ca lucrurile să fie într-un anumit fel. Se poate să fi privit cu invidie la viaţa prezentată în filme, în reviste, în mass media şi acest lucru să fi născut în mintea noastră dorinţa de a avea şi noi acelaşi lucru. Sau poate că am văzut în jurul nostru oameni care duc un anumit stil de viaţă şi care pare a le aduce multe zâmbete pe faţă şi astfel, am considerat că urmându-le strategia, vom fi şi noi mereu zâmbitori. Aceasta părea a fi reţeta fericirii.

Astfel am pornit la drum la braţ cu inflexibilitatea. Şi acest lucru nu putea să-ţi aducă decât decepţii. Pentru că nu suntem la fel. Pentru că reţeta pe care tu ai proiectat-o în mintea ta şi care s-a potrivit perfect, modelului tău de viaţă, nu are cum să se potrivească exact la fel pentru tine.

Niciodată nu are cum să fie aşa cum tu fantasmezi. Aşteptările tale sunt proiecţiile minţii tale. Ataşamentele de un anumit rezultat te blochează să te extinzi, să evoluezi.

Când spui :

‘’Aşa ar trebui să se comporte un soţ’’, acest lucru reprezintă o condiţionare. Dacă aşa ar trebui să fie, nu vei vedea niciodată cum e. Nu îl vei vedea niciodată aşa cum e, pentru că deja ai în minte doar cum ar trebui să fie. Prin natură trebuie să te extinzi, trebuie să te dezvolţi, să fii flexibil. Nu trebuie doar să faci mai mulţi bani, e important să creşti în înţelepciune. Altfel eşti blocat într-o rutină. Nu acesta este scopul pe care oamenii trebuie să-l aibă în viaţă. O relaţie care a devenit un obicei e o relaţie moartă.

O relaţie trebuie să fie o căutare pentru adevăr. O fiinţă nu ar trebui să trăiască depinzând de o anumită fiinţă umană. Schimbarea este oxigenul uneii ființe umane. De multe ori te miri că partenerul tău pleacă în altă parte. El nu pleacă pentru că acea persoană ar fi mai înţeleaptă, mai frumoasă, mai bună decât tine ci pentru că el are nevoie de acea gură de aer proaspăt. Dacă tu ţi-ai setat targetul doar pentru a-ţi rutiniza viaţa şi a face aceleaşi lucruri mereu, fără dorinţa de a evolua şi a te extinde, mai mult ca sigur el va pleca acolo unde simte că evoluează.

Cea mai ascunsă dorinţă a noastră e evoluţia, indiferent că ştim sau nu ştim, fiinţa noastră caută să se extindă, să evolueze. A fi inflexibil în viaţă şi a te agăţa cu rigiditate de cum crezi că ar trebui să stea lucrurile reprezintă cel mai mare obstacol în calea evoluţiei tale. Lucrurile vin exact atunci când ar trebui să vină, pentru a-ţi oferi ocazia să crești, să evoluezi ca şi suflet.

Acceptă oamenii aşa cum sunt, fără a încerca să-I schimbi pentru că tot ce încerci să schimbi la ei, se află în tine şi nu vrei să accepţi.

Renunţă la ataşamentele tale.

Renunţă la orice idee de a pierde sau a câştiga.

Renunţă la aspiraţiile tale.

Renunţă la ideea de iluminare.

Şi atunci va rămâne SINELE TĂU adevărat. Acesta este momentul când ţi se deschid ochii adevăraţi. Atunci este momentul în care îţi vei da seama că tot ce ai nevoie apare la momentul oportun. Toate aşteptările şi ataşamentele de rezultat nu-şi au rostul. Tot ceea ce ai nevoie apare spontan şi fără efort exact atunci când ai nevoie de el. Nu trebuie să alergi după nimic. Sunt doar condiţionări. Înţelegerea pură are grijă de absolut tot.

Asta nu înseamnă că nu vei avea acea pornire interioară de a evolua. Dar când aceasta apare ea nu dă naştere aspiraţiilor ego-ului, ea nu caută bogăţiile materiale ci cunoaşte adevărata bogăţie. Când fiinţa ta nu îşi doreşte să aibă mai mult, ci îşi doreşte să fie mai mult, acela va fi momentul în care într-adevăr va avea acces la orice fel de bogăţie.

În cel mai paradoxal mod, atunci când te eliberezi de ataşamentul de rezultate, de ataşamentul de oameni, de ataşamentul de obiecte, ajungi să experimentezi magia vieţii. Acela este momentul în care, în absenţa efortului, cele mai magice şi minunate lucruri apar spontan în viaţa ta atunci când ai nevoie de ele. Atunci când te aştepţi mai puţin, primeşti daruri ale vieţii care te umplu de bucurie şi te înalţă. Nu aş fi crezut vreodată că lucrurile pot fi atât de simple. Nu aş fi crezut vreodată că renunţând la nevoia de siguranţă şi control, poţi ajunge să trăieşti adevărata frumuseţe a vieţii .

E extraordinar să trăieşti fără teamă că ai putea pierde ceva, e extraordinar să realizezi că atunci când te găseşti pe tine, nu mai ai nevoie de absolut nici o siguranţă exterioară. Atunci când accepţi spontaneitatea vieţii şi îţi dai seama că ai deja de când te-ai născut puterea divină să te adaptezi oricărei situaţii, nimic nu îţi mai pare prea greu.

Îmi doresc ca astăzi să-ţi dai seama că tot ceea ce cauţi eşti Tu. Că dincolo de toate iluziile minţii, singurul adevăr care îţi va aduce pacea şi liniştea este înţelegerea a cine eşti cu adevărat. Îmi doresc să păşeşti pe acest drum, al eliberării tale de orice suferinţă.

Nu mă asculta pe mine, nu asculta ceea ce citeşti, nu-i asculta pe cei care îţi vor spune că deţin adevărul suprem, dar te rog ascultă-ţi inima. Ea întotdeauna te va ghida pe drumul întâlnirii cu tine.

Opreşte zgomotul minţii, şi lasă-te condus de inima ta pentru că ea îţi va arăta întotdeauna cărarea potrivită pentru tine.

Nu pot să-ţi spun în câteva vorbe ceea ce o călătorie către tine însăţi poate face. Singurul lucru pe care îl pot face este să-ţi reamintesc că te aşteaptă o întâlnire cu adevărata ta fiinţă.

http://artafeminina.ro/

Avem atâtea daruri…TOATE LA PURTĂTOR

Hai să nu ne mai îndoim de noi şi de Divinitate, măcar o zi. Măcar pentru o zi să ne dăm seama că totul este minunat aşa cum este, cum a fost şi cum va fi, că nu exista nici un scenariu diabolic menit să ne distrugă viaţa, idealurile, sănătatea, relaţiile, că dacă se mai întâmplă şi asta, este pentru că aşa e să fie. Imaginaţi-vă doar pentru o clipă cum ar fi dacă copacii ar avea veşnic aceleaşi frunze, dacă am respira mereu acelaşi aer şi am bea mereu aceeaşi apă, adică nu ar mai fi nimic proaspăt şi împrospătat, dacă totul ar fi făcut la fel o veşnicie, după alta. Aceea este versiunea noastră de iad, nu minunea asta de viaţă în care totul se schimbă în fiecare clipă,în faţa ochilor noştri, ca un caleidoscop plin de culori şi forme, neaşteptate. 

Avem multe de învăţat, multe de făcut, dar nimic de înţeles. Căci lumea şi viaţa nu ne sunt date să fie înţelese ci trăite, cu MAJUSCULE, cu ochii mari şi inima deschisă, cu minte, care să ştie să coboare în inimă şi cu o inimă care să fie ca un far, care să ne călăuzească nu către casă ci către sentimentul, convingerea şi credinţa că peste tot suntem ACASĂ mai ales dacă ştim să ne fim ACASĂ unii altora, dacă ştim să ne iubim frumos, fără a ne judeca şi a ne condamna la fiecare respiraţie, fără a ne critica, fără a ne ţese unii în jurul altora pânze veninoase de aşteptări şi interese. Este poate timpul să înţelegem că tot ceea ce se întâmplă este pornit, izvorât numai şi numai din noi şi din felul în care gândim. Dacă mai este frig şi întuneric în jur este pentru că nu ştim să deschidem ochii ca să vedem lumina soarelui pe care Dumnezeu a pus-o în noi şi dincolo de noi, dacă ne mai este teamă, este pentru că încă nu ne lăsăm mintea să coboare pe firul respiraţiei conştiente în inimă şi de acolo să cuprindă totul într-o cliptă, fără concepte, etichete, judecăţi, raţionamente, care au valabilitatea unui cerc pe suprafaţa unei ape bătute de vânt:)! 

Avem atâtea daruri… TOATE LA PURTĂTOR, corpul acesta pe care îl avem dragii noştri nu este o staţie de epurare a gândurilor negre, deşi noi majoritatea pentru asta îl folosim săracul, el este UN TEMPLU, în care lumina se naşte pe sine în fiecare clipă, în care lumina lucrează minuni, în care lumina iubeşte tot şi construieşte tot. Din păcate deocamdată ne folosim corpurile pentru a ne curăţa gândurile. Frica este preluată de rinichi, răceala distantă şi neiubitoare este preluată de inimă şi plămâni, furiile devastatoare sunt purificate de stomac, mâniile mocnite şi îndelungate, de către ficat şi lista poate continua la nesfârşit. Avem impresia că ne îmbolnăvesc viruşi, guverne, alimente, apa, aerul, când colo numai şi numai mintea noastră este cea care uită că vieţuieşte într-un templu perfect, ea este cea care ne îmbolnăveşte. Aşa că dragi şi drage, azi am putea începe încetişor să deschidem ochii, ca atunci când eram mici şi ne trezeau părinţii şi afară era atâta luminaaaaaaaaaaaaa… de ne dureau toate:). Încet, încet, aşa… copăcel, să uităm pentru o clipă de tot ce ne spune mintea… să încercăm să simţim respiraţia, bătaia de inimă, Bucuria care inundă celulele, şi IUBIREA care suntem şi mai ales Minunea de viaţă pe care o avem… ca dar şi har! 

Fiţi fără teamă… TOTUL E MINUNAT!  Bună dimineaţa Copii frumoşi! 

sursa:astrosofia.ro

Fericirea este însăși viaţa!

Fericirea?

Înseamnă fiecare dimineaţă în care pot privi cerul, fie că este de un albastru senin sau gri cenuşiu. Fiecare rază de soare care mă mângâie şi mă încălzeşte. Şi fiecare strop de ploaie sau fulg de nea, care încearcă să îmi fure o sărutare. Toate culorile şi sunetele naturii. Zâmbetele oamenilor, râsul copiiilor şi blândeţea bătrânilor.

 

Fericirea este privirea omului iubit, care mă face să mă simt perfectă...

 

Fericirea înseamnă mâinile obosite dar atât de gingaşe ale mamei mele, care au puterea de a-mi lua toate durerile sufleteşti.

 

Fericirea este orice îmbrăţişare pe care o primesc şi pe care o ofer. Fiecare lacrimă pe care o vărs din dragoste sau de bucurie.

 

Fericirea este posibilitatea de a dărui ceva, de a face alți oameni fericiți şi de a alina un suflet îndurerat.
 

Fericirea este bucuria celorlalţi, realizările lor, fericirea lor.

 

Fericirea înseamnă amintirile frumoase legate de oameni dragi.

 

Fericirea înseamnă un suflet liniştit, mulţumit, bun, capabil să ierte şi să se dăruiască.

 

Fericirea înseamnă clipe petrecute alături de oameni pe care-i iubeşti. Emoţiile unui cântec care îţi face sufletul să vibreze.

 

Fericirea este speranţa sau certitudinea că o poţi lua oricând de la capăt.

 

Fericirea este viaţa!

de Irina Binder

Vindecarea după despărţirea de persoana iubită

Ultimele cercetări din laboratoarele vieţii au confirmat: da, există viaţă după ce te desparţi de el/ea!

Cunosc vidul interior pe care sfârşitul unei relaţii de iubire îl aduce cu sine. L-am simţit în lacrimile pacienţilor ce căutau disperaţi soluţii şi răspunsuri, aşa cum l-am trăit şi prin experienţa personală. Experienţele proprii contează la fel de mult ca şi calificările profesionale pentru a fi un bun psihoterapeut.

Probabil nici o teorie sau tehnică psihologică nu te poate face să-ţi înţelegi mai bine pacienţii cât o va face experienţa şi călătoria personală în înţelegerea şi vindecarea propriilor probleme.

Despărţirile îţi întorc lumea pe dos şi trezesc tot felul de anxietăţi şi emoţii dureroase. Însă chiar şi prin această durere ţi se oferă şansa de a învăţa din experienţa avută şi să creşti într-o fiinţă mai puternică, mai înţeleaptă.

De fapt marea majoritate a învăţămintelor noastre vin prin suferinţă, dar de ce se întâmplă astfel e o altă poveste.

Vindecarea după despărţire

De ce dor despărţirile atât de mult, chiar dacă relaţia nu mai funcţiona? Separarea e dureroasă pentru că înseamnă nu numai pierderea partenerului ci şi a viselor comune şi a planurilor făcute împreună.

Relaţiile de iubire încep întotdeauna cu aşteptări mari şi cu speranţe pentru un viitor plin de frumuseţi. În iubire, banalitatea e transformată în măreţie iar imaginaţia triumfă asupra raţiunii adeseori.

Despărţirea anihilează toată înnobilarea şi transfigurarea simţită şi te coboară într-o realitate golită de orice vis de viitor, înconjurat doar de fantomele trecutului.

Despărţirea te aruncă în necunoscut, într-un teritor străin. Totul pare a fi sfărâmat: ritualul zilelor obişnuite, responsabilităţile, căminul, relaţia cu familia partenerului, relaţia cu prietenii comuni, însăşi identitatea ta este ameninţată.

Despărţirea creează nesiguranţă cu privire la viitor. Cum va fi viaţa ta fără partenerul tău? Vei mai găsi pe altcineva? Vei rămâne singur? Aceste necunoscute par deseori mai rele decât a fi într-o relaţie nefuncţională.

Refacerea vieţii după despărţire este dificilă. Este important să ştii şi să-ţi aminteşti că poţi şi că îţi vei reveni cu siguranţă, chiar mai puternic decât înainte. Timpul este magicianul în acest proces. Vindecarea se va produce în ritmul dat de acţiunile luate.

Ai răbdare cu tine şi ţine cont de următoarele idei:

* Acceptă tumultul şi emoţiile conflictuale care te vor copleşi. Este normal să simţi tristeţe, furie, anxietate, frustrare şi confuzie – emoţii ce pot fi foarte intense. Poţi simţi anxietate faţă de viitor. Ai răbdare, aceste reacţii se vor diminua cu timpul. Chiar dacă relaţia era nesanătoasa, aventurarea în necunoscut te poate speria.

* Ia o pauză. De la standardele la care erai obişnuit să funcţionezi. Este posibil să nu mai ai acelaşi randament la job sau energia de a întreţine relaţii interpersonale la acelaşi nivel. Oferă-ţi timp să te vindeci, să-ţi aduni forţele şi să găseşti noi surse de vitalitate pentru a funcţiona la parametrii ştiuţi.

* Nu te izola, nu trece prin această fază singur. Vorbeşte despre stările tale cu prietenii şi familia. Izolarea poate naşte monştri emoţionali: tristeţe, gândire negativă obsesivă, anxietate, frică existenţială de moarte. Ia-ţi aliaţi pe cei dragi şi construieşte-ţi un scut din sentimentele lor de dragoste.

Pierderile aduse de despărţire sunt multiple

* Pierderea parteneriatului şi a experienţelor comune – chiar dacă nu au fost întotdeauna fericite.

* Pierderea susţinerii, fie financiară, socială fie intelectuală sau emoţională.

* Pierderea speranţelor, planurilor şi a viselor de viitor – pierdere care poate fi chiar mai dureroasă decât cea materială. Durerea provocată de această pierdere poate trezi o frică primordială. Frică de singurătate, frică de moarte, frică de pierderea identităţii, frica dezintegrării obiceiurilor ce îţi construiau viaţa şi care îţi ofereau comfort şi siguranţă.

Specialiştii în emoţii au veşti bune însă: tindem să supraestimăm durerea ce o vom simţi când ne despărţim de un partener. Chiar dacă pare imposibil să îţi imaginezi viaţa de după el/ea, statisticile arată totuşi că numai în poezii se moare din dragoste. În realitate, ne consolăm mult mai repede decât ne-am aştepta.

Este foarte important să îţi vizualizezi viaţa de după această perioadă, când vei fi eliberat de trecut şi îţi vei reclădi viaţa.

Cum să treci de despărţire mai repede

* Nu te lupta cu sentimentele tale. Vei trece prin extreme, de la bucuria că s-a terminat la sfâşierea singurătăţii şi a nesiguranţei. Îmbrăţişează-ţi stările, nu le nega nici nu le ignora. Vindecarea implică a trece prin focul lor.

* Vorbeşte despre sentimentele tale. Nu le ascunde, nu încerca să păstrezi aparenţele – oricum nimeni nu te crede că eşti aşa de indiferent cum încerci să pari. A şti că ceilalţi sunt conştienţi de ceea ce ţi se întâmplă te va face să nu te mai simţi singur şi va grăbi vindecarea. Confesează-te unui jurnal despre gândurile şi sentimentele tale. Scrisul este foarte terapeutic şi ajută enorm în a-ţi obiectiva şi integra experienţele avute.

* Aminteşte-ţi că scopul este să depăşeşti această perioadă. Analiza excesivă sau sentimentele de ură sau dorinţa de răzbunare te vor ţine blocat în trecut. Mânia, condescendentă sau dorinţa de a-l învinovăţi pe fostul partener îţi va consuma resurse preţioase şi te va ţine pe loc. Imortalitatea încă nu a fost confirmată, aşa că e mai bine să îţi investeşti timpul pe care îl ai într-un mod înţelept, în sentimente pozitive ce te înnobilează.

* Aminteşte-ţi că există un viitor pentru tine. Chiar crezi că peste 2 ani de exemplu vei suferi la fel ca acum sau că nu vei fi întâlnit deja pe altcineva?…

Atunci când te implici într-o relaţie, fabrica de vise şi speranţe devine foarte productivă. Este foarte greu să renunţi la ele. În momentele delicate de după despărţire, gândeşte-te că va veni o vreme când vei construi alte speranţe şi alte vise, de data aceasta pe fundamente mai solide, întrucât ţi-ai învăţat lecţiile deja. Imaginează-ţi cât de multă maturitate vei avea în a-ţi alege un nou partener şi cât de diferite vor fi lucrurile în bine.

A-ţi crea diverse surse de suport este vital în acest moment. Iată cum: 

*Investeşte timp în relaţii care te inspiră şi îţi dau energie. Alege înţelept oamenii din jurul tău astfel încât să nu te simţi judecat, criticat sau forţat să faci lucruri ce nu vrei să le faci.

*Găseşte un psiholog sau terapeut ce te va ajuta să înţelegi şi să treci mai uşor prin aceste momente.

*Fă-ţi noi prieteni. Descoperă noi hobbiuri, intră în noi cercuri cu interese comune, investeşte-ţi gândurile şi energia în activităţi constructive.

Un pas important este a te iubi pe tine însuţi. Va trebui să îţi reconstruieşti încrederea în tine şi stima de sine. Unul din efectele devastatoare ale unei despărţiri este că nu vei mai avea încredere în capacităţile tale, în atuurile tale, în abilitatea de a comunica lumii complexitatea ta interioară. Evită în a cădea în capcana cinismului şi generalizării. Nu toţi bărbaţii sunt insensibili (a se citi măgari) şi nu toate femeile sunt de neînţeles (a se citi nebune)…

În această perioadă de vindecare, poartă-te ca şi cum ai fi bolnav. Odihneşte-te cât ai nevoie, elimină sursele de stres şi nu-ţi asuma prea multe responsabilităţi la job.

Cum să te iubeşti mai mult:

*Ocupă-te de tine câte puţin în fiecare zi – fă o plimbare în natură, ascultă muzica ce-ţi place, fă o baie parfumată sau programează-ţi un masaj, citeşte o carte bună sau savurează un ceai exotic. Într-un cuvânt, răsfaţă-te.

*Stabileşte-ţi o rutină zilnică de urmat. Despărţirea poate crea haos în viaţa ta, de la dietă la somn. Nu te arunca în excese menite să te anestezieze. Funcţionează doar pentru scurt timp.

*Ia o pauză. Nu încerca să iei decizii importante în primele luni de după despărţire. Este foarte probabil să fie decizii proaste.

A vedea partea pozitivă a unei situaţii nu este o modalitate de a te păcăli pe tine însuţi. Este decizia unei persoane înţelepte care nu vrea să piardă timpul investit în acea relaţie şi nu vrea să repete aceleaşi greşeli. Aşadar, fă o listă cu lucrurile bune rezultate în urma despărţirii.

Câteva întrebări pe care să ţi le pui:

1. Fă un pas înapoi şi priveşte situaţia obiectiv. Cum ai contribuit la problemele relaţiei?

2. Tinzi să repeţi aceleaşi greşeli sau să alegi parteneri nepotriviţi ?

3. Analizează cum reacţionezi la stres şi cum negociezi conflictele şi incertitudinile tale. Ai putea să o faci mai constructiv?

4. Întreabă-te dacă accepţi oamenii pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce ar putea sau ar trebui să fie. Intri într-o relaţie cu speranţa că celălalt se va schimba sau îl iubeşti suficient pentru ceea ce este?

Ar trebui să încerci să nu te păcăleşti singur în acest moment. Va fi dificil, dar perspectiva repetării aceloraşi greşeli şi suferinţe ar trebui să fie suficient de indezirabilă pentru a te determina să fii sincer cu tine însuţi.

Dacă poţi înţelege motivele pentru care ţi-ai ales partenerul şi mai mult decât atât, motivele pentru care ai rămas într-o relaţie nefuncţională, ai mai multe şanse pentru a face alegeri mai bune pe viitor.

Şi nu în ultimul rând, acceptă că durerea şi dezamăgirea sunt parte din viaţă de asemeni. Am fost păcăliţi că viaţa e uşoară, că dragostea învinge mereu sau că durează o veşnicie. Eliberează-te de cunoscut şi de aşteptări măreţe şi îmbrăţişează compromisul.

Împrieteneşte-te cu nesiguranţa, învaţă să te ridici cu un curaj nebun chiar dacă ai căzut de foarte de sus, învaţă să ierţi trecutul în timp ce urzeşti un viitor mai real, mai tolerant, mai conştient. Dragostea vine întotdeauna. Întotdeauna! Aceasta este singura certitudine…

de Sofia Dumitriu

http://www.artdevivre.ro