Scrisoare către oameni

Vă scriu vouă, oamenilor
La un început de secol totuşi,
Pe care nu l-am băgat prea tare în seamă

Din diferite motive, unul mai neimportant ca altul,

Vă scriu cu gânduri limpezi şi curate

Din postura universală de civil

Om, cum ar veni, în limbajul poetic

Al străzii, al vremurilor şi al lumii,

Vă scriu îmbrăcat într-o hlamidă subţire

Deloc împărătească, absolut omenească,

Rugându-vă să aveţi grijă de voi

Şi, mai ales, de fragilitatea voastră

De nimbul vostru de fiecare zi

Care vă însoţeşte odată cu îngerul păzitor,

Aveţi grijă de acest veşmânt

Atât de ireal, dar atât de adevărat

Și atât de puternic, de protector,

Aveți griă de această frumoasă fragilitate,

De această pojghiță atât de subțire

De fină, imperceptibilă și insesizabilă,

Ea este cea care ne păstrează firești

Și tot ea ne desparte de adâncuri

De lumi pe care nu le putem cunoaște,

Nu trebuie să cerem nimic în plus

Bucurați-vă de ceea ce aveți și nu aveți

Echilibrul vostru stă în această linie subțire

Dar atât de vie și de protectoare,

Ea păstrează bunătatea, liniștea și neliniștea

Firescul din noi, lumea pe care o facem noi frumoasă,

Aveți grijă de lumina de fiecare zi

Atât de nevăzută, atât de fabuloasă

Lăsați-o să vă cucerească, să vă învețe

Și la rândul vostru s-o învățați ca pe bună dimineața,

Primiți darurile ei în cunoștiință de cauză,

Darurile ei înseamnă darurile vieții,

Aveți grijă de acest veșmânt simplu

Și totodată aveți grijă de voi,

Trageți adânc în piept aerul vieții

E cel mai curat, minunat și mai tare drog

Prizați-l ca pe un dar binecuvântat,

Echilibrul lumii stă în fiecare dintre noi

Să nu-l deranjăm prea tare, să nu-l rupem,

Bucurați-vă de florile de gheață din fereastră

Ele pot lua culoarea luminii, a ochilor,

A dorului, a dragostei, a sufletului,

Ele sunt definiția fragilității noastre

Frumusețea de a fi într-o fereastră

În fereastra lumii de care nu trebuie să ne pierdem,

Suntem aidoma lor, subțiri, diafani,

Făcuți din aer, abur, gânduri și lumină,

Bucurați-vă de această fragilitate,

Viață, pe numele ei de scenă și de lume,

De echilibrul trăirilor, speranțelor, viselor,

Nu vă abateți de la calea ei curată

Nu vă înstrăinați, nu vă abandonați,

Bucurați-vă de dimensiunea ei simplă și pământeană,

Nu vă aruncați în gol, în necunoscut,

Aruncați-vă în gândurile voastre luminoase,

Între țărmuri, răsărituri și apusuri pământene,

Vă scriu, sfătuindu-vă în timp ce mă sfătuiesc și pe mine

În vremuri deloc ușoare, schimbătoare

Și tocmai de aceea vă rog să aveți grijă de voi

De minunea de a putea fi, de a exista

Și de a vă bucura de echilibrul inimii

De zbaterea ei întru iubire și fericire,

De poezia suferinței și a încercării ei,

Bucurați-vă de florile de gheață

De lumina lor de ghiocei, de trandafiri

De lumina florilor care răsar oriunde și oricând,

Nu vă pierdeți, nu vă rătăciți

Răsăriți în voi, aveți grijă de zborul vostru

De aripile care vă țin, vă ocrotesc,

Intrați în destin, luați forma lui,

Însușirea lui e binecuvântarea vieții,

Veșmintele inimilor voastre bătând

Să fie bunătatea sărbătorilor creștine,

Rugați-vă și bucurați-vă pentru ce aveți,

Pentru ca fragilitatea lumii voastre

Să nu se destrame niciodată.

de MariusTucă

Toate se fac prin rugăciune, tăcere și iubire…

Toate se fac prin rugăciune, tăcere și iubire. V-ați dat seama de roadele rugăciunii? Iubire în rugăciune, iubire în Hristos. Aceasta folosește într-adevăr. Cu cât veți iubi pe copii cu iubire omenească – și aceasta este adeseori patologică – cu atât se vor încurca mai mult, cu atât purtarea lor va fi mai rea. Însă, când iubirea dintre voi și către copii va fi creștină și sfântă, atunci nu veți întâmpina nici o greutate. Sfințenia părinților îi mântuiește pe copii. Pentru ca asta să se întâmple, trebuie ca harul Dumnezeiesc să lucreze în sufletele părinților. Nimeni nu se sfințește de unul singur. Același har dumnezeiesc va lumina, va încălzi și va da viață mai apoi sufletelor copiilor.

De multe ori telefonează și din străinătate și mă întreabă despre copii lor și despre alte lucruri. 

Astăzi, de pildă, m-a sunat o mamă din Milano și m-a întrebat cum să se poarte cu copiii ei. I-am spus: „Să te rogi, atunci când trebuie, să le vorbești copiilor cu iubire. Mai mult să te rogi, și mai puține cuvinte să le spui celorlalți.” Să nu devenim stânjenitori ci să ne rugăm tainic și apoi să vorbim, iar Dumnezeu ne va încredința lăuntric dacă este primit de ceilalți cuvântul nostru. Dacă nu-i primit, nu mai vorbim. Ne vom ruga, numai în taină. Căci și prin a vorbi devenim stânjenitori și-i facem pe ceilalți să se împotrivească, și câteodată să se răzvrătească. De aceea este mai bine să le spună cineva în chip tainic, în inima celorlalți, prin rugăciune tainică, decât în urechile lor. Ascultă-mă: să te rogi, și apoi să vorbești. Așa să faci copiilor tăi. Dacă le dai necontenit sfaturi, o să devii plictisitoare, și când vor crește, vor simți un fel de apăsare. Să preferi deci, rugăciunea. Să le vorbești prin rugăciune. Să le spui pe toate lui Dumnezeu, iar Dumnezeu le va pune înlăuntrul lor. Adică, nu trebuie să-i sfătuiești pe copii tăi așa, cu glas tare, pe care să-l audă cu urechile lor. Poți s-o faci și pe asta, dar înainte de toate trebuie să-I vorbești de copii tăi lui Dumnezeu. Să spui: „Doamne Iisuse Hristoase, luminează-mi copilașii. Eu Ție Ți-i încredințez. Tu mi i-ai dat, dar eu sunt neputincioasă, nu pot să-i pun pe cale. Pentru aceasta , Te rog, luminează-i”. Și Dumnezeu le va vorbi, iar ei vor spune: „Oh, nu trebuia să o necăjesc pe mama cu ce-am făcut!” Și aceasta, cu harul lui Dumnezeu, va ieși dinlăuntrul lor.” Acesta este lucrul desăvârșit. Mama să-I vorbească lui Dumnezeu, iar Dumnezeu să-i vorbească copilului. Dacă nu se face asta, atunci spui, spui, spui… totul „în ureche”; la sfârșit devine un soi de asuprire. Și, când copilul crește, începe să se împotrivească, adică să se răzbune într-un fel pe mama și pe tata, care l-au asuprit. În vreme ce unul este lucrul desăvârșit: să grăiască iubirea cea în Hristos și sfințenia tatălui și a mamei. Iradierea sfințeniei și nu cea a omeneștii strădanii îi face bine pe copii. Când copiii sunt răniți și traumatizați de vreun lucru grav, să nu vă mirați că se împotrivesc și vorbesc urât. De fapt, nu vor asta, dar nu pot face altfel în clipele grele. Apoi se pocăiesc. Însă, dacă voi vă enervați și o să vă mâniați, deveniți una cu cel viclean, iar acela își bate joc de toți. 

Extras din "Ne vorbește părintele Porfirie", Editura Egumenița 

http://ortodox.md/articole/

Tehnici de deblocare energetică

Te simți uneori epuizat/ă, fară poftă de viață? Te copleșesc problemele și nu mai vezi nicăieri o soluție?

Uneori, o baie cu plante aromate, însoțită de un exercițiu de deblocare, face minuni. Poate că nu oferă soluția minune la problemele stresante, dar ne curăță energetic atunci când avem cea mai mare nevoie. Preferabil să nu ne culcăm cu mintea și sufletul "intoxicat" și să facem baia seara, ca să adormim imediat după aceea. (fără tv, internet sau alte surse care pot strica tot efectul băii). 

Există câteva reguli de bază! 

-evitați pe cât posibil produsele din industria cosmetică; folosiți doar sare de mare (dacă vă permite organismul) și plante- levănțică, mușețel, busuioc,etc. Atenție! Baia despre care vă vorbesc nu este pentru igiena corporală; aceasta se efectuează înainte!

- nu umpleți cada, există riscul să adormți/este suficient ca apa sa vă acopere gleznele și încheieturile mâinilor, atunci când stați în șezut. La nivelul tălpilor și al mâinilor se găsesc importante noduri energetice prin care se elimină "gunoiul" energetic. Prin gunoi energetic înțeleg autocompătimirea, critica nefondată și distructivă, căutarea vinovaților, agresivitatea, etc.

Reglați-vă respirația și eliberați-vă mintea din încordarea cotidiană. Când ați obținut starea de relaxare dorită, încercați să vă concentrați asupra unui cuvânt miraculos-Iertarea 

Una dintre cele mai eficiente formule de deblocare energetică este iertarea. 

Iertarea care vine din suflet. Să ai puterea să-l ierti pe cel care ți-a făcut rău. Să întelegi că el este parte a unei situații care te ajută să evoluezi spiritual și să-ți izbăvești sufletul. Acesta este un capitol asupra căruia insist...mie, personal, îmi iese mai greu. Poate că sunteți mai mulți ca mine. Nu știu ce nu mă "lasă " să iert:: teama de a nu fi rănită din nou sau gradul meu de agresivitate; sau, poate, orgoliul acela inutil de a arăta "cine-i mai tare"?!...de parcă ar conta! 

Să nu faceți ca mine. Multă vreme am iertat cu mintea, am iertat așa, "social". De aceea, viața mi-a adus și mai multe lecții în care să dovedesc că am învățat să iert cu inima. 

Am descoperit iertarea adevărată de foarte puțină vreme. Nici nu contează dacă vorbesc sau nu cu cineva. Important este faptul că, atunci când mă gândesc la el, în sufletul meu este lumină și gânduri bune. Reflectă îndelung asupra a ceea ce e nevoie să ierți în existența ta. Nu uita să te ierți și pe tine însăți/însuți, indiferent ce ai fi făcut în această viață. 

Lasă tot gunoiul energetic să iasă afară, repetând mental- "apă curată, apă binecuvântată, curăță tot răul din mine". 

Când simți că ai eliberat bolovanii neiertării, poți lăsa apa de la duș să curgă din creștet până în tălpi. Foarte important! După această baie, setează-ți soneria telefonului astfel încât, de câte ori sună, să-ți amintească faptul că este nevoie să ierți. Poți descărca o melodie care să conțină cuvântul iertare. Sau poți seta un mesaj din agendă care să-ți reamintească despre lecția iertării! Doamne-ajută! 

de Alina Maria Albert (Neagu)
http://alinaneagu.wix.com/despreparanormal

Ce sunt „minunăţiile drăceşti“ care ar fi debusolat-o pe Iulia, adolescenta fugită la mănăstire. Despre reiki şi radiestezie.

Călugării de la Mănăstirea Sihăstria Rarăului din Suceava, acolo unde Iulia Ionescu a stat o noapte, au acuzat profesorii de la Colegiul „Sfântul Sava“ din Bucureşti că fata ar fi fost debusolată de „minunăţiile drăceşti“ practicate de aceştia şi aplicate pe elevi. Adevarul.ro vă detaliază ce înseamnă reiki şi radiestezie, practici terapeutice neconvenţionale care ar fi debusolat-o pe Iulia.

Călugării de la Mânăstirea Sihăstria Rarăului din Suceava au postat un mesaj în care acuzau profesorii că au tulburat-o. Mesajul a fost postat la scurt timp după ce s-a aflat că Iulia Ionescu (15 ani), adolescenta din Bucureşti care a aprins tot spaţiul mediatic prin dispariţia ei, a stat la mânăstire.

„Dacă chiar vă preocupă starea acelei fete, mergeţi şi vă interesaţi la şcoală, în familie, de unde au început problemele... De ce Profesoara X merge la radiestezie? De ce profesoara cutare merge la Reiki şi alte minunăţii drăceşti... aceştia experimentează pe copiii din şcoli, pe copiii dvs… iar problemele din familie vin şi pun capac. Inima omului este aceea care trece prin traume din cauza informaţiilor primite, trăite“, au scris monahii pe contul de Facebook al locaşului de cult într-o scurtă relatare a celor întâmplate.

Informaţia a fost negată în mod vehement de conducerea Colegiului Naţional „Sfântul Sava” din Capitală, unde Iulia Ionescu a intrat cu media 10. Întrebat de reporterii „Adevărul” despre aceste practici terapeutice, fostul director George Cazacu a negat că profesori din cadrul liceului ar practica asemenea metode terapeutice. „Nu există niciun profesor în şcoală care să practice asemenea tehnici. Nici nu ştiam că se face aşa ceva în Bucureşti“, a declarat Cazacu. De asemenea, nici alţi elevi ai liceului nu par să fi auzit de astfel de practici.

Ce este Reiki? Mikao Usui este fondatorul Reiki, practica terapeutică neconvenţională de care au fost acuzaţi profesorii de la Colegiul Sfântul Sava că îl practică împreună cu elevii

Pentru a vedea cât de periculoase sunt aceste practici neconvenţionale şi dacă ar fi putut afecta gândirea Iuliei Ionescu într-atât încât să ia decizia de a pleca de-acasă, adevarul.ro vă propune o scurtă informare despre aceste două tehnici.

În fapt, Reiki este o metodă de vindecare energetică apărută în Japonia în anul 1922, încadrată în România la capitolul medicină alternativă, dar nereglementată legal, motiv pentru care poate fi practicată de oricine.

Fondatorul Reiki-ului este Mikao Usui (15 august 1865 – 9 martie 1926). De origine preot catolic, Usui şi-a dorit să explice modalitatea prin care Iisus putea vindeca prin palme. Din acest motiv, a întreprins, timp de mai mulţi ani de zile, diverse studii şi cercetări care în final au condus la descoperirea Reiki-ului. Descoperirea propriu-zisă a implicat şi o perioadă de rugăciune şi post de trei săptămâni pe Muntele Kurama, în apropiere de oraşul Kyoto, fosta capitală a Japoniei.

În urma acestei perioade de asceză, Usui ar fi avut revelaţia metodei de vindecare pe care el a sintetizat-o şi a numit-o Reiki, adică „Energie universală” sau „Energie spirituală”. La scurt timp, el a înfiinţat organizaţia Usui Reiki Ryoho Gakkai, care există şi astăzi şi prin care s-a răspândit practica metodei. Usui a avut 2.000 de dicipoli şi 16 dintre aceştia au primit gradul de maestru Reiki.

„Discipolii au dat-o mai departe şi mai departe. Lucrurile între timp s-au diluat, s-au denaturat foarte mult. În prezent sunt foarte mulţi care îşi zic singuri maeştri. Fiecare face după capul lui, s-a făcut un fel de amalgam. În România nu se fac, dar există ţări unde cursurile se fac şi în şcoli, unde asigurarea medicală acoperă terapia reiki. Oricum, oricine poate participa la acest curs. Nu trebuie decât să ai un pic de răbdare să asculţi şi să practici“, a explicat reprezentantul maestrului doctor Marinel Peia, unul dintre cei mai iniţiaţi români în metodele de vindecare alternativă.

Potrivit acestuia, Reiki este o practică inofensivă, la care oricine are acces în măsura în care este interesat, inclusiv copiii. Aceştia trebuie, însă, să fie însoţiţi de un adult dacă vor să fie primiţi de maestrul Marinel Peia.

Ce este radiestezia
În ceea ce priveşte radiestezia, aceasta este o practică alternativă care are elemente comune, dar care funcţionează mai degrabă pe un soi de măsurare energetică.

„Cei care practică radiestezia fac tot felul de măsurători cu ansa – un fel de sârmă pe care o ţin în mână. Chipurile, dacă reuşesc să-şi aducă mintea într-o stare în care să nu influenţeze respectiva ansă, să fie un canal cât mai curat, ei cer o îndrumare de la un nivel superior. Atunci, ansa o să arate un răspuns cât mai deştept. Se poate şi prezice cu ansa, dar nu numai asta este ideea. Ea dă nişte măsurători în funcţie de ce parametri îî dăm noi“, detaliază reprezentantul maestrului reiki.

Potrivit astralmagik.ro, Radiestezia (rabdomanţia) este arta de a utiliza indicatoarele radiestezice (baghete, penduluri, anse) făcând să intervină puterea şi voinţa spiritului operatorului pentru a descoperi tot ceea ce este ascuns facultăţilor raţionale ale individului. Este o metodă de acces la Banca de Date Universală în care s-ar păstra istoricul informaţiillor despre lumile văzute şi nevăzute.

Trebuie spus că, în momentul de faţă, în România, oricine poate să spună că este maestru reiki sau cunoscător al radiesteziei, neexistând o autoritate care să reglementeze aceste tehnici.

sursa: http://adevarul.ro/news/bucuresti/
Mai puteți citi și aceste articole:http://www.iubiresilumina.com/p/meditatie.html
http://adevarul.ro/news/bucuresti/iulia-ionescu-reyki-1_5301fbc1c7b855ff566ada19/index.html

Dacă îți înjuri țara de dimineață până seara e ca și când te-ai înjura în oglindă!

“Trebuie să reîncepem să iubim România. Să reinventăm România pe care să o putem iubi și admira. Depinde de fiecare dintre noi. Eu nu fac politică, nu e treaba mea, nu mă pricep. Nu mă interesează. Cred însă, că trebuie să ne reîndrăgostim de pământul ăsta binecuvântat. Dacă îți înjuri țara de dimineață până seara e ca și când te-ai înjura în oglindă! Iubirea de mamă poate fi desuetă? Sau iubirea față de copilul tău e desuetă? Vi se pare desuet respectul față de sine? Cum să devină desuet un sentiment esențial? Oriunde am merge în lumea asta mare purtăm pe tălpile sufletului nostru pământ românesc. Pe fruntea noastră e scris “român”. Nu credeți că trebuie să facem ceva ca să devenim mândri de acest nume?”

Întotdeauna altcineva e de vină și nu noi…

“Glumesc de multe ori și spun că dacă ai școala numită România înseamnă că te vei descurca oriunde în lume… Și e adevărat. Aici parcă e totul mai greu. Mai complicat. Mai încurcat. Ai senzația că trebuie să împingi vagoane ca să urnești ceva… Și de aici acest sentiment de construcție pe nisip. O luăm tot timpul de la capăt… De ce e așa? Din cauza noastră. Din cauza mea. Cineva trebuie să-și asume vina. Iată: din cauza mea! Îmi asum eu responsabilitatea, pentru că m-am săturat să tot aud că e vina altora. Întotdeauna altcineva e de vină și nu noi… Dacă toți ne-am gândi real unde greșim fiecare dintre noi, cu ce am putea îmbunătăți fiecare situația, am avea o altă Românie. Dacă afirmația “e din vina mea” ar deveni brand de țară, nu credeți că am avea de câștigat? Eu cred că am avea o altă Românie!”

Tinerii au nevoie să li se spună că e nevoie de ei.

“Tinerii nu au nevoie de sfaturi. Au nevoie să li se acorde respect și iubire. Să li se spună că e nevoie de ei. Avem tineri excepționali care nu simt că sunt sprijiniți. Avem tineri care au probleme mari de comunicare, probleme ce vin din neiubire și lipsă de educație, avem tineri dezorientați care ar avea nevoie barem de înțelegere. Lucrurile sunt mai complicate… E ușor să acuzi și să judeci pe altcineva, e mult mai greu să încerci să-l înțelegi și să încerci să ajuți… Din păcate la noi, nici vorbă de a ajuta… Dacă cineva reușește avem două opțiuni: ori încercăm să profităm la maxim de succesul lui strict în interesul nostru și în detrimentul lui, ori îi blocăm succesul! E un adevăr, îl trăim cu toții. Și e un păcat, pentru că așa pierde toată lumea și nu câștigă, de fapt, nimeni nimic!”

Un zâmbet în loc de o palmă!

“Atunci când cineva face un gest frumos, ar fi atât de bine sa primească un semn de la cei din jurul lui că aceasta este calea… Ar fi așa de bine să fie încurajat și să primească un zâmbet în loc de o palmă! Dacă cineva te lovește cu rigla peste mâini atunci când înveți să cânți la pian, o să te rănească și o sa te facă să urăști pianul și solfegiile. Dar dacă cineva te încurajează și îți spune că e bine, chiar dacă nu e excepțional, capeți curaj și teama dispare. Asta e iubirea: un exercițiu constant.”

de Oana Pellea

Să nu te părăsești pe tine însuți!

Sunt oameni care urăsc să fie părăsiți, dar se comportă în fiecare zi ca și cum ar cere să fie părăsiți! Sunt oameni care se plâng neîncetat de ceilalți oameni; ”aceia nu sunt în stare să facă lucrurile corect, bine, ei, alții, au întotdeauna neputințe și lipsuri în caracter”; în ochii celor ce se plâng și întind continuu degete acuzatoare se găsesc scuze pentru a umili, a chinui, a azvârli vorbe-n vânt, vorbe grele. În conștiința celor care văd răul nesfârșit în ceilalți se găsesc scuze pentru propriile slăbiciuni tocmai în slăbiciunile celorlalți. Noi, oamenii, ne justificăm toate comportamentele reprobabile, uneori mizerabile, agresive sau violente, proiectând cauzele lor asupra celorlalți. De aceea există șefi care-și chinuie subalternii, soți care-și intoxică zilnic soțiile cu acuzații și cuvinte disprețuitoare, iubiți care-și terorizează partenerii cu gelozii și comportamente ieșite din limitele oricărei explicații raționale. Oamenii dificili sunt oameni care urăsc să fie părăsiți. Oamenii dificili au un complex de inferioritate, ascuns sub unul de superioritate. Abandonul e durerea lor fundamentală, dar cei mai mulți nu știu asta și nici nu vor să știe. Dincolo de acuzațiile lor e o acuzație ascunsă; știu că ai să mă părăsești, că nu mă iubești și de aceea eu mă comport cu tine atât de rău, eu îți spun ”părăsește-mă”!

Scenariul părăsirii e ca un film dureros, care rulează de când e lumea. Un film tragic, ascuns în minte, în amintiri, în trecut, un film ce se reia mereu și mereu, un film în care personajul înfricoșat de părăsire, parcă anihilat sufletește de percepția că nu-i iubit, duce lucrurile până acolo unde lipsa iubirii devine în viața lui o certitudine. Pe el îl părăsește mereu cineva. El e mereu neîndreptățit, îndurerat, el e victima care agresează cu scopul inconștient de a-și atinge țelul; e ca și cum ai vrea ce nu vrei, ca și cum adulmeci otrava, ca și cum știi că mori dacă vei bea, și bei cu nesaț, cu nesăbuință, cu grabă pentru ca ceea ce ai gândit să se întâmple. Din această traumă de abandon se ivesc buruienile urii, ale furiei, ale dezgustului, ale disprețului față de alți oameni, pe care părăsitul le proiectează apoi asupra agresorilor săi. El atacă și o face până ce va fi părăsit: în clipa aceea tristețea îl inundă, căci el vede iarăși și iarăși că nu-i iubit, are dreptate, nu-i iubit! El nu-i iubit fiindcă nu iubește. Comportamentul lui e dovada, dezvăluirea absolută a dimensiunii la care a ajuns lipsa lui de iubire. El nu se iubește pe sine și de aceea nu poate iubi pe altcineva, dar nu știe asta, așa că merge printre relații, printre prieteni, printre ființele din jurul său ca și cum nici unul dintre aceștia nu-s capabili de iubire. În ochii lui, toți sunt de suspectat, fiecare trebuie să facă ceva ascuns, ceva împotriva lui, ceva rău, ceva...Cel înfricoșat de părăsire, părăsește mereu, zi de zi, clipă de clipă, printr-un comportament nebunesc. E gelos, e agresiv, e mânios, e obraznic, e ca un tocător de suflete. El părăsește și se crede părăsit. El pleacă și se crede îndeptățit. El lovește și își justifică lovitura privind-o prin fereastra sentimentului de superioritate.

Oamenii care se poartă urât cer inconștient să fie părăsiți, deși asta-i cea mai mare frică a vieții lor. Nici nu le trece prin minte că ura lor față de oameni e ura pe cel ce te părăsește, adică pe tine însuți. Să te iubești pe tine înseamnă să fii un izvor de blândețe, ce va curge și către oamenii apropiați. Cum să te părăsească cineva când ești bun? Cine te poate părăsi, decât cineva care nu-i destul de bun, decât cineva care are nevoie să se reflecte în răutate (asta-i una dintre legile ascunse ale vieții și ale sufletului; legea reflecției)? Remediul împotriva părăsirii nu-i violența, ci blândețea. Vindecarea neiubirii de sine nu este posibilă prin agresivitate, mânie, ură și respingere, ci prin iubirea, înțelegerea și acceptarea oamenilor din jur, mai ales atunci când te părăsesc, căci numai asta te ajută să nu te părăsești pe tine însuți. Iubirea din tine curge către ceilalți prin cuvinte, prin comportamente și prin fapte frumoase. Iubirea de sine nu-i o poveste, doar că a te iubi pe tine înseamnă a-i iubi pe alții și, ca să faci din iubirea asta o manifestare reală, să-ți amintești mereu și mereu că celălalt are un suflet care poate fi lovit mortal doar cu un cuvânt. Să nu te părăsești pe tine vorbind, comportându-te și făcând lucruri urâte cu cei din jur; asta-i ideea. Să te iubești pe tine înseamnă să știi că celălalt, cel din fața ta, e mereu o imagine a ta! Rămâi cu tine, iubește-te, având grijă să-i iubești pe cei de lângă tine!

de Maria Timuc

Miracolul vindecării stă în gândurile noastre despre sănătate.

“Ţineţi minte! Tot ceea ce facem, de la gând, privire, gest, vorbă, faptă, se înregistrează undeva, în finitul care ne înconjoară şi când plecăm din viaţă ne întâlnim cu noi, fiind direct răspunzători pentru tot ceea ce am făcut”.

Fiecare dintre noi este stăpân pe gândurile sale. Acest lucru reprezintă puterea miraculoasă prin care toate lucrurile devin posibile. Emitem negativ, atragem dezechilibre energetice şi deci, boală; emitem gânduri pozitive, primim starea de bine şi de sănătate. Trebuie să învăţăm să deţinem controlul absolut asupra mecanismului nostru de gândire, supraveghindu-l în permanenţă. 

Marea putere a gândului ne poate vindeca bolile şi astfel, ne face fericiţi din nou, plini de viaţă şi de forţă. Puterea vindecătoare infinită îşi are rădăcinile în subconştientul nostru, al oamenilor. Schimbându-ne radical modul de a gândi ne vom influenţa benefic drumul vieţii. 

Gândurile noastre creează mediul înconjurător şi lumea noastră. Dacă avem gânduri sănătoase, ne putem păstra sănătatea. Dacă întreţinem gânduri de boală, nu vom avea niciodată o sănătate bună şi nici frumuseţe şi armonie. Nu trebuie să uităm: corpul este produsul minţii şi mintea noastră îl controlează. Dacă ne menţinem pe poziţia gândurilor viguroase, la fel ne va fi corpul. Gândurile de iubire, pace, mulţumire, puritate, perfecţiune promovează o sănătate radioasă. 

Sănătatea mentală este mai importantă decât cea fizică. Dacă mintea este sănătoasă, corpul va fi sănătos. Dacă mintea emite gânduri pure, bolile vor părăsi corpul. 

Fiecare gând, cuvânt sau emoţie provoacă o vibraţie în fiecare celulă a corpului şi lasă acolo o impresie adâncă. Tebuie să învăţăm să înlocuim gândul nociv cu gânduri bune. De exemplu: gândul de curaj va servi imediat drept antidot puternic contra urmărilor gândului de frică. 

Este foarte important de ştiut că fiecare celulă a corpului creşte, suferă, primeşte un impuls de viaţă sau de moarte la fiecare gând care ne trece prin minte. 

Intoxicarea corpului fizic nu este doar consecinţa unei alimentaţii dezechilibrate, cum se crede, ci şi rezultatul unor factori emoţionali. Supărarea, furia, nemulţumirea modifică funcţionarea corectă a bilei, a ficatului şi inflamează mucoasa intestinului subţire. Teama transformă mucoasa intestinului gros. Drept urmare, abdomenul se balonează apărând disconfortul fizic, insomniile, dereglările metabolice. Toate aceste modificări determină o reacţie imunitară anormală. 

Gândurile negre sunt direct răspunzătoare de “otrăvurile” din mental, apoi se răsfrâng asupra corpului fizic. Aşa iau naştere bolile. Sentimentele negative reprezintă otravă şi stres pentru întregul organism. 

Orice boală are şi o cauza mentală. Gândurile rele, grijile, fricile, toate răutăţile şi negativităţile noastre produc boli în planul mental, care, în timp se manifestă în plan fizic.De aceea, pentru a trata o boală, este necesar să-i cunoaştem originea, cauza. Degeaba vom trata cu medicamente o boală care îşi are originea în planul mental. Cel mai bun medicament este să-l facem pe pacient să înţeleagă mecanismele îmbolnăvirii şi vindecării. Când va înţelege acest lucru, prin programare mentală pozitivă el se va putea vindeca singur, dacă nu cumva boala are şi o cauză spirituală. 

Să înţelegem deci, miracolul vindecării stă în gândurile noastre despre sănătate. 

de Sandra Ştefan, Valeriu Popa, Raluca Dumitrache

RÂSUL ESTE MAI BUN DECÂT ORICE MEDICAMENT!

Râd şi dansez în ploaia vieţii. Bucuria şi tristeţea sunt molipsitoare. Caut din toată inima bucuria de a fi, nu bucuria de a avea! Cine a cunoscut măcar o dată pe Dumnezeu nu mai poate fi trist!

"Copiii nu râd cu motiv, copiii râd fără motiv. Adevăratul râs e fără motiv!"

De ceva timp sunt pasionat, dincolo de formarea şi dezvoltarea personală, de fel de fel de terapii care au dat rezultate pozitive pe întreg mapamondul. În toate psihoterapiile studiate, precum şi în şcoala de psihologie am învăţat că pastila magică nu există. Atitudinea faţă de problemele şi presiunile din exterior ajută să întrevedem şi alte viziuni. Modul în care mă poziționez și văd, modul în care amplific sau nu firul de praf, modul în care rămân blocat în trecut sunt stopurile dintre minte și inimă. O legătură vie, puternică şi constantă cu Doamne ne ajută să găsim Sensul, Oxigenul şi Viaţa. Din când în când avem nevoie ca gândurile să se detoxifice. Aşa cum avem o igienă corporală, se cuvine să avem şi o igienă psihică şi o igienă sufletească. Mintea e cauza tuturor bolilor, în timp ce sufletul e sursa vindecărilor. Sfatul sufletului vine atunci când mintea tace. Baia spovedaniei, acest botez al lacrimilor, al pocăinţei, are rolul ei, însă acum vreau să însemn câteva rânduri despre râsul terapeutic pentru psihic. Râsul e mai bun decât orice medicament! Râsul ne ajută să ne reconectăm oricând cu copilul din noi.

Există mai multe căi de a urca muntele, finalitatea este aceeaşi. Curăţenie în şifonierul emoţiilor: frică, tristeţe, dezamăgire, mânie, stres, etc. Voluptatea suferinţei domină societatea occidentală. Logică a ieşirii din patima trupului. Scenariile suferinţei pe care minţile sclipitoare le cristalizează în tristeţe, doliu lăuntric permanent, fac să trăim într-o fabrică a morţii. Ideea bucuriei unde este?! Trecutul nu mă apasă. Trecutul este doar un manual de istorie şi atât! De acolo iau lecţiile pentru prezent şi viitor. Nimic mai mult. Fără spasme şi obsesii compulsive. Înţeleg şi accept că aşa gândeam, acţionam atunci. Cel de astăzi nu mai este cel de ieri. Am crescut şi mă accept, mă iert. Dacă Hristos mă iartă, am nevoie să mă iert și eu! Chipul meu nu este un bâlci. Pot părea bufon în ochii unora, însă învăţ şi înţeleg că suntem diferiţi.

Nervii consumă mai multă energie decât un zâmbet. Studiile psihoterapeuţilor spun că un copil până în 6 ani râde şi de 200-300 de ori pe zi, pe când un adult râde de 10-15 ori pe zi. Râs cristalin şi unic specific copiilor. Orice adult vibrează la clinchetul râsului de copil. Copiii au o energie pozitivă în râs. Doctrină a râsului care nu are nevoie de religie. Toți râdem și plângem la fel indiferent de culoarea pielii, de credință, de statut sau de alte etichete alte lumii acesteia. Registru al râsului este o stare internă, o stare de bine. Nu am nevoie de stimuli externi ca să râd. Motivaţia râsului adeseori ne cenzurează și punem măscuța pe față, ori zâmbim englezește sau ca la foto. Copiii nu râd cu motiv, copiii râd fără motiv. Adevăratul râs e fără motiv!

Realism şi încredere. Sunt vesel, dar mă tratez. Râd cu poftă, autentic. Vitalitate. Energie. Oamenilor nu le mai place să râdă: suntem prea săraci ca să mai zâmbim, aud adeseori. Ce motive avem să râdem, nu vedeţi cât este de greu, ar spune alții?! Suntem deranjaţi când cineva râde lângă noi. Teama de penibil, timiditate, frică, invidie. Ne încurcăm de momente în care suntem stânjeniţi. Ne este jenă să râdem. Aşadar veselia altora ne încurcă teribil. Să nu uităm să zâmbim! Şi pentru noi, şi cu cei din jurul nostru. Greutăţi, necazuri, probleme au fost şi vor mai fi. Aşa e viaţa, aşa e lumea. Îndrăznesc zilnic să zâmbesc, să-mi ofer o porție de bine. Poporul român nu e un popor trist. Relaxare. Dinamism. Interactiv. Istorie şi actualitate. Simbol al bucuriei. Manifestarea lui Dumnezeu este starea de bucurie, de iubire.

Când râdem, suntem în prezent. Beneficiile râsului sunt foarte multe. Râsul e bun şi pentru psihic, ne oferă o strălucire interioară. Ne relaxează şi ne eliberează de stresul cotidian. Nu avem nevoie să sunăm la 112 ca să râdem sau să luăm anumite „pastile ajutătoare”. Să ne prescriem singuri pe reţeta vieții şi o doză zilnică de râs. Un zâmbet este o poartă deschisă către suflet. Producem singuri endorfine pe care le eliberăm în sânge. Ne îmbunătăţim musculatura facială, respiraţia, circulaţia sanguină. Dinamizăm, revitalizăm organismul. Zâmbetul este un buton care ne dă puterea să râdem. Râsul este cel mai bun remediu pentru orice problemă sau boală. Sistemul imunitar crește de la un simplu râs. Virtuţile curative ale râsului sunt mari și multe din ele neștiute. Nu încetăm să râdem pentru că îmbătrânim, ci dimpotrivă îmbătrânim pentru că am uitat să râdem. Terapia prin râs este cea mai puternică! Râsul ne face mai frumoşi, mai sănătoşi, mai sociabili. Râdeţi de fiecare dată când aveţi ocazia. Haz de necaz din înţelepciune. Decât să înjuraţi, mai bine scoateţi limba. Apoi priviţi în oglindă cum vă strâmbaţi. Aţi trezit copilul din voi. Momente vesele care detensionează. Nu am nevoie de stimuli externi ca să fiu fericit, ca să râd. Atitudinea este cheia către bine. Corect, corespunzător cu interiorul, se poate să fii vesel fără să ai mare lucru. O lume frumoasă, fascinantă, percepută prin experienţa proprie şi personală. Elasticitate şi plasticitate. Vulnerabilitate şi armură. Manipulare şi eliberare.

Peisajul vieţii fiecăruia dintre noi adeseori ne taie respiraţia. Excursie între minte şi inimă. Ateliere de râs. Dacă noi transmitem un zâmbet şi persoana din faţa noastră va duce mai departe un zâmbet. Râsul e contagios, se transmite, se prelungeşte. Omul râde mult mai bine în grup, în mediul social, decât singur. Oamenii care râd bine împreună, lucrează bine împreună. Autentic, liber, împăcat cu sine, cu încredere în interiorul lui, omul poate exersa zilnic, măcar câteva secunde, zâmbetul. Tristeţea nu este antinomică faţă de fericire, ci este o altă cale de a ajunge la bucurie, la lumină, la adevăr. Relaxarea totală şi completă a creierului se face prin râs. Aşadar, zâmbetele lungi şi dese cheia marilor succese! Armonie şi integrare.

Ortodoxia este o stare a bucuriei, nu doar a crucii şi a suferinţei. Ne bucurăm de fiecare secundă în care Dumnezeu se află cu noi şi nu se merită să fim depresivi, anxioşi, trişti, nefericiţi, cu sufletele şi minţile constipate. Ludic. Dansăm cu fiecare clipă, cu fiecare provocare. În zâmbet stă tainic dragostea. Iubirea este puterea de a rămâne împreună, de a trece prin toate, indiferent de valurile vieţii. În povestea de iubire încape totul, aşa cum cerul acoperă întreg pământul, chiar şi acolo unde este deşert sau gheaţă… O iubire care nu riscă nimic, care nu rabdă nimic, care nu suferă nimic, nu valorează nimic. Cine vrea să aibă dreptate întotdeauna, caută să aibă ultimul cuvânt. Cine are dreptate cu adevărat, a încetat să vorbească demult! Cel ce nu mai are nicio opţiune, are brusc toate opţiunile din lume. Dorinţa omului de a cuceri lumea exterioară nu are limite şi cu cât plecăm spre exterior dorinţa e tot mai mare. Dar lumea interioară cui o lăsăm?! Vocea sufletului cântă balade şi modelează lăuntricul. Emoţiile produc lacrimi. Ego-ul suferă, nu sufletul. Exorcizăm tensiuni psihice. Râdem şi plângem ca să nu ne stricăm mecanismele, tiparele. Pendulăm între tragedie şi comedie. E mai uşor să acuzi, e mai uşor să dai cu piatra, e mai uşor să ridici tonul, e mai ușor să înțepi cu cuvinte și priviri, decât să recunoşti meritele cuiva. Cine ne răpeşte bucuria?! Bucuria ta nu depinde de mine şi invers. Frumuseţea constă în drum, nu în punctul final. Fiecare sfârşit are veleităţile unui nou început.

Râsul nu blamează tristeţea şi nici zâmbetul nu acuză plânsul, ci ambele sunt într-un dans complementar. Să ne şlefuim viaţa cu un zâmbet sănătos şi curat. Capacitatea de a empatiza nu ţine de societate care este o „mamă vitregă”, ci de fiecare din noi. Avem nevoie să râdem, dar ţine de puterea fiecăruia să aleagă. Nu trebuie, ci ar fi de dorit să înţelegem că lucrurile mici, la îndemână, care nu costă, sunt adevărate şi autentice surse de bucurie. Fără ecuaţii, fără formule speciale, fără taxe şi impozite. Râd şi dansez în ploaia vieţii. Bucuria şi tristeţea sunt molipsitoare. Caut din toată inima bucuria de a fi, nu bucuria de a avea! Cine a cunoscut măcar o dată pe Dumnezeu nu mai poate fi trist! În Porunca Iubirii, mântuirea are la temelie cele 9 Fericiri, garanţia de a merge mai departe:

„Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.

Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.

Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.

Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.

Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.

Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.

Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.

Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor.

Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea.

Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri”! (Matei 5, 3-12).

de Hrisostom Filipescu
http://hrisostomfilipescu.wordpress.com/

False tradiţii şi libertăţi în Ortodoxia de azi

“Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt LUPI răpitori“
(Matei 7,15).

Pornind de la ideea raportului dintre “Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă”, doresc să vă prezint unele învăţături şi practici, care deşi îngreuiază evlavia unor creştini ortodocşi, totuşi nu ţin de Sfânta Tradiţie a Bisericii noastre Ortodoxe. În general, aceste noi “experienţe religioase” reprezintă un adaos păgubos la tradiţia creştin-ortodoxă, uneori sfidând chiar bunul simţ elementar şi prin aceasta discreditând Ortodoxia însăşi. De aceea, se cuvine nouă a le cunoaşte şi a le combate, demonstrându-le iraţionalitatea lor de principiu şi inutilitatea lor într-o viaţă duhovnicească echilibrată. 

“Credinciosul angajat de dezechilibrul său într-o experienţă falsă, stabileşte relaţii arbitrare între cauze şi efecte, face abstracţie de corelaţia obiectivă şi raţională dintre fenomene şi se antrenează în excese şi generalizări unilaterale. Mizează pe false intuiţii şi principializează sentimente nebuloase, accentuând până la exclusivitate pe afectivitate în dauna vieţii raţionale, a simţirii raţionale de care vorbesc Sfinţii Părinţi. Ortodoxia a pus un accent deosebit pe paza minţii şi a inimii, pe introducerea minţii în inimă care are şi acest sens de colaborare a intelectului cu simţirea”. 

Plecând de la acest dezechilibru duhovnicesc între raţiune şi simţire, între cunoaşterea şi improprierea trăirii Tradiţiei Bisericii, credinciosul angajat în false experienţe mistice se îndepărtează de reperele unei vieţi religioase sănătoase, luându-şi libertatea nu numai de a-şi crea alte repere (cele proprii îi devin singurele normative) ci şi de a şi le propaga între credincioşii apropiaţi lui. Cunoaşterea Tradiţiei ortodoxe autentice, aşadar, fereşte pe orice credincios ortodox de excese, de exagerări şi de erori, uneori chiar fatale, în calea mântuirii personale şi comunitare prin Biserică. 

1. Tipuri de persoane pseudo-duhovniceşti 

Promotorii unor învăţături şi practici noi, străine de Tradiţia şi de Duhul Bisericii Ortodoxe, sunt oameni adesea ei înşişi nelămuriţi în probleme de credinţă şi de viaţă bisericească. Alteori ei sunt de-a dreptul impostori care folosesc minciuna ca metodă de îmbogăţire materială şi de alterare a bunei credinţe a oamenilor cu care vin în legătură. 

1.a. Tipul patologic, psihopatul, a cărui vocaţie mistică apare datorită unor deranjamente psihice personale, este un tip de obicei activ, având nenumărate “convorbiri cu Dumnezeu” şi “vedenii de sus” prin care îşi autoalimentează mândria sa cu învestirea unor misiuni importante chiar pentru omenirea întreagă. 

Între aceşti ”prooroci” autointitulaţi, unii sunt psihopaţi confirmaţi de ştiinţă medicală şi tratarea lor necesită cu precădere o intervenţie clinică (tratament, internare în spital....). Alţii, însă, a căror boală nu e totdeauna şi pentru toţi evidentă, se dau drept reprezentanţi ai unei spiritualităţi autentice cucerindu-şi adepţii prin credinţa lor puternică în ceea ce spun, credinţă susţinută şi prin manifestări exterioare agresive, chiar ridicole, şi prin “reţete” proprii de spiritualitate. 

Totdeauna se dau pe sine ca ceva mare şi ţin neapărat să fie consideraţi ca atare, mergând uneori până la sacralizarea propriilor persoane şi obiecte (delir de grandoare). Au adesea “vedenii în duh” sau “ convorbiri cu îngeri” despre a căror valoare nu se consultă niciodată cu Biserica şi pe care nu le raportează niciodată la reperele dumnezeieşti ale Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii. Duhurile cu care ei comunică le dau un fel de autonomie în cele spirituale, întărindu-le convingerea propriei infailibilităţi încât ajung să se propovăduiască pe ei şi nu pe Dumnezeu. Unii ca aceştia nu cunosc nimic despre smerenia adevărată, despre dreapta socoteală, despre deosebirea duhurilor, virtuţi absolut necesare oricărui creştin dreptmăritor. 

Toţi aceşti “prooroci”, având “comunicări directe cu Dumnezeu”, se cred mai presus de Sfânta Scriptură chiar, pe care o folosesc doar ca să-şi argumenteze “misiunea” lor, făcând de obicei propagandă de grup, sacrificând orice pentru grup, chiar şi logica şi bunul simţ şi omenia însăşi; provoacă mari crize sufleteşti în ascultătorii naivi şi nepregătiţi, terorizandu-i, aproape, cu propriile lor obsesii şi nelinişti. Lângă ei nu ai sentimentul seninătăţii, al odihnei şi al bucuriei pe care-l trăieşti la întâlnirea unui om sfânt, ci o teribilă încrâncenare şi teamă; sunt făcători nu de pace ci de panică. Apogeul dezechilibrului îl ating fanaticii, manevraţi clar din umbră de forţele duhurilor viclene care-i aruncă în excese şi exagerări cu totul străine de viaţa Bisericii. 

1.b. Tipul primitiv. Este omul sănătos la minte şi la trup, dar care din motive de neputinţă intelectuală, este aproape totdeauna ignorant; deseori se mulţumeşte cu “lămuriri” strâmbe şi poate fi ucenic credincios al unui “prooroc” de tipul întâi. Totuşi, se poate îndrepta mai uşor, se poate educa. 

În predicile lui, acordă prioritate unor lucruri minore ca regulile de mâncare, de somn, de îmbrăcăminte, de respectarea ad literăm a unor rânduieli bisericeşti; obsedat de tipic, are o credinţă neluminată de raţiune, consumând excesiv cărţi şi cărticele apocrife (Epistolia, Talismanul Mântuitorului, Visul Maicii Domnului,...). De aici groaza aproape paralizantă care-l îndeamnă să execute, fără vreo cercetare lucidă, tot felul de “reţete sigure” care circulă între cei de o stare cu el. Creştinul devenit “primitiv”, ca “babele”, este robul formelor care fără Duh sunt moarte, fără sens; practicarea automată, exterioară, dar riguros şi fără cârtire a acestor reţete devine un act de magie. În fond, atenţia omului îi este deviată de la întâlnirea conştientă şi vie cu Dumnezeu, cu Iisus Hristos, la simple practici care prin ele însele pot oferi senzaţia falsă a unei vieţi cât se poate de religioase. Omul se poate desfigura treptat, când îşi reduce demersul duhovnicesc doar la repetarea exterior-formală a unor rânduieli (mai mult sau mai puţin bisericeşti) fără a-şi lumina gândirea cu înţelesul lor. Se crede lesne împăcat cu Dumnezeu prin execuţia corectă şi la timp a formulelor din reţetă, după care îşi poate lua libertăţi morale apărat de faptul că această împăcare e astfel sigură şi uşoară. Tipul primitiv, frecvent atât printre habotnici şi neinstruiţi, cât şi printre sectanţii extremişti şi adepţii vechiului calendar la noi, nu poate afecta totuşi pe oamenii care au o cât de mică cultură şi pregătire religioasă şi obişnuitul bun simţ românesc. El poate antrena, însă, mulţimi rămase încă la o mentalitate scăzută şi poate da mult de lucru slujitorilor Bisericii, deoarece strâmbă cu totul spiritul larg şi înţelegător al Ortodoxiei. 

Dacă tipul patologic trebuie internat şi vindecat, tipul primitiv trebuie lămurit prin mijloacele pe care Biserica le are la îndemână. Deseori înşişi credincioşii rămaşi la o mentalitate scăzută, mai ales femeile exaltate şi căutătorii de sfinţi la tot pasul, incapabili de a discerne duhurile, ajută pe un asemenea “propovăduitor” să ajungă “vedetă duhovnicească” şi mai ales când acesta e călugăr. Reţetele lui sunt mult mai bine primite decât ale preoţilor mireni (chiar dacă aceştia sunt trăitori autentici, ireproşabili, ai Ortodoxiei), iar numele lui ajunge unitate de măsură a evlaviei. 

1.c. Impostorul, sau “misticul” mascat, vine cu gând precis de a induce în eroare asupra persoanei şi valorii sale, simulând sfinţenia pe care n-o poate realiza de fapt şi prin aceasta asemănându-se cu întâiul impostor, ocrotitorul lui (adică diavolul). Precum acela a vrut să fie ca Dumnezeu, aşa şi acesta vine ca (un) Hristos, ca profet, ca om sfânt şi luminat. Impostorul şi făţarnicul, “lupi îmbrăcaţi în haine de oi” , simulează şi, în acelaşi timp, deformează şi discreditează conţinutul doctrinar al Ortodoxiei, urmărind cu intenţie înşelarea bunei credinţe a celorlalţi. Resortul interior care-i stimulează în avânt şi în perseverenţă, uneori chiar în eforturi ascetice exagerate, e un orgoliu nemăsurat, o sete demonică de celebritate pe lângă interesele materiale care nu sunt excluse deloc. Prin felul de a vorbi, de a se mişca, de a simula minuni, de a profeţi, impostorul face “scamatorie” spirituală dezbinând credinţa şi pe credincioşi; el începe în Biserică, dar sfârşeşte în afara ei. Impostorul se foloseşte de Evanghelia lui Hristos nu pentru folosul Bisericii şi al credincioşilor, ci pentru folosul propriu. 

Toate aceste trei mari categorii de persoane pseudo-duhovniceşti, care apar peste noapte, provocând şi curente (mişcări) de evlavie falsă, se recrutează în general prin imitaţie; cei ce cad victime învăţăturilor şi practicilor unor asemenea “prooroci mincinoşi”, ei înşişi fac dovada unei comodităţi (lenevii) duhovniceşti, a unei necunoaşteri elementare a dreptei credinţe în Tradiţia ei autentică. 

De aceea, din momentul apariţiei unui nou “prooroc”, se cuvine imediat ca Biserica sã-l cerceteze şi sã-l demaşte public. Aş completa...chiar fiecare persoană obişnuită ce a întâlnit astfel de oameni cu asemenea îndeletniciri, e dator a-i demasca, pentru a nu cădea în plasa acestora!

********

de Ieromonah Mihail (M-rea Antim-Buc)

Bolile şi deblocarea lor energetică

Am crezut mereu că bolile sunt consecinţa directă a lecţiilor noastre de viaţă, însuşite prost, în legatură directă cu “energia” moştenită de la strămoşii noştri. Deşi am citit acest lucru pentru prima dată în “Karma pură” a lui Lazarev; ulterior, am găsit, în literatura de specialitate, mai multe teorii având acest fundament. Conform acestora, dacă înlăturăm cauza “karmică” a unei boli, aceasta dispare.Totuşi, există mulţi vindecători care se laudă că te pot debloca energetic şi te pot vindeca de orice boală. La origine, vindecarea era o practică strâns înrudită cu magia.

Iată ce declară un renumit cercetător, care şi-a dedicat întreaga viaţă studiind ceremoniile de vindecare din diferite regiuni ale lumii:
”În timpul studiilor mele alături de şamani, am descoperit că există o diferenţă între însănătoşire şi vindecare. Însănătoşirea ţine de remedii şi implică rezolvarea problemelor externe, ca atunci când vulcanizezi un cauciuc, tratezi o muşcătură de şarpe sau foloseşti chimioterapia pentru a controla o tumoare. Ea nu te ajută să eviţi cuiele de pe şosea, şerpii din pădure şi nici boala care a cauzat tumoarea. Vindecarea este mult mai extinsă – este globală şi completă. Vindecarea transformă viaţa omului şi, adesea - chiar dacă nu întotdeauna - produce o tămăduire fizică. Am văzut multe cazuri de însănătoşire medicală,în care vindecarea nu a survenit. De asemenea, am văzut cazuri în care s-a produs vindecarea, dar pacientul a murit. Vindecarea rezultă din experimentarea nemărginirii. Vindecându-ne, măsurăm succesul printr-o stare sporită de bine, printr-un nou sentiment de pace, putere şi comuniune cu tot ceea ce înseamnă viaţă"
Dar să revenim la ideea de bază a acestui articol- la începuturile ei, vindecarea a fost o practică strâns înrudită cu magia. Iată ce scrie faimosul cercetător:

Magia neagră şi albă- traducere din Alberto Villoldo
”Pe când aveam vreo douăzeci de ani, mă pregăteam pentru o expediţie în Amazon, când am primit un telefon de la fundaţia care îmi sponsoriza cercetările. Aveau nevoie de un antropolog care să încheie un studiu despre vindecătorii Voodoo din Haiti. Am şovăit, pentru că ştiam foarte puţine despre practicile de vindecare de origine africană din Haiti. Funcţionarul de la fundaţie a explicat că este vorba despre doar zece zile - timp în care voi fi asistentul unui antropolog senior ce se va ocupa de proiect - şi m-a convins atunci când a precizat că îmi revizuia cererea de a mă întoarce în Amazon. Cinci zile mai târziu, am aterizat în Port-au-Prince. Antropologul senior avea aproape patruzeci de ani şi îşi petrecuse o mare parte a ultimului an în Haiti. Mi-a explicat că francezii care colonizaseră insula fuseseră cei mai răi stăpâni de sclavi din Lumea Nouă. Dacă speranţa de viaţă a unui sclav african, după venirea în America, era de treizeci de ani, speranţa de viată a unui sclav care avea nenorocul sa ajungă în Haiti, era de doar doi ani. El a continuat explicându-mi că Voodoo a fost la bază o practică de vindecare din Africa subsahariană şi că, în Haiti, a fost,de asemenea, folosită pentru a face rău duşmanilor, în special stăpânilor care se purtau fără milă cu sclavii. Tehnicile erau identice, mi-a explicat el. Practicile pe care le foloseai ca să vindeci pe cineva puteau fi folosite pentru a face rău. Aceleaşi tehnici care erau folosite pentru a stimula sistemul imunitar, pentru eliminarea tumorilor canceroase, puteau fi utilizate şi pentru a distruge sistemul imunitar, astfel încât victima să moară de pneumonie,în doar câteva săptămâni. Având în jur de douăzeci de ani, eram convins că ştiu despre ce este vorba. Magia neagră, am presupus, putea funcţiona doar asupra celor care credeau în ea. Dacă nu te supuneai acelui sistem de credinţe, nu te putea afecta. Îmi aduc aminte că îi expuneam această teorie antropologului senior, pe când stăteam la o cafenea micuţă, cu vedere la apă. M-a privit şi a zâmbit:
„Pot să pun pariu", am spus. „S-a făcut", mi-a replicat el. Am pariat pe o sută de dolari că Voodoo nu mă poate afecta. Ne-am îndreptat spre casa unui preot Voodoo, alături de care lucrase el. Bătrânul locuia într-o cocioabă din lemn, pe vârful dealului, de unde se vedea întregul oraş. După prezentările de rigoare, în creola haitiană a locului, pe care colegul meu o vorbea fluent, acesta a început să-i explice bărbatului că eu eram un sceptic, ce consideră magia sa drept o făcătură şi că dorea să-mi dea o lecţie. Înţelegeam destulă franceză cât să prind câteva cuvinte. „Nu-i face rău", a spus el. Bătrânul s-a întors spre mine şi a zâmbit. „Vrei, crezi?" a întrebat el într-o engleză stâlcită şi a râs zgomotos. Am convenit că avea să-şi facă magia în ziua de luni a săptămânii următoare, după care m-am întors în California. În ziua cu pricina, am luat cina cu prietenii, pentru a le povesti despre experienţa mea haitiană şi despre puterile vindecătoare ale Voodoo. Predicam despre importanţa ingredientului credinţă în întreaga ecuaţie, atât pentru vindecarea celor bolnavi, cât şi pentru a le face rău duşmanilor. Daca trăiai în afara unui sistem de credinte, am explicat eu, pur şi simplu nu funcţiona, iar eu eram dovada vie, de vreme ce, chiar în acea seară, cel mai priceput preot Voodoo din Haiti acţiona asupra mea - însă, inutil. Toată lumea şi-a ridicat paharul în sănătatea mea. Aceasta s-a întâmplat luni seara. Marţi şi miercuri m-am simţit bine, dar joi după-amiază am simţit o durere de cap, care, până seara, s-a transformat în migrenă. La ora opt, simţeam deja un nod în stomac, aveam spasme intestinale şi vomam incontrolabil. La miezul nopţii, am primit un telefon de la antropologul din Haiti. Nu reuşiseră să acţioneze asupra mea luni, aşa cum convenisem, dar o făcuseră în această zi. El tocmai se întorsese de la ceremonie la hotel şi voia să ştie dacă simt ceva. Am gemut în telefon şi i-am spus să se întoarcă la preotul Voodoo şi să-i ceară să desfacă vraja pe care o făcuse, în acel moment, chiar şi moartea ar fi fost o uşurare pentru mine. Dar, în dimineaţa următoare, m-am simţit bine şi am reuşit să mă conving că mă pricopsisem cu vreun vierme intestinal. Am mers la centrul medical al universităţii, unde doctorul meu mi-a făcut o serie de teste şi a constatat că nu aveam niciun fel de paraziţi. Această lecţie m-a costat o sută de dolari, care, la vremea respectivă, reprezentau o sumă considerabilă pentru un student, şi una dintre cele mai îngrozitoare nopţi din viaţa mea. Am descoperit că, aşa cum poţi ajuta oamenii folosind vindecarea energetică, le poţi face şi rău. Mai târziu, aveam să aflu că vindecarea energetică practicată de o persoană slab pregătită este adesea egală cu magia neagră, indiferent cât de bine intenţionat este vindecătorul. Magia neagră nu este practicată doar în Haiti şi pe malurile mlăştinoase din Louisiana, ci oriunde indivizi bine intenţionaţi, dar prost pregătiţi, încearcă să vindece alte persoane şi,fără să ştie, le transmit energie toxică.” 

Personal, cred cu tărie în SACROTERAPIE. Sunt absolut convinsă de faptul că şi un preot, (de ex. orthodox în cazul meu) te poate ajuta să te vindeci, cu condiţia să înţelegi cauza spirituală a bolii tale şi să te pui în armonie cu Dumnezeu.

Haideţi să parcurgem împreună câteva posibile cauze legate de neplăcerile fizice.

PICIOARELE Persoanele care au probleme în această regiune sunt cele afectate de o teamă legată de viaţa materială, de viaţa fizică. Se simt izolate, abandonate. Au impresia că sunt singure pe lume, cu o grămadă de probleme de rezolvat. Această zonă a corpului are rolul de a ne conecta cu pământul, care este mama noastră. Iar pământul dispune întotdeauna de toate cele necesare pentru a-şi hrăni creaturile. De îndată ce o persoană nu mai crede în ajutorul pe care-l poate primi din jur, începe să simtă frica. Atunci corpul îi trimite un mesaj pentru a o face să devină conştientă de această frică. De multe ori, persoana respectivă devine foarte dependentă de lucruri şi de alte persoane pentru a fi fericită. În general, cei ce au probleme în această zonă sunt oameni care nu au un scop în viaţă sau se tem să îl pună în aplicare. Aşteaptă prea mult pentru ca totul să fie perfect. In general, persoanele care au probleme cu PICIOARELE, coccisul sau fesele sunt cei ce au nevoie de lucruri exterioare - lucruri sau persoane - pentru a se simţi în siguranţă, în plus, se luptă cu o situaţie sau o persoană din anturaj care pare să le ameninţe siguranţa. Nu sunt deloc în contact cu marea lor putere interioară. Le lipseşte credinţa. Problemele legate de LABELE PICIOARELOR şi de GLEZNE exprimă teama de viitor şi teama de a-şi asuma responsabilităţi. Problemele legate de DEGETELE DE LA PICIOARE se regăsesc la cei ce îşi fac griji în legătură cu detalii mărunte privind viitorul. Ar trebui să-şi folosească energia pe care o au în prezent pentru lucruri mai importante. O DURERE DE PICIOARE indică teama de viitor, teama de a merge înainte. Mesajul corpului este să acţionezi, să avansezi cu mai multă încredere şi cu bucurie, ştiind că totul merge spre mai bine. Să rămâi pe loc, în prezent nu-ţi este benefic

RINICHII Cei ce au probleme cu rinichii sunt persoane care au simţit deseori că în viaţa lor există multă nedreptate şi, în consecinţă, se simt neputincioase. Au decis fie că viaţa a fost nedreaptă în ce le priveşte, fie că părinţii au avut o atitudine nedreaptă faţă de ele. Aceasta le-a determinat să fie mereu puse pe critică. Dacă ai probleme de acest gen, e foarte important să devii conştientă de faptul că ai puterea să decizi în ceea ce priveşte propria ta viaţă. Încearcă să-ţi dai seama că toate aceste sentimente de neputinţă, senzaţia de a fi prea autoritară sau, dimpotrivă, complet lipsită de autoritate, vin din decizii luate anterior, decizii ce nu-ţi sunt neapărat benefice. PIETRELE LA RINICHI demonstrează o acumulare de lungă durată a ceea ce am descris mai sus. Persoana încearcă în van să fie mai „dură", refulându-şi emoţiile. NEFRITA este o maladie inflamatorie pe care o regăsim la cel ce reacţionează mult prea puternic faţă de dezamăgire şi eşec. Dar toate câte ni se întâmplă nu sunt decât experienţe din care învăţăm mereu câte ceva. Nu e bine să le regretăm şi să avem remuşcări. BOALA LUI BRIGHT este o altă maladie gravă a rinichilor. Cauza sa profundă este aceeaşi cu a bolilor de rinichi în general, dar mai pronunţată. Cel care suferă de această boală se consideră un eşec total.

ABDOMENUL În această zonă are loc o intensă activitate energetică fiindcă ea girează energia sexuală, energia creativităţii. Este o parte a corpului unde se situează puterea de a ne crea propria viaţă. Zona este activată când suntem în căutare de senzaţii. E bine să reţinem că, cu cât o persoană se simte atrasă numai de plăcerile simţurilor, de plăcerile pământului, cu atât mai mult se abate de la adevăratul scop al vieţii. Acest scop este de a urmări în principal trezirea conştiinţei, a înţelepciunii, a lui Dumnezeu. Simţurile trebuie utilizate pentru a-L simţi pretutindeni pe Dumnezeu şi nu numai pentru a ne procura senzaţii fizice prin hrană, băutură, sex etc. Persoana care are probleme în această zonă, în loc să-şi creeze propria viaţă, vrea să creeze viaţa celorlalţi. Respectiva se teme că nu are destulă putere şi crede că ceilalţi ar putea să-şi impună voinţa asupra sa, sau, pur şi simplu, îi lasă să o facă. Se simte deci neputincioasă faţă de cineva sau faţă de o situaţie. Toate acestea dau naştere la sentimente de frică ce afectează atât această regiune, cât şi regiunea de bază. Problemele de acest gen sunt frecvente şi la cei ce caută mereu senzaţii venite din exterior. Zona abdominală este afectată şi la cei ce au culpabilităţi sexuale.

PANCREASUL este o glandă importantă pentru digestie. Prin insulina pe care o secretă, ajută la stabilizarea nivelului de zahăr în sânge. Una dintre problemele pancreasului este hipoglicemia. Persoana afectată nu reuşeşte să se bucure de viaţă, găseşte că aceasta nu e suficient de „dulce", după gustul său. Doar zahărul reprezintă recompensa, tandreţea, afecţiunea, manifestările de dragoste. în zilele noastre, societatea în general duce lipsă de dragoste, tandreţe şi afecţiune. Cei mai mulţi aşteaptă ca fericirea să vină din exterior. Oamenii caută o recompensă consumând mai multe dulciuri. Cel afectat de hipoglicemie este o persoană care nu ştie să se apere, trece prin multe angoase şi trăieşte multă ostilitate faţă de cei din jur când aşteptările sale nu se împlinesc. Corpul îi spune că e vremea să înveţe să digere tot ce i se întâmplă, să accepte evenimentele din viaţa sa şi să se adapteze mai bine la orice situaţie, fie că a ales-o în mod conştient sau nu. Îi transmite să se bucure de viaţă, să-şi ofere mai multe recompense, ţinând cont de propriile dorinţe, în loc să le facă plăcere celorlalţi sperând că astfel va fi apreciat sau iubit mai mult.

DIABETULUI, a cărui cauză o constituie tot un pancreas bolnav, îi este caracteristic sentimentul lipsei de dragoste. Îi afectează pe cel căruia îi e foarte greu să primească dragostea şi crede că nu merită să se bucure de viaţă. Diabeticul suferă de o tristeţe profundă de care, în majoritatea cazurilor, nu e conştient. In compensaţie, are chef să mănânce multe dulciuri, paste făinoase, pâine sau orice alt aliment care produce glucoza, în afară de credinţa că-i lipseşte afecţiunea, diabeticul e convins că are şi lipsuri financiare. Cum întotdeauna culegem ce am semănat, e foarte important ca el să înţeleagă faptul că, de vreme ce-i lipseşte afecţiunea, trebuie s-o semene. Dacă îi lipsesc banii, trebuie să-i dăruiască - fără a se aştepta la ceva în schimb! Mesajul PANCREATITEI este similar cu cel al diabetului şi al hipoglicemiei. In plus, apar mânia şi sentimentul de frustrare. Mesajul pe care îl primeşti prin intermediul problemelor de pancreas este următorul: încetează să mai crezi că ai nevoie.

INIMA - O CRIZĂ CARDIACĂ este consecinţa unei vieţi trăite cu ideea că banii şi/sau puterea trebuie să aibă prioritate în raport cu bucuria şi dragostea. Inima strigă: „Ajutor! Nu mai vreau să trăiesc o asemenea viaţă! Vreau să iubesc şi să fiu iubită!".

HIPERTENSIUNEA ARTERIALĂ provine dintr-o tulburare emoţională de origine îndepărtată. Trăind prea multă vreme aceleaşi emoţii, ele se amplifică şi viaţa devine din ce în ce mai dramatică. Se regăseşte deseori la cineva care îşi înghite furia. Se poate manifesta şi la cineva care este centrat excesiv pe intelect, pe imaginaţie, care gândeşte prea mult şi astfel îşi pierde energia, trăind prea multe emoţii. Aceasta are ca efect tulburarea sângelui. Corpul îi spune să se calmeze, să nu mai dramatizeze si critice atât.

HIPOTENSIUNEA ARTERIALĂ este contrariul hipertensiunii. Apare la cineva care se simte învins înainte de a începe lupta şi vrea să oprească totul, spunând: „N-o să meargă, n-o să ducă la nimic!". Această persoană îşi reduce rapid nivelul de energie vitală pentru că nu se simte în stare să poarte pe umeri evenimentele din viaţa sa. Şi-a pierdut curajul şi nu mai vrea să-şi asume nici o răspundere. Dimpotrivă, se poate întâmpla ca la unele persoane hipotensiunea, dacă nu e prea accentuată, să fie normală. Dacă ai o uşoară hipotensiune, dar te simţi în plină formă, nu ai tendinţe depresive şi nici dorinţa de a abandona totul, înseamnă că aceasta e tensiunea normală pentru tine şi nu-ţi afectează calitatea vieţii.

(traducere şi adaptare după Lise Bourbeau)
Alina Maria Albert (Neagu)

Dacă vă iubiţi...

Dragii mei, vă ofer cu bucurie această frumoasă dedicație făcută iubirii, de către o persoană deosebită Irina Binder, pe care o admir sincer, pentru tot ceea ce este și ceea ce ne împărtăşeşte nouă, celor ce o citim!

Bune să vă fie inimile! 

Știți că nu prea le am eu cu sărbătorile astea americănești și comerciale, cu atât mai puțin Valentine's Day, fiindcă eu cred că iubirea nu are nevoie de o zi pentru a fi celebrată... 

Iubirea este celebrată în fiecare moment în care iubim și în care ne dăruim și n-are nevoie de declarații forțate... Iubirea este celebrată și dovedită cu fiecare îmbrățișare care oferă pace și siguranță, cu fiecare mângâiere, cu fiecare privire care îl face pe celălalt să se simtă minunat, frumos, prețuit, unic. Iubirea este celebrată și dovedită cu fiecare împăcare, cu iertarea, cu răbdarea și cu dăruirea cu care îl ajuți pe celălalt să evolueze, să își împlinească menirea și visurile. Iubirea este celebrată și dovedită în acele momente grele, în care unul dintre cei doi trece prin momente dificile, prin decăderi și prin rătăciri omenești, iar celălalt îl ajută să depășească etapa grea, uitând de egoism și de orgolii...

Eu vă doresc să iubiți și să fiți iubiți, așa cum au nevoie sufletele voastre!

Și nu uitați: prea târziu să te îndrăgostești este doar la ultima bătaie a inimii!

Dacă o iubeşti, ascult-o, chiar dacă ţi se pare banal şi plictisitor ceea ce-ţi spune. Încearcă să-i înţelegi nevoile şi capriciile, chiar dacă ţie, că bărbat, ţi se par copilăreşti. Respect-o şi încearcă să-i faci pe plac cu acele nimicuri pe care ar vrea să le faci de dragul armoniei în cuplu. Fă-i complimente, mulţumeşte-i pentru efortul cu care găteşte, îţi calcă hainele şi are grijă să îţi asigure un cămin confortabil şi curat. Nu o considera cicălitoare doar pentru că simte nevoia să îşi impună punctul de vedere. Fii matur şi explică-i cu răbdare atunci când consideri că este confuză. Nu aştepta o ocazie anume pentru a-i face câte o bucurie. 

Dacă o iubeşti, nu te purta ca şi când n-ai observa că se află în preajma ta. Noi, femeile, suntem dependente de atenţie şi de acele priviri încurajatoare care ne fac să ne simţim frumoase, iubite, în siguranţă. 

Dacă o iubeşti, nu o folosi ca pe un obiect casnic sau sexual. Fă-o să se simtă dorită, determin-o să fie nebună de dorul tău, să caute cu disperare braţele tale şi sărutările tale. Dacă o iubeşti, nu-i aminti mereu de minusurile pe care le are, nu o compara cu alte femei şi nu o împovăra cu complexe. Ai ales-o pe ea. De ce ai ales-o? Ajut-o să fie frumoasă, menţinându-i starea de fericire şi încrederea de sine. 

Dacă o iubeşti, nu-i întoarce spatele când îţi spune ceva ce nu-ţi place şi fă tot posibilul să aveţi un dialog. 

Dacă o iubeşti, nu râde de visurile ei şi nu o descuraja. Nu-i spune “N-o să reuşeşti!”, ci “O să încercăm împreună!” 

Dacă o iubeşti, aminteşte-i asta mereu prin gesturi, prin vorbe şi prin fapte care ştii că ar face-o fericită. 

Dacă îl iubeşti, nu-i cere să fie aşa cum vrei tu, nu-i inhiba personalitatea, nu-l transforma într-un produs al tău şi nu-l determina să îi fie teamă de tine. Înţelege-i stângăcia cu care face curat în casă şi apreciază-i străduinţa. 

Nu-l mai critica pentru tot ce nu îţi place la el şi aminteşte-ţi de ce te-ai îndrăgostit de el. Nu-l cicăli de îndată ce intră pe uşă şi nu-i aminti mereu de lucrurile pe care nu le-a făcut. Apreciază ceea ce a făcut şi învaţă-l să facă lucrurile mult mai bine. Dar fă totul cu iubire şi cu răbdare, nu cu un aer superior şi nemulţumit. Ajută-l să îţi înţeleagă nevoile şi să te cunoască şi nu te supăra atunci când ţi se pare că nu te înţelege. Nu-l obosi cu obsesiile tale, nu-l alunga cu crize și frustrări personale. Fă-l să vină acasă cu bucurie, să simtă pacea, confortul, libertatea și căldura căminului de care are atâta nevoie.

Dacă îl iubeşti nu-l agasa cu gelozia ta şi nici cu toanele tale. Nu fii egoistă şi gândeşte-te că şi el are dureri, că şi el este obosit, că nu e dator doar să se dăruiască şi că merită şi el să fie alintat, răsfăţat, copleşit cu dragoste şi atenţie. Dacă îl iubeşti, fii frumoasă, elegantă şi caldă. Fii femeia demnă de a fi respectată, preţuită, iubită şi dorită. Nu lăsa rutina să pună stăpânire pe relaţia voastră, surprinde-l plăcut cu tot felul de surprize şi cu atitudinea ta jucăuşă de femeie vie şi dornică să fie fericită şi să trăiască intens. Nu te neglija, nu-l întâmpina mereu îmbrăcată în treningul lălâi cu care faci curat prin casă, convinsă că e dator să te placă oricum. Fii femeia minunată şi frumoasă care l-a cucerit şi nu uita că atunci când tu te simţi frumoasă, transmiţi frumuseţe prin fiecare por al tău. 

Dacă îl iubeşti susţine-l şi ajută-l să fie bărbatul demn, elegant şi puternic alături de care să fii mândră. Nu-i reproşa lucruri pe care nu le are, ci ajută-l să le dobândească.

Dacă vă iubiţi, întâmpinați-vă mereu cu bucurie. Nu vă mai certaţi pentru toate nimicurile. Nu vă mai aruncaţi priviri urâcioase, nu mai ridicaţi tonurile vocilor şi nu vă spuneţi cuvinte necugetate. În situaţii de criză lăsaţi inimile din voi să vorbească,nu orgoliile. Dacă vă certaţi, nu veţi depăşi mai bine şi mai repede problemele, ci le veţi amplifica. 

Dacă vă iubiţi, nu vă mai adresaţi reproşuri, nu mai invocaţi greşeli şi dureri din trecut, care s-au consumat... Iertaţi, uitaţi şi căutați să faceţi lucrurile mai bine ca în trecut. 

Dacă vă iubiţi, nu vă înstrăinaţi unul de celălalt, nu căutaţi răspunsuri şi rezolvări la problemele dintre voi, discutând cu alte persoane… Comunicarea trebuie să existe doar între voi doi, fiindcă numai voi ştiţi ce simţiţi şi ce vă doriţi. Aveţi răbdare să vă cunoaşteţi, faceţi acele mici compromisuri care ajută la păstrarea armoniei în cuplu. Dacă vă iubiţi, nu mai consideraţi sacrificiu orice gest făcut în favoarea celuilalt. 

Dacă vă iubiţi nu prețuiți mai mult lucrurile decât vă prețuiți unul pe celălalt și momentele petrecute împreună… La sfărșit, acele lucruri de care sunteți înconjurați vor fi doar niște vechituri, dar amintirile adunate într-o viață vor fi averea voastră.

Dacă vă iubiţi, nu vă grăbiţi să decideţi că sunteţi sau nu potriviţi, raportându-vă la criterii neesenţiale… Acordaţi-vă timp să vă cunoaşteţi, să vă înţelegeți, să învăţaţi să trăiţi împreună. Nu lăsaţi nimic să vă dezbine: nici necazurile şi nici oamenii rău intenţionaţi.

Dacă vă iubiți, fiți cei mai buni prieteni și confidenți.

Dacă vă iubiţi, fiţi împreună şi faceţi totul împreună. Împărţiţi fericirea, lacrimile, durerile, temerile, neajunsurile, visurile, timpul, viața.

Iubirea înseamnă împreună la bine şi la greu, cu perfecţiune şi imperfecţiune, cu fericire şi nefericire, cu abundenţă şi cu lipsuri, dar toate împărţite la doi…

de Irina Binder

http://www.irinab.com/2014/02/daca-va-iubiti.html

Valentine's day - o pseudo sărbătoare

Ziua de 14 februarie a devenit de ceva vreme, o zi pentru consumatorii de cantitate. Sunt multe persoane care, în această zi, se înghesuie când aud de un concurs care are la baza sărutul. Nu contează că nu cunoşti persoana pe care urmează să o săruţi, că eşti lipsit de simţăminte, important e să câştigi premiul. Iar dacă o cunoşti, sau mai mult, dacă o iubeşti, ce rost are să te iei la întrecere cu alţii sărutând? Are, devii penibil.

Dacă iubirea comercială durează doar o zi, negustorii nu stau cu mâinile în sân. Împachetează tot ce au, în inimioare. Iar oamenii sunt dornici să adune cât mai multe inimioare de acest gen. Se cer mai mult astea, decât cele care bat...în piept.

E uimitor cu câtă lejeritate împrumută românul pseudo sărbători. A iubi înseamnă a fi într-o continuă sărbătoare. Deci, iubirea nu are termen de garanţie, ea nu este valabilă doar o zi.

Sunt posibile astfel de zile pentru că purtăm măşti. Iar sărbătorile de acest gen, întreţin măştile. Cei care nu poartă măşti, sunt dezgustaţi de cum primesc oamenii ziua de 14 februarie. Oamenii fireşti, nu se îndrăgostesc doar pentru că există o zi de acest gen, iar cei ce iubesc, nu iubesc mai aprins pentru că s-a ridicat o zi la rangul de "ziua îndrăgostiţilor". Se uită că nu sărbătoarea provoacă iubirea, ci iubirea naşte sărbătoarea, ca bucurie a întâlnirii.

Sfântul Valentin, cinstit pe 30 iulie (în calendarul răsăritean), a fost martirizat pentru că a căsătorit tineri, în secret, în timpul împăratului Claudius al II-lea, iar noi, în această zi, vrem căsătorii de o zi. Menţionăm că împăratul Claudius eliberase un decret prin care interzicea oficierea căsătoriilor soldaţilor, pe motiv că nu putea avea o armată puternică cu soldaţi căsătoriţi. Acest sfânt, luptând împotriva desfrâului impus de împărat, poate fi considerat sfântul căsătoriei.

Eşti considerat depăşit, inactual, demodat, dacă nu săruţi şi îmbrăţişezi în această zi. În ochii celor ce preţuiesc Valentine's day, sărutul şi îmbrăţişarea sunt lipsite de valoare în celelalte zile. Acest lucru ne aminteşte de serbările păgâne, numite Lupercalia. În cadrul acestor serbări, există şi obiceiul că numele tinerilor necăsătoriţi să fie introduse într-o urnă, din care burlacii trăgeau câte un bilet. Conform obiceiului, trebuia să o curteze şi să aibă o relaţie trupească cu ea, în vederea potrivirii pentru căsătorie.

Au fost şi poate mai sunt persoane care au spus că nu e nimic rău în a avea o zi închinată dragostei. Ţinând seama de faptul că dragostea trebuie trăită, nu o putem reduce la o singură zi, pentru că ea nu poate fi consumată.

de Adrian Cocoşilă