Semnele iubirii sunt peste tot!

 

Te-ai trezit dimineaţa cu un acoperiş deasupra capului? Acesta este un semn al iubirii!

Ai avut apă cu care să îţi răcoreşti faţa după arşiţa viselor? Acesta este un semn al iubirii!

Ai avut măcar zece motive pentru care să te trezeşti cu zâmbetul pe buze (cafeaua aburindă, o fiinţă dragă sau mai multe, un lucru pe care abia aştepţi să îl faci, oameni cu care urmează să te întâlneşti…). Acesta este un semn al iubirii!

Da, semnele sunt, nu ştim însă dacă noi avem ochii inimii deschişi pentru a le vedea, pentru a le desluşi şi pentru a ne bucura de tot ceea ce ne spun. Avem atâtea semne pe lângă care trecem nepăsători, mici sclipiri ale luminii din care am venit, pentru care nu mai avem ochi… căci criza, greutăţile, durerile, par mai importante decât bucuriile simple. Suntem mai preocupaţi de faptul că euro crește sau că nu ştiu ce catastrofă va veni în 2 ani, 20 de ani, 200 sau 2000 de ani, decât de faptul că avem alături oameni frumoşi, că ni s-au dat milioane de daruri pe care să le dăruim mai departe sau că avem puterea de fi oricine alegem să fim.

Poate că am ajuns să mergem prea repede prin jungla asta de noi înşine, poate că ar fi momentul să ne oprim şi mai mult decât atât, să ne întoarcem câţiva paşi să vedem că la numai o respiraţie distanţă în spatele nostru este o bucurie pe care nu e timpul pierdut să o putem simţi… pe deplin. Să ne oprim până şi respiraţia pentru a asculta cum respiră lumina în jurul nostru şi cum rosteşte rosturile acestei lumi. NU ne referim la lumina becului pe care o plătim cu eforturi din ce în ce mai mari şi nici la lumina soarelui pe care îl acuzăm că ne îmbolnăveşte uitând că fără el nu ar fi viaţă, ne referim la lumina aceea pe care ochii minţii nu o pot vedea decât atunci când mintea tace, la LUMINA aceea pe care numai inima de copil o vede clar, şi inima celui care a devenit iubire, şi inima celui care i-a lepădat haina egoului pentru a o îmbrăca pe cea de slavă a sinelui necreat şi divin…

Să ne intorcem în urmă şi să citim semnele iubirii pe care le-am avut până acum în viaţă… să mulţumim pentru ele şi să nu uităm că de acum înainte să lăsăm şi noi pentru ceilalţi un semn cât de infim că îi iubim aşa cum Dumnezeu ne iubeşte!

Am uitat, Doamne…

Am uitat, Doamne, să Îţi mulţumesc pentru toate câte am, dar nu am uitat să mă plâng de lucrurile care-mi lipsesc.

Am uitat cât de mult bine mi s-a făcut, dar nu am uitat de răul ce l-am primit.

Am uitat de câte ori am fost ajutat, însă n-am uitat de câte ori am fost refuzat.

Am uitat de câte ori mi s-a spus adevărul, dar nu am uitat de câte ori am fost minţit.

Am uitat de câte ori oamenii au fost cinstiţi cu mine, dar n-am uitat de câte ori m-au înşelat.

Am uitat de câte ori ceilalţi au fost prezenţi când am avut nevoie de ei, dar n-am uitat dăţile în care ei au lipsit.

Am uitat de câte ori am fost făcut să zâmbesc, dar n-am uitat de câte ori am fost făcut să plâng.

Am uitat toată dragostea ce mi s-a oferit, dar n-am uitat de ura ce am primit-o.

Am uitat toate clipele frumoase, dar nu le-am uitat pe cele triste.

Am uitat de câte ori am fost mângâiat, dar n-am uitat de câte ori am fost lovit.

Am uitat toate gesturile frumoase şi faptele bune pe care le-au făcut ceilalţi pentru mine, dar în schimb ţin minte orice greşeală şi orice rău, cât de mic.

Iarta-mă Doamne, şi mulţumesc pentru toate câte le-am primit!

sursa: http://searchme71.blogspot.com/

Rugăciune pentru duhovnicul meu

 

Între noi şi Dumnezeu, aici pe pământ, este el... El care ne iartă şi ne cere iertarea...Şi aşa cum el, duhovnicul nostru se roagă pentru noi şi pentru iertarea păcatelor noastre, aşa şi noi trebuie să ne rugăm pentru el. În rândurile de mai jos nu este decât o mică rugăciune pe care o putem rosti pentru părintele DUHOVNIC, cel care se roagă atât de mult pentru noi, cei plini de atâtea şi atâtea păcate.

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, care pe desfrânatul şi pe tălharul i-ai primit, primeşte şi rugăciunea aceasta a mea, pentru robul Tău duhovnicul meu (numele acestuia), ales de către Tine să poarte povara păcatelor mele în faţa Ta, aşa precum Tu porţi povara lumii întregi în faţa Tatălui Ceresc. Iartă-i toate greşelile lui pentru dragostea şi jertfa stăruitoare, pentru ca eu, oaia cea rătăcită să pot pune început bun de pocăinţă. Cercetează-l degrab şi vezi nevoile lui. Vindecă-l de toată boala şi de toată întinăciunea trupească şi de slăbiciunea firei celei căzute. Izbăveşte-l de toţi vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi, de tot răul şi ispitele ce i-au venit pentru păcatele mele. Sporeşte-i înţelepciunea, îndelungă- răbdare, liniştea, pacea şi mulţumirea sufletească. Înmulţeşte-i puterea, sporeşte-i blândeţea şi purtarea de grijă şi împlineşte toate cele de folos lui. Dă-i minte luminată şi pricepere sfântă care pogoară de la Tine, Împăratul Luminilor. Bine sporeşte în el, Doamne şi dăruieşte-l sănătos, îndelungat în zile, drept învăţând cuvântul adevărului Tău! Amin.

Pe lângă rugăciunile obişnuite ale serii, adăugaţi-o şi pe aceasta pentru duhovnicul vostru. Durează atât de puţin şi face atât de mult...

Nu mai știm să fim femei?

De câte ori mă uit la un film vechi, privesc cu nostalgie și cu admirație femeile din trecut. Iar când privesc în prezent realizez că femeile au uitat să mai fie femei. Probabil că și-au dorit atât de mult să fie egale bărbaților, încât au pierdut echilibrul. Nu mai știu să fie frumoase, elegante, educate, feminine, doamne.

 

Își doresc să fie frumoase și trăiesc cu convingerea că pentru asta este suficient să fie foarte slabe și să aibă sâni mari. Își doresc să fie sexy, dar sunt vulgare. Confundă moda cu stilul. Nu au personalitate și imită tot ceea ce pare a fi popular. În pofida libertății de expresie, predomnină lipsa de adecvare în timp și spațiu, de aceea anumite haine și bijuterii sunt purtate oricând și oriunde.

 

De multe ori am impresia că predomină nevoia de exhibiționism, altfel nu îmi explic etalarea lucrurilor personale, ținutele chinuite, abundența de bijuterii opulente, purtate fără sens, machiajul excesiv și proastele maniere. Până și parfumul este folosit în exces și ales după modă. Părul este de multe ori prea roșu, prea tapat, prea încrețit, iar chipul este mutilat, cu expresii false. Prea mult roz, sclipici și accesorizare fără logică.

 

Lipsa de cultură și comoditatea transformă femeile în exemple proaste care deranjează ochiul.

 

Majoritatea femeilor trăiesc cu falsa impresie că doar având haine scumpe, de firmă, pot fi elegante și stilate. Doar lucrurile le menţin stima de sine ridicată.

 

Obsesia hainelor și a gătelii excesive sunt semne de provincialism, așa cum adoptarea modei care nu te reprezintă denotă lipsa personalității, a intuiției și a bunului gust.

 

Pe multe femei le preocupă ascensiunea socială și imaginea din oglindă, în defavoarea educației și a cultivării spiritului. Se compară obsesiv cu alte femei şi devin dependente de aprobarea celorlalţi.

 

Se plâng că bărbații nu sunt capabili să le descopere frumusețea interioară, dar cu toate acestea ele își evidențiază numai trupul.

 

Și totuși își doresc să fie frumoase, elegante, admirate, femei! Și sunt convinse că pentru toate acestea le-ar trebui foarte mult, omițând ceea ce este esențial.

 

Bunul simț este un criteriu fundamental care ar trebui să ajute o femeie să nu devină ridicolă prin comportament și stil. Pentru că o femeie cu bun simț se respectă pe sine și își respectă interlocutorii. Nu îi agasează cu lipsa de bun gust și cu neglijența față de propria persoană.

 

O femeie elegantă este elegantă oricând și oriunde fără a depune eforturi, pentru că eleganța este parte a personalității sale. De aceea nu va fi surprinsă niciodată îmbrăcată nepotrivit sau neîngrijită. Nu va atrage atenția printr-o atitudine zgomotoasă, nu va vorbi tare, nu va râde că o descreierată și nu va face scene în public. Va privi discret, nu se va holba și nu va gesticula cu mișcari ample. Nu se va îmbulzi, va avea o atitudine demnă, care să impună respect, fără a da impresia de baroană. Nu va participa la discuții care o înjosesc și nu va răspunde la accese triviale și grobiene.

 

O femeie elegantă știe să evite situațiile conflictuale, nu decade și nu se expune ridicolului. Nu transformă un zvon într-un subiect de budoar și nu o preocupă flecăreala inutilă.

 

Nu frecventează locuri obscure doar de dragul anturajului. Știe când, ce și cum să vorbească. Este echilibrată, are simțul măsurii în toate și se respectă.

 

O femeie înseamnă simplitate, naturalețe, discreție, gingășie, senzualitate, căldură, umor de bun gust, sensibilitate, frumusețe interioară... Știe să se facă plăcută și să devină un exemplu demn de urmat.

 

Aș putea să scriu până mâine abulic și incoerent despre cum ar trebui și cum nu ar trebui să fie o femeie...

 

Ce s-a întâmplat oare cu femeia care în trecut inspira poeții și pictorii cu frumusețea, cu farmecul și cu misterul ei? Unde a dispărut femeia cea plină de eleganță, de erotism rafinat, femeia-copil, femeia-spirituală?

 

„Avem totul în noi pentru a fi splendide.” (Maya Angelou)

de Irina Binder

http://www.irinab.com/

8 Martie este ziua în care se îmbină armonios cele patru caracteristici ale femeilor: sensibilitatea, frumuseţea, tandreţea şi fineţea. Cu ocazia acestei zile, permiteţi-mi să-mi exprim întreaga stimă şi vă doresc, doamnelor şi domnişoarelor, să aveţi parte de o primavară plină de iubire şi armonie, să fiţi înconjurate de căldură, tandreţe, armonie, dragoste, înţelepciune, zîmbete de copii, bunăstare, sănătate vouă şi apropiaţilor voștri. Fie ca pacea şi înţelegerea să domine mereu în jurul vostru. Și nu în ultimul rând, vă doresc să fiți cu adevărat femei! La mulți și binecuvântați ani!

 

Vă imbrățișez cu iubire și lumină,

Daniela

Suntem oameni, iar oamenii greșesc. Nu este o scuză, este realitatea.

 

Este în regulă să simți tristețe și melancolie câteodată. Este în regulă să vrei să te izolezi și să te lași îmbrățișat de singurătate. Este în regulă să simți că vrei să plângi, că vrei să te oprești, că vrei un moment de liniște și pace în viața ta. Este în regulă să te simți sufocată de griji și frământări, de întrebări, de necunoscut. Este în regulă să simți că nu mai poți, să simți că ai nevoie de o schimbare, să simți că totul în jurul tău se destramă și că nu poți face nimic în această privință. Este în regulă să te simți obosită, apatică, nervoasă, neliniștită, pesimistă, abandonată. Este în regulă să simți nepăsare, dezamăgire, regret, să simți că vrei să te întorci în timp, să repari greșeli, să ai alte reacții, să iei alte decizii. Este în regulă să te simți lipsită de viață, plictisită, supărată, măcinată de întrebări.

Suntem oameni, iar oamenii greșesc. Nu este o scuză, este realitatea. Toate aceste sentimente sau resentimente au un rost al lor. Este în regulă să le simțim fiindcă le trăim în această viață. Fie că plângem, râdem, urâm, iubim, sau iertăm, fiecare dintre aceste sentimente au locul lor în sufletul nostru. Nu trebuie să ne blamăm fiindcă nu putem fi perfecți. Nu putem să ne certăm sau să fim supărați fiindcă ne-am permis să ne simțim neputincioși în fața vieții. Toate obstacolele pe care le întâmpinăm în drumul nostru sunt trecătoare. Azi sunt, mâine nu. Așa suntem și noi pe acest pământ. Trecători. De aceea este în regulă să nu ne simțim întotdeauna bine, să nu ne simțim întotdeauna fericiți sau mulțumiți.

Dar știți ce nu este în regulă ?

Nu este în regulă să nu facem nimic în această privință. Nu este în regulă să ne lamentăm, să ne dăm bătuți, să renunțăm. Nu este în regulă să abandonăm lupta, să nu ne înarmăm împotriva tuturor încercărilor. Nu este în regulă să avem impresia că putem trăi pentru totdeauna în acest fel, supărați pe viață, pe oameni, pe timp, pe noi. Nu este în regulă să nu ne schimbăm, să nu profităm de lecțiile gratuite pe care ni le oferă viața, să nu ne agățăm cu putere de primul colac de salvare, să nu profităm de iubirea și suportul celor dragi. Nu este în regulă să stăm și să privim secundele cum se scurg și să ne dorim să nu mai apucăm o nouă zi. Nu este în regulă ca resentimentele să-ți întunece judecata, să nu-ți permită să vezi și partea frumoasă, partea bună a lucrurilor, oamenii minunați care sunt alături de tine. Nu este în regulă să persistăm în nebunia noastră că nu am fi oamenii de care au nevoie cei dragi, oamenii frumoși și perfecți la care ei se așteaptă, că nu am putea avea o viață fericită și plină de iubire. Nu este în regulă să simțim că nu merităm iubire, iertare și blândețe, că nu merităm o a doua sau o a treia șansă, că nu suntem suficienți de buni încât să avem parte de lucruri minunate. Nu este în regulă să crezi că nu ai nevoie de oameni, de căldură, de suport, de cuvinte de încurajare.

 

Și nu este în regulă să crezi că lumea întreagă te-a părăsit sau că Dumnezeu și-a întors fața de la tine. El va Fi întotdeauna lângă tine, indiferent că treci prin momente de bucurie sau de tristețe și încercări.

 

Oamenii care te iubesc vor fi întotdeauna alături de tine și te vor ajuta să traversezi acele momente de încercări la care ești supus, dacă tu le vei permite. Nu este în regulă să nu vrei mai mult de la viață și sa nu depui toate eforturile pentru a avea lucrul visat. Nu este în regulă să-ți micșorezi ambițiile, să pui lacăt viselor, să îndepărtezi lucrurile care-ți luminează viața.

Profită de timpul pe care îl ai la dispoziție, de fiecare clipă dăruită ție, de iubirea și grija Lui Dumnezeu pentru copiii lui. Adu-ți aminte că ești om și că ești predispus la greșeli însă nu persista în neputința ta, trezește-te la realitate, la viață și fă tot posibilul pentru a demonstra că ești genul de om care nu se lasă doborât niciodată, care se ridică după fiecare rundă și așteaptă pregătit să înfrunte necunoscutul.

sursa: http://dincolo-de-vise.blogspot.ro/

Ştiţi ce înseamnă să iubeşti pe cineva?

Părintele Teofil Părăian (1929-2009)

Am fost foarte impresionat de răspunsul unui copil de la casa de copii care a fost întrebat „Cine te iubeşte pe tine?” Şi a zis: „Nu mă iubeşte nimeni”. Noi nu suntem în situaţia de a nu fi iubiţi de nimeni, dar trebuie să ne punem o întrebare firească, acum, în post, pentru cei care vor să se îmbunătăţească. Dacă pe noi ne iubesc alţii şi noi iubim pe alţii, suntem gata să-i iubim şi pe aceia pe care nu-i iubeşte nimeni sau pe cei care, dacă i-am întreba „Cine te iubeşte?”, am afla că nu-i iubeşte nimeni? Cuprindem noi în iubirea noastră pe oamenii de lângă noi, pe cei care au trebuinţă de iubirea noastră?

Noi ne întrebăm mereu: Oare postesc destul? Oare mă rog destul? Oare n-ar mai trebui să adaug ceva metanii? Oare îmi primeşte Dumnezeu ostenelile? Ia gândiţi-vă, care dintre voi v-aţi întrebat vreodată: Oare iubesc destul? Oare iubesc într-adevăr?

Ştiţi ce înseamnă să iubeşti pe cineva? Să-l aduci în tine. Să nu-l laşi lângă tine. Să nu-l laşi departe de tine. Să-l aduci aproape de tine. Să-l îmbrăţişezi. Să-l transferi din afară înlăuntru. Să-l aduci în suflet. Să poţi zice: „Te port în mine, te port în suflet, te port în visuri, te port în braţe”. Şi dacă nu spui lucrul acesta şi dacă nu poţi spune lucrul acesta, să ştii că nu iubeşti. Nu-i iubeşti nici pe cei despre care crezi că-i iubeşti. Nu-i iubeşti pe aceia de care vrei să scapi. Nu-i iubeşti pe aceia pe care nu-i apropii. Nu-i iubeşti pe aceia pe care nu-i ajuţi. Nu-i iubeşti pe aceia pe care nu-i mângâi. Nu-i iubeşti pe aceia pe care-i bruschezi. Să luăm aminte la toate lucrurile acestea şi să ştim că iubirea aduce şi durere când nu poţi face ceva pentru omul pe care-l iubeşti.

În toată vremea postului, să ne cercetăm pe noi înşine şi sub aspectul acesta: câtă iubire avem faţă de Dumnezeu? Împlinim poruncile lui Dumnezeu? Pentru că împlinirea poruncilor lui Dumnezeu este dovada iubirii faţă de Dumnezeu. Şi cea mai mare şi cea dintâi poruncă după iubirea faţă de Dumnezeu este iubirea faţă de aproapele. Când ne gândim la aceasta, cât ne silim să realizăm ceea ce încă n-am realizat? Şi poate că de aceea este important să zicem mereu: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul, pe mine care nu iubesc, pe mine care nu mă interesez, pe mine care nu caut binele altora, pe mine care sunt nepăsător faţă de alţii, miluieşte-mă pe mine, păcătosul.

(Extras din cartea „Gândiţi frumos” (cuvântări la ocazii speciale), Arhimandritul Teofil Părăian, edit. Teognost, Cluj-Napoca, 2006, pp. 161-164)

http://www.doxologia.ro/

Rugăciune pentru ceilalţi

Ni s-a spus încă de acum 2.000 de ani: "Rugaţi-vă pentru duş­manii voştri", dar noi n-am înţeles de ce, şi asta pentru că purtăm în noi convingerea că duşmanii se vor scălda în fericire dacă-i vom bi­ne­cuvânta cu rugăciune. Pur­tăm în noi convingerea stranie şi perdantă, în acelaşi timp, că dorinţa noastră de bine pentru cei care ne asu­presc, ne atacă, ne iau ce-i al nos­tru sau ne batjocoresc ne face să pierdem ceva preţios şi le da­ru­ieşte ticăloşilor fericire. Lu­cru­rile nu stau deloc aşa şi, poate, faptul că nu reuşim să vedem bijuteria de aur pur as­cunsă în ru­gă­ciu­nea noastră pentru cei răi perpe­tu­ea­ză suferinţa, răul şi dezastrul în lume, dar – mai ales, suferinţa, răul şi dezastrul în noi înşine.

Dacă vom privi cu sufletul şi mintea deschise spre ceea ce nu­mim rău, infracţiune, injustiţie, ne­caz, suferinţă, război etc., vom în­ţelege cel mai simplu dintre toate lu­crurile: răul nu este niciodată în­făptuit de oameni buni. Bu­nă­ta­tea e o stare a fiinţei, dar nu una care ni se pune pe tavă. Bunătatea nu cade din cer şi nici nu creşte în pomi, ca merele sau ca perele. Bu­nă­ta­tea este o descoperire, pe care n-o pot face decât aceia care pornesc conştient în căutarea ei şi aceia care pun la îndoială faptul că emoţia negativă, distructivă şi du­reroasă este singura alegere po­si­bilă în situaţii de viaţă ostile sau pro­vo­catoare.

Ura vine de la sine: e îndeajuns uneori să-ţi strige cineva în faţă un cuvânt grotesc, e în­de­a­juns să-ţi scadă salariul, să te irite un coleg ori să-ţi spună par­te­­ne­rul de viaţă ceva care te insultă, pentru ca ura, furia, deznădejdea sau alte emoţii negative să te scur­me şi să te determine să re­ac­ţi­o­ne­zi violent. Avem nevoie de puţin să urâm şi tot atât de puţin să iubim, dar avem şi puterea să alegem între ele. Puterea aceasta începe în noi; în gând, în sentiment, iar gândul şi sen­timentul ne determină reacţia şi comportamentul. 

Dacă în locul urii am alege rugăciunea pentru celălalt, oare ce s-ar întâmpla? 

Dacă – în loc să-i aruncăm palma peste obraz, l-am întoarce şi pe ce­la­lalt, ce s-ar întâmpla? 

Dacă am transforma legenda, cuvintele, ceea ce ştim în realitate, care ar fi efectele, consecinţele, ce schim­bă­ri ar aduce asta lumii, existenţei, dar – mai ales – ce s-ar schimba în noi înşine? 

Dacă am trece de la teorie la fapte şi de la cu­noaş­te­rea mentală la cea experimentală, oare ce s-ar schimba în noi şi în jurul nostru?

S-ar schimba totul, încetul cu în­cetul, dar asta-i o problemă de exerciţiu. Asta-i o problemă de de­ci­zie personală. A decide să nu mai stai la mâna impulsurilor pri­mi­tive, care spun "urăşte, distruge-l pe cel de lângă tine, dă-l afară, fă-l să dispară, să plece, desfiinţează-l" înseamnă a creşte în lăuntrul tău. A putea să te rogi pentru altul, pentru cel care-ţi face rău, ca şi pentru cel care-ţi face bine înseamnă a fi destul de con­ştient, de curat, de frumos în mintea şi-n sentimentele tale. Numai frumuseţea din interiorul nostru are puterea să se roage pentru duşman şi pentru prieten, deopotrivă, iar frumuseţea aceasta nu poate pătrunde în trăirea nimănui fără un strop de osteneală. În clipa în care vom izbuti să rămânem în rugăciune pentru un duşman ne vom învinge impulsurile primitive din noi înşine. Vom învinge răul din noi, iar asta-i realizarea fantastică într-o viaţă de om, e drumul nostru către bunătatea pe care o căutăm în lume şi drumul lumii către schimbare!

de Maria Timuc

Nevoia de a fi “altfel” decât eşti

Te-ai gândit vreodată cum ar arăta viaţa ta dacă ai fi...altfel? Cam aşa sună majoritatea mesajelor din zilele noastre, începând de la reclame şi terminând cu cei care zilnic ne dau sfaturi necerute despre cum să fim.

Vrem nu vrem, ceea ce facem este să ne străduim să fim cum credem că vor alţii să fim, la rândul nostru le cerem celor dragi să fie altfel decât sunt, vrem ca lumea în care trăim să fie altfel decât este, dar tocmai această dorinţă ne ţine departe de acest “altfel”.

Cam acesta a fost mesajul pe care l-am perceput şi eu de copil, de când am început să percep lumea în care m-am născut: că indiferent de cum aş fi în acest moment, trebuie să fiu “altfel”. Ca orice altceva, acest lucru poate fi motivator doar până la un anumit punct sau din contră.

În cazul meu m-a motivat mereu să caut să fiu mai bună decât sunt în orice domeniu, dar nu suficient de mult, întrucât am procesat la un nivel inconştient că niciodată nu voi fi suficient de bună în ceva sau pentru cineva.

Nu scriu lucrurile acestea pentru a-ţi cere o părere filozofică, ci pentru a observa în ce măsură te regăseşti şi tu în această poveste. Vrem nu vrem, societatea (familie, instituţii, media, etc) prin tot ceea ce este, ne transmite zilnic mesajul că nu suntem aşa cum ar trebui să fim.

Şi pentru asta se creează modele departe de realitate la care să aspirăm. Din păcate nu există modele, doar oameni care au excelat într-un anumit domeniu în detrimentul altor domenii din viaţa ;lor. Iar dacă aceste “modele” clachează, mulţimea nu ezită să le taxeze cu cruzime, căci aruncatul cu piatra e cel mai uşor sport de practicat.

Aruncăm cu vorbe grele şi dure, ca şi cum am arunca cu pietre, deoarece în adâncul nostru suferim îngrozitor că nu suntem aşa cum ni s-a cerut de mici copii şi nu vom fi vreodată, căci ceea ce ni s-a cerut nu e decât o mare minciună în spatele cărora “adulţii” din viaţa noastră îşi ascundeau ipocrizia de care nici măcar nu erau conştienţi.

Ajunşi adulţi şi noi la rândul nostru facem la fel cu copiii noştri..le cerem să fie cum consideră alte instituţii infiltrate în capul nostru precum, şcoala, justiţia, etc. că trebuie să fie şi le cerem să renunţe la lucruri pe care nu le-au experimentat vreodată şi n-au avut ocazia să le înţeleagă cu adevărat.

Aşa se ajunge la mulţi oameni frustraţi care le pretind şi altora să facă la fel ca ei, să-şi inhibe sentimentele, să poarte măşti pentru a se “descurca” într-o societate bolnavă şi să facă pe proştii până când devin şi ei proşti. Şi apoi ne întrebăm de unde atâta suferinţă?

Într-o astfel de lume, nu ai decât o singură variantă la dispoziţie: să te aduni, să te retragi puţin în tine şi să cauţi să te înţelegi. Asta presupune să-ţi descifrezi mecanismele şi programele care te sabotează, să renunţi la stupizenia orgoliului şi să accepţi ceea ce vezi în tine.

Atunci descoperi că nu eşti deloc aşa cum credeai şi nici cum te cred ceilalţi.

Descoperi că e într-adevăr o prostie să-ţi baţi capul cu felul în care te percep ceilalţi şi că energia ta e prea preţioasă pentru a încerca să-i mulţumeşti pe cei de lângă tine.

Ieşi din starea de negare, în care te credeai superior altora şi aveai impresia că ceea ce tu faci e corect şi accepţi că rahatul de care îi acuzi pe ceilalţi se află şi în tine, căci l-ai adoptat cândva, inconştient. Abia atunci încetezi cu predicile moraliste şi te pui pe treabă.

Revii la viaţă, căci inconştienţa e sinonimă cu moartea şi începi să preţuieşti cu adevărat tot ce înseamnă viaţă: de la un fir de iarbă până la cel mai elementar şi preţios dar pe care îl avem: respiraţia.

Începi să trăieşti după ceea ce unii numesc “intuiţie” sau “legătură cu Sinele sau Divinitatea din tine” şi asculţi mai degrabă de ceea ce se aude în interiorul tău decât în afară.

Orice experienţă pe care sufletul tău o va revendica, va fi nevoie să-i dai curs, renunţând la regulile parşive ale societăţii. Asta înseamnă să ai mare încredere în sufletul tău, să încetezi să-i mai refuzi nevoile, căci a-I refuza e ca şi cum te-ai mutila singur.

Tăcerea devine vocea pe care o asculţi, căci dincolo de vacarmul creat de lumea în care trăieşti e pură tăcere. Dincolo de cuvinte aruncate la întâmplare şi de zgomote stridente, eşti tu, e totul.

Îndrăzneşti să-ţi asculţi chemarea interioară şi să faci diferenţa între aceasta şi programările pe care alţii le-au sădit în tine.

Ia acest mesaj ca pe o invitaţie la luciditate, ca o invitaţie la un concert…concertul tăcerii din tine. Ascultă-i muzica şi întoarce-te la cine eşti! Ştii cine eşti?

de AdelaHaru

Există situaţii în care nu simţim prezenţa lui Dumnezeu. Sau, simţim că Dumnezeu ne-a părăsit. Ce ne facem atunci?

Dumnezeu aude şi răspunde la rugăciune.

Una dintre binecuvântările de credinţă în Dumnezeu este asigurarea că Dumnezeu aude şi răspunde la rugăciune, dar uneori, nu reuşim să experimentăm şi siguranţa răspunsului. Ar putea fi faptul că nu avem nici o aşteptare reală sau neîncrederea că Dumnezeu aude sau răspunde la rugăciune?! Poate că unii se identifică cu omul care asociază rugăciunea unui joc de noroc- joc, dacă nu câştig, oricum n-am pierdut mare lucru!

Poate ar trebui să ne punem întrebarea: "De ce mă rog?" Este un fel de hobby, o activitate opţională sau ar trebui să fie un ingredient important al vieţii noastre de zi cu zi? Este convingerea mea că am fost creat de Dumnezeu pentru a fi parte din El. Noi nu ştim întotdeauna ce este viaţa, cum am putea şti ce este Dumnezeu ? O persoană care nu se roagă niciodată nu poate şti multe despre Dumnezeu. Numai persoana care se roagă îl poate cunoaşte pe Dumnezeu. Acesta este cel mai puternic motiv pentru a se ruga.Există oameni care simt nevoia să se roage, dar nu o fac din diverse motive. Puteţi învăţa tehnicile de a juca tenis prin studierea unei cărţi despre tenis, dar niciodată nu veţi învăţa să jucaţi până când nu veţi lua o minge şi o rachetă şi veţi coborî pe teren să faceţi o încercare. 

Rugăciunea poate fi în cuvinte, gânduri sau imagini. Rugăciunea poate exprima sentimentul de inspiraţie, devotament şi afirmare. Rugăciunile noastre sunt de comunicare cu Dumnezeu, dar, de asemenea, rugăciunile sunt strâns asociate cu autosugestia. Experimentele Dr. Byrd arată că rugăciunea are elemente care trec dincolo de autosugestie. Rugăciunile pentru vindecare pot crea o atitudine pozitivă caz în care vindecarea are loc mult mai facil. Acest lucru este valabil indiferent dacă rugăciunea este pentru tine sau pentru alţii. O rugăciune pe care eu o spun adesea, chiar în timp ce conduc este următoarea: "dragostea Lui Dumnezeu, bucuria, pacea, sănătatea se simt în corpul meu, mintea şi spiritul meu. 

Un alt element al rugăciunii eficiente este să te rogi cu convingerea că răspunsul este deja acolo, înainte de a vedea chiar dovezi. Mulţumeşte pentru răspuns, înainte de a-l fi experimentat. Eu ştiu, fără îndoială, că Dumnezeu a răspuns la rugăciunile mele. Rugaţi-vă ca şi cum aţi vorbi cu cineva foarte apropiat. Răspunsul Lui Dumnezeu nu poate întotdeauna veni în modul în care v-aţi aşteptat, dar va veni. Mintea este veriga de legătură între Dumnezeu şi individ. Rugăciunea trebuie să aibă un element de gândire creativă. 

Emerson spunea: "Rugăciunea este contemplarea faptelor de viaţă din cel mai înalt punct de vedere." Rugăciunea nu ne poate ajuta viaţa dacă nu ne ajută să ne schimbăm sau controlăm gândurile. Schimbaţi-vă gândurile şi vă schimbaţi experienţa de viaţă. 

"Pe cine am în cer afară de Tine?(…) Dumnezeu este puterea inimii mele şi partea mea pentru totdeauna." Conceptul de Dumnezeu influenţează foarte mult înţelegerea noastră despre rugăciune. Dr. William Parker scrie despre un băieţel care şedea pe podea şi desena pe hârtie. Băiatul părea să fie atât de implicat în munca sa, încât mama lui a întrebat: "Ce desenezi?" Băieţelul a răspuns, "Îl desenez pe Dumnezeu." Ea a răspuns: "Dar fiule, nimeni nu ştie cum arată Dumnezeu." Băieţelul a continuat să deseneze şi cu încredere a răspuns, "Ei bine, vor şti cum arată Dumnezeu când voi termina." 

Fie că ne dăm seama sau nu, fiecare dintre noi are propria imagine a ceea ce Dumnezeu este, văzut cu ochii minţii sale. Potrivit imaginii noastre despre Dumnezeu, gândim, simţim, acţionăm, trăim şi ne rugăm. Oamenii ÎL văd pe Dumnezeu în multe moduri: "Nu există", "Departe", "Acolo, sus", "În biserică", "La altar", "În Biblie", "Mai aproape decât respiraţia " sau " Pretutindeni ". 

Dacă Dumnezeu este "nu există", atunci ne pierdem timpul luând în considerare rugăciunea. Dacă Dumnezeu este "departe", cât de tare trebuie să ne rugăm pentru a obţine atenţia lui Dumnezeu? Dacă Dumnezeu este "acolo sus", cât de mari trebuie să fie aripile pentru a zbura la El? Dacă Dumnezeu este doar "în biserică", înseamnă că suntem aproape de el doar atunci când mergem la biserică? Dacă Dumnezeu e "în Biblie", trebuie să avem o Biblie cu noi în orice moment, în scopul de a fi aproape de Dumnezeu? Dacă Dumnezeu este "mai aproape decât respiraţia" şi "peste tot", atunci putem începe să comunicăm cu El oriunde ne-am afla. Iisus Hristos ne spune -"Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru." 

Fiecare dintre noi avem nevoie să comunicăm cu Dumnezeu, în scopul de a ajunge la potenţialul maxim al fiinţei noastre. De ce s-a rugat Iisus? Pentru că atunci când a avut nevoie, nu-L putea întâlni în niciun alt mod. De ce s-au rugat ucenicii? Pentru acelaşi motiv. Fiind martorii vieţii şi rugilor lui Iisus, şi-au dat seama că nevoile cele mai profunde ale vieţii lor, nu ar putea fi exprimate în niciun alt mod. Prin rugăciune ca golul din viaţa lor a fost umplut, credinţa întărită şi speranţa lor reînnoită. Prin rugăciune, ei au putut să ajungă la potenţialul lor maxim, ca şi fiinţe umane. 

Există situaţii în care nu simţim prezenţa lui Dumnezeu. Sau, simţim că Dumnezeu ne-a părăsit. Ce ne facem atunci? În timpul acelor momente în care nu simt prezenţa lui Dumnezeu, rugăciunea mea sună astfel: "Doamne, chiar dacă eu nu Te simt aproape de mine, în acest moment greu al vieţii mele, eu ştiu şi cred că Tu eşti lângă mine şi că tot ceea ce mi se întâmplă, se întâmplă dintr-un motiv care depăşeşte înţelegerea mea." 

1. Recunoaşte un Dumnezeu al dragostei şi meditează asupra iubirii Lui Dumnezeu şi a relaţiei tale cu El. 

2. Înţelege că Dumnezeu doreşte vindecarea, integritatea şi viaţă din belşug pentru fiecare persoană. 

3. Eliberează-te de orice aspecte negative ale vieţii: insecuritate, incompetenţă, furie, vină, frică, ură, etc. 

4. Încearcă să te rogi şi de-a lungul zilei, prin gânduri pozitive, gânduri sănătoase, hrănitoare şi imagini care sunt în conformitate cu iubirea lui Dumnezeu. 

5. Atunci când te rogi, este important să crezi că şi primeşti ajutor. Acţionează ca şi cum l-ai primit. 

6. În rugăciune, recunoaşte-i pe ceilalţi la fel ca şi tine, în acelaşi cerc al iubirii Lui Dumnezeu, roagă-te pentru bunăstarea lor. 

7. Petrece un timp în tăcere care să-ţi permită un puternic sentiment de victorie, pace, linişte. 

8. Priveşte aşteptarea cu inima plină de speranţă. Aceasta poate fi de ajutor.

de Alina Maria Albert (Neagu)

Dragii şi iubiţii mei creştini, a venit timpul Postului Mare, bucuria mea şi a multora dintre voi , cei ce îmi vizitaţi acest blog. Vă invit cu această ocazie, să postim dragilor, să postim cu trupul, cu mintea, cu limba, dar mai ales cu inima. Să vorbim mai puţin între noi şi să vorbim mai mult cu Dumnezeu. Şi mai vreau, să îmi cer din suflet iertare tuturor! Ştiu că v-am necăjit prin postările mele uneori acide şi avertismentele citite printre rânduri, pe unii pentru binele vostru, pe alţii pentru binele amândurora, dar, de fiecare dată, L-am rugat pe Bunul Dumnezeu să ne lumineze mintea şi să ne dăruiască putere de luptă, cu ispitele ce sunt la tot pasul, în calea noastră. 
În Duminica iertării îmi cer iertare tuturor pentru tot ce v-am greșit și vă iert din toată inima pe toți! Dumnezeu să ne ierte și să ne mângâie sufletele! Post binecuvântat tuturor! 
Cu iubire şi lumină, Daniela

Rugăciune către Sfântul Părinte Arsenie Boca

Este o rugăciune grabnic ajutătoare pentru cei care se află în grele suferinţe, în mari dureri, mâhniri şi boli. Rugăciunea se citeşte cu multă credinţă şi nădejde că Bunul Dumnezeu se va milostivi şi ne va ajuta avându-l ca mijlocitor pe părintele nostru drag Arsenie Boca. 

Sfinte Preacuvioase Părinte Arsenie, îndreptător al sufletelor noastre şi tămăduitorul bolilor sufleteşti şi trupeşti, ca cel ce ai împodobit cu adânc de cunoaştere a făpturii omeneşti, te rugăm în vreme de durere şi mâhnire, caută cu milă spre noi păcătoşii fiii tăi şi mijloceşte către Preabunul nostru Mântuitor, iertare de păcate şi vindecare de toată neputinţa. 

Părinte Sfinte care ai mare îndrăzneală în faţa Tronului Ceresc, te chemăm cu mare lacrimi, dar cu nădejde că cele spre vindecare sufletească şi trupească, spre mântuire şi sfinţire, le vom dobândi prin tine, cel ce ne-ai încredinţat prin aceste cuvinte:” Eu mă duc, dar de acolo de unde voi fi, am să vă ajut mai mult ca şi până acum”. 

După cum în viaţă fiind, pe cei aflaţi în mari necazuri şi suferinţe cumplite îi tămăduiai îndată, aşa şi acum pe noi cei păcătoşi, însă chemaţi cu dragoste la mormântul tău încununat cu har ceresc şi flori, ne primeşte şi ne mângâie, sfânt şi bun Părinte. Ne scoate din negura păcatelor şi a patimilor. Dăruieşte-ne binecuvântarea ca să purtăm crucea vieţii spre înviere şi luminare desăvârşită. 

Doctor şi tămăduitor de orice suferinţă, te rugăm, vindecă-ne pe noi, fiii tăi şi pe cei ce îi aducem în lacrimi şi rugăciuni la crucea sfântă a mormântului tău, izvorâtor de pace, har şi binecuvântarea ta de bun şi sfânt Părinte, îţi mulţumim şi te rugăm să ne fii mereu aproape cu rugăciunea şi ajutorul ce ni-l aduci din Cerul Sfânt spre slavă marelui şi minunatului nostru Dumnezeu şi spre a sufletelor noastre mântuire. Amin. 

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale şi ale Sfântului Părintelui nostru Arsenie, miluieşte-ne pe noi păcătoşii. 

Mormântul Sfântului Părinte Arsenie Boca se află la Mănăstirea Prislop, unde puteţi merge cu nădejde să vă rugaţi. Se spune că plantele de la mormântul Părintelui Arsenie nu se ofilesc niciodată, iar cine se atinge de crucea mormântului se vindecă de boli. Aşadar, o să vă întoarceţi spre casele voastre, dacă nu în totalitate vindecaţi, cu siguranţă mai curaţi şi mai buni şi cu gândul că, printre noi, aici pe pământ a trăit un adevărat Sfânt.

Vă invit cu drag, să urmăriţi şi acest prim documentar. Celelate documentare cu parintele Arsenie Boca, se pot urmari pe youtube.

Cu drag, de mărţişor!

de Cornelia Mazilu

În dar v-aduc ca mărțișor

Un mugur de lumină

Ce-așteaptă cu mult dor

Să înverzească-n tihnă 

În inimile tuturor. 

Un prunc în el să zămisliți 

Să-l creșteți în iubire,

Cu zâmbet să-l împodobiți,

Cu armonie în neștire.

În pace, bucurie să-nfloriți.

Mânia să vi-o dezbrăcați

Uitată să vă fie-n grote.

Să creștem toți îmbrățișați

Lăsând în iarnă orice pofte

De a-i vedea pe semeni dezbinați.

Ca frați când eram mici, să fim

Să împletim în alb și roș’

Câmpul din piept așa cum știm,

De spini să nu ne lăsăm roși,

La fructul altuia să nu râvnim.

Să dăruim fructul iubirii

Cum ciocârlia-și dăruiește cântul

Peste zări. Iubirea este legea firii

Izvorul viu care adapă câmpul

Ce poartă haina nemuririi. 

Vă doresc tuturor să simțiți cum renașteți odată cu primăvara care se arată prin geamul naturii. Să simțiți în voi freamătul dulce al intregului Univers. Să-i simțiți chemarea la viață, la dăruire, la împăcare. Să zburdați inlauntrul vostru și nu numai, precum zburdă mieii în libertate, trăind bucuria nașterii, simțind tot ce înseamnă a trăi frumos. Vă doresc să vă strălucească soarele în piept, oameni frumoși și dragi. Să lăsați în urmă tot ce v-a apăsat peste anotimpuri...Primeniți-vă sufletul în așteptarea primăverii!

Vă iubesc, deși știți: și nu sunt doar vorbe de dragul vorbelor! N-aș mai fi aici pentru a dărui din puținul meu... 

Cu iubire şi lumină, Daniela

Un medicament numit...”fericire”!

Toate ființele trăiesc în existența lor drama alegerii sau sfințenia ei, conflictul dintre nevoile corpului și cele ale sufletului, lupta dintre minte și inimă, o continuă căutare, fie ea și inconștientă, a fericirii și frica de ea. Zilele trecute mă întreba o femeie, prizonieră între a alege între bărbatul pe care-l iubește, dar nu-i oferă certitudini și altul, pe care nu-l iubește, dar îi oferă tot ce și-ar dori de la bărbatul iubit; ”tu ce ai alege”? Eu n-aș alege în locul altcuiva, asta-i sigur! Dar am văzut de îndată o dimensiune a alegerii, prin care ființa se păstrează sănătoasă sau alege inconștient să dezvolte o stare de boală. Am întrezărit brusc printre cele câteva cuvinte dramatice ale femeii clipa în care – cine știe? – poate fiecare dintre noi am decis împotriva fericirii și a vieții noastre. 

Căci e sigur - și nenumărate cercetări dezvăluie și confirmă asta – prezența trăirilor negative în noi ne afectează ADNul și dacă afectează ADNul, afectează imunitatea și sunt sursă de boală, deopotrivă pentru noi, cât și pentru urmași, întrucât ADNul conține informație transmisibilă. ”Am dovedit că sistemul imunitar al pacienților mei s-a îmbunătățit până la punctul în care infecțiile postoperatorii au ajuns la nivelul zero – fără folosirea de antibiotice – în cazul a mii de incizii realizate pe parcursul a peste treizeci de ani. Am dovedit că, a trăi pe baza unei Reacții Biologice Pozitive(RBP) îmbunătățește calitatea vieții și evoluția oricărei boli. RBP, dacă este folosită cu înțelepciune, poate îmbunătăți orice situație din viața unui om. Pacienții mei învață să trăiască fericiți”, spune dr. Angel Escudero în cartea sa, ”Vindecare prin gândire – Noesiterapie”.

Nu vreau să spun astăzi doar ceea ce spun de fiecare dată când scriu și anume faptul că ”gândurile noastre ne afectează, ne vindecă sau ne îmbolnăvesc”, cât mai degrabă intenționez să ating o nuanță, un moment, acel moment al alegerii între doi bărbați sau între două femei, între o slujbă și alta; în cazul copiilor m-aș gândi la alegerea între meseria pe care-o iubesc și aceea tentantă financiar, de obicei aleasă de părinți. Acel moment al alegerii între ce iubești și ce crede mintea că-i bun e și clipa în care se naște în tine conflictul dintre minte și inimă și sursa inepuizabilei suferinți omenești. E momentul în care sămânța bolii poate pătrunde în ADNul nostru, ne poate distruge imunitatea și bucuria de a trăi. Dr. Escudero – cel pe care l-am citat mai sus (vă recomand cu cele mai frumoase intenții această lectură) – își învață pacienții să se opereze cu anestezie creată prin puterea propriei lor gândiri, îi învață să-și vindece cancerul, diabetul și orice alt gen de boală, apăsând pe o pedală vindecătoare, ascunsă în sufletul omenesc; recuperarea bucuriei de a trăi, recuperarea fericirii! Asta e puterea care ”îmbunătățește calitatea vieții și evoluția oricărei bolii”, mai spune doctorul. Așadar, alegerea între boală și sănătate pare a fi o alegere între ceea ce ne face fericiți și ceea ce ne distruge șansa la fericire, iar asta se poate să se întâmple zilnic, asta se întâmplă începând din mintea noastră, când alegem semnificațiile lucrurilor pe care le observăm, și terminând cu momentele marilor alegeri ale vieții noastre. Fericirea rescrie informații vindecătoare în ADN, aș spune! Fericirea e cel mai puternic antibiotic, iată, ea tratează cu succes și fără nici o reacție secundară infecțiile, spune dr. Escudero. 

Bucuria de a trăi te împiedică să mori. Asta-i esența răspunsului meu pentru femeia care nu știe ce alegere să-și facă; ”alege orice te face fericită”! Asta-i alegerea corectă pentru viața care în tine își celebrează înflorirea și se află în mod misterios în tine, într-o formă pe care nu o vei mai cunoaște niciodată; trupul de azi și de acum. Când alegi între doi bărbați sau între două femei se poate să alegi între a trăi sau muri, între boală și sănătate; când alegi orice alegi, se poate să fii pe drumul către viață sau să faci pași dramatici în urma ei. De aceea alegerea corectă pentru viață nu poate fi alta decât aceea care te face să simți că ești fericit! Gândul fericit e prima alegere ...pentru viață și puterea prin care omul își poate schimba chiar și cel mai dramatic destin scris deja în ADNul său! Fericirea e un medicament universal, pe care ni-l administrăm singuri în fiecare moment al vieții noastre sau, dimpotrivă, ne otrăvim renunțând la el, cand nu ne dau voie fricile, urile și deznădejdile noastre omenești să alegem calea regală a sufletului și puterea de vindecare ce se ascunde în el!

de Maria Timuc

Viața te va surprinde. Te va ului. Te va zgudui...

Privesc în urmă la viața mea și nu mai simt nici un regret. Privesc în sufletul meu și tot ceea ce văd este frumusețea cicatricilor mele. Privesc în oglindă la chipul meu, dar nu văd ridurile ci profunzimea privirii mele. S-au spus multe. S-au trăit multe. S-au simțit multe. Am dus bătălii cu soarta, cu alții, cu mine însămi, dar astăzi am ieșit triumfătoare. Mi-am învățat lecțiile, mi-am lins rănile, mi-am purtat cu mândrie fiecare urmă a trecutului. M-am plâns, m-am răzbunat, am urât dar nicicând ca astăzi nu am cunoscut eliberarea. Mă simt un om nou. Mă simt un om liber. Cred că dacă găsești în tine puterea de a te ridica și de a continua să mergi ai să găsești drumul corect. O să fie greu. O să fie dureros. Dar suferința va trece cu fiecare pas pe care îl vei face înainte, rănile se vor închide cu fiecare clipă care va trece în favoarea ta.

Vei reuși! Asta mi-am spus în momentul în care am încetat să îmi mai plâng de milă, în clipa în care am decis să lupt. Am luat-o de la început, am schițat cu mâna tremurândă o altă poveste pentru mine, mi-am înfruntat temătoare destinul și astăzi pot spune că sunt mai aproape ca niciodată de ceea ce vreau, de mine însămi. Nu poți spune niciodată că te cunoști cu adevărat. Viața te va surprinde. Te va ului. Te va zgudui. Nu, nu te cunoști cu adevărat dar cu fiecare luptă câștigată te apropii mai mult de tine, de omul care ești, de persoana care trebuie să fii. Este drum lung, adesea vei rătăci, iar de cele mai multe ori te vei simți înfricoșat și dornic să renunți. Când vei mai crește vei descoperi că nu ai învins definitiv minciuna, răutatea, pizma sau nedreptatea, că de cele mai multe ori ai suferit din prostii, lucruri minore și că te-ai înșelat pe tine însuți, dar de asemenea vei realiza că un adevărat războinic învață din bătăliile pierdute, și la fel vei proceda și tu. Astăzi stau mândră în fața viitorului, pregătită de orice, gata de luptă.

sursa: dincolo-de-vise.blogspot.ro/

Oameni care vindecă

Cui nu-i trece prin minte oare, dorinţa de a fi vindecător? Cine nu priveşte supus şi plin de admiraţie către doctorul care i-a salvat viaţa fiinţei iubite şi n-ar vrea să fie el însuşi primitorul aceloraşi sentimente de admiraţie şi de iubire? Să vindeci este o dorinţă umană, care se manifestă în fiecare clipă, prin fiecare om. Când te bucuri pentru cineva, tu îl vindeci. Când te rogi pentru el, îl vindeci. Când mergi pe stradă, poţi vindeca strada. Când iubeşti pe cineva, iubirea ta îl vindecă pe cel iubit. Fiecare om este un vindecător în multe clipe ale vieţii sale, fără să ştie prea bine aceasta. Omul poate vindeca frântura de lume în care se mişcă. Omul vindecă iubind şi vindecă trăind bucuria. A dărui, a visa, a gândi binele pentru altul, a face binele înseamnă a vindeca. Parfumul nostru vindecător alunecă mereu şi mereu în urma noastră, cu discreţie şi cu stăruinţă. Nu este nevoie să ne plimbăm mâinile peste corpul unui bolnav şi nici să alinăm cu vorbe duioase mintea cuprinsă de disperare a celui de lângă noi. Nu trebuie să avem în mâini un bisturiu şi nu-i musai să ştim secretele bulinelor pentru a vindeca. Doctorul vindecă în felul lui şi omul simplu vindecă în felul lui. Fiecare om poate fi doctor şi este doctor ori de câte ori vorbeşte, zâmbeşte, priveşte cu dragoste, mângâie, dăruieşte şi iubeşte. În lumea noastră, vindecarea este la îndemână, fără să ştim aceasta. Termenul, folosit restrâns de-a lungul vremurilor, i-a răpit omului înţelegerea menirii sale în viaţă. Pentru a înţelege destinul său de vindecător, omul nu trebuie să fie religios, nici credincios, nici plin de diplome şi de averi. El trebuie doar să iubească şi să cunoască adâncimea armoniei sufletului său. Suntem vindecătorii oamenilor cărora le dăm ajutor şi vindecătorii locurilor înfrumuseţate de munca noastră. Când un loc plin de gunoaie se luminează prin mâinile noastre, se poate spune că este un loc vindecat de noi. Dacă un om devine fericit prin noi, se poate spune că el este vindecat de noi. Doctorul ameliorează, nu vindecă; vindecarea se află undeva, în spatele oricăror tehnici, a oricărui aparat şi a oricărui vis de mărire umană. În simplitatea sa, capacitatea de a vindeca se ascunde în tot ce facem bun, în tot ce gândim frumos, în tot ce dăruim. Sunt oameni care vindecă, zâmbind, orice respiră în jurul lor. Sunt oameni care îmbolnăvesc spaţiul, sufletele, locul de muncă, familia, viaţa intimă sau pe aceea socială. A vindeca înseamnă a dărui tot ce-i mai bun în tine. Oricând putem alege să fim vindecători ai vremurilor noastre, ai familiilor noastre. Eliberaţi de povara sentimentelor negative, pe care am învăţat să le trăim, ne putem întoarce spre natura fiinţei noastre, prin dorinţa constantă şi puternică de a vindeca lumea din imediata apropiere. Nu a schimba lumea, nu a transforma părerile ei, principiile şi dorinţa ei de a pune etichete, ci manifestînd liber armonia, bucuria, respiraţia vieţii adevărate. Ca şi cum ai zbura, ca şi cum ai fi o pasăre, aflată într-un covârşitor dans al bucuriei, poţi străbate cerurile albastre, vindecându-le. Este un zbor etern, o încercare pe care o întâmpinăm clipă de clipă. N-avem decât să conştientizăm că putem vindeca şi atunci vom manifesta omul lăuntric divin din noi înşine, care vindecă ori de câte se simte fericit.

de Maria Timuc

Ora de pace

Lumea de azi este a împrăştierii. Mii de fleacuri stăpânesc viaţa omului, cerându-i atenţia clipă de clipă. Împrăştierea, cândva privită ca patimă, alunecare, cădere, astăzi este îmbrăţişată de oameni ca ceva firesc. De aici vine şi "stresul": din istovirea omului prin împrăştierea neîncetată. De aici şi neputinţa de a duce lucrurile la (bun) sfârşit, de a sta cu mintea şi inima la rugăciune, de a învăţa şi, mai ales, de a înţelege lucrurile noi...

Avem nevoie de pace.

Un sfat ce mi se pare folositor este acesta: ora de pace. Seara, pe la ora 22, sau poate 23, cum poate fiecare, să punem în programul nostru, zi de zi - ori seară de seară, dacă vreţi - ora de pace.

O oră în care televizorul, dacă avem, să fie închis.

O oră în care telefonul să fie închis, ca să nu poată suna.

O oră în care calculatorul să fie închis, ori să fie pe un screensaver "blank", fără imagine, şi care intră iute (1 min.).

Să aprindem o candelă.

Să punem o muzică frumoasă: cântări de la Putna, sau Lacu, sau Nera; Mozart, Schubert, Bethoven, Liszt sau ce alt compozitor ne place; Tudor Gheorghe, Mircea Rusu, Gheorghe Zamfir sau orice altceva frumos, liniştitor, plăcut.

O oră, sau măcar o jumătate de oră, să stăm cu pace, ascultând frumuseţea.

Odihnindu-ne ochii, urechile, trupul întreg, sufletul, mintea, inima...

Dacă putem să avem această oră (sau măcar o jumătate de oră) cu cei dragi alături, este şi mai bine. Ne vom smeri, văzând că nu se sfârşeşte lumea dacă o oră stăm liniştiţi, în loc să ne agităm. Vom îndrăzni să ascultăm inima noastră - de obicei înăbuşită de agitaţie şi împrăştiere. Şi vom da linişte inimii noastre, minţii noastre, sufletului nostru. Nu va fi uşor de prima dată. Vor fi ispite. Din afară, dar şi din noi înşine. Să încercăm însă.

Atunci ora de pace va fi devenit obişnuinţă, vom fi câştigat mai mult decât am fi bănuit.

de Mihai-Andrei Aldea

Scrisoare către oameni

Vă scriu vouă, oamenilor
La un început de secol totuşi,
Pe care nu l-am băgat prea tare în seamă

Din diferite motive, unul mai neimportant ca altul,

Vă scriu cu gânduri limpezi şi curate

Din postura universală de civil

Om, cum ar veni, în limbajul poetic

Al străzii, al vremurilor şi al lumii,

Vă scriu îmbrăcat într-o hlamidă subţire

Deloc împărătească, absolut omenească,

Rugându-vă să aveţi grijă de voi

Şi, mai ales, de fragilitatea voastră

De nimbul vostru de fiecare zi

Care vă însoţeşte odată cu îngerul păzitor,

Aveţi grijă de acest veşmânt

Atât de ireal, dar atât de adevărat

Și atât de puternic, de protector,

Aveți griă de această frumoasă fragilitate,

De această pojghiță atât de subțire

De fină, imperceptibilă și insesizabilă,

Ea este cea care ne păstrează firești

Și tot ea ne desparte de adâncuri

De lumi pe care nu le putem cunoaște,

Nu trebuie să cerem nimic în plus

Bucurați-vă de ceea ce aveți și nu aveți

Echilibrul vostru stă în această linie subțire

Dar atât de vie și de protectoare,

Ea păstrează bunătatea, liniștea și neliniștea

Firescul din noi, lumea pe care o facem noi frumoasă,

Aveți grijă de lumina de fiecare zi

Atât de nevăzută, atât de fabuloasă

Lăsați-o să vă cucerească, să vă învețe

Și la rândul vostru s-o învățați ca pe bună dimineața,

Primiți darurile ei în cunoștiință de cauză,

Darurile ei înseamnă darurile vieții,

Aveți grijă de acest veșmânt simplu

Și totodată aveți grijă de voi,

Trageți adânc în piept aerul vieții

E cel mai curat, minunat și mai tare drog

Prizați-l ca pe un dar binecuvântat,

Echilibrul lumii stă în fiecare dintre noi

Să nu-l deranjăm prea tare, să nu-l rupem,

Bucurați-vă de florile de gheață din fereastră

Ele pot lua culoarea luminii, a ochilor,

A dorului, a dragostei, a sufletului,

Ele sunt definiția fragilității noastre

Frumusețea de a fi într-o fereastră

În fereastra lumii de care nu trebuie să ne pierdem,

Suntem aidoma lor, subțiri, diafani,

Făcuți din aer, abur, gânduri și lumină,

Bucurați-vă de această fragilitate,

Viață, pe numele ei de scenă și de lume,

De echilibrul trăirilor, speranțelor, viselor,

Nu vă abateți de la calea ei curată

Nu vă înstrăinați, nu vă abandonați,

Bucurați-vă de dimensiunea ei simplă și pământeană,

Nu vă aruncați în gol, în necunoscut,

Aruncați-vă în gândurile voastre luminoase,

Între țărmuri, răsărituri și apusuri pământene,

Vă scriu, sfătuindu-vă în timp ce mă sfătuiesc și pe mine

În vremuri deloc ușoare, schimbătoare

Și tocmai de aceea vă rog să aveți grijă de voi

De minunea de a putea fi, de a exista

Și de a vă bucura de echilibrul inimii

De zbaterea ei întru iubire și fericire,

De poezia suferinței și a încercării ei,

Bucurați-vă de florile de gheață

De lumina lor de ghiocei, de trandafiri

De lumina florilor care răsar oriunde și oricând,

Nu vă pierdeți, nu vă rătăciți

Răsăriți în voi, aveți grijă de zborul vostru

De aripile care vă țin, vă ocrotesc,

Intrați în destin, luați forma lui,

Însușirea lui e binecuvântarea vieții,

Veșmintele inimilor voastre bătând

Să fie bunătatea sărbătorilor creștine,

Rugați-vă și bucurați-vă pentru ce aveți,

Pentru ca fragilitatea lumii voastre

Să nu se destrame niciodată.

de MariusTucă

Toate se fac prin rugăciune, tăcere și iubire…

Toate se fac prin rugăciune, tăcere și iubire. V-ați dat seama de roadele rugăciunii? Iubire în rugăciune, iubire în Hristos. Aceasta folosește într-adevăr. Cu cât veți iubi pe copii cu iubire omenească – și aceasta este adeseori patologică – cu atât se vor încurca mai mult, cu atât purtarea lor va fi mai rea. Însă, când iubirea dintre voi și către copii va fi creștină și sfântă, atunci nu veți întâmpina nici o greutate. Sfințenia părinților îi mântuiește pe copii. Pentru ca asta să se întâmple, trebuie ca harul Dumnezeiesc să lucreze în sufletele părinților. Nimeni nu se sfințește de unul singur. Același har dumnezeiesc va lumina, va încălzi și va da viață mai apoi sufletelor copiilor.

De multe ori telefonează și din străinătate și mă întreabă despre copii lor și despre alte lucruri. 

Astăzi, de pildă, m-a sunat o mamă din Milano și m-a întrebat cum să se poarte cu copiii ei. I-am spus: „Să te rogi, atunci când trebuie, să le vorbești copiilor cu iubire. Mai mult să te rogi, și mai puține cuvinte să le spui celorlalți.” Să nu devenim stânjenitori ci să ne rugăm tainic și apoi să vorbim, iar Dumnezeu ne va încredința lăuntric dacă este primit de ceilalți cuvântul nostru. Dacă nu-i primit, nu mai vorbim. Ne vom ruga, numai în taină. Căci și prin a vorbi devenim stânjenitori și-i facem pe ceilalți să se împotrivească, și câteodată să se răzvrătească. De aceea este mai bine să le spună cineva în chip tainic, în inima celorlalți, prin rugăciune tainică, decât în urechile lor. Ascultă-mă: să te rogi, și apoi să vorbești. Așa să faci copiilor tăi. Dacă le dai necontenit sfaturi, o să devii plictisitoare, și când vor crește, vor simți un fel de apăsare. Să preferi deci, rugăciunea. Să le vorbești prin rugăciune. Să le spui pe toate lui Dumnezeu, iar Dumnezeu le va pune înlăuntrul lor. Adică, nu trebuie să-i sfătuiești pe copii tăi așa, cu glas tare, pe care să-l audă cu urechile lor. Poți s-o faci și pe asta, dar înainte de toate trebuie să-I vorbești de copii tăi lui Dumnezeu. Să spui: „Doamne Iisuse Hristoase, luminează-mi copilașii. Eu Ție Ți-i încredințez. Tu mi i-ai dat, dar eu sunt neputincioasă, nu pot să-i pun pe cale. Pentru aceasta , Te rog, luminează-i”. Și Dumnezeu le va vorbi, iar ei vor spune: „Oh, nu trebuia să o necăjesc pe mama cu ce-am făcut!” Și aceasta, cu harul lui Dumnezeu, va ieși dinlăuntrul lor.” Acesta este lucrul desăvârșit. Mama să-I vorbească lui Dumnezeu, iar Dumnezeu să-i vorbească copilului. Dacă nu se face asta, atunci spui, spui, spui… totul „în ureche”; la sfârșit devine un soi de asuprire. Și, când copilul crește, începe să se împotrivească, adică să se răzbune într-un fel pe mama și pe tata, care l-au asuprit. În vreme ce unul este lucrul desăvârșit: să grăiască iubirea cea în Hristos și sfințenia tatălui și a mamei. Iradierea sfințeniei și nu cea a omeneștii strădanii îi face bine pe copii. Când copiii sunt răniți și traumatizați de vreun lucru grav, să nu vă mirați că se împotrivesc și vorbesc urât. De fapt, nu vor asta, dar nu pot face altfel în clipele grele. Apoi se pocăiesc. Însă, dacă voi vă enervați și o să vă mâniați, deveniți una cu cel viclean, iar acela își bate joc de toți. 

Extras din "Ne vorbește părintele Porfirie", Editura Egumenița 

http://ortodox.md/articole/