sâmbătă, 22 martie 2014

Frica, parazitul care ucide!

Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume. (Întâia epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan)


O să vă prescriu acum, dragii mei, cea mai simplă şi eficientă reţetă eliberată vreodată. O reţetă universală. Vreţi să fiţi sănătoşi? Vreţi să aveţi succes? Vreţi să aveţi o viaţă împlinită, fericită, relaţii armonioase şi orice altceva vă doriţi? Reţeta e atât de simplă: trebuie să aveţi CURAJ şi atât. Curaj să renunţaţi la tot ce v-a împiedicat până acum să obţineţi tot ce vă doriţi şi curaj că de acum încolo să acţionaţi spre a obţine. 

Ce v-a împiedicat până acum? Frica. Frica este un parazit care ucide. Este un fapt demonstrat ştiinţific. Frica de boală ucide mai repede decât boala în sine. Inversul efectului placebo, efectul nocebo este chiar mai puternic, devastator de puternic. Ceea ce credem, convingerile pe care le avem, născute din frică, ne distrug viaţa mai repede decât orice altceva. Dacă un medic, în care pacientul are mare încredere, îi spune acestuia că mai are câteva luni de trăit şi că suferă de o boală incurabilă, pacientul îşi va instala acest gând şi frica îl va ucide mai repede decât boala în sine. Fiindcă boala nu există, de fapt. E doar o materializare energetică, iar acest proces poate fi reversibil: aşa cum l-am creat, dacă devenim conştienţi de mecanismul prin care l-am creat, la fel de bine îl putem demonta. 

Inelia Benz, laolaltă cu mulţi oameni care au ales o nouă paradigmă spirituală, consideră că frica este energia fundamentală a întunericului. Alţii spun că frica este, de fapt, singura formă de întuneric. Maestrul nostru spiritual autohton, Zamolxe (şi nu numai el), spunea că întunericul nici nu există, de fapt. De asta afirm eu că nici bolile nu există. Întunericul nu este decât absenţa luminii. O minte înfricoşată naşte demoni şi trăieşte o viaţă de coşmar, o viaţă falsă, ireală, în compania lor. 

Aceşti demoni ne bântuie zilnic, prin toate manifestările fricii din noi. Gândiţi-vă o clipă, profund, de ce vă este frică. Toate motivele noastre de frică ne fură un pic câte un pic viaţa, la propriu. Pentru că ne mănâncă energia vitală: frica este energie şi se hrăneşte cu energie. Ne vampirizează, pur şi simplu. Ne fură bucuria, libertatea, ne scurtează viaţa, ne împiedică să avem succes, să ne manifestăm pe noi înşine, să iubim, să ne vindecăm, să explorăm realitatea, să îndrăznim, să ne adaptăm la schimbare, la nou, să creăm, etc. 

Frica, la propriu, este un parazit energetic. Se fixează în mental şi de acolo se hrăneşte cu energia noastră. Ca orice parazit, elimină “toxine”, care ne îmbolnăvesc, în timp ce ne devorează. Aceste “toxine” devin, în timp, blocajele care ne împiedică să ducem o viaţă sănătoasă, împlinită, echilibrată, adaptată realităţii, plină de iubire şi succes. 

Există ceva mult mai rău decât moartea: frica. Frica de moarte ne duce mai repede către moarte. Frica de acţiune ne blochează în vieţi goale. Frica de iubire ne rupe de noi înşine şi de ceilalţi. Frica de boală ne îmbolnăveşte mai repede decât orice virus cunoscut. E necesar să conştientizăm profund că ceea ce trăim, realitatea fiecăruia, povestea de viaţă a fiecăruia dintre noi, cu succesele şi insuccesele sale, sunt create de noi înşine, fie din iubire, fie din frică. 

Iubirea îţi dă curaj să înfrunţi orice, să fii fericit cu tine însuţi în absolut orice condiţii de viaţă, să creezi. Frica te blochează să trăieşti bucuria chiar şi atunci când ai toate motivele să te bucuri, fiindcă apar nesiguranţa, indoiala, demonul gândului: “Dar dacă…”. Avem nenumărate exemple de oameni curajoşi, care şi-au depăşit condiţionări grave, de tipul infirmităţilor, handicapurilor, reuşind să ducă o viaţă fericită, abundentă, devenind un exemplu pentru ceilalţi şi contribuind astfel la această lume, nu rămânând dependenţi de ajutorul altora. Avem nenumărate exemple de oameni puternici care au eşuat şi nu şi-au mai revenit din cauza că nu şi-au putut infrunta şi demonta propriile frici şi au rămas dependenţi de anumite obiceiuri. 

Nimeni nu este scutit de frică. Oricât te-ai dezinfecta, nu poţi trăi într-un glob de cristal. Venim zilnic în contact cu bacterii, cu viruşi, care pot fi potenţial fatali. Tocmai de aceea nu trebuie să ne ferim, cu frică, cu atât mai puţin să ne învăţăm copiii să se ferească şi să se teamă. Suntem dotaţi cu un sistem imunitar perfect adaptabil, care poate infrunta şi înfrânge orice. Trebuie doar să avem încredere în el şi să-l lăsăm să-şi facă treaba. Fiindcă ce nu te omoară te face mai puternic, iar asta este însăşi legea evoluţiei: să devenim mereu alţii decât am fost. 

Unii spun că frica de moarte este sursa voalată a tuturor celorlalte forme de frică. Eu aş spune că frica de necunoscut este izvorul tuturor fricilor. Hai să gândim logic: de ce ne putem teme? Doar de ceva ce nu ştim, corect? Ne temem mereu de ceva ce nu ştim, nu ştim cum va fi, cum ne va afecta, ce vom trăi, cum ne vom simţi, cum ne vom schimba, şamd. Şi vrem să ştim, vrem asigurări. Dar nimeni ne ne poate pregăti pentru necunoscut, pentru ceva ce încă n-am experimentat, pentru surpriză, pentru confruntarea cu noi înşine, care ne transformă. Fiecare nouă experienţă ne transformă şi moare mereu un vechi “eu” şi se naşte unul nou, mai evoluat, mai experimentat. Împiedicăm această “naştere” a noului eu din cauză că ne este frică să devenim altceva decât suntem şi ne-am obişnuit să fim, ne e teamă să învăţăm ceva nou, care ne schimbă, să facem altceva decât ne-am obişnuit. Dacă am refuza schimbarea şi adaptarea din fragedă pruncie, atunci toată viaţa ne-am târî de-a buşilea şi am conţinua să ne sugem degetul. 

Înlocuieşte frica de necunoscut prin curiozitate 

Viaţa, în sine, e o călătorie în necunoscut. Asta e esenţa ei. De o astfel de călătorie nu poţi decât să te bucuri, entuziasmat de surpriza necunoscutului, sau să te temi, imaginând mereu scenarii periculoase. Dacă pruncul s-ar teme mereu, în mintea sa, de faptul că va cădea şi se va lovi, n-ar mai încerca iar şi iar să se ridice în două picioare şi să meargă. Copilul nu gândeşte astfel, fiindcă nu are mintea astfel antrenată, nu are informaţii despre pericol, aşa că, instinctiv, continuă până reuşeşte. Plânge în mod firesc atunci când cade, îşi şterge lacrimile, apoi râde şi continuă să încerce. Adultul are o groază de informaţii setate în mintea sa, instalate de educaţie, mass-media, dar mai ales de persoane răuvoitoare, etc, şamd, aşa că nu mai reacţionează ca un copil, şi adeseori, când cade, nu se mai ridică, abandonează, nu mai încearcă. Ba chiar începe să se “protejeze” de posibile eşecuri şi nu mai încearcă deloc să exploreze necunoscutul, căutând mereu zona de confort. Iar zona de confort este cea mai cruntă himeră. 

Zona de confort este zona obişnuinţelor noastre. Acolo ne simţim comod şi în “siguranţă”, chiar dacă suntem profund nemulţumiţi, nefericiţi, bolnavi. Ca să ieşi din zona de confort trebuie să îţi înfrunţi frica, aşadar să te înfrunţi pe tine însuţi, fiindcă tu ai creat frica. Asta e singura luptă pe care o aveam de purtat în această viaţă, lupta cu noi înşine. Nimeni şi nimic nu ne poate împiedica să credem şi să încercăm imposibilul. Aşa au reuşit oamenii să transforme ce era considerat “imposibil” în posibil. Asta este singura formă de “miracol” din această realitate. 

“Nu trebuie să mă tem. Frica este ucigaşul minţii. Frica este moartea cea mică, aducătoare a anihilării complete. Voi infrunta frica. O voi lăsa să treacă peste mine şi prin mine. Şi după ce va fi trecut, mă voi întoarce şi voi privi în urma ei. Pe unde a trecut frica, nu va mai fi nimic. Numai eu voi rămâne.” (Bene Gesserit: Litania împotriva fricii, din cartea “Dune”)

Iubirea este manifestarea luminii, a divinităţii, a esenţei din care suntem creaţi. Frica este manifestarea întunericului, este anti-creaţia. Atât iubirea, cât şi frica, singurele sentimente/emoţii din care izvorăsc toate gândurile şi acţiunile noastre, sunt forme de energie. Energia iubirii este o expansiune creatoare. Energia fricii este e o contracţie limitativă. Frica sufocă, la propriu. Gândiţi-vă, ce se întâmplă atunci când vă temeţi? Simţiţi că vă sufocaţi, că respiraţi mai greu, că vi se pune un nod în gât, arterele vi se îngustează, muşchii se contractă. Dar când simţiţi iubire? Atunci trăiţi cu deplină încredere, respiraţia este profundă şi relaxată, muşchii sunt complet relaxaţi, iar arterele se lărgesc, asigurând un flux optim de sânge. Iubirea deschide, lărgeşte, frica închide, îngustează. 

Oamenii care se tem îşi limitează acţiunile, încercând să evite ceea ce le provoacă teamă. În cazuri extreme, devin incapabili să se mişte, să vorbească, să acţioneze, ca şi cum ar fi paralizaţi, de altfel există şi vorba “a paraliza de frică”. Oamenii care au încredere se mişcă liber, vorbesc fluent şi au curaj să meargă unde vor şi să facă ce vor în viaţă. 

Toţi creştem cu frici inoculate, frica e o parte din experienţa noastră umană. În copilărie, am fost învăţaţi să nu facem asta sau aia, altfel vom fi pedepsiţi. Sau am avut experienţe traumatizante pe care nu vrem să le retrăim. Frica noastră primordială este legată de supravieţuire. E programată în corpul nostru, de aceea suntem dotaţi cu instincte. Când suntem copleşiţi de manifestarea unei energii, a unui eveniment sau a unei situaţii de viaţă, corpul şi sufletul reacţionează prin eliberarea fricii, încercând astfel să blocheze ceea ce ne copleşeşte sau să ne ajute să evadăm de acolo. Toate acţiunile noastre se bazează pe această dualitate primitivă de iubire şi frică. Întreaga noastră existenţă se bazează pe frică. Ne temem de atât de multe: de moarte, de dezaprobare, de neacceptare, de pedeapsă, de vină, de excludere, de conflict, de boli, de eşec, etc. 

Manifestarea fricii în corp 

Frica este o energie care contractă. În corp, se manifestă în mod evident, la nivel muscular. Frica şi trauma se stochează în muşchi. Energia experienţei traumatizante, energia fricii se instalează în muşchi, având ca efect o contracţie permanentă sau o tensiune în muşchiul respectiv. După o vreme, corpul se obişnuieşte cu acea contracţie şi nu mai trasmite semnale de durere, iar noi rămânem toată viaţă cu acea contracţie, cel mai adesea în mod inconştient. De aceea masajul este extrem de benefic, detensionând muşchii încordaţi din cauza energiei stocate a fricii. Toate tehnicile de vindecare pornesc de la relaxare musculară şi respiraţie profundă, liberă. 

Tot ce facem devine, până la urmă, un obicei. Obiceiul este acea energie care se tot repetă. Cu cât se repetă mai mult, cu atât crează un tipar, un şablon al existenţei noastre. Cu cât devine mai puternic acest şablon, cu cât creşte intensitatea, prin repetare, a energiei care alimentează acest şablon, cu atât mai hotărât va curge întreaga noastră energie direcţionată prin canalul creat de acest şablon. În acest mod putem conştientiza cum şi unde ne canalizăm energia vitală. Frica este şi ea un obicei, unul nedorit. În istoria omenirii, frica pentru supravieţuire a devenit un obicei extrem de puternic, fiind necesar existenţei. Fricile pe care ni le-am creat singuri, de-a lungul vieţii, sunt mai uşor de anihilat, deşi procesul în sine poate fi dificil sau de durată. 

Precum spuneam, frica se stochează în muşchi, dar nu numai, poate să se fixeze în orice altă parte a corpului.  Frica creează blocaje energetice, astfel încât noi nu mai dispunem de întregul potenţial al energiei noastre vitale. De aceea ne îmbolnăvim, de aceea simţim că nu mai avem putere, speranţă, de aceea suntem paralizaţi în a acţiona sau amânăm mereu. Gândiţi-vă că energia noastră este limitată, oricum. Frica blochează mare parte din această energie. E ca şi cum am porni la drum cu o maşină căreia nu i se alimentează bine acumulatorul. Alimentarea energiei noastre, purificarea sa, reciclarea sa se fac de la sursă. De exemplu, prin somn. Sau prin conştientizarea sentimentelor de iubire şi de compasiune profundă. Atunci ne “depăşim” pe noi înşine, ego-urile noastre, fiindcă ele creează şi întreţin frica, ne de-conectăm de povestea/identitatea noastră şi ne conectăm la tot ce există, prin noi şi mai presus de noi. 

Frica este calea către întuneric. Frica duce la furie. Furia duce la ură. Ura duce la suferinţă. 

Vă reamintesc că frica acţionează ca un parazit. Vindecarea totală înseamnă să conştientizăm sursa contractării care a îngustat canalul energetic ce hrănea corespunzător organul îmbolnăvit între timp. Să ne conştientizăm frica. S-o relaxăm, s-o punem la îndoială, s-o alungăm. Numai aşa se va elibera din nou fluxul energetic, numai aşa va reveni la normal. Absolut toate problemele pe care le avem în viaţă – fizice, emoţionale, mentale – sunt rezultatele fricilor noastre. 

Renunţă la frică 

Trebuie să conştientizăm că, de ce ne temen, aia atragem. Românul are o vorbă înţeleaptă: “De ce ţi-e frică, nu scapi.” Frica este o emoţie, o formă de energie, şi atunci când eliberăm/emitem această energie, ea atrage energii asemănătoare, de aceeaşi frecvenţă. Frica este o energie negativă şi creează situaţii negative de viaţă. “Ce semeni, aia culegi.” Trebuie să conştientizăm că, temându-ne, vom atrage şi mai multă frică, vom atrage toate energiile similare şi conectate cu frica. Ba mai mult, vom atrage persoane similare şi ne vom “hrăni” şi mai mult fricile împreună. De aceea suntem sfătuiţi să ne înconjurăm de persoane optimiste, pozitive, curajoase, luminoase, de succes. De aceea e bine să luăm astfel de persoane ca model şi să nu-i ascultăm pe cei care ne hrănesc fricile. E atât de simplu: persoanele curajoase vor insufla curaj, persoanele optimiste vor elibera în jurul lor energia speranţei, pe când fricoşii vor emana şi vor induce doar griji nefondate şi temeri. 

E absolut necesar să ne schimbăm obiceiurile, obiceiurile negative. Când vă temeţi de ceva sau nu îndrăzniţi să faceţi ceva, creaţi încredere în dvs, hrăniţi încrederea care vă învinge energia negativă, emoţia negativă. Cum? Gândiţi! Gândiţi logic, conştient, puneţi la îndoială şi demontaţi-vă motivele de frică, le veţi descoperi pe toate nefondate, dacă le observaţi atent. De ce vă puteţi teme, în mod serios şi justificat? De boală, de moarte? Păi, nu vă e clar că oricum veţi muri, mai devreme sau mai târziu, şi asta e un fapt cât se poate de concret şi sigur? Atunci, ce rost are să trăiţi răstimpul ăsta în teamă? Vă e frică de eşec, pe plan material sau amoros? Va temeţi de pierdere? Păi, am venit pe lumea asta goi şi vom pleca fără să luăm nimic cu noi. Am venit singuri şi vom pleca singuri. Atunci, de ce ne-am teme? Oricât de cumplite ar fi circumstanţele în care un om a ajuns să trăiască, creându-şi inconştient o realitate negativă, el tot poate fi liber şi pe deplin fericit în interiorul său, dacă începe să gândească astfel, tot îi rămân nenumărate motive de bucurie, mult mai autentice decât dependenţa de lucruri, persoane, şamd., tot poate găsi motive de bucurie în absolut orice: într-un zâmbet, într-o frunză, într-o adiere, într-un răsărit de soare, etc. Dacă uităm asta, tot restul e inutil. Tot restul e doar o dependenţă extrem de dureroasă care ne umple de frica de a nu pierde nimic. Nimic din ce nici măcar n-avem sau oricum nu putem păstra. 

Frica este închisoarea minţii tale 

Există multe tehnici de alungare a fricilor, dar cea mai eficientă este aceea de a gândi conştient, de a analiza şi de a pune la îndoială frica, în timp ce ne vizualizăm pe noi înşine ca fiind o fiinţă care radiază lumină. Fiinţele care radiază lumină nu se tem de nimic. Ele au încredere în sine şi în puterea divină din interiorul lor. Amintiţi-vă că frica este o energie care contractă. Dacă sunteţi atenţi şi o observaţi, puteţi simţi asta. Daţi drumul contracţiei conştient, înlocuiţi teama cu lumină. E ca şi cum aţi aprinde o lanternă într-o cameră întunecoasă. Lăsaţi emoţiile negative să se scurgă în mod conştient, ca şi cum din acea cameră ar ţâşni diverse creaturi urâte: gândăci, etc. Lăsaţi lumina să curgă şi să înlăture întunericul şi frica va dispărea de la sine. Daţi drumul contracţiei şi limitării care va sufocă. Acordaţi-vă timp, cu răbdare, concentrare, determinare. Nu-i uşor să renunţăm la un obicei negativ, ne trebuie multă răbdare. 

Suntem nişte fiinţe tare leneşe, fiindcă ne lăsăm viaţa condusă şi dominată de obiceiurile pe care ni le formăm. Practic, ajungem să trăiască obiceiurile în locul nostru, iar noi trăim prin ele experienţe extrem de limitate. Ajungem să trăim doar prin puţină energie care ne rămâne după strangularea, contracţia fricii, după ce frica însăşi se hranește. Obiceiurile pot fi schimbate, dar cine are curaj să-şi înfrunte fricile? Să se confrunte sincer cu sine? Presupunând că suferiţi de o boală incurabilă, în termeni medicali, asta înseamnă că toate zilele care v-au rămas de trăit trebuie să le trăiţi în întuneric şi tristeţe? Fie şi numai o zi dacă vă rămâne de trăit, puteţi găsi infinite motive s-o trăiţi în lumină şi bucurie. 

Nimeni nu-şi înfruntă fricile de bună voie, voluntar, în mod normal, de asta evităm lucrurile de care ne temem. Depinde numai de noi să ne luăm viaţa în propriile mâini şi s-o schimbăm în bine. Depinde de noi să înţelegem că fricile ne întunecă viaţa, ne creează necazuri şi ne împiedică să trăim viaţa la maxim şi să ne bucurăm de ea. Cea mai simplă cale e să ne victimizăm, să ne autocompatimim, să ne plângem, să ne pară rău că trăim ceea ce trăim, în loc să punem mâna şi să ne schimbăm obiceiurile, să ne anihilăm fricile.

Nu există vinovaţi! 

Frica este singurul lucru, singurul întuneric care ne împiedică să experimentăm iubirea. Iar iubirea este însăşi esenţa fiinţei noastre, a existenţei. Mă refer la iubirea necondiţionată, nu la “te iubesc dacă şi tu mă iubeşti”, atitudine care se bazează tot pe frică, pe teamă că nu vei obţine ce-ţi doreşti. Ego-ul se teme mereu, de aceea ego-ul va căuta mereu ceva, în afară, pe care să dea vina, prin care să-şi justifice frica. Astfel, ego-ul ne împiedică să vedem că sursa fricii se află adânc înrădăcinată în noi înşine, că frica este un zid care ne împiedică să ajungem în contact cu adevăratul nostru sine, cu adevărata noastră natură, care este iubirea. De aceea este nevoie să privim adânc în noi înşine şi să dărâmăm acel zid de protecţie, să renunţăm la defensive, victimizare şi justificări. Trebuie să ne reconectăm cu adevăratul nostru sine, cu adevărata noastră natură divină care radiază iubire infinită şi necondiţionată. E nevoie să cedăm, să ne “predăm” şi să avem totală încredere ca să putem renunţa la frici şi pentru a le anihila. 

Societatea în care trăim şi întreaga lume se bazează pe frică şi neîncredere. Oare nu ne-ar fi mai bine dacă am avea încredere unii în alţii? Frica atrage şi mai multă frică şi devine distructivă. Încrederea atrage şi mai multă încredere şi devine constructivă. Prin încredere am duce o viaţă mult mai sănătoasă, având în vedere că sursa bolilor e frica şi de ce ne temem exact aia atragem. 

E timpul nu doar să aflăm adevărul şi să învăţăm altceva decât am fost obişnuiţi să credem orbeşte, ci să şi practicăm renunţarea la ego, alegând încrederea în sine şi în natura noastră divină. De atâtea secole trăim cu toţii în frică. E timpul să renunţăm la ideea că trebuie să fim cei mai buni, cei mai puternici, cei mai bine adaptaţi, să renunţăm la eforturile colosale de a fi perfecţionişti, altfel vom eşua mereu, într-un fel sau altul. E timpul să renunţăm la vină şi la vinovaţi. E timpul să încetăm să mai credem ce ne spun alţii, să renunţăm la vechile noastre credinţe şi convingeri, pe care le-am adoptat din teamă de a nu fi excluşi dintr-un grup, dintr-o comunitate, din societate. E timpul să renunţăm la toate aceste frici şi să avem deplină încredere în natura noastră divină, în iubirea Lui Dumnezeu, E timpul să gândim şi să realizăm că toate fricile noastre nu sunt decât nişte iluzii mentale, care n-au nicio bază şi niciun fundament reale. Singura realitate este natura noastră divină, acesta e singurul adevăr în care trebuie să credem şi în care trebuie să avem deplină încredere.

Ştiţi de ce se spune că “pe lumea cealaltă” nu există “nici durere şi nici suspin”? Fiindcă n-are cine să le creeze, fiindcă în stare spirituală pură nu există frică.

de Livia

joi, 20 martie 2014

Trezeşte-te! Viaţa este un vis dar asta nu înseamnă că trebuie să o trăim adormiţi!


Trezeşte-te! Trezirea nu începe cu deschiderea ochilor prevăzuţi cu pleoape prin care lumina ajunge la creier şi crează acolo o imagine răsturnată a realităţii! Trezirea începe cu deschiderea ochiului pentru care nu există lumină şi întuneric, pentru care realitatea are miliarde de feţe şi toate tot atât de reale, pentru care sus sau jos, dreapta sau stânga, femeie sau bărbat… sunt toate manifestări ale aceleiaşi voinţe divine şi sublime care nu ne vrea adormiţi în propriile vieţi ci capabili de a alege să alegem conştienţi că nu există nici o alegere, conştienţi că toate realităţile, toate ţesăturile de atomi cu masă sau fără, există concomitent…în aceeaşi minte fără limite şi fără margini… o minte creată pentru a crea minţi asemenea… O minte care ne invită să deschidem inima şi să ne bucurăm de minunile ce se întâmplă în fiecare clipă a acestui timp fără de timp. Chiar aşa, v-aţi gândit vrodată că nu mai avem timp nici măcar să mai percem timpul? Nu mai avem timp să percepem curgerea timpului, suntem prea grăbiţi să ne grăbim, să judecăm, să manipulăm, să dăm sentinţe pe viaţă celor pe care viaţa ni-i scoate în faţă doar pentru că suntem incapabili să îi vedem, suntem incapabili să ne trezim…

Trezeşte-te! Universul este mental, dar Dumnezeu nu este doar o minte… EL ESTE CEL CARE ESTE… iar noi suntem prea ocupaţi să ne uităm la televizor, suntem prea preocupaţi să ne scuzăm pentru ceea ce facem şi nu facem… prea preocupaţi să ne întrecem unii cu alţii şi să ieşim mereu pe locul doi, prea înlănţuiţi în gânduri, pentru a mai vedea şi dincolo de ceea ce ne arată ochii şi mintea! Veţi întreba… dacă mintea ne minte, dacă mintea este un fel de televozor al fiinţei noastre care ne hrăneşte cu realităţi preambalate gata de ingurgitat… în ce ar trebui să ne încredem când vine vorba de percepţia realităţii… Pentru a primi răspunsul trebuie să închidem ochii aceştia de carne prin care la un moment dat mai devreme sau mai târziu nu va mai trece lumina ci viermi de pământ… să uităm că ştim cuvinte şi că fiecare cuvânt are mai multe semnificaţii, să uităm că avem un ego care împarte oamenii în buni şi răi în funcţie de interesul propriu, să uităm că noi nu suntem mintea noastră şi nici mintea nu este tot ceea ce suntem, când încetăm să simţim că începem sau ne terminăm la suprafaţa pielii, să uităm că avem datorii de plătit şi poliţe de reglat, când uităm că lucrurile nu sunt albe, nu sunt negre şi nici măcar gri… trezeşte-te să îţi iei pastila!

Ce urmează după ce iei pastila… NIMIC special, te vei trezi dimineaţa la fel ca şi până acum… dar vei auzi în somn mierlele şi păsările care înseninează aerul dimineţii indiferent cum pare vremea de afară, te vei bucura de ploaie ştiind că dincolo de nori există o stea care îi luminează pe toţi la fel şi care nu apune niciodată! Poate că nu îţi vei face gimnastica de dimineaţă dar vei mulţumi pentru corpul pe care îl ai şi prin intermediul căruia poţi face minuni. poate că nu vei avea timp să mănânci cine ştie ce, dar vei avea timp să binecuvântezi puţinul de care ai nevoie pentru a trăi mult şi frumos. Poate că te vei opri de prea multe ori în trafic până să ajungi la servici, dar nu te vei mai supăra pentru că vei şti că vei ajunge la timp pentru a face ce este de făcut cu drag şi inima plină de încântarea lucrului bine făcut! Vei face tot ce ai de făcut cu un zâmbet şi cu o vorbă bună pentru cei care nu au apucat să îşi ia încă pastila… Sună prea roz totul? Prea plictisitor? Credeţi că nu aţi putea trăi într-o lume în care să nu mai existe boală din simplul motiv că nu ne-am mai lăsa mintea să ne îmbolnăvească trupul cu gânduri? Credeţi că nu aţi putea trăi într-o lume în care nu s-ar mai comunica de la ego la ego ci de la inimă divină la inimă divină? Credeţi că nu aţi putea trăi într-o lume în care singura preocupare să fie pentru cunoaşterea de dincolo de cuvinte? Credeţi că nu aţi putea trăi într-o lume în care singurul control necesar ar fi cel al propriei minţi, într-o lume conştientă de MAREA CONŞTIINŢĂ?

Trezeşte-te! Căci după ce ai citit toate aceste rânduri mai trebuie să îţi spunem ceva…

NU AI NICI O PILULĂ DE LUAT!... nici albastră nici roşie, până şi ele sunt tot o plăsmuire a minţii… ai doar de respirat aerul viu al acestei planete… atât… RESPIRĂ până devii respiraţia universului şi apoi bucură-te că eşti!

(astrosofia.ro)

miercuri, 19 martie 2014

DEBLOCARE ENERGETICĂ – Între întuneric şi lumină se formează UMBRA

Repetiția este mama învățăturii....spuse o singură dată, se uită /de aceea le tot reiau.


Termenul de „umbră” a fost prima dată folosit de către Jung pentru a defini un complex al subconştientului responsabil de refularea şi înăbuşirea aspectelor conştiinţei. Jung foloseşte termenul „umbră" făcând referire la acele părţi ale personalităţii noastre care au fost respinse din cauza fricii, a ignoranţei, a ruşinii sau a lipsei de dragoste. Explicaţia de bază dată umbrei a fost simplă: „umbra este persoana care ai prefera să nu fii". De exemplu, umbra unei persoane care se consideră bună poate fi una rea. Umbrele noastre deţin secretul lui „cine suntem”. Jung credea că integrarea umbrei va avea un impact profund, dându-ne nouă posibilitatea de a redescoperi o sursă mai profundă a propriei noastre vieţi spirituale. Pentru a face acest lucru: „suntem obligaţi să ne luptăm cu răul, să ne confruntăm cu umbra, să integrăm diavolul. Nu avem de ales."

Conform lui Jung, fiinţa umană se luptă cu umbra în patru moduri:
negare;
proiecţie;
integrare;
transmutaţie.
Am ales această introducere pentru o scurtă incursiune în lumea lui „eu nu sunt aşa”. Viaţa noastră este oglinda noastră. Absolut toţi oamenii şi toate aspectele care ne compun existenţa sunt reflecţii ale lumii noastre interioare. De obicei, din frică sau neiubire, ne ascundem, ne prefacem şi proiectăm în afara noastră ceea ce se află înăuntrul nostru. Întâlnirea umbrei (ce amuzant, nu-i aşa) este un proces anevoios şi inconfortabil. Din păcate, fără a ne cunoaşte umbra, nu avem libertatea de a fi şi libertatea de a alege.

Cea mai evidentă proiecţie a umbrei se reflectă în tendinţa de a-i critica sau judeca pe alţii.

Dar, să nu uităm că şi admiraţia pe care o nutrim faţă de semenii noştri este o proiecţie a calităţilor noastre. Revenind la umbră...Fiecare dintre noi, ne-am confruntat voit sau nu cu situaţii tensionate între noi şi cei din jur. De obicei, avem tendinţa de a ne extrage pe noi din conflict şi de a arăta acuzator către ceilalţi. Oricăt de bizar sau inacceptabil v-ar părea, victima unei agresiuni atrage singură aceasta experienţă în viaţa sa. Probabil că undeva, în umbra sa, există un cumul de agresivitate neasumată. Atunci când nu ne asumăm o trăsătură a personalităţii, aceasta se proiectează „afară”.
Umbra sau cheia schimbării.

EXERCIŢII

”1. Timp de o săptămână, observaţi cum îi judecaţi pe ceilalţi. Ori de câte ori sunteţi deranjaţi de comportamentul unei alte persoane, notaţi pe o hârtie trăsătura care vă deranjează la el sau la ea. Scrieţi toate părerile pe care le aveţi despre oamenii care vă sunt foarte apropiaţi. Aveţi grijă să includeţi prietenii, familia şi colegii de serviciu. Această listă marchează începutul descoperirii aspectelor voastre ascunse. Vă veţi întoarce la ea, atunci când începeţi procesul de a vă asuma umbra.
2. Faceţi o listă cu sfaturile pe care le daţi altor oameni. Ce anume le spuneţi altora să facă pentru a-şi îmbunătăţi viaţa? Gândiţi-vă dacă nu cumva, sfaturile pe care le daţi altora nu sunt potrivite pentru voi înşivă. Uneori, a le spune altor oameni ce să facă este o modalitate de a ne aminti nouă înşine ce trebuie să facem. Conştientizaţi faptul că sfaturile pe care le daţi pot fi un mod de a vă aminti vouă înşivă aceleaşi lucruri”
(Debbie Ford)

marți, 18 martie 2014

Le-am văzut pe toate în viaţa asta…


Le-am văzut pe toate în viaţa aceasta sau cel puţin aşa trăim cu impresia, deşi în fiecare clipă viaţa ne surprinde şi ne demonstrează cât de infinite sunt posibilităţile şi imposibilităţile pe care le avem în mod egal la dispoziţie. Unii spun că este mai bine să închidem ochii că să nu mai vedem nimic, să ne ascundem în noi înşine sau în relaţii gata eşuate mai înainte de a-şi fi întins cu adevărat pânzele în vântul iubirii, că este mai bine să nu vedem şi să nu ne vedem, că este mai bine să credem că este întuneric, chiar dacă ne aflăm în cea mai strălucitoare lumină, căci întunericul nu răneşte ochii, în timp ce lumina poate fura vederea… 

Le-am văzut pe toate în viaţa asta… şi cu toate astea avem senzaţia că nu am văzut nimic, că esenţialul ne-a scăpat printre degetele cu care suntem prea ocupaţi să tastăm cuvinte despre 
ceea ce doar credem că ştim… Nu am văzut nimic cu adevărat…ochii sunt mai deprinşi cu întunericul pe care doar îl credem lumină… când vom deschide ochii vom vedea că orice om ne este frate, că orice întâmplare este un miracol, că orice respiraţie este un dar…

Totul începe în noi…şi cu noi…

Până şi iubirea, căci dacă nu ne iubim pe noi şi nu iubim tot ce a pus Dumnezeu în noi…cum am putea iubi oamenii şi universul acesta de gânduri şi emoţii? Unde e iubire nu există nici înainte nici înapoi şi nici după… În IUBIRE nu există garanţii…Certitudinea poate omorî o relaţie încet şi sigur! Iubirea întreagă ţine de mult mai mult decât împărţirea unui pat şi a unui moment de extaz din când în când… ţine de gestul simplu de a-l înveli pe cel de lângă tine, de a-i întinde un pahar de apă când îi simţi setea, de a oferi mângâierea fără cuvinte, omului care nu mai ştie când şi ce să ceară… şi mai ales cui… ţine de scutecul schimbat la timp şi telefonul dat cu drag nu cu interes, ţine de bucuriile împărtăşite dincolo de distanţe fizice şi de lacrimile care devin perle când sunt şterse de un om drag, ţine de cuvintele cu care acelaşi om drag te trezeşte în crucea nopţii pentru a-ţi mulţumi că exişti… 

Când vedem adevărata natură a iubirii, când ne dăm seama că “a avea un om” nu înseamnă “a iubi” un om, când ne dăm seama că iubirea trupească este a mia parte din iubirea aceea totală care creează universuri, când vedem în toţi chipul Lui Dumnezeu…abia atunci putem spune că începem să deschidem timid ochii…este timpul să ne învăţăm cu lumina divină… şi să învăţăm să privim ADEVĂRUL în ochi! 

astrosofia.ro

duminică, 16 martie 2014

În iubire omul se dezvăluie...


Când Îi spun Lui Dumnezeu „Miluieşte-mă!" port în conştiinţa şi în inima mea atât pe oameni, cât şi lumea întreagă. A fi singur cu Dumnezeu înseamnă acum a fi plin de iubirea pe care Dumnezeu o are pentru toţi oamenii; singur cu Dumnezeu şi unit cu toţi. Lumina Lui Dumnezeu este atotcuprinzătoare; în El îi văd pe ceilalţi; privindu-L îi privesc pe ceilalţi. Nu mai sunt doar un om neutru care nu face rău celorlalţi. Ci, în măsura în care înaintez în iubire, trec la o etapă pozitivă, văzând taina celorlalţi, devenind tot mai conştient de responsabilităţile mele faţă de ei. Mă simt obligat să fac ceva pentru ei, să-i ajut să-şi rezolve greutăţile vieţii, problemele lor spirituale, să-i fac să guste bucuria în Dumnezeu. Oamenii sunt atât de împovăraţi, atât de chinuiţi de probleme interioare şi exterioare. Sunt extraordinar de complecşi; sensibili la fiecare situaţie. Oamenii sunt foarte chinuiţi astăzi; trebuie să-i ajutăm. Dar pentru aceasta e nevoie de o mare iubire.

În iubire omul este bun; în iubire omul se dezvăluie. În faţa iubirii mele, el se deschide, se linişteşte, devine calm. Acum există cineva care-l iubeşte, care e plin de atenţie faţă de el: se linişteşte, se dezvăluie aşa cum este; îşi descoperă temeiul său adevărat. Atunci cunosc omul prin iubire.

Limitându-ne pretenţiilor personale prin asceză ajungem mai întâi să nu facem rău, să nu-i vătămăm pe ceilalţi, să fim acceptabili pentru ceilalţi. După care dorim din toată fiinţa noastră să ne dăruim, să iubim, să-i arătăm celuilalt iubirea; iar el se descoperă atunci tot mai mult. Astfel, plin de iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, voi cunoaşte taina lor, voi cunoaşte adâncimea persoanelor.

(Dumitru Stăniloae, Marc-Antoine Costa de Beauregard,Mica dogmatică vorbită, dialoguri la Cernica,Editura Deisis, 2000, pp. 217-218)

sâmbătă, 15 martie 2014

Feminitatea nu are vârstă…feminitatea nu are preț, doar calitate …și dacă nu ești atentă…..arăți ieftin …plătind scump!


Vechi, dar util. L-am scris demult, dar mi-a plăcut. Femininul de ieri, de azi, de mâine...


Feminitatea este o stare interioară, în primul rând. Nu contează cât costă gențile, hainele…dacă ai prost gust, tot ieftin vei arăta. 

N-am fost niciodată preocupată de modă, haine, blănuri. Fără să judec pe nimeni, consider că ceea ce se vede din toate colțurile și de care trebuie să ai mare grijă, este... sufletul. Un suflet frumos nu are nevoie de pompoane și strălucire. Cochetăria, în doze civilizate, te pune în valoare. Atunci când folosești cochetăria drept o mască sub care să-ți ascunzi imperfecțiunile sufletești, devii stridentă. Am primit o replică urâtă la un moment dat-

"Vai dragă, nu ai și tu un ineluș, un cerceluș…ce păzește soțul tău?!" 

Nu port nicio bijuterie și nici nu îmi plac. Este o chestiune de alegere personală. Absolut toate bijuteriile pe care le-am primit de-a lungul vieții, le-am dăruit mai departe, celor care într-adevăr se bucură de ele. Am propria mea teorie legată de frumusețe și feminitate. Nu trebuie să dau bani unui salon "ca să mă slăbească"- pot face acest lucru singură(slavă cerului), cu puțină disciplină alimentară. Nu simt nevoia să mă operez- am 37de ani, … și mă simt bine în pielea mea. Poți îmbătrâni frumos și demn, dacă vrei. Lupta cu gravitația este inutilă…te epuizează și te învinge în cele din urmă

O femeie…de carieră…m-a bârfit deunăzi că sunt "ștearsă" . Am privit-o cu tristețe. Are 39 de ani și arată de 50. Totul este strident la ea -culoarea părului, ochelarii, ciorapii, unghiile foarte roșii, ceasul mare, opulent pe un braț cam scurt și lipsit de grație, prin grosime…încearcă cu disperare să-și ascundă lipsa de feminitate abordând un stil "cool", "sauvage-turbat"… 

Observ că este la modă bretonul asimetric, de parcă ar fi fost tăiat cu ciobul…da, numai că această capodoperă a *hair-stilismului* se aplică unei fizionomii …care permite…ca să mă exprim elegant.. dar când ai o față masculină, cu ochii cam apropiați, găsești că-i înțelept să-ți accentuezi dezavantajele, doar ca să fii în *trend*? Știu- eu sunt o țărăncuță ștearsă, clasică și prăfuită…ce înțeleg eu din filosofia extravaganței?

Posibil că sunt ștearsă, prăfuită și stupidă în ceea ce privește *fashion-ul*- dar am înțeles un lucru elementar…

Feminitatea…nu are vârstă…feminitatea nu are preț, doar calitate …și dacă nu ești atentă…..arăți ieftin …plătind scump!

de Alina Maria Albert (Neagu)

vineri, 14 martie 2014

Avertisment. Un text care doare!

Grădinița pustie...


Am întâlnit ieri din întâmplare o doamnă cu care nu mai vorbisem de ani. De mai bine de zece ani... Din vorbă în vorbă, mi-a mărturisit dorinţa disperată de a avea un copil. Se apropia de 40 de ani, făcea tratamente de peste un an... Însă când mi-a spus, pe un ton foarte relaxat, că nici măcar nu îşi mai aminteşte numărul avorturilor pe care le-a făcut m-a luat ameţeala. Şi fără nici o urmă de judecată, faţă de ea sau faţă de atâtea alte femei care au făcut cândva asta, toate într-un fel sau altul victime, simt că trebuie însă să descriu ce am văzut ieri...pentru că nu mai poţi fi acelaşi după ce vezi asta...

Am văzut o femeie frumoasă, la o vârstă frumoasă, care aparent avea tot ce îşi dorea, în sfârşit: casă, maşină, magazinul visat - ultimul copil fusese avortat pentru că de-abia îşi deschisese magazinul şi nu era momentul potrivit pentru un bebe. Acum în sfârşit avea tot. Acum în sfârşit se simţea pregătită. Acum nu îşi dorea nimic mai mult decât să aibă un copil. Acum însă... nu mai putea! Un aspect pe care probabil ar trebui să îl ia în calcul toate femeile care decid să se lase chiuretate pe bandă, an după an după an, prunc după prunc după prunc, până le uită numărul, de parcă şi-ar scoate un dinte... O măsea...Sau un coş...crezând că nu există nici un risc, că nu există nici o repercursiune, că nu există urmări trupeşti şi, poate mai grav, sufleteşti, crezând că Dumnezeu doarme şi că va continua să ne trimită suflete în dar pe bandă rulantă, chiar dacă noi le strivim şi le aruncăm fără milă în coşul de gunoi al lumii... crezând că nu vom da niciodată socoteală pentru ceea ce facem...

Cel mai mult m-a frapat însă faptul că în ochii ei mari şi senini nu se vedea nici o urmă de regret pentru toţi copiii ucişi ...deşi nu erau puţini. Ar fi putut fi o sală de clasă plină de copii, asta pot să vă spun...

În ochii ei mari şi senini nu se vedea nici o lacrimă pentru toate mânuţele strivite, pentru toate picioruşele care nu vor alerga niciodată vesele prin iarba udă, pentru toţi ochişorii care nu vor privi niciodată cu mirare ploaia, pentru toate guriţele care nu vor putea niciodată rosti cu glăscioare pline de iubire "Mama, te iubesc!", pentru toate braţele firave care nu o vor îmbrăţişa vreodată cu dragoste şi cu dor, pentru toate inimioarele micuţe care nu vor bate niciodată cu emoţie aducându-i flori şi felicitări desenate stângaci de 8 martie, pentru toate chipurile cu ochişori mari şi senini şi frumoşi ca ai ei care nu au avut norocul să vadă şi ei lumea, pentru toate visele lor poate măreţe care nu au avut loc pe lumea asta, pentru toate versurile frumoase pe care nu le vor scrie niciodată, pentru toate cântecele pe care nu le vor cânta, pentru toate ideile lor minunate care nu vor putea fi niciodată rostite... Şi poate ar fi putut schimba lumea. ..

Nici măcar nu ştiu ce m-a întristat mai tare...

Durerea unei femei care dorea copii şi acum, după atâtea avorturi dintre care unul prost făcut, nu mai putea avea...?!

Durerea din acel magazin în aparenţă frumos, dar care a costat atât de mult... ?! Căci sufleteşte vorbind era doar o grădiniţă pustie, fără râsete de copil, fără șosetuțe aruncate prin colţuri, fără ghetuţe care să îl aştepte cu înfrigurare pe Moş Nicolae, fără desene colorate, fără cântece vesele, fără poezioare recitate cu obrăjori încinşi de emoţii, fără fâstâceli, fără plânsete de câteva minute urmate de râs şi de îmbrăţişări pure şi calde cum numai copiii îţi pot da...

Sau durerea de a vedea că în ochii mari şi senini ai mamei, care s-ar umple acum de lacrimi de bucurie dacă ar vedea o ecografie cu un prunc de câteva săptămâni şi s-ar bucura nebuneşte de fiecare mm de trup de om şi de fiecare degeţel care se conturează zi după zi în burtica ei, în aceeaşi ochi mari şi senini nu găseam acum nici o lacrimă pentru toţi copilaşii pe care îi ucisese deja, ale căror suflete plângeau acum în magazinul ei. În grădiniţa ei pustie...

Plec copleşită, ameţită şi aşa de îndurerată că parcă nu mai pot să simt nimic, sunt ca anesteziată. Căci îmi e gândul doar la cele peste 20 de milioane (!!!) de avorturi făcute în ţara noastră pustie de atâtea vise, ca o grădiniţă uriaşă golită de atâtea poezii şi de atâtea cântece şi de atâtea glasuri de copil, care ar fi putut schimba poate lumea. Goală de atâtea râsete curate de copil şi de atâtea lacrimi şi de atâtea braţe întinse cu iubire... Şi plină de tânguirea şi de jalea atâtor suflete strivite fără nici un strop de milă sau de pocăinţă.

Căci mai avem o ţară undeva... Undeva, în locul neclar unde se duc copiii morţi nebotezaţi, ucişi când nu se puteau apăra.

Da, mai avem o ţară, care nu se vede, dar se simte şi se aude uneori în plânsetul ploii şi în vuietul vântului şi în coşmarurile pe care le avem uneori noaptea şi în nefericirea pe care o simţim uneori şi nu ştim de ce...

Da, mai avem o ţară nevăzută, neauzită, nebotezată, de copii omorâţi fără milă.

Şi nu judec! Nu vreau, nu pot şi nu ajută cu nimic. Nu doar copiii sunt victime, ci şi mamele şi taţii şi noi... Noi toţi, locuitori ai unei ţări pline de fantome de prunci ucişi fără milă.

Scriu toate astea pentru că mi-aş dori măcar atât....

Măcar atât....

Să ne pară măcar rău!

de Alexandra Svet

http://activenews.ro/gradinita-pustie_1825571.html

miercuri, 12 martie 2014

Vampirii energetici. Iată 7 tipologii de persoane de care ar fi bine să te fereşti

Vampirii energetici sunt peste tot. Uneori sunt deghizaţi chiar în prieteni. Ce fac vampirii energetici de obicei? Ceea ce le spune şi numele, îşi lasă victimele fără energie. 


1. Vampirul neputinţei 
Acest vampir social suge energia celor din jur spunându-le că nu vor reuşi niciodată. Dacă întâlneşte un om care şi-a propus să realizeze ceva, face tot posibilul pentru a-l seca de energie. Îi repetă la nesfârşit că nu va reuşi niciodată, că este prea greu, că este imposibil sau că este nerealist. Va încerca să-l convingă pe toate căile că trăieşte cu capul în nori, că nu este racordat la realitate. Asemenea vampirilor clasici, acesta încearcă să-şi convingă victima să devină una asemenea lui, adică opersoană lipsită de energie şi de încredere în forţele proprii. Vedem aşadar cât de rafinat acţionează acest vampir. Îl recunoaştem rapid, întrucât nu a realizat mai nimic niciodată şi ca urmare nu permite celor din jurul lor să realizeze ceva, fie că este vorba de viaţa personală, fie de cea profesională. 

2. Vampirul invidiei 
Acest vampir îi atacă pe acei oameni care au deja realizări. El spune fie că au reuşit pe căi necinstite, fie că au avut un noroc care nu va ţine mult. Aceşti vampiri invidiază oamenii care au un business, mic sau mare, îi invidiază pe cei care au acumulat ceva material, ajungându-se până la invidii mai rafinate cum ar fi familiile fericite sau care au copii reuşiţi. Asemenea vampirilor neputinţei, nici ei nu reuşesc să realizeze nimic bun în viaţă, din simplul motiv că aceste gânduri negative nu vor atrage nimic bun pentru ei. Cu cât vor gândi mai murdar, cu atât viaţa lor va fi mai murdară. Primeşti ceea ce oferi! Ei vor oferi doar invidie şi gelozie, vor fi permanent nefericiţi, având unicul scop de a-şi ataca semenii şi prietenii care au succes şi sunt fericiţi. Ei încearcă să între în viaţa lor, să distrugă tot ce este bun, iar dacă nu reuşesc, încearcă să facă acest lucru în cercul lor social. Izolat, aceştia au şi reuşite, lucru care-i motivează să-şi continue demersul absurd. 

3. Vampirul greşelii 
Acest vampir stă la pândă zile, luni, săptămâni în şir, vânând greşeli. Pe acest vampir îl vom întâlni la tot pasul: la serviciu, în familii, în diferite cercuri sociale. Îl vei recunoaşte uşor, întrucât vei observa că este fericit când găseşte victime care au făcut greşeli. Atunci acţionează cu brutalitate, având în acelaşi timp o licărire ciudată în priviri, bucuros că în sfârşit ai greşit. Ei extrapolează greşeala, reducând sensul vieţii persoanei în cauză la greşeala respectivă. Scopul acestui vampir este de a distruge încrederea în sine a persoanei şi de a arăta celor din jur acest caz. La fel ca şi ceilalţi vampiri, încearcă să câştige adepţi din rândul victimelor. De obicei, pe aceşti vampiri îi vei recunoaşte uşor pentru că nu încearcă să facă nimic deosebit cu viaţa lor. Teama de a greşi este atât de mare pentru ei, încât vor accepta să facă numai acele lucruri care presupun un grad de risc foarte scăzut. Uneori, aceşti vampiri merg până acolo, încât creează mediul în care victimele pot greşi sau, altfel spus, întind capcane. 

4. Vampirul conflictelor 
În acest caz, avem de-a face cu un vampir rafinat. În forma lui cea mai simplă, el intră în conflict cu diferiţi oameni, secătuindu-i de energie. Forma periculoasă a acestor vampiri sociali este devastatoare când generează conflicte între oameni. El dezvoltă strategii prin care reuşeşte să pună două persoane sau două grupuri înconflict. Merge cumva şi după principiul „dezbină şi stăpâneşte”. Uneori, după ce a provocat conflictul, încearcă să joace rolul salvatorului încercând să medieze conflictul între cele două părţi, când de fapt scopul lui real este să se asigure că acel conflict va continua până la final. Uneori generând un conflict, urmăresc atingerea unui scop mai egoist pentru ei (acumulare materială, avansare în carieră). 

5. Vampirul binelui 
Această specie de vampiri este destul de greu de identificat. Ei joacă rolul salvatorilor de obicei şi se deosebesc cu greu de salvatorii autentici. Aceşti vampiri simulează că doresc binele semenilor sau al societăţii când de fapt această atitudine o folosesc doar pentru a deschide uşi. Aceştia sunt un fel de diavoli care umblă cu icoane în mână. Ei nu au o inimă cu adevărat curată, căutând victime inocente, cu ajutorul cărora să-şi pună planul în aplicare. Când întâlneşti un asemenea „salvator”,încearcă să gândeşti mai mult în perspectivă, să vezi care sunt consecinţele acţiunilor propuse peste un an sau mai mult, cere detalii şi cercetează aspecte în aparenţă neimportante. În plus, poţi verifica informaţiile prezentate de aceştia pentru a te asigura dacă ai de-a face cu un salvator autentic sau cu un vampir deghizat. 

6. Vampirul aroganţei 
Această specie de vampiri sociali se consideră atoateştiutori. Ei minimizează orice efort, se consideră superiori şi au un sentiment plăcut când cei din jurul lor se simt trişti, neplăcuţi sau neputincioşi. Vampirul aroganţei pretinde că are toate răspunsurile din lume, singurele opinii valabile fiind ale lui. El este centrul universului! Îi lipseşte măsura, respectul şi bunul simt. Seacă de energie pe cei din jurul lui prin atitudinea sa, prin minimizarea oricărui efort depus de cei din jur, nimic nu le este pe plac. În esenţă, acest vampir îşi ascunde slăbiciunile şi neputinţa. 

7. Vampirul victimizării 
Aceasta este o specie de vampiri rafinaţi. Ei caută atenţie permanent şi se victimizează. Vor să se înconjoare de salvatori, însă nu vor permite nimănui să-i salveze cu adevărat pentru că rolul de victimă este unul pe care-l vor juca toată viaţa. Aceşti vampiri acuză societatea, acuză colegii sau partenerii de viaţă de situaţia în care se află. Ei strâng continuu dovezi că sunt victime. Îşi sug de energie potenţialii salvatori, scopul lor fiind acela de a strânge adepţi. Cerşesc o fericire şi o atenţie care nu folosesc la nimic, nici pentru ei nici pentru alţii, doar seacă de energie victimele. Aceşti vampiri sociali sunt deosebit de periculoşi, întrucât apelează lace-i mai bun în oameni, şi anume dorinţa acestora de a ajuta.

sursa facebook 

marți, 11 martie 2014

Semnele iubirii sunt peste tot!

 
Te-ai trezit dimineaţa cu un acoperiş deasupra capului? Acesta este un semn al iubirii!

Ai avut apă cu care să îţi răcoreşti faţa după arşiţa viselor? Acesta este un semn al iubirii!

Ai avut măcar zece motive pentru care să te trezeşti cu zâmbetul pe buze (cafeaua aburindă, o fiinţă dragă sau mai multe, un lucru pe care abia aştepţi să îl faci, oameni cu care urmează să te întâlneşti…). Acesta este un semn al iubirii!

Da, semnele sunt, nu ştim însă dacă noi avem ochii inimii deschişi pentru a le vedea, pentru a le desluşi şi pentru a ne bucura de tot ceea ce ne spun. Avem atâtea semne pe lângă care trecem nepăsători, mici sclipiri ale luminii din care am venit, pentru care nu mai avem ochi… căci criza, greutăţile, durerile, par mai importante decât bucuriile simple. Suntem mai preocupaţi de faptul că euro crește sau că nu ştiu ce catastrofă va veni în 2 ani, 20 de ani, 200 sau 2000 de ani, decât de faptul că avem alături oameni frumoşi, că ni s-au dat milioane de daruri pe care să le dăruim mai departe sau că avem puterea de fi oricine alegem să fim.

Poate că am ajuns să mergem prea repede prin jungla asta de noi înşine, poate că ar fi momentul să ne oprim şi mai mult decât atât, să ne întoarcem câţiva paşi să vedem că la numai o respiraţie distanţă în spatele nostru este o bucurie pe care nu e timpul pierdut să o putem simţi… pe deplin. Să ne oprim până şi respiraţia pentru a asculta cum respiră lumina în jurul nostru şi cum rosteşte rosturile acestei lumi. NU ne referim la lumina becului pe care o plătim cu eforturi din ce în ce mai mari şi nici la lumina soarelui pe care îl acuzăm că ne îmbolnăveşte uitând că fără el nu ar fi viaţă, ne referim la lumina aceea pe care ochii minţii nu o pot vedea decât atunci când mintea tace, la LUMINA aceea pe care numai inima de copil o vede clar, şi inima celui care a devenit iubire, şi inima celui care i-a lepădat haina egoului pentru a o îmbrăca pe cea de slavă a sinelui necreat şi divin…

Să ne intorcem în urmă şi să citim semnele iubirii pe care le-am avut până acum în viaţă… să mulţumim pentru ele şi să nu uităm că de acum înainte să lăsăm şi noi pentru ceilalţi un semn cât de infim că îi iubim aşa cum Dumnezeu ne iubeşte!

luni, 10 martie 2014

Am uitat, Doamne…


Am uitat, Doamne, să Îţi mulţumesc pentru toate câte am, dar nu am uitat să mă plâng de lucrurile care-mi lipsesc.

Am uitat cât de mult bine mi s-a făcut, dar nu am uitat de răul ce l-am primit.

Am uitat de câte ori am fost ajutat, însă n-am uitat de câte ori am fost refuzat.

Am uitat de câte ori mi s-a spus adevărul, dar nu am uitat de câte ori am fost minţit.

Am uitat de câte ori oamenii au fost cinstiţi cu mine, dar n-am uitat de câte ori m-au înşelat.

Am uitat de câte ori ceilalţi au fost prezenţi când am avut nevoie de ei, dar n-am uitat dăţile în care ei au lipsit.

Am uitat de câte ori am fost făcut să zâmbesc, dar n-am uitat de câte ori am fost făcut să plâng.

Am uitat toată dragostea ce mi s-a oferit, dar n-am uitat de ura ce am primit-o.

Am uitat toate clipele frumoase, dar nu le-am uitat pe cele triste.

Am uitat de câte ori am fost mângâiat, dar n-am uitat de câte ori am fost lovit.

Am uitat toate gesturile frumoase şi faptele bune pe care le-au făcut ceilalţi pentru mine, dar în schimb ţin minte orice greşeală şi orice rău, cât de mic.

Iarta-mă Doamne, şi mulţumesc pentru toate câte le-am primit!

duminică, 9 martie 2014

Rugăciune pentru duhovnicul meu

 
Între noi şi Dumnezeu, aici pe pământ, este el... El care ne iartă şi ne cere iertarea...Şi aşa cum el, duhovnicul nostru se roagă pentru noi şi pentru iertarea păcatelor noastre, aşa şi noi trebuie să ne rugăm pentru el. În rândurile de mai jos nu este decât o mică rugăciune pe care o putem rosti pentru părintele DUHOVNIC, cel care se roagă atât de mult pentru noi, cei plini de atâtea şi atâtea păcate.

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, care pe desfrânatul şi pe tălharul i-ai primit, primeşte şi rugăciunea aceasta a mea, pentru robul Tău duhovnicul meu (numele acestuia), ales de către Tine să poarte povara păcatelor mele în faţa Ta, aşa precum Tu porţi povara lumii întregi în faţa Tatălui Ceresc. Iartă-i toate greşelile lui pentru dragostea şi jertfa stăruitoare, pentru ca eu, oaia cea rătăcită să pot pune început bun de pocăinţă. Cercetează-l degrab şi vezi nevoile lui. Vindecă-l de toată boala şi de toată întinăciunea trupească şi de slăbiciunea firei celei căzute. Izbăveşte-l de toţi vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi, de tot răul şi ispitele ce i-au venit pentru păcatele mele. Sporeşte-i înţelepciunea, îndelungă- răbdare, liniştea, pacea şi mulţumirea sufletească. Înmulţeşte-i puterea, sporeşte-i blândeţea şi purtarea de grijă şi împlineşte toate cele de folos lui. Dă-i minte luminată şi pricepere sfântă care pogoară de la Tine, Împăratul Luminilor. Bine sporeşte în el, Doamne şi dăruieşte-l sănătos, îndelungat în zile, drept învăţând cuvântul adevărului Tău! Amin.

Pe lângă rugăciunile obişnuite ale serii, adăugaţi-o şi pe aceasta pentru duhovnicul vostru. Durează atât de puţin şi face atât de mult...

sâmbătă, 8 martie 2014

Nu mai știm să fim femei?


De câte ori mă uit la un film vechi, privesc cu nostalgie și cu admirație femeile din trecut. Iar când privesc în prezent realizez că femeile au uitat să mai fie femei. Probabil că și-au dorit atât de mult să fie egale bărbaților, încât au pierdut echilibrul. Nu mai știu să fie frumoase, elegante, educate, feminine, doamne.
 
Își doresc să fie frumoase și trăiesc cu convingerea că pentru asta este suficient să fie foarte slabe și să aibă sâni mari. Își doresc să fie sexy, dar sunt vulgare. Confundă moda cu stilul. Nu au personalitate și imită tot ceea ce pare a fi popular. În pofida libertății de expresie, predomnină lipsa de adecvare în timp și spațiu, de aceea anumite haine și bijuterii sunt purtate oricând și oriunde.
 
De multe ori am impresia că predomină nevoia de exhibiționism, altfel nu îmi explic etalarea lucrurilor personale, ținutele chinuite, abundența de bijuterii opulente, purtate fără sens, machiajul excesiv și proastele maniere. Până și parfumul este folosit în exces și ales după modă. Părul este de multe ori prea roșu, prea tapat, prea încrețit, iar chipul este mutilat, cu expresii false. Prea mult roz, sclipici și accesorizare fără logică.
 
Lipsa de cultură și comoditatea transformă femeile în exemple proaste care deranjează ochiul.
 
Majoritatea femeilor trăiesc cu falsa impresie că doar având haine scumpe, de firmă, pot fi elegante și stilate. Doar lucrurile le menţin stima de sine ridicată.
 
Obsesia hainelor și a gătelii excesive sunt semne de provincialism, așa cum adoptarea modei care nu te reprezintă denotă lipsa personalității, a intuiției și a bunului gust.
 
Pe multe femei le preocupă ascensiunea socială și imaginea din oglindă, în defavoarea educației și a cultivării spiritului. Se compară obsesiv cu alte femei şi devin dependente de aprobarea celorlalţi.
 
Se plâng că bărbații nu sunt capabili să le descopere frumusețea interioară, dar cu toate acestea ele își evidențiază numai trupul.
 
Și totuși își doresc să fie frumoase, elegante, admirate, femei! Și sunt convinse că pentru toate acestea le-ar trebui foarte mult, omițând ceea ce este esențial.
 
Bunul simț este un criteriu fundamental care ar trebui să ajute o femeie să nu devină ridicolă prin comportament și stil. Pentru că o femeie cu bun simț se respectă pe sine și își respectă interlocutorii. Nu îi agasează cu lipsa de bun gust și cu neglijența față de propria persoană.
 
O femeie elegantă este elegantă oricând și oriunde fără a depune eforturi, pentru că eleganța este parte a personalității sale. De aceea nu va fi surprinsă niciodată îmbrăcată nepotrivit sau neîngrijită. Nu va atrage atenția printr-o atitudine zgomotoasă, nu va vorbi tare, nu va râde că o descreierată și nu va face scene în public. Va privi discret, nu se va holba și nu va gesticula cu mișcari ample. Nu se va îmbulzi, va avea o atitudine demnă, care să impună respect, fără a da impresia de baroană. Nu va participa la discuții care o înjosesc și nu va răspunde la accese triviale și grobiene.
 
O femeie elegantă știe să evite situațiile conflictuale, nu decade și nu se expune ridicolului. Nu transformă un zvon într-un subiect de budoar și nu o preocupă flecăreala inutilă.
 
Nu frecventează locuri obscure doar de dragul anturajului. Știe când, ce și cum să vorbească. Este echilibrată, are simțul măsurii în toate și se respectă.
 
O femeie înseamnă simplitate, naturalețe, discreție, gingășie, senzualitate, căldură, umor de bun gust, sensibilitate, frumusețe interioară... Știe să se facă plăcută și să devină un exemplu demn de urmat.
 
Aș putea să scriu până mâine abulic și incoerent despre cum ar trebui și cum nu ar trebui să fie o femeie...
 
Ce s-a întâmplat oare cu femeia care în trecut inspira poeții și pictorii cu frumusețea, cu farmecul și cu misterul ei? Unde a dispărut femeia cea plină de eleganță, de erotism rafinat, femeia-copil, femeia-spirituală?
 
„Avem totul în noi pentru a fi splendide.” (Maya Angelou)

de Irina Binder

8 Martie este ziua în care se îmbină armonios cele patru caracteristici ale femeilor: sensibilitatea, frumuseţea, tandreţea şi fineţea. Cu ocazia acestei zile, permiteţi-mi să-mi exprim întreaga stimă şi vă doresc, doamnelor şi domnişoarelor, să aveţi parte de o primavară plină de iubire şi armonie, să fiţi înconjurate de căldură, tandreţe, armonie, dragoste, înţelepciune, zîmbete de copii, bunăstare, sănătate vouă şi apropiaţilor voștri. Fie ca pacea şi înţelegerea să domine mereu în jurul vostru. Și nu în ultimul rând, vă doresc să fiți cu adevărat femei! La mulți și binecuvântați ani!
 
Vă imbrățișez cu iubire și lumină,
Daniela

vineri, 7 martie 2014

Suntem oameni, iar oamenii greșesc. Nu este o scuză, este realitatea.

 
Este în regulă să simți tristețe și melancolie câteodată. Este în regulă să vrei să te izolezi și să te lași îmbrățișat de singurătate. Este în regulă să simți că vrei să plângi, că vrei să te oprești, că vrei un moment de liniște și pace în viața ta. Este în regulă să te simți sufocată de griji și frământări, de întrebări, de necunoscut. Este în regulă să simți că nu mai poți, să simți că ai nevoie de o schimbare, să simți că totul în jurul tău se destramă și că nu poți face nimic în această privință. Este în regulă să te simți obosită, apatică, nervoasă, neliniștită, pesimistă, abandonată. Este în regulă să simți nepăsare, dezamăgire, regret, să simți că vrei să te întorci în timp, să repari greșeli, să ai alte reacții, să iei alte decizii. Este în regulă să te simți lipsită de viață, plictisită, supărată, măcinată de întrebări.

Suntem oameni, iar oamenii greșesc. Nu este o scuză, este realitatea. Toate aceste sentimente sau resentimente au un rost al lor. Este în regulă să le simțim fiindcă le trăim în această viață. Fie că plângem, râdem, urâm, iubim, sau iertăm, fiecare dintre aceste sentimente au locul lor în sufletul nostru. Nu trebuie să ne blamăm fiindcă nu putem fi perfecți. Nu putem să ne certăm sau să fim supărați fiindcă ne-am permis să ne simțim neputincioși în fața vieții. Toate obstacolele pe care le întâmpinăm în drumul nostru sunt trecătoare. Azi sunt, mâine nu. Așa suntem și noi pe acest pământ. Trecători. De aceea este în regulă să nu ne simțim întotdeauna bine, să nu ne simțim întotdeauna fericiți sau mulțumiți.

Dar știți ce nu este în regulă ?

Nu este în regulă să nu facem nimic în această privință. Nu este în regulă să ne lamentăm, să ne dăm bătuți, să renunțăm. Nu este în regulă să abandonăm lupta, să nu ne înarmăm împotriva tuturor încercărilor. Nu este în regulă să avem impresia că putem trăi pentru totdeauna în acest fel, supărați pe viață, pe oameni, pe timp, pe noi. Nu este în regulă să nu ne schimbăm, să nu profităm de lecțiile gratuite pe care ni le oferă viața, să nu ne agățăm cu putere de primul colac de salvare, să nu profităm de iubirea și suportul celor dragi. Nu este în regulă să stăm și să privim secundele cum se scurg și să ne dorim să nu mai apucăm o nouă zi. Nu este în regulă ca resentimentele să-ți întunece judecata, să nu-ți permită să vezi și partea frumoasă, partea bună a lucrurilor, oamenii minunați care sunt alături de tine. Nu este în regulă să persistăm în nebunia noastră că nu am fi oamenii de care au nevoie cei dragi, oamenii frumoși și perfecți la care ei se așteaptă, că nu am putea avea o viață fericită și plină de iubire. Nu este în regulă să simțim că nu merităm iubire, iertare și blândețe, că nu merităm o a doua sau o a treia șansă, că nu suntem suficienți de buni încât să avem parte de lucruri minunate. Nu este în regulă să crezi că nu ai nevoie de oameni, de căldură, de suport, de cuvinte de încurajare.
 
Și nu este în regulă să crezi că lumea întreagă te-a părăsit sau că Dumnezeu și-a întors fața de la tine. El va Fi întotdeauna lângă tine, indiferent că treci prin momente de bucurie sau de tristețe și încercări.
 
Oamenii care te iubesc vor fi întotdeauna alături de tine și te vor ajuta să traversezi acele momente de încercări la care ești supus, dacă tu le vei permite. Nu este în regulă să nu vrei mai mult de la viață și sa nu depui toate eforturile pentru a avea lucrul visat. Nu este în regulă să-ți micșorezi ambițiile, să pui lacăt viselor, să îndepărtezi lucrurile care-ți luminează viața.

Profită de timpul pe care îl ai la dispoziție, de fiecare clipă dăruită ție, de iubirea și grija Lui Dumnezeu pentru copiii lui. Adu-ți aminte că ești om și că ești predispus la greșeli însă nu persista în neputința ta, trezește-te la realitate, la viață și fă tot posibilul pentru a demonstra că ești genul de om care nu se lasă doborât niciodată, care se ridică după fiecare rundă și așteaptă pregătit să înfrunte necunoscutul.

sursa:
http://dincolo-de-vise.blogspot.ro/

joi, 6 martie 2014

Ştiţi ce înseamnă să iubeşti pe cineva?

Părintele Teofil Părăian (1929-2009)
Am fost foarte impresionat de răspunsul unui copil de la casa de copii care a fost întrebat „Cine te iubeşte pe tine?” Şi a zis: „Nu mă iubeşte nimeni”. Noi nu suntem în situaţia de a nu fi iubiţi de nimeni, dar trebuie să ne punem o întrebare firească, acum, în post, pentru cei care vor să se îmbunătăţească. Dacă pe noi ne iubesc alţii şi noi iubim pe alţii, suntem gata să-i iubim şi pe aceia pe care nu-i iubeşte nimeni sau pe cei care, dacă i-am întreba „Cine te iubeşte?”, am afla că nu-i iubeşte nimeni? Cuprindem noi în iubirea noastră pe oamenii de lângă noi, pe cei care au trebuinţă de iubirea noastră?

Noi ne întrebăm mereu: Oare postesc destul? Oare mă rog destul? Oare n-ar mai trebui să adaug ceva metanii? Oare îmi primeşte Dumnezeu ostenelile? Ia gândiţi-vă, care dintre voi v-aţi întrebat vreodată: Oare iubesc destul? Oare iubesc într-adevăr?

Ştiţi ce înseamnă să iubeşti pe cineva? Să-l aduci în tine. Să nu-l laşi lângă tine. Să nu-l laşi departe de tine. Să-l aduci aproape de tine. Să-l îmbrăţişezi. Să-l transferi din afară înlăuntru. Să-l aduci în suflet. Să poţi zice: „Te port în mine, te port în suflet, te port în visuri, te port în braţe”. Şi dacă nu spui lucrul acesta şi dacă nu poţi spune lucrul acesta, să ştii că nu iubeşti. Nu-i iubeşti nici pe cei despre care crezi că-i iubeşti. Nu-i iubeşti pe aceia de care vrei să scapi. Nu-i iubeşti pe aceia pe care nu-i apropii. Nu-i iubeşti pe aceia pe care nu-i ajuţi. Nu-i iubeşti pe aceia pe care nu-i mângâi. Nu-i iubeşti pe aceia pe care-i bruschezi. Să luăm aminte la toate lucrurile acestea şi să ştim că iubirea aduce şi durere când nu poţi face ceva pentru omul pe care-l iubeşti.

În toată vremea postului, să ne cercetăm pe noi înşine şi sub aspectul acesta: câtă iubire avem faţă de Dumnezeu? Împlinim poruncile lui Dumnezeu? Pentru că împlinirea poruncilor lui Dumnezeu este dovada iubirii faţă de Dumnezeu. Şi cea mai mare şi cea dintâi poruncă după iubirea faţă de Dumnezeu este iubirea faţă de aproapele. Când ne gândim la aceasta, cât ne silim să realizăm ceea ce încă n-am realizat? Şi poate că de aceea este important să zicem mereu: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul, pe mine care nu iubesc, pe mine care nu mă interesez, pe mine care nu caut binele altora, pe mine care sunt nepăsător faţă de alţii, miluieşte-mă pe mine, păcătosul.

(Extras din cartea „Gândiţi frumos” (cuvântări la ocazii speciale), Arhimandritul Teofil Părăian, edit. Teognost, Cluj-Napoca, 2006, pp. 161-164)
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...