Studiu asupra rugăciunii făcut de un laureat al premiului Nobel pentru medicină

"Omul are nevoie de Dumnezeu aşa cum are nevoie de oxigen.”- Dr. Alexis Carrel

Cunoscut pentru descoperirile sale în domeniul vaselor de sânge şi al transplantului de organe, descoperiri pentru care a primit premiul Nobel, marele chirurg şi biolog francez Alexis Carrel (1873-1944) a fost şi un om profund religios.

De-a lungul carierei sale a constatat influenţa covârşitoare pe care credinţa o are asupra sănătăţii sufleteşti şi trupeşti şi a ajuns să creadă în miraculoasa putere de vindecare a rugăciunii. Despre acest subiect a scris un eseu devenit celebru.

Acest studiu asupra rugăciunii este inspirat din observaţiile sale culese în decursul unei lungi cariere printre oameni din cele mai diferite zone ale lumii, de toate profesiunile şi din toate clasele sociale, bolnavi sau sănătoşi, credincioşi sau necredincioşi. Pe de altă parte, experienţa sa ştiinţifică, studiile de laborator cărora li s-a dedicat ani în şir i-au permis să observe efectele curative ale rugăciunii.

Vă prezentăm în continuare eseul pe care Alexis Carrel l-a scris despre rugăciune.

Introducere

Nouă, apusenilor, raţiunea ni se pare a fi mult superioară intuiţiei. Preferinţa noastră se îndreaptă mai mult către inteligenţă decât către sentiment. Ştiinţa înfloreşte, în timp ce religia stagnează. Îl urmăm pe Descartes şi-l părăsim pe Pascal.

În acest sens, căutăm îndeosebi să ne dezvoltăm inteligenţa. Cât despre activităţile spirituale, morale, etice, acestea sunt neglijate aproape complet. Slăbirea acestor activităţi fundamentale face din omul modern o fiinţă oarbă din punct de vedere spiritual. Această infirmitate nu-i permite să fie un bun element constitutiv al societăţii. Putem atribui prăbuşirea civilizaţiei noastre slabei calităţi a individului. De fapt, domeniul spiritual se arată tot atât de necesar reuşitei vieţii ca şi cel intelectual şi cel material.

Este deci necesar să ne stimulăm activităţile intelectuale, care conferă puterea personalităţii noastre. Cel mai ignorat dintre ele este simţul spiritual. Simţul religios se exprimă mai cu seamă prin rugăciune. Rugăciunea este în mod evident un fenomen spiritual. Ori, lumea spirituală nu poate fi investigată prin mijloace ştiinţifice. Cum să dobândim deci o înţelegere reală a rugăciunii? Ştiinţa cuprinde, din fericire, totalitatea lumii materiale. Aceasta poate, prin intermediul psihologiei, să fie extinsă până la manifestările spirituale. Vom învăţa deci în ce constă fenomenul rugăciunii, tehnica practicării acesteia şi efectele ei, prin observarea sistematică a omului care se roagă.

Definiţia rugăciunii

În esenţă, rugăciunea pare să fie o tensiune a spiritului către substratul imaterial al lumii. În general, ea constă într-o plângere, într-un strigăt de nelinişte, într-o cerere de ajutor. Uneori ea devine o contemplare senină a principiului imanent şi transcendent al tuturor lucrurilor. O putem defini, de asemenea, ca fiind o înălţare a sufletului către Dumnezeu, asemenea unui act de dragoste şi de adorare către cel care este izvorul minunii numită viaţă. Rugăciunea reprezintă, de fapt, efortul omului de a intra în comuniune cu o fiinţă nevăzută, creatoare a tot ce există – înţelepciune supremă, forţă şi frumuseţe, Tată şi Mântuitor al fiecăruia dintre noi. Departe de a fi o simplă recitare de formule, adevărata rugăciune este o stare mistică în care conştiinţa se absoarbe în Dumnezeu. Această stare nu este de natură intelectuală. Oamenii simpli îl simt pe Dumnezeu în mod tot atât de natural cum simt căldura soarelui sau parfumul unei flori. Dar Dumnezeu, care este atât de accesibil celui care ştie să iubească, rămâne ascuns celui care nu reuşeşte să-L înţeleagă. Gândirea şi cuvântul nu sunt suficiente atunci când e vorba de a-L descrie. Iată motivul pentru care rugăciunea îşi găseşte cea mai înaltă expresie într-un avânt al dragostei prin labirintul inteligenţei.

Tehnica rugăciunii. Cum să ne rugăm

Cum trebuie să ne rugăm? Tehnica rugăciunii am învăţat-o de la misticii creştini, începând cu Sfântul Pavel până la Sfântul Benedict, precum şi de la mulţimea apostolilor necunoscuţi, care de douăzeci de veacuri au iniţiat popoarele Apusului în tainele trăirii vieţii religioase. Dumnezeul lui Platon era inaccesibil în măreţia lui. Cel al lui Epictet se confunda cu sufletul lucrurilor. Iehova era un despot oriental care inspira teroarea şi nicidecum dragostea. Dimpotrivă, creştinismul L-a apropiat pe Dumnezeu omului; I-a dat o înfăţişare. A făcut din El tatăl nostru, fratele nostru, Mântuitorul nostru. Pentru a ajunge la Dumnezeu nu mai sunt necesare ceremoniale şi sacrificii sângeroase. Tehnica rugăciunii s-a simplificat.

Pentru a ne ruga trebuie doar să facem efortul de a tinde către Dumnezeu. Acest efort trebuie să fie afectiv, nu intelectual. De exemplu, o meditaţie asupra măreţiei lui Dumnezeu este o rugăciune numai dacă ea este în acelaşi timp o expresie a dragostei şi a credinţei. Astfel, rugăciunea făcută după metoda Sfântului La Salle pleacă de la o consideraţie intelectuală pentru a deveni, de îndată, afectivă. Fie rugăciunea scurtă sau lungă, rostită sau numai gândită, ea trebuie să fie asemenea conversaţiei unui copil cu tatăl său. „Ne prezentăm aşa cum suntem”, spunea într-o zi o Soră a Milei, care de treizeci de ani îşi pusese viaţa în slujba săracilor. De fapt ne rugăm în acelaşi fel în care iubim, adică cu toată fiinţa noastră.

Cât despre forma rugăciunii, aceasta diferă de la scurta aspiraţie către Dumnezeu până la contemplare, de la cuvintele simple, pronunţate de ţăranca oprită înaintea Calvarului aflat la răscrucea drumurilor şi până la măreţia cântecului gregorian ce răsună sub bolţile catedralelor. Solemnitatea, măreţia şi frumuseţea nu sunt obligatorii pentru eficienţa rugăciunilor. Puţini oameni au ştiut să se roage ca Sfântul Bernard de Clairvaux. Dar nu trebuie să fii convingător pentru a fi mântuit. Când judecăm valoarea rugăciunii după rezultatele ei, cele mai umile cuvinte de cerere şi de preamărire par la fel de acceptabile Stăpânului tuturor fiinţelor ca şi cele mai frumoase invocări. Unele formule care sunt recitate mecanic sunt într-un anumit fel rugăciuni, la fel ca flacăra unei lumânări. Ajunge ca formulele acestea neînsufleţite şi această flacără materială să simbolizeze aspiraţia unei fiinţe omeneşti către Dumnezeu. Ne rugăm de asemenea prin acţiunile noastre. Sfântul Ludovic de Gonzaga spunea că îndeplinirea datoriei este echivalentă rugăciunii. Modalitatea cea mai bună de a se pune în comuniune cu Dumnezeu este, fără îndoială, aceea de a-I îndeplini în totalitate voinţa. „Tatăl nostru, fie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în Cer, aşa şi pe pământ… ” A face voia lui Dumnezeu constă, neîndoielnic în a asculta de legile vieţii, aşa cum sunt ele înscrise în fiinţa şi în spiritul nostru.

Rugăciunile care se înalţă de la suprafaţa pământului, ca un nor imens, se deosebesc unele de altele la fel cum se deosebesc între ele personalităţile celor care se roagă. Ele constau însă în variaţiuni pe două teme, care sunt mereu aceleaşi – necazul şi dragostea. Este în întregime legitim să implorăm ajutorul lui Dumnezeu pentru a obţine ceea ce ne este necesar. Cu toate acestea, ar fi absurd să cerem satisfacerea unui capriciu sau obţinerea unui lucru care poate fi dobândit prin propriul nostru efort. Cererea inoportună, insistentă, agresivă dă rezultate. Un orb aşezat la marginea drumului îşi striga păsurile din ce în ce mai tare, cu toate că oamenii încercau să-l facă să tacă. „Credinţa ta te-a mântuit”, îi spuse Iisus care trecea pe acolo. În forma sa cea mai înaltă, rugăciunea încetează să fie o cerere. Omul îi spune Stăpânului tuturor lucrurilor că îl iubeşte, că îi mulţumeşte de darurile Sale, că este gata să-I îndeplinească voinţa. Rugăciunea devine contemplaţie. Un ţăran bătrân stătea în ultima bancă a unei biserici goale. „Ce aştepţi?”, îl întrebă cineva. „Îl privesc – răspunse el – şi El mă priveşte.”

Valoarea tehnică a unei ştiinţe se măsoară prin rezultatele sale. Orice tehnică a rugăciunii e bună atunci când reuşeşte să facă legătura între om şi Dumnezeu.

Unde şi cum să ne rugăm

Unde şi cum să ne rugăm? Ne putem ruga oriunde: pe stradă, în automobil, în vagonul unui tren, la birou, la şcoală, în uzină. Dar ne putem ruga mai bine pe câmp, în munţi, în păduri sau în singurătatea camerei noastre. Există de asemenea rugăciunile liturgice, care se fac în biserică. Dar, oricare ar fi locul rugăciunii, Dumnezeu nu vorbeşte omului decât dacă acesta face linişte în sine însuşi. Liniştea interioară depinde în acelaşi timp de starea fizică şi psihică a omului, precum şi de mediul în care acesta se află. Pacea trupului şi a spiritului sunt greu de obţinut într-un mediu confuz, zgomotos al marilor oraşe moderne. Astăzi este nevoie de locuri de rugăciune, de preferinţă biserici, unde locuitorii oraşelor să poată găsi, măcar pentru o clipă, condiţiile necesare liniştii lor interioare. N-ar fi nici greu şi nici costisitor să fie create insule de pace, primitoare şi frumoase, în tumultul oraşelor. În tăcerea acestor refugii oamenii ar putea, înălţându-şi gândurile către Dumnezeu, să-şi odihnească trupul şi să-şi destindă spiritul, să-şi liniştească judecata şi să dobândească forţa de a suporta viaţa aspră cu care-i copleşeşte civilizaţia noastră.

Prin faptul că devine obişnuinţă, rugăciunea influenţează caracterul. Trebuie deci să ne rugăm mereu. „Gândeşte-te la Dumnezeu mai des decât respiri”, spunea Epictet. E absurd să te rogi dimineaţa, iar în restul zilei să te comporţi ca un barbar. Gânduri sau invocări mentale îl pot menţine pe om în prezenţa lui Dumnezeu. Tot comportamentul va fi în acest caz inspirat de rugăciune. Înţeleasă în felul acesta, rugăciunea devine un mod de a trăi.

Efectele rugăciunii

Rugăciunea este urmată întotdeauna de un rezultat, dacă ea este făcută în mod corect. „Niciun om nu s-a rugat vreodată fără a învăţa ceva”, scrie Emerson. Cu toate acestea, rugăciunea este considerată de oamenii moderni ca fiind un obicei desuet, barbar, o superstiţie zadarnică. În realitate nu cunoaştem aproape deloc efectele ei.

Care sunt cauzele ignoranţei noastre? În primul rând, ne rugăm prea rar. Simţul sfinţeniei este pe cale de dispariţie la oamenii contemporani. Este probabil ca numărul francezilor care se roagă cu regularitate să nu depăşească 4 sau 5 la sută din populaţie. Apoi rugăciunea este adesea ineficientă deoarece cea mai mare parte dintre cei care se roagă sunt egoişti, mincinoşi, orgolioşi, farisei incapabili de credinţă şi de dragoste. În sfârşit, efectele ei, atunci când se produc, ne scapă foarte adesea. Răspunsul la cererile şi la dragostea noastră este dat de obicei lent, insensibil, aproape imperceptibil. Vocea stinsă care murmură acest răspuns în interiorul nostru este uşor înăbuşită de zgomotele lumii. Rezultatele materiale ale rugăciunii sunt şi ele obscure. Ele se confundă în general cu alte fenomene. Puţini oameni, chiar şi dintre preoţi, au avut ocazia să le observe în mod exact. Iar medicii, din lipsă de interes, lasă deseori nestudiate cazurile care se află la îndemâna lor. Dealtfel, observatorii sunt adesea derutaţi de faptul că răspunsul la rugăciune este departe de a fi întotdeauna cel aşteptat. De exemplu, cineva care cere să fie vindecat de o boală organică rămâne în continuare bolnav, dar suferă o inexplicabilă transformare morală. Totuşi, obişnuinţa rugăciunii, deşi are un caracter de excepţie în ansamblul populaţiei, este relativ frecventă în grupurile rămase credincioase religiei strămoşeşti. În aceste grupuri se mai poate încă studia influenţa rugăciunii. Printre nenumăratele ei efecte, medicul are mai cu seamă ocazia să le observe pe acelea pe care le numim efecte psiho-fiziologice şi curative.

Efectele psihofiziologice

Rugăciunea acţionează asupra spiritului şi asupra trupului într-un fel care pare să depindă de calitatea, de intensitatea şi de frecvenţa ei. E uşor de recunoscut care este frecvenţa rugăciunii şi, într-o anumită măsură, intensitatea acesteia. Calitatea ei rămâne însă necunoscută, căci noi nu avem mijloace de măsurare a credinţei şi a capacităţii de dragoste a aproapelui nostru. Cu toate acestea, felul în care trăieşte cel ce se roagă poate să ne lămurească asupra calităţii invocaţiilor pe care le adresează lui Dumnezeu. Chiar şi atunci când constă mai cu seamă în recitarea automată a unor formule, ea exercită un efect asupra comportamentului, întăreşte în acelaşi timp simţul spiritual şi moral. Mediile în care rugăciunea este practicată se caracterizează printr-o persistenţă a sentimentului datoriei şi a răspunderii, printr-un nivel mai scăzut al egoismului şi al urii, prin mai marea bunătate arătată celorlalţi. Pare să fie demonstrat faptul că, la indivizi cu o dezvoltare intelectuală egală, caracterul şi valoarea morală sunt superioare în rândul celor care se roagă spre deosebire de cei care nu se roagă.

Atunci când rugăciunea este rostită cu regularitate, influenţa ei devine evidentă şi este comparabilă cu influenţa binefăcătoare a unor glande cu o funcţionalitate normală. Ea determină un fel de transformare mentală şi organică, care se produce progresiv. S-ar putea spune că în conştiinţă se aprinde o flacără. Omul îşi vede adevăratul chip. El îşi descoperă egoismul, lăcomia, greşelile de judecată şi orgoliul. El se supune îndatoririlor morale, încearcă să dobândească umilinţa intelectuală; astfel se deschide în faţa lui Împărăţia Milei. Încetul cu încetul se instalează o linişte interioară, o armonie morală şi spirituală, o mai mare putere de a îndura sărăcia, calomnia, grijile, de a suporta mai uşor prierderea celor dragi, de a suporta mai uşor durerea, boala şi moartea. Astfel, faptul că medicul vede un bolnav rugându-se, poate constitui un motiv de bucurie. Liniştea generată de rugăciune devine un puternic ajutor terapeutic.

Cu toate acestea, rugăciunea nu trebuie să fie asemuită morfinei, căci ea influenţează în acelaşi timp cu starea de calm o integrare a activităţilor mentale, un fel de regenerare a personalităţii. Uneori ea generează curajul, imprimă asupra credincioşilor o influenţă deosebită. Seninătatea privirii, liniştea atitudinii, seninătatea comportamentului şi, când este necesar, acceptarea cu seninătate a morţii, pun în evidenţă prezenţa comorii ascunse în adâncul trupului şi al sufletului. Sub această influenţă până şi ignoranţii, retardaţii îşi folosesc mai bine forţele intelectuale şi morale. Rugăciunea îi ridică pe oameni deasupra nivelului lor intelectual dobândit prin ereditate şi prin educaţie.

Această legătură spirituală cu Dumnezeu îi umple de pace sufletească care iradiază din ei şi le însoţeşte paşii peste tot. Din păcate, în prezent numărul celor care se roagă corect este foarte redus.

Efectele curative

În toate timpurile, ceea ce a atras mai cu seamă atenţia oamenilor a fost aspectul efectului curativ al rugăciunii.

În mediile în care se practică rugăciunea se vorbeşte şi astăzi destul de frecvent despre vindecările obţinute ca efect al cererilor îndreptate către Dumnezeu sau către sfinţii Săi. Dar atunci când este vorba despre boli care pot fi vindecate spontan sau cu ajutorul unei medicaţii obişnuite, este greu de ştiut care a fost adevăratul agent al vindecării. Numai în cazurile în care orice terapie este ineficientă, sau unde aceasta a dat greş, vindecarea se poate atribui rugăciunii. Biroul medical de la Lourdes a adus ştiinţei un mare serviciu demonstrând veridicitatea acestor vindecări. Unii bolnavi au fost vindecaţi aproape instantaneu de afecţiuni cum ar fi lupusul feţei, cancerul, infecţiile renale, ulcerul, tuberculoza pulmonară şi osoasă. Fenomenul se produce aproape întotdeauna în acelaşi fel – o durere puternică, apoi senzaţia de vindecare. Într-un timp relativ scurt simptomele şi leziunile anatomice dispar. Fenomenul se explică printr-o accelerare extremă a proceselor normale de vindecare. O asemenea accelerare n-a fost obsevată demonstrată până în prezent de către chirurgi şi fiziologi în decursul practicii lor medicale.

Pentru ca aceste fenomene să se producă nu e necesar ca bolnavul să se roage. La Lourdes s-au vindecat şi copii mici, care nu ştiau încă să vorbească, şi chiar oameni necredincioşi. În preajma lor, însă, acolo, cineva se ruga. Rugăciunea pe care o face altcineva este întotdeauna mai eficientă decât cea făcută pentru sine. Efectul rugăciunii pare să depindă de intensitatea şi calitatea ei. La Lourdes minunile sunt mai puţin frecvente acum decât cu 40-50 de ani în urmă. Aceasta pentru că bolnavii nu mai află acolo atmosfera de adâncă reculegere care domnea odinioară. Pelerinii au devenit turişti, iar rugăciunile lor au devenit ineficiente.

Acestea sunt rezultatele rugăciunii despre care am dobândit o cunoaştere sigură. Pe lângă acestea mai sunt însă multe altele. Vieţile sfinţilor, chiar ale celor din zilele noastre, relatează multe fapte minunate. Este incontestabil faptul că cele mai multe dintre minunile atribuite preotului din Ars, de exemplu, sunt adevărate. Ansamblul acestor fenomene ne introduce într-o lume a cărei explorare n-a fost încă începută şi care va fi bogată în surprize. Ceea ce ştim deja în mod cert este că rugăciunea produce efecte vizibile. Oricât de ciudat poate părea acest lucru, noi trebuie să acceptăm ca fiind adevărat faptul că oricine cere primeşte şi că celui ce bate la uşă i se va deschide.

Semnificaţia rugăciunii

În rezumat, totul se petrece ca un dialog între Dumnezeu şi om. Efectele rugăciunii nu sunt o amăgire. Nu putem să reducem sentimentul sfinţeniei la spaima pe care omul o încearcă în faţa pericolelor ce-l înconjoară şi-n faţa tainelor universului. Nu trebuie, însă, să considerăm rugăciunea un medicament, un remediu împotriva fricii de suferinţă, de boală şi de moarte. Care este deci semnificaţia sentimentului sfinţeniei şi ce loc ocupă natura rugăciunii în viaţa noastră? Acest loc este foarte important. Aproape în toate epocile oamenii din Apus s-au rugat, în antichitate oraşul era în primul rând o instituţie religioasă. Romanii ridicau temple pretutindeni. Strămoşii noştri din Evul Mediu au presărat pământul creştinătăţii cu catedrale şi cu capele gotice. Chiar şi în zilele noastre, în fiecare sat se înalţă câte o clopotniţă. Pelerinii veniţi din Europa au instaurat civilizaţia Apuseană în lumea nouă prin intermediul bisericilor, al universităţilor, al uzinelor. În decursul istoriei noastre, rugăciunea a devenit o nevoie tot atât de frecventă ca şi aceea de a progresa, de a munci, de a construi sau de a iubi. Sentimentul sfinţeniei pare a fi un impuls venit din intimitatea naturii noastre, pare a constitui o activitate de bază. Diversităţile sale într-un grup de indivizi sunt aproape întotdeauna legate de diversitatea celorlalte activităţi de bază, de simţul moral şi de caracterul esteticului. Noi am acceptat diminuarea şi, uneori, chiar dispariţia din noi a acestui simţ atât de important.

Trebuie să ştim că omul nu poate să se comporte după bunul plac al fanteziei sale, fără a risca. Pentru o reuşită în viaţă el trebuie să se conformeze regulilor neschimbătoare care depind de însăşi structura ei. Ne asumăm un mare risc atunci când lăsăm să moară în noi o activitate fundamentală, fie ea de ordin fiziologic, fie intelectual sau spiritual. De exemplu, dezvoltarea nearmonioasă a corpului şi a activităţilor curente ale unor intelectuali este tot atât de dăunătoare ca şi degenerarea inteligenţei şi a simţului moral la unii atleţi. Există nenumărate exemple de familii care nu au dat decât copii degeneraţi, ori s-au stins după dispariţia credinţelor ancestrale şi a cultului onoarei. Noi am învăţat, dintr-o aspră experienţă, că dacă majoritatea elementelor active ale unei societăţi îşi pierd simţul moral şi cel spiritual, aceasta conduce la decăderea acelei naţiuni. Căderea Greciei antice, de pildă, a fost precedată de un fenomen analog. Renunţarea la activitatea intelectuală este incompatibilă cu reuşita vieţii.

În practică, activităţile morale şi religioase sunt legate între ele. Simţul moral dispare inevitabil după dispariţia simţului sfinţeniei. Omul nu a reuşit să construiască – aşa cum vroia Socrate – un sistem de morală independent de orice doctrină religioasă. Societăţile în care dispare nevoia de rugăciune sunt sortite degenerării. Iată de ce toţi oamenii civilizaţi – credincioşi şi necredincioşi – trebuie să manifeste interes pentru această importantă problemă a dezvoltării fiecărei activităţi de bază, de care fiinţa omenească este capabilă.

Care este motivul pentru care simţul sfinţeniei joacă un rol atât de important în reuşita vieţii? Prin ce mecanism acţionează rugăciunea asupra noastră? Aici, părăsim domeniul observaţiei şi intrăm în cel al ipotezei. Ipoteza, chiar cea întâmplătoare, este necesară pentru progresul cunoaşterii. Trebuie să ne amintim, în primul rând, că omul este un tot indivizibil, alcătuit din materie şi din conştiinţă. El se crede independent de mediul său material, adică de universul cosmic, dar în realitate el nu poate trăi rupt de acesta. Omul este legat de mediu prin nevoia neîncetată de a respira şi de a se nutri. Pe de altă parte, fiinţa umană nu constă numai din trup ci şi din spirit, iar spiritul, cu toate că îşi are originea în corpul nostru, se extinde dincolo de cele patru dimensiuni ale spaţiului şi timpului. Ne este îngăduit să credem că locuim în acelaşi timp în lumea cosmică şi într-un mediu intangibil, invizibil, imaterial, având o natură asemănătoare celei ce alcătuieşte conştiinţa, şi de care nu reuşim să ne dispensăm fără daune, tot aşa cum nu reuşim să ne despărţim, fără daune, de universul material şi uman. Acest mediu nu ar fi altul decât fiinţa imanentă tuturor fiinţelor, care le transcende pe toate – numită Dumnezeu. Am putea deci să comparăm simţul sfinţeniei cu nevoia de oxigen, iar rugăciunea ar prezenta o oarecare asemănare cu funcţia respiratorie. Ea ar trebui considerată ca agent al legăturilor naturale între conştiinţă şi mediu, ca o activitate biologică ce depinde de structura noastră. Altfel spus, ca o funcţie normală a trupului şi a spiritului nostru.

Concluzii

În concluzie, simţul sfinţeniei are, în raport cu alte activităţi ale spiritului, o importanţă deosebită, căci el ne pune în legătură cu imensul mister al lumii spirituale. Prin rugăciune omul se îndreaptă spre Dumnezeu, iar Dumnezeu intră în om. Rugăciunea devine indispensabilă dezvoltării noastre optime. Nu trebuie să considerăm rugăciunea ca fiind un act căruia i se dăruiesc cei slabi cu duhul, cerşetorii, sau cei laşi. „Este ruşinos să te rogi” scria Nietzsche. De fapt, nu este mai ruşinos să te rogi decât să te hrăneşti, decât să bei apă sau decât să respiri. Omul are nevoie de Dumnezeu tot aşa cum are nevoie de apă şi de oxigen. Adăugat la intuiţie, la simţul moral, la simţul frumosului şi la lumina inteligenţei, simţul sfinţeniei dă personalităţii deplina sa dezvoltare. Este neîndoielnic că reuşita vieţii cere dezvoltarea integrală a fiecăreia dintre activităţile noastre fiziologice, intelectuale, afective şi spirituale. Spiritul este în acelaşi timp raţiune şi sentiment. Trebuie să iubim deci frumuseţea ştiinţei şi de asemenea frumuseţea lui Dumnezeu. Trebuie să-l ascultăm pe Pascal cu aceeaşi fervoare cu care-l ascultăm pe Descartes.

sursa:efemeride.ro

”Să comunicăm....lumină!”

”A fi legaţi de altul înseamnă a avea comuniune, şi a avea comuniune înseamnă a comunica lumină". Fiecare are o lumină, dar această lumină se actualizează numai în comunicare. Dar ea nu se actualizează decât în comuniune, în iubire. Suntem lumină unii pentru alţii. Fiecare se umple de lumina celuilalt. Această lumină e un sens profund, o bucurie, o odihnă în dăruirea recipro­că, sentimentul de a avea totul: având iubirea celorlalţi avem totul. Pe Dumnezeu Îl avem în ceilalţi şi Îl avem în El Însuşi. Această lumină e sensul inepuizabil al existenţei înrădăcinate în Dumnezeu. Sunt lucruri negrăite... Dar cei care trăiesc această experienţă sunt nerăbdători să o împărtă­şească. Vieţile sfinţilor ne arată făpturi de lumină: făptura dezvoltată duhovniceşte e un om adevărat, de un farmec, de o frumuseţe, de o armonie extraordinară; sfinţii sunt de o blândeţe şi o delicateţe nespusă. (Marc-Antoine Costa de Beauregard, Dumitru Stăniloae, Mica dogmatică vorbită, dialoguri la Cernica, Editura Deisis, p. 207-208)

Vorbim despre lumină, o căutăm, o dorim cu sete, dar cât ştim despre ”lumină”? Nu la lumina soarelui ne referim acum, lumina soarelui e şi sub nori şi, la fel ca ea, lumina noastră e ascunsă şi sub mintea întunecată de gândurile ei tulburătoare. Acest mare teolog, Părintele Dumitru Stăniloaie, a spus că făptura dezvoltată duhovniceşte luminează, că însăşi frumusețea noastră lăuntrică e lumina pe care o împărtăşim cu ceilalți. ”Să comunicăm lumină”, iată ce frumos spus! Dacă suntem frumoşi duhovniceşte, dacă-n cămările ascunse ale ființei noastre e ”omul adevărat”, acela delicat, frumos, scăldat în gânduri armonioase şi-n dragoste, noi comunicăm lumină către ceilalți. Dacă-n ființa noastră cea tainică nu încape ura şi deznădejdea, dacă nu cunoaştem răzbunarea, nici resentimentul, dacă regretele şi suferințele din trecut nu ne-au aşezat nori negri în minte şi în suflet, lumina noastră se va transmite tulburător celor de lângă noi, care ne vor iubi şi dacă nu vor vrea să ne iubească. ”Fiecare se umple de lumina celuilalt”, iată! Dar, să nu aşteptăm să fim un vas mereu luminat de lumina altuia, să nu căutăm doar hrană – în forma luminii şi-a iubirii - care vine din afara noastră, cum excesiv şi tulburător facem, să nu fim nişte trântori, când ni s-a dăruit puterea de a lucra şi a ne face mierea în noi înşine. Acest ”om duhovnicesc”, acest om frumos, acest om blând şi delicat după care tânjim tainic este un ”om posibil” în interiorul fiecăruia dintre noi. Dar, pentru a ajunge la el, pentru a-i atinge gingăşia, candoarea şi frumusețea, avem nevoie să fim ca albinele, să lucrăm, inclusiv prin rugăciune, dar – mai ales – printr-o continuă veghe de sine, la dezvăluirea omului duhovnicesc din noi. N-am spus că putem crea acest om duhovnicesc, ci că el este deja creat, noi trebuie doar să dăm deoparte vălul iluziei, vălul negru al minții, urâtul acumulat în experiențele noastre din trecut. ”Lumina se actualizează în iubire” – iată! Să iubim înseamnă să înțelegem neputiința umană, chiar neputiința celuilalt de a avea în el lumină şi, dacă noi avem lumina aceasta, i-o vom ”comunica” şi celui ce n-o are. Iubirea din noi nu-l va dori pe celălalt pedepsit, fiindcă iubirea ştie că răul de rău e lovit: cum ar putea iubirea lui Hristos să întoarcă palma, când iubirea lovită îşi întoarce şi obrazul celălalt? Nu iubirea pedepseşte, nu Dumnezeu e sursa pedepsei, a suferinței şi a deznădejdii, ci chiar lipsa ei. Ființele umane pot ieşi din orice fel de noapte a existenței prin iubire şi împărtăşind această iubire cu ceilalți. Gândurile frumoase, dorința de a sprijini, de a dărui, de a scoate din noi înşine demonii fricilor, aşteptările negre, disperările, furia şi judecata aspră, vina şi zbuciumul, ne ajută să ştergem păcatul (adică neştiința noastră, căci neştiința ne e păcatul, cum spune David Hawkins) şi să vedem, şi să trăim în noi înşine lumina şi iubirea. 

Nu-i îndeajuns să facem o cruce, să aprindem o lumînare, să tăiem un miel şi să ne gândim la Hristos ca la o legendă; suntem aici să aprindem lumina interioară, iubind neîncetat, iubind şi atunci când avem toate motivele să n-o facem sau, mai ales, atunci! Să comunicăm lumina, să fim lumină unii pentru alții înseamnă să trăim experiența ”învierii lui Hristos”!

de Maria Timuc

http://m.jurnalul.ro

Dăruieşte, chiar dacă asta înseamnă să te laşi răstignit...

Poate că...

Vei întinde mâna să ridici în corabie un om care strigă că se îneacă şi tu vei cădea. Şi nu se va mai sinchisi vreodată să te scoată din valuri...te va mai şi arăta cu degetul că ai căzut...

Vei întinde mâna să hrăneşti pe cineva, se va sătura şi apoi te va înjura. Sau te va muşca. Sau îţi va deveni dintr-o dată cel mai aspru judecător...

Vei invita un suflet înfrigurat, îndurerat, însingurat, în casa ta într-o seară ploioasă de toamnă... Iar după ce se va încălzi, se va îmbăia, va mânca bine şi se va odihni în patul pe care i l-ai pregătit cu drag te va scoate afară, în plină iarnă...

Vei întinde mâna să ajuţi un om căzut la pământ, se va ridica, se va scutura de praf, va prinde puteri, ţi-o va lua înainte şi... Îţi va purta apoi pică toată viaţa!

Vei face un bine cuiva, iar pe de altă parte ţi se va lua ceea ce îi era mai drag sufletului tău...

Vei pansa răni şi vei primi pumni.

Vei oferi flori şi vei primi bolovani.

Vei dărui alinare şi vei primi judecăţi. Vei dărui sprijin şi vei primi cuţite în inimă.

Vei dărui timp şi vei primi reproşuri. Vei dărui încurajări şi vei primi priviri dispreţuitoare.

Vei ridica şi vei cădea mai rău.

Vei susţine şi te vei prăbuşi.

Vei alina setea şi vei primi venin.

Vei sătura foamea şi vei primi otrăvuri.

Vei da aripi, iar tu vei fi mai lovit...

Nu te opri!

Chiar dacă uneori se pare că nici un bine nu rămâne nepedepsit aici pe pământ.

Chiar dacă uneori se pare că cineva se străduieşte parcă din răsputeri să te facă să îţi promiţi că nu vei mai face un bine în viaţa ta.

Chiar dacă uneori ajungi la exasperare şi te întrebi de ce oare a face răul este atât de la îndemână, în timp ce dacă te hotărăşti să faci un bine lumea se va întoarce într-un fel sau altul împotriva ta.

Da, dar miza e mare.

Oricât ar durea să îl faci pe unul şi să nu îl faci pe celălalt, nu uita că atunci când vom pleca de aici, vom pleca doar cu ele: cu binele şi cu răul pe care l-am făcut. Aşa că în loc să sudui, să te dai cu fundul de pământ, să îţi plângi de milă şi să faci pe victima neînţeleasă, mai bine aminteşte-ţi că şi tu ai răspuns de atâtea ori în acelaşi fel vreunui bine făcut.... Şi mai bine mulţumeşte-le celor care nu îţi răsplătesc binele pe care l-ai făcut aici.

Uneori cele mai frumoase palate sunt cele construite din bolovani pe care alţii le-au aruncat în noi.

Cele mai îndrăzneţe aripi ne-au fost puse de cei care ne-au rănit cel mai mult...

Cele mai frumoase flori au crescut acolo unde am plâns cel mai cu foc...

Iar cei care ne-au răsplătit binele cu rău ne-au făcut cel mai frumos cadou: ni L-au îndatorat pe Dumnezeu!

Aşa că nu, nu te opri...

Dăruieşte aripi, chiar dacă tu vei fi mai lovit.

Dăruieşte-ţi inima, chiar dacă tu vei fi mai strivit.

Dăruieşte, chiar dacă asta înseamnă să te laşi răstignit...

Cel care ne-a iubit cel mai mult, Cel care a venit să ne mântuiască, Cel care a înviat a treia zi.... aşa a murit!

de Alexandra Svet 
http://pandoras.realitatea.net/svet

“Celălalt” este oglinda în care să privim și ne înțelegem

Răsare iar soarele peste noi şi mica noastră lume… Un strop de albastru ce ni s-ar părea străin şi gol, dacă nu ar fi “celălalt”! Ce ar fi viaţa fără un “celălalt” cu care să o împărţim la doi, trei sau mai mulţi? Pentru ce ne-am mai trezi, pentru ce ne-am mai da jos din pat în fiecare dimineaţă, dacă nu ar fi acest “celălalt”… fără de care mâncarea nu are gust şi viaţa nu are culori? Ce rost ar mai avea fiecare lucru învăţat, dacă nu ar exista “celălalt” cu care să îl discutăm, să îl punem în aplicare şi să îl evaluăm. 

“Celălalt” este oglinda în care să privim şi ne înţelegem, este motivul pentru care nu ne simţim singuri, prin care simţim atingerea îngerilor şi iubirea divină! “celălalt” este felul în care cerul ne spune că ne iubeşte! “celălalt” înseamnă provocare, dar şi siguranţă, înseamă competiţie, dar şi victorie, înseamnă diferenţa între a fi şi a nu fi! Să ne imaginăm pentru o clipă cum ar fi dacă nu am avea un “celălalt” în viaţa noastră. Să închidem ochii şi să ne imaginăm cum am merge mecanic printre oameni, cum ne-am face automat treaba şi ne-am întoarce într-un cămin ce nu ar fi acasă! Cum ne-am grăbi să adormim sperând că măcar în vis să îl întâlnim pe “celălalt”, fie că este el iubit, prieten, copil, părinte…acel cealălalt care dă un sens fiecărei bătăi de inimă. 

Şi acum să facem exerciţiul invers şi să ne imaginăm că toţi oamenii din jur sunt “celălalt”… că nu este nevoie să ştim cum îl cheamă şi ce face… pentru a-l considera pe cel de alături, un “celălalt”, o părticică din propria fiinţă, un om pe care divinitatea ni-l scoate în cale pentru a ne spori bucuria şi înţelegerea, înţelepciunea şi puterea de dăruire şi iubire! “celălalt” devine astfel oglindirea CHIPULUI ŞI A ASEMĂNĂRII şi susţinerea de care avem nevoie pentru a trece de la mersul pe jos la zbor! 

Şi cu toate acestea cât de uşor ne este să îl judecăm pe “celălalt”… să îl răstignim pe propriile noastre frici, şi să îl bicium cu gândurile noastre întunecate, ce uşor este să vedem în el tot ceea ce urâm la noi şi să îl condamnăm pentru ceea ce ştim că îi facem… cât de simplu este să îl încătuşăm în prejudecăţile noastre şi ce firesc găsim motive pentru a nu îl iubi… căci puţini oameni sunt în stare să iubească oglinda care îi arată aşa cum sunt ei de fapt… 

Într-o lume în care nu facem altceva decât să îl căutăm pe “celălalt”, nu ne rămâne decât să învăţăm să îl vedem în orice om… altfel viaţa va fi călătoria unor însinguraţi pe care doar propria umbră îi însoţeşte peste tot! 

astrosofia.ro

Când pierderea este un câștig

Ne ataşăm aşa de repede de oameni că, atunci când trebuie să mergem mai departe, ne este foarte greu. Oamenii şi experienţele trăite lângă ei fac parte din viaţa noastră doar pentru o vreme, puţini pentru totdeauna. Foarte puţini. Pe ceilalţi îi întâlnim cu un scop. Apoi când rolul lor în viaţa noastră s-a încheiat trebuie să acceptăm despărţirea. Să o depăşim chiar dacă ne e greu.

Uneori ne încăpăţânăm să rămânem sau să ţinem lângă noi oameni ce şi-au încheiat misiunea. Şi-atunci ajungem să ne despărţim în condiţii urâte. Pentru că am forţat lucrurile, pentru că locul nostru nu mai era acolo. Ne încăpăţânăm pentru că ne ataşăm, sau ne îndrăgostim, sau ajungem să iubim. Sau cel puţin aşa credem. Chiar dacă relaţia nu mai merge, noi rămânem fixaţi pe omul acela, îl vrem, ne visăm doar lângă el, ignorăm toate semnalele negative, suntem orbi cu ochii deschişi. Pentru că dacă acceptăm că până aici a fost şi-i dăm drumul, habar n-avem ce urmează dar bănuim că va fi rău. Şi ne e teamă de ce va urma. Mai mult, suntem convinşi că aceasta este persoana pentru noi, singura care ne va face fericiţi. Nu ne mai interesează altceva sau altcineva. Pentru că siguranţa a ceea ce cunoaştem ne oferă confort.

Şi totuşi, povestea se termină iar drama este fără margini. Suntem siguri că s-a dus totul, până şi sensul existenţei. Totul. Nimic nu mai are sens. O vreme contează doar durerea. Ne plângem pierderea şi aşteptăm să treacă viaţa. Până când, uşor, uşor viaţa începe să aibă sens, din nou. Iar într-o zi începe o altă poveste, cu altcineva, mai bun, mai potrivit, mai pentru noi. Acest cineva va rămâne o vreme în viaţa noastră, până când îşi va consuma rolul. Fie ne va învăţa ceva despre viaţă, ceva ce trebuie să învăţăm, fie doar ne va arăta ceva din viaţă. Apoi va merge mai departe. Şi tot aşa se va-ntâmpla până în ziua în care cineva rămâne. Acel cineva este cel mai bun pentru noi. El este motivul pentru care toţi ceilalţi au trebuit să plece, motivul pentru care celelalte relaţii nu au mers.

Când se termină o relaţie pentru că nu a mers, aproape întotdeauna urmează ceva mai bun. Aşa că nu te încăpăţâna să rămâi acolo unde nu mai este locul tău, altceva mai bun te aşteaptă. Întotdeauna! Pentru că viaţa înseamnă evoluţie, înseamnă să mergi mai departe şi să nu-ţi pierzi niciodată încrederea.

 

sursa http://psihologinconcediu.ro/

Dacă începi curăţenia de primăvară...

Am asistat, la un moment dat, la o discuţie interminabilă şi foarte incendiară a unui cuplu în aparenţă matur. Ea îl ruga pe el să o ajute la curăţenia de Paşte, el nu prea dădea semne că s-ar grăbi să ofere acest ajutor, ba chiar părea deranjat că a apărut, din nou, această solicitare. Discuţia a degenerat cu mare uşurinţă, astfel încât am asistat la scoaterea la suprafaţă a tuturor ”gunoaielor” emoţionale pe care acel cuplu le-a ascuns sub ”preşul” căsniciei, mai bine de 20 de ani! Şi asta, pornind de la o aparent banală iniţiativă a curăţeniei de primăvară …

Poate că scandalul şi tensiunile generate de acesta vor duce, pentru acest cuplu, acolo unde este nevoie să ajungă fiecare dintre parteneri: la recunoaşterea adevăratelor mize ale continuării relaţiei ca un cuplu conflictual şi, în acelaşi timp, la curăţenia interioară personală care se reflectă în curăţenia exterioară şi în curăţenia casei pe care o împart împreună.

O bună parte a relaţiilor de cuplu pe care se întâmplă să le observ prin prisma meseriei mele, au ca miză obţinerea atenţiei, a grijii celuilalt. O altă parte a relaţiilor – mult mai semnficativă, cantitativ, din păcate – au ca scop obţinerea banilor celuilalt, a anumitor avantaje printre care o locuinţă, acceptarea socială, un statut social de ”femeie măritată” sau ”bărbat la casa lui” şi ”intrarea în rândul lumii” sunt mereu amintite.

Acesta este tabloul trist al unei iubiri interesate, o ”iubire” ce conţine manipulări, şantaj, şi, poate într-o şi mai mare măsură, frustrări, dezamăgiri şi o mare nefericire în doi. Toate scoase la suprafaţă de … o banală propunere de curăţenie de primăvară.

Nimeni nu îşi poate face curăţenie în propria casă dacă nu priveşte mai întâi în faţă gunoiul. Dacă doreşti să îţi faci curăţenie într-o cameră, tu începi întotdeauna prin a privi cu atenţie tot ce există în ea.

Unele lucruri îţi trezesc amintiri frumoase, aşa că le priveşti cu încântare, le ştergi de praf şi le dai o nouă strălucire. Altele trebuie reparate, aşa că îţi propui să faci acest lucru.Unele obiecte nu îţi mai folosesc la nimic, aşa că trebuie aruncate. În această categorie intră vechile ziare şi reviste, sau vasele folosite din carton, pe care le poţi arunca pe loc la coşul de gunoi, fără prea multe emoţii. Nu ai niciun motiv să te înfurii atunci când îţi faci curăţenie în cameră.

La fel se petrec lucrurile şi atunci când îţi faci curăţenie în casa minţii. Nu ai niciun motiv să te înfurii pentru că anumite convingeri trebuie aruncate la coşul de gunoi. Aruncă-le cu aceeaşi seninătate cu care arunci resturile alimentare după ce ai terminat de mâncat.

Cine mai stă să caute prin coşul de gunoi pentru a recupera resturile alimentare de ieri şi pentru a-şi prepara cina de astăzi?

În mod similar, ce rost are să cauţi prin resturile mentale de altădată pentru a recrea experienţele de mâine?”

A face curăţenie în interior … nu este însă întotdeauna uşor şi depinde cât de mult eşti motivat să faci asta, cât de mult te mobilizezi, cât de mult ai conştientizat că nu îţi mai place viaţa ta aşa cum este, că ai ajuns să te învârţi într-un cerc aproape patologic, că îţi faci singur rău dacă nu te opreşti şi dacă nu schimbi direcţia în care îţi investeşti energia.

Aminteşte-ţi că, de cele mai multe ori, atunci când faci curăţenie în dulapul cu haine, îţi este destul de greu să renunţi la diverse obiecte vestimentare pe care nu le-ai mai purtat demult, doar-doar le mai porţi la un moment dat, sau care te leagă, emoţional de cineva, sau ai schimbat stilul şi ai renunţat să le mai porţi … astfel încât, de la an la an, atunci când mai arunci o privire prin dulap, le regăseşti, te uiţi la ele, te miri că le-ai regăsit, şi, de cele mai multe ori, le muţi pe alt raft – nu vrei să ”scapi” de ele, ştiind că oricum nu îţi mai folosesc la nimic.

Poţi extinde intenţia de a scăpa de lucruri care nu îţi mai folosesc, la tot felul de obiecte adunate în casă şi care nu îşi mai justifică prezenţa, invadându-ţi spaţiul, trezindu-ţi, unele, chiar amintiri neplăcute. Nici măcar de acestea din urmă nu vrei să ”scapi”, aşa că le mai păstrezi. La fel şi cu gândurile negative, cu credinţele şi convingerile nesănătoase despre propria persoană, despre viaţă, despre relaţie, despre familie, la fel şi cu atitudinea pe care o generează astfel de convingeri limitative.

A începe să faci curăţenie în interior are legătură cu nivelul şi intensitatea conflictului interior, care apare atunci când duci o luptă între ceea ce vrei cu adevărat să trăieşti dar nu trăieşti, şi ceea ce ”eşti forţat” să accepţi în viaţa de zi cu zi. Atingerea masei critice a insuportabilității conflictului interior este cea care aduce la cabinet acele persoane care au realizat că trebuie să facă această curăţenie interioară, că nu mai pot ascunde sub ”preş” diverse comportamente de care nu mai au nevoie: frica de a lua decizii sănătoase pentru propria viaţă, ruşinea de a se manifesta ca oameni integri, timiditatea sub care ascund nevoia de a trăi frumos.

Sensul conflictului interior este tocmai această curăţenie interioară – dacă vrei să (re)găseşti locul din care poţi începe să trăieşti o viaţă frumoasă şi sănătoasă din punct de vedere emoţional şi dacă vrei şi ai curajul să fii fericit.

Probabil cuplul la al cărui conflict am asistat va reuşi, la un moment dat, să înţeleagă că următoarea curăţenie – de primăvară, de vară, de toamnă sau de iarnă – poate avea rezultate pe termen lung doar dacă fiecare începe această curăţenie … din interior. Şi că doar aşa poate trece de la stadiul de cuplu conflictual, la stadiul de cuplu aşa-numit funcţional.

Iar ţie, indiferent că te afli sau nu într-o relaţie şi vrei să începi curăţenia de primăvară … îţi doresc să poţi să trăieşti în Armonie, este tot ce contează!

de psiholog Mona Georgescu

Da, pierdem oamenii care ne iubesc

Ştim cine sunt oamenii pe care îi iubim. Ne învârtim după ei ca după soare. Ajungem în 5 minute când au vreo problemă. Avem grijă să fie la căldură, să nu umble prin frig, să nu tragă de sacoşe şi  în general, să le luăm orice greutate de pe umeri.

Însă ştim cu adevărat, care sunt oamenii care ne iubesc? Ştim, cu adevărat, cine sunt cei care prin prezenţa lor constantă şi discretă ne fac viaţa mai uşoară? Realizăm, cu adevărat, că avem tot timpul mâna lor pe umăr ca să ne îmbărbăteze şi gata să ne susţină atunci când suntem pe punctul să cădem? 

Oamenii care te iubesc sunt, în general, foarte discreţi. Adevărata iubire se poartă în suflet, nu se trâmbiţează pe toate drumurile. Gesturile lor pot părea mici şi banale, pentru că sunt gesturi care se repetă zi de zi, clipă de clipă. Şi totuşi, valoarea lor tocmai din asta vine. 

Cine mai observă o casă curată în care să-ţi fie drag să intri şi să te odihneşti, o mâncare caldă în cuptor, o lumină aprinsă care te aşteaptă... Sunt gesturi mărunte, a căror frumuseţe, iubire şi sacrificiu nu le observi decât atunci când le pierzi. Atunci când intri într-o casă pustie şi rece, pe întuneric şi nu te mai aşteaptă nimeni cu lumina aprinsă ca să-ţi îndrume paşii.

Da, pierdem oamenii care ne iubesc. Îi pierdem pentru că nu ştim să facem diferenţa între ei şi cei care ne folosesc. Confundăm interesul pentru bani şi pentru atenţie al unora, cu grija şi cu iubirea. Confundăm dependenţa cu iubirea şi minciuna cu adevărul. Şi pierdem oamenii care ne iubesc cu adevărat, care merg în vârful picioarelor când dormim, care ne mângâie în linişte când suntem supăraţi şi amărâţi, care nu cer niciodată nimic de la noi, dar care sunt gata în orice moment să ne ofere totul...

Şi după ce îi pierdem, ne izbeşte un adevăr dureros. Că uneori oamenii pe care îi iubim nu sunt întotdeauna aceiaşi cu oamenii care ne iubesc.

autor necunoscut

De îndată ce tu eşti în ordine, întreaga lume e în ordine. De îndată ce tu eşti în armonie, întreaga lume e în armonie!

Nu ai nevoie de nimic pentru a simţi abundenţa. Iar dacă reuşeşti să simţi abundenţa, viaţa va continua să-ţi trimită daruri. Nu poţi vedea bine decât cu inima. Esenţialul este invizibil pentru ochi. Acesta e cel mai mare Secret. Energia nu moare niciodată! 

A te cunoaşte pe tine însuţi şi Să fii tu însuţi! „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate celelalte se vor adăuga vouă!”. (Matei 6.33) 

Regatul lui Dumnezeu este o stare de a fi, o stare de conştiinţă. Acesta este locul în care se află comoara ta. În acest mod şi nu în altul, vei deveni tu sănătos, fericit şi împlinit. Aceste “lucruri” în viaţă sunt un rezultat al stării tale de a fi. Îndrăzneşte să trăieşti viaţa pe care ai visat-o pentru tine. Mergi înainte şi fă ca visele tale să devină realitate. Împărtăşirea Iubirii nu te va face niciodată slab, ci din contră, te va înălţa. Să te înalţi înseamnă să fii mai drept, să te apropii mai mult de Înaltul cerului. Iar cerul înseamnă libertate. Te va binecuvânta. 

Nu contează dacă cel de lângă tine nu îţi răspunde la fel, tu mulţumeşte-i pentru oportunitatea minunată de a simţi iubirea înăuntrul tău şi de a o lăsa să te înalţe şi să te binecuvânteze. Iubirea nu te face niciodată inferior. Capacitatea de a visa, şi de a lupta ca să obţinem ce dorim, e un dar extraordinar. Oamenii care au îndrăznit să viseze, şi nu s-au lăsat doborâţi de împrejurări, au schimbat viaţa lor şi pe a celorlalţi. 

“Mai devreme sau mai târziu lucrurile se vor aranja de la sine. Nu e nevoie să le aranjezi tu; nu trebuie decât să te pui pe tine în ordine… De îndată ce tu eşti în ordine, intreaga lume e în ordine. De îndată ce tu eşti în armonie, întreaga lume e în armonie!”

Ne credem superiori, dar oare suntem?

 

Ne place să ne credem mai buni decât alții. Să îi judecăm, să râdem de ei în față, sau în spate. Ne credem superiori și ne batem cu pumnii în piept că noi am fi făcut așa si așa. Mult mai bine, în orice caz. Mult mai repede. Ne pricepem la toate. Mai ales la cuvinte. Suntem primii care am arunca piatra considerându-ne fără pată, fără păcat. Sau oricum, cu mai puține păcate, sau mai mici. Și toate justificabile.

Nu știu ce sau cine ne dă dreptul să îi condamnăm pe ceilalți pentru faptele lor. Nu știu de ce suntem convinși că, într-o situație în care nu ne-am aflat niciodată, încă, noi am fi grozavi. Îi privim cu superioritate pe cei aflați în dificultate si ne gândim că își merită soarta pentru că sunt așa și așa. Sau că era normal să fie pedepsiți pentru că au făcut aia și cealaltă. Cine știe mai bine ca noi să dea lecții de morală?

Am devenit atât de superficiali încât ne interesează numai ambalajul omului cu care venim în contact. Ce casă are, ce mașină, ce îmbracă, ce locuri frecventează, cu cine. Suntem atât de grăbiți încât nu mai avem timp decât să împărțim etichete în stânga si-n dreapta. Bogat, sărac, elegant, branduit, fără gust, prost, îngâmfat și tot așa. Iar eticheta vine la pachet și cu judecata potrivită. Emisă de noi, evident.

Ne atrag doar aparențele și judecăm numai după ele. Nu ne interesează motivația din spatele faptelor omului pe care îl judecăm. Nu avem timp pentru explicații. Avem timp doar să judecăm. E mai simplu așa. Mai mult, greșim gândindu-ne că și ceilalți ar trebui să fie ca noi, sau măcar să acționeze ca noi. Suntem egocentriști, de la noi pleacă totul. Dacă nouă ne place, ăsta e trenul. Ar trebui să le placă si celorlalți. Nu? Uităm cât suntem de diferiți, uitam căt suntem de speciali cu toții, uităm că avem aceleași drepturi. Că suntem egali. Cel care are, nu îi este superior celui mai puțin norocos, pentru că în viață lucrurile nu stau niciodată pe loc. Și dacă astăzi considerăm că suntem in măsură să-i judecăm pe alții, nu știu dacă mâine va mai fi la fel.

sursa http://psihologinconcediu.ro/

Trenul vieții…

Viața niciodată nu stă pe loc. E o continuă mișcare, creștere sub privirea binecuvântată a lui Dumnezeu.

Oamenii vin şi pleacă în viaţa noastră ca într-un peron de gară. Sau ca într-un aeroport. Nu, mai bine rămânem la căile ferate. Unii îşi pierd bagajele, alţii şi le uită. Rătăciţi într-o poveste, într-o lecţie. Mă încearcă un sentiment când urcă şi coboară oameni din trenul vieţii. Ieri suflau aburi pe geam, azi nu mai fac nici măcar din mână. Le ajunge privirea sau tăcerea. Mi-e dor de oameni. Sau poate mi-e dor de puterea cu care i-am investit eu. Și tot noi îi mai ținem legați prin lanțul emoțiilor pe cei care au ales să urce în alt tren, în alt vis.

Când pleacă cineva din viața ta te simți ca o cameră din care s-a tot luat câte ceva: tablourile de pe pereți, icoana, mobila, covorul, ceasul etc. Uneori mai rămâne un pat sau un scaun unde, din când în când, acel suflet vine și se mai așează. Rece sau cald. Dar vine și ziua când nu mai vine deloc și îți ia tot. Și scaunul, și patul. Și rămâi pustiu o vreme. Rămâne tăcerea şi amintirea. Aprinzi lumânarea, candela. Îți practici iertările, mulțumirile. Apoi, mai greu sau mai ușor, începi să redecorezi, să reamenajezi. De obicei mai simplu, mai aerisit. Sau devii mai pretențios, mai selectiv. Te bucuri ca un copil sau suferi ca un câine. Visezi ca un adolescent când ai lumea la picioare sau privești ca un bătrân peste care s-a așezat înțelepciunea vieții. Oameni răniți care rănesc. Ori răniți, dar care aleg să iubească, lingându-și rănile pe ascuns. Și apoi muşti din viaţă cu poftă.

Adevărurile se află întotdeauna undeva la jumătate de drum. Nimeni nu are dreptul să judece pe nimeni deoarece nu știe tot adevărul. Oamenii au poveşti pe care nu mă mai satur să le ascult. Niciun om nu seamănă cu celălalt. Fiecăruia îi dă Dumnezeu o întrebare și un răspuns. Uneori anumite evenimente par ca o ultimă filă ruptă dintr-o carte. Acțiuni, aventuri, vise, speranțe rămase în aer. Fără concluzii. Vrem să fim fericiți sau vrem să avem dreptate? Răbdarea de zi cu zi schimbă lumea.

Viaţa este o călătorie unde întâlnim o mulţime de oameni, locuri, întâmplări. Cu braţele inimii deschise, ori un sloi de gheaţă, viaţa tot trece. Oamenii au nevoie să fie ascultați și iubiți. Cu dorul lor, cu povestea lor. Alegeri, lecții. Viața niciodată nu stă pe loc. E o continuă mișcare, creștere sub privirea binecuvântată a lui Dumnezeu.

Dacă ai curaj să spui “Adio”, viața te va recompensa cu un nou “Încântat de cunoștință”. Orice minune ți se poate întâmpla. Ai nădejde! Oare cine e cel mai iubit dintre pământeni?!

de ieromonah Hrisostom Filipescu

Cea mai importantă relație

 

Cea mai importantă relaţie este cea pe care o ai cu tine. De acolo pleacă totul. Acela e modelul care îţi ghidează viaţa. Dacă relaţia ta cu tine este bună, atunci te poţi declara un om împlinit, altfel mai ai de lucrat.

 

Se spune să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi. Păi cum să-l iubeşti dacă tu nu te iubeşti pe tine? Ai grijă de tine, acceptă-te, iubeşte-te, răsfaţă-te, petrece timp cu tine. Fă-ţi surprize, ieşi în oraş şi delectează-te cu ceva frumos de văzut sau de gustat.

 

Aşteptăm să ne scoată cineva în oraş şi dacă nu se găseşte nimeni să o facă, preferăm cei patru pereţi. De ce avem nevoie de altcineva care să ne arate că viaţa e frumoasă, că există milioane de motive să ne bucurăm? Aşteptăm să ne facă altcineva fericiţi când aceasta este datoria noastră principală. Nu a celor de lângă noi. Nu a jumătăţii noastre. A noastră. Şi e atât de simplu, dacă ne concentrăm pe a fi şi nu pe a avea.

 

Relaţia pe care o ai cu tine este importantă şi pentru că le arată celorlalţi cât valorezi tu în ochii tăi. În funcţie de această valoare, te vor preţui şi ei. Cum poţi să ceri altcuiva să îţi ofere ceea ce tu nu consideri că meriţi? Respect, apreciere, dragoste, încredere. Pentru a le primi e necesar să le deţii înainte. Să le fi primit de la tine.

 

Pentru tine cea mai importantă persoană eşti tu. Cea mai grozavă, cea mai bună! Tu înainte de toţi şi de toate. Pentru că numai aşa te vei putea concentra asupra celorlalţi. Numai dacă ţi-e bine, ai timp şi disponibilitate să-i asculţi şi să-i ajuţi pe alţii, sau pur şi simplu să trăieşti în pace lângă ei.

Relaţia pe care o ai cu tine trebuie întreţinută şi prin timp petrecut împreună. Însă foarte mulţi dintre noi fug de aşa ceva, şi-o numesc singurătate. Să petreci o zi citind, meditând, plimbându-te înseamnă să petreci timp de calitate cu cea mai importantă persoană din viaţa ta...TU. Înseamnă să-ţi încarci bateriile şi să fii recunoscător că încă îţi mai permiţi să ai acest timp doar pentru tine.

 

sursa :http://psihologinconcediu.ro

Nu cere să-ţi fie uşurată povara vieţii, ci cere curaj să o poţi purta.

Sunt momente în viaţă când trebuie să te opreşti, să stai şi să cugeţi la ce ai făcut până acum şi mai ales, la ce ai de făcut de acum înainte. Te pomeneşti într-un punct al existenţei proprii în care nu ştii cum ai ajuns şi mai ales, nu ştii ce să faci mai departe. E o stare de criză, o criză a sufletului, care se desfăşoară între paralizie şi derută, nu poţi să faci nimic, doar stai şi cugeţi la cauzele răului care te curpinde, neştiind prea bine încotro ar fi mai bine să o apuci. 

De obicei suntem prinşi într-un activism care nu ne lasă timp de reflecţie, de problematizări şi de îndoieli asupra rosturilor noastre mai profunde, asupra întrebărilor simple şi fundamentale care ar trebui să ne ghideze viaţa. Acestea sunt ca un fundal care niciodată nu e interogat aşa cum trebuie. Nu pentru că îndeletnicirile în care suntem prinşi ne-ar ocupa tot timpul disponibil, ci pentru că, odată ce ne predăm timpul şi mintea câtorva activităţi, ne găsim un sens, direcţia de urmat. Suntem ca o rachetă care, odată lansată şi pusă pe orbită, îşi urmează traiectoria atâta timp cât are combustibil. Nu mai ştim să ne păstrăm o rezervă, să fim dilematici şi interogativi, să vedem viaţa în complexitatea ei debordantă. Ne primim un sens de la viaţă, de la circumstanţele în care suntem prinşi, îl luăm de bun şi defilăm cu el înainte până când, cumva, realizăm lipsa de rost a tot şi a toate. Suntem puşi pe o direcţie pe care am ales-o mai mult sau mai puţin, dar ajungem la un moment dat să ne dăm seama că ceea ce facem nu ne reprezintă, că nu suntem noi în actele noastre. Un "A quoi bon" sfâşietor care vine să pună sub semnul întrebării întreaga noastră existenţă, tot ce părea clar şi de la sine înţeles. Ne întrebăm unde am greşit, ce se întâmplă cu noi, de ce lucrurile nu au orientarea pe care bănuiam noi că o au, sau pe care am fi vrut să o aibă. 

În momentul în care nu ne mai lăsăm vrăjiţi de farmecul vieţii, de puterea de atracţie a aparenţelor apare aşa, o stare de sastisire, de pilctis generalizat. Dacă ne-am adânci în această criză poate că am fi salvaţi. Dar arareori suntem în stare să o facem. Respingem suferinţa instinctiv, iar această punere sub semnul îndoielii a întregii vieţi e o suferinţă cumplită, dacă e trăită aşa cum se cuvine. Treburile zilnice, diferite urgenţe care ni se impun ne ocupă mintea şi timpul pentru a ne salva de confruntarea cu noi înşine, a amâna subiectul crizei până când acesta se pierde, nu mai are pregnanţa de la început. Rutina zilnică se reinstalează treptat, dar acum ştiind că e o simplă rutină, că nimic nu vine să ne salveze dacă noi nu vrem să fim salvaţi. 

O criză ne face un pic mai înţelepţi, mai resemnaţi, mai conştienţi de limitele proprii, ne aduce mai aproape de realitatea noastră interioară, dar rareori poate să ne smulgă din ţâţâni, să ne îndrepte viaţa pe un alt făgaş. Ne lăsăm prinşi în diversele acţiuni ale vieţii ştiind, de la o vârstă încolo, că sunt inutile, că trecutul s-a transformat în neant, că viitorul, de asemeni, va deveni neant, dar neştiind cum şi nemaiavând energia de a ne desprinde de pe orbita propriei vieţi. 

Dumnezeu ne mai trimite din când în când câte un bobârnac care să ne scoată de pe traiectoria pe care am fost plasaţi, pe care, mai bine spus, am îngăduit să fim plasaţi, căci tot ce ni se întâmplă are încuviinţarea noastră, provine dintr-o libertate originară pe care am reuşit să o delegăm definitiv stihiilor care ne domină. Ne găsim atunci în derută şi de obicei, nu ştim să reacţionăm. Dacă însă o facem e şansa salvării noastre. 

Nu cere să-ţi fie uşurată povara vieţii, ci cere curaj să o poţi purta. 

Nu cere şi căuta împlinire întreaga viaţă, ci răbdare pentru a accepta eşecurile. 

Nu căuta şi nici nu cere perfecţiune în viaţa ta, ci înţelepciune să nu repeţi greşelile. 

Nu cere mai mult înainte de a spune Mulţumesc.....pentru tot ceea ce ai primit deja! 

sursa facebook

Vindecarea ”relaţiilor”, vindecarea noastră

Noi ”suntem” cumva unii prin alţii, respirăm cumva şi prin trăirile celorlalţi, ale celor de lângă noi, ale oamenilor din preajmă; iubiţi, iubite, părinţi, copii, socri, prieteni. În lăuntrul relaţiilor ne trăim fericirile şi tristeţile cele mai adânci, din ele ne luăm nectarul şi otrava, lumina sufletului şi întunericul lui. Bucuria celui apropiat transmite în noi misterios o vibraţie înălţătoare, ştrengară; un fel de bucurie fără obiect şi fără cauză ne vizitează în anumite momente, în acele momente de bucurie ale celuilalt noi înşine creştem lăuntric şi pare că ne întâlnim misterios cu un cântec al vieţii, ce se cântă în noi doar pentru că se cântă în altul. La fel se întâmplă şi cu tristeţea, cu furia, cu melancolia, cu zbuciumul şi cu nemulţumirea; şi ele ne parvin pe calea cea neştiută a sufletului, în ascuns, neaşteptat şi tocmai de aceea în relaţiile noastre s-ar putea ascunde puterea sau slăbiciunea noastră în faţa valurilor vieţii. De aceea, fericirea sau nefericirea noastră s-ar putea să depindă atât de puternic, de covârşitor de ceilalţi. De aceea, vindecarea sufletului nostru s-ar putea să nu fie posibilă fără a vindeca relaţiile cu cei de lângă noi. S-ar putea să ne împiedicăm în mormane de durere, de suferinţă şi de răutate, în stări de haos interior şi exterior, în iraţionalitate şi-n dezastru emoţional, în percepţia că viaţa-i grea şi lipsa de speranţă o certitudine atâta vreme cât cineva suferă lângă noi!

Suferinţa celuilalt ar putea să fie capcana în care picăm, prăpastia în care ne aruncăm inconştient de cate ori menţinem încordare, tensiune şi distanţă în relaţia cu el. Justificările, oricare ar fi ele, scuzele pentru respingere şi nelinişte nu au harul de a vindeca, ci doar puterea de a menţine rănile deschise. Atâta vreme cât suferinţa noastră, fie şi justificată, îl condamnă pe celălalt şi nu găseşte o portiţă de alinare, suferinţa lui – uneori nemărturisită – pare să se adauge suferinţei noastre, să trăim aceeaşi stare de nefericire la puterea a doua. Noi ne eliberăm doar prin iertare. Ne eliberăm şi ne despovărăm inimile şi minţile, ne alinăm conştiinţele şi ne simţim liniştiţi doar prin ”împărtăşire”, prin înţelegere şi concesie, prin eliminarea reală a sursei răului, care ne-a îndemnat să menţinem ”respingerea” faţă de celălalt. Povara celuilalt devine şi a noastră şi invers. De aceea s-ar putea ca nimic să nu se vindece cu adevărat în noi, de aceea s-ar putea să rămânem intoxicaţi în interior cu otrava percepţiilor negative, care încearcă să păstreze distanţa dintre noi şi celălalt, dar izbuteşte doar să crească suferinţa şi să păstreze nealterată apropierea. Pentru ca noi să trăim pe alte lungimi de undă ale vieţii, pe lungimile poftei de viaţă şi ale creşterii ar trebui să nu ne dăm voie să mai alimentăm durerea, nici relaţiile care-o creează. Ar trebui să ne împăcăm cu fiecare om apropiat, să iertăm în el ceea ce – poate – n-am ştiut că e şi-n noi, acele umbre întunecate, inconştiente ale propriei personalităţi, acele părţi din noi, pe care le respingem viguros în cei mai apropiaţi oameni. Ceea ce nu ne place la noi, nu ne place la alţii; vedem în ei propriile umbre şi, pentru că nu ştim că sunt ale noastre, ne urâm pe noi înşine în ei. Ar fi bine, i-ar fi bine fiecărui suflet o corectură reală, o vindecare, imposibilă fără vindecarea fiecărei relaţii cu oamenii din imediata noastră apropiere. Fără iertarea celui de lângă noi, rămânem neiertaţi. Doar în comuniunea liniştită, doar în împăcarea şi-n seninătatea relaţiilor cu oamenii din preajma noastră ne putem regăsi pacea sufletului şi puterea de a vedea în viaţa aceasta frumuseţea şi alintul infinit al divinului. ”Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi” nu-i o legendă, ci dezvăluirea tainicei căi a vindecării fiinţei. Fiecare altul de lângă noi înseamnă ”noi înşine” şi cea mai mică lipsă de iubire în relaţia cu el s-ar putea să fie un fel de lipsă de iubire de sine, asta până ce acceptăm că iubirea pentru celălalt trebuie practicată conştient, iar asta înseamnă că nu avem nici o justificare pentru distanţă şi pentru respingere. Dar avem toate motivele pentru a ne vindeca relaţiile cu cei apropiaţi, căci prin ele se desavârşeşte propria noastră vindecare.

de Maria Timuc

Cred că fiecare zi este...

Cred că fiecare zi este o minune și asta mă face să simt extraordinarul de care sunt înconjurată. Frumusețea, căldura, culoarea și naturalețea sunt doar câteva dintre calitățile unei zile pline de magie. Nu ai nevoie de ochelari speciali pentru a vedea minunăția, ci de un suflet destul de mare și inocent ca să o poți simți și trăi. Fiecare moment trăit frumos este o amintire eternă. Fiecare om intrat în viața ta este o bucurie imensă. Sau cel puțin așa ar trebui să fie. Simplitatea ar trebui să fie principala noastră temă de zi cu zi. Cum să ne îmbogățim spiritual dar și financiar cu puținul pe care îl avem. Cum să atragem mai mult la acel puțin, cum să multiplicăm toate sentimentele frumoase din interior, cum să le dăruim, cum să ne fericim, cum să ne apropiem mai mult de idealul pe care îl visăm, acestea sunt subiectele pe care ar trebui să le aplicăm, să le dezvoltăm zilnic. 

Cred că fiecare clipă ne oferă șansa și oportunitatea de a învăța și cunoaște lucruri noi, de a ne descoperi pasiuni și plăceri, de a ne dezvolta și de a reflecta la punctele importante de pe lista noastră. 

Cred că fiecare zi este o adevărată oază de fericire sau cel puțin ar putea deveni dacă i-am oferi o șansă. Cred că putem să numărăm sau să punem în balanță lucrurile pozitive sau plăcute de care avem parte zilnic. Cred că putem să ne revigorăm, să ne zbatem, să ne întărim la gândul că toată viața noastră ar putea deveni la fel de fericită, extraordinară dacă ne-am da puțin mai mult interesul. 

Cred că fiecare zi este un dar extraordinar. Un dar neprețuit. Un dar inestimabil. Șansa la vise, la viață, la iubire, la fericire nu este un dar mediocru așa cum se pare că gândim atunci când suntem la pământ. Dimpotrivă, ar trebui să ne ambiționăm și mai mult, tocmai gândindu-ne la toate aceste privilegii. 

Cred că fiecare zi ar putea fi transformată în cea mai bună zi din viața noastră. Și la fel și cea de după. Și următoarea la fel. Doar gândind și construind cu plăcere și dedicație putem face ceva cu adevărat miraculos din viața noastră. 

Cred că suntem binecuvântați în fiecare clipă a existenței noastre cu iubirea și grija, cu dăruirea și încrederea LUI , dar de cele mai multe ori omitem să-L punem pe primul plan, uităm să-L primim în sufletul nostru și să-I mulțumim pentru tot ceea ce avem. 

Încă mai cred...că astăzi poate fi acea zi în care vom realiza cât de important este să fim recunoscători și iubitori, și ne vom trezi din somnul leneș în care ne scufundăm clipă de clipă.

de Anasstasya

Dacă Dumnezeu „ar şti” ce nevoi ai!

„Nu te-ngrijora pentru ziua de mâine, căci Domnul Dumnezeul tău ştie ce ai nevoie şi îţi va da”, ne spunea Iisus acum 2.000 de ani. Ceva din in­te­riorul nostru „ascultă” cu înţelegere această pro­poziţie, dar o altă parte din noi îşi spune: „Nu ştie. Nu ştie ce am nevoie! Dacă ar şti, mi-ar umple contul imediat, mi-ar permite să huzuresc, aşa cum visez, să câştig la loterie, să mă însor cu fe­meia cea mai frumoasă, ori să câştig Premiul Nobel. Dacă Dumnezeu ar şti nevoile 
mele, mi-ar da acum bani de întreţinere, m-ar face sănătos ins­tan­taneu sau – măcar – m-ar scăpa de durerile de spa­te”, zice omul. Pentru că Dumnezeu pare a sta acolo, în Ceruri, impasibil şi fără griji, omul se chi­nu­ieşte, se lamentează în suferinţi şi afirmă ia­răşi: „Dumnezeu nu ştie ce am nevoie”...

Dacă crezi că Dumnezeu nu ştie ce nevoi ai, de­vi­ne adevărat. Dacă spui că El nu ştie, prin puterea li­berului arbitru El devine neştiutor. Nu ştie ce ne­voi ai. Prin îngrijorarea în sine îI spui Domnului: „Dă-te mai încolo, că habar nu ai ce-mi trebuie! Uite, eu ştiu clar că îmi lipseşte cutare şi cutare lu­cru, că nimeni nu mă ajută şi nu primesc niciodată ce am nevoie, ce-mi doresc sau ce vreau”! Liberul ar­bitru funcţionează perfect. Eşti liber să te îngrijo­rezi, cum eşti liber să te lipseşti de griji şi să-ţi aminteşti că ceea ce vede Dumnezeu ar putea fi „tre­cutul, prezentul şi viitorul tău la un loc”. Tu poţi ve­dea doar o frântură, pe baza căreia îţi stabileşti o nevoie imediată. De acolo însă, din Infinitul său, Dumnezeu vede întregul context. S-ar putea să vadă că un cont prea gras în bancă nu-ţi face bi­ne la caracter. Prea mulţi bani sau prea mult succes te-ar putea transforma într-un criminal sau într-o fiinţă abjectă. S-ar putea ca Dumnezeu să va­­dă că pâinea este tot ce ai nevoie pentru ziua de mâi­ne. Dumnezeu ar putea vedea viaţa ta în an­sam­blu, pe când tu o vezi pe bucăţele. Pentru că tu vezi doar o fotografie dintr-un set întreg, nu în­seamnă că ai acces la toată povestea. Şi, pentru că ac­cesul la întreaga poveste nu este posibil, nu-ţi ră­mâne decât să crezi că „Dumnezeu ştie şi îţi va da”, or să crezi că el nu ştie şi – prin aceasta – alegi să te zbuciumi... De fapt, şi dacă el n-ar şti, dar tu ai prefera să crezi că ştie, lucrurile s-ar sim­pli­fica dintr-un foc. Povestea ta ar deveni mai pu­ţin instabilă, iar mintea ta mai puţin antrenată în a găsi soluţii care – adesea – nu-ţi folo­sesc. Grija pentru viitor te face să chiuleşti din momentul în care îmbrăţişezi o fiinţă dragă... Când te plimbi prin trecut sau prin viitor, eşti absent din prezent şi aceasta înseamnă îngrijorare.

Aceasta înseamnă fuga din clipa în care se pe­­­trece viaţa ta cu adevărat. Fiecare moment de acum este real. Îngrijorarea te atenţionează că ai eva­­­dat din realitate. Şi aşa se face că se poate să ai în faţă soluţia pentru o problemă, dar – pentru că te îngrijorezi şi te gândeşti prea mult la ea, n-o poţi vedea cu nici un chip... Pentru că nu se poa­te să vezi soluţia acum cu o minte îngrijorată pen­­tru mâine... Aşa că este cu mult mai profi­ta­bil şi inteligent să crezi că Dumnezeu „ştie”, decât să te convingi zi de zi de faptul că „tu ştii”! Su­fe­rin­­ţa ar putea fi rodul credinţei în puterea proprie. Când pământul pare că-ţi fuge de sub picioare, îţi dai seama că n-ai nici o putere şi vezi cum piesele vieţii se aşază pe unde nu ai gândit, fără să în­trebe cât te-ai îngrijorat, cât ai suferit ori cât ai trans­pirat. Aceasta îţi demonstrează strălucitor că ar putea fi „cineva care ştie mai mult decât tine”. Şi a cărui putere trebuie privită cu luare aminte...

de Maria Timuc-jurnalul.ro

Ţi se pare uneori că viaţa nu-ţi mai apaţine şi te simţi spectatorul trist al propriei tale existenţe?

Ai trăit vreodată senzaţia că te învârţi în cerc, repetitiv şi obsedant, fără energie, fără satisfacţie? Este foarte posibil să te afli în ceea ce se cheamă ''blocaj energetic''. Cum ne ajutăm atunci când suntem într-o astfel de situaţie? Iată câteva soluţii: 

Nu-ţi lua viaţa atât de în serios! Crezi sau nu, această existenţă este doar un joc. În vechea religie hindusă se face referire la "Leela"- jocul divin. Această lume este ca un loc de joacă iar fiinţele vii sunt jucatori care fac cunoştinţă cu tărâmul fizic. Totul e doar pentru distracţie. Viaţa este în mod inerent lipsită de sens şi nu are o "agendă". Se păstrează doar explorarea- ea aduce manifestări noi, menite să te facă să experimentezi şi să te bucuri. Dacă nu iei viaţa prea în serios, ai învins scopul existenţei.

Încearcă să înţelegi că tu şi viaţa ta nu sunteţi două entităţi separate. Principala cauză a stresului este frica permanentă că trebuie să ai grijă de viaţa ta, că ai nevoie să faci ceva pentru ca lucrurile să se întample. Adevărul este însă că viaţa are grijă de tine şi viaţa face ca lucrurile să se întample. Nu există niciun lucru "izolat" ca şi eveniment, pentru că totul este interconectat, nu este doar "o" viaţă”. Experienţa ta este în legătură cu totalitatea existenţei tale. Când te simţi separat de viaţă ai pe umeri povara acestui fapt şi asta îţi provoacă mult stres.

Lasă-ţi viaţa să lucreze prin tine. Când ai înţeles că viaţa este tot ceea ce există şi ea are grijă de toate, ştii că fiecare problemă vine cu o soluţie şi fiecare situaţie va avea grijă de tot ce ai nevoie. Atunci când suntem stresaţi, înseamnă că ne opunem fluxului vieţii. Lasă-te în vâltoarea vieţii, cu abilitatea unui cârmaci care înţelege că nu poate lupta împotriva lui însuşi. Lasă grijile deoparte şi ai să vezi cum viaţa „aşează” lucrurile în noi şi fascinante experienţe.

Evită să trăieşti la suprafaţă, pătrunzând adânc în interiorul fiinţei tale. Viaţa este asemănătoare unui ocean. Cu cât trăieşti mai mult la suprafaţă, prinzi doar stresul valurilor mişcătoare şi pierzi frumuseţea şi măreţia adâncurilor.

Când te afli într-o situaţie stresantă, nu cere un răspuns minţii tale. Coboară în inima ta. Acolo vei găsi cele mai creative soluţii, care te vor scoate din impas.

”A fi bine” este dreptul tău din naştere. Nu te-ai născut pentru a te chinui şi a te război cu viaţa. Existenţa are propria ei conştiinţă superioară şi nu ar genera ceva redundant. Fiecare fiinţă a venit pe lume cu un scop - acela de a experimenta viaţa în mod unic, prin diversitatea dimensiunii noastre fizice. Deşi suntem toţi atât de diferiţi ca şi formă sau – mai bine zis - materie, viaţa este un măreţ şi unic numitor comun.

Renunţă la ideile care te condiţionează şi trăieşte-ţi viaţa în adevăr. Când renunţi la ideile false ale vieţii tale, stresul dispare şi intri într-o stare de graţie care îti permite să înţelegi că viaţa nu poate lucra împotriva ta.

Stresul este complet inutil şi dispare atunci când fiinţa umană se trezeşte la adevărata sa natură. Încrede-te în natura ta şi mergi înainte fără frică. Soluţiile nu vor întârzia să apară.

de Alina maria Albert (Neagu)

”Cum ne tratăm de sărăcie şi datorii?”

DEBLOCARE ENERGETICĂ 

Omul poate fi privit ca o entitate bipolară, având o dimensiune materială şi una spirituală. Necunoaşterea planului spiritual, ignorarea lui, generează probleme în plan material. Se spune despre sărăcie că scoate tot ce-i mai urât în oameni. Am tot încercat sa găsesc răspunsuri, de-a lungul ultimilor ani, studiind experienţele neplăcute în plan financiar, atât ale mele, cât şi ale celorlalţi. Am observat, la nivel subtil, faptul că, problemele financiare pot avea, cu o frecvenţă mai mare, următoarele cauze:

- atunci când am dispus de resurse, i-am dispreţuit sau i-am privit ”de sus” pe cei lipsiţi de aceste avantaje;

- incapacitatea de a ierta, supărarea, invidia; 

- ”lipirea” sufletului de trup, refuzul de a ne bucura în sens spiritual de frumuseţea şi bogăţia naturii;

- necinstirea, blamarea, condamnarea părinţilor.

Am observat cum, de îndată ce omul conştientiza unde a greşit, situaţia se îndrepta, aproape miraculos. Bine, bine, îmi veţi spune, dar există mulţi bogaţi care îi dispreţuiesc pe cei care nu au. Aşa este, dar nu putem noi şti care sunt lecţiile lor de viaţă! Poate că ei vor plăti altfel – prin boală, închisoare sau pierderi spirituale.

În ceea ce mă priveşte, am cunoscut sărăcia. Păcatul meu? Am cultivat dispreţul faţă de cei pe care îi consideram proşti, faţă de cei care şi-au distrus destinul prin alegeri neinspirate. În loc să manifest înţelegere şi acceptare, aşa cum face un om spiritual, îi marginalizam, îi ocoleam sau îi alungam din preajma mea.

Aş mai adăuga şi faptul că, uneori, neacceptarea unei situaţii de restabilire a unui echilibru karmic poate duce la degradare materială.

Cum ne tratăm de sărăcie şi datorii?

- renunţăm la ataşamentul agresiv faţă de bunurile materiale;

- cerem iertare pentru că ne-am legat mai mult de cele pământeşti, decât de Dumnezeu;

- cerem iertare pentru că am respins purificarea şi i-am condamat pe ceilalţi şi pe Dumnezeu pentru necazurile noastre.

De îndată ce v-aţi armonizat spiritual şi aţi înţeles cheia întâmplărilor dumneavoastră de viaţă, realitatea se va aşterne mult mai placut pentru...trupul si buzunarul vostru!

P.S - A nu se deduce fin din textul meu, că bogaţii sunt în mod necesar evoluaţi spiritual:)

Uneori, abundenţa în plan material îţi atrage atenţia că nu acolo se află misterul vieţii. Bogaţii au cele mai grele lecţii sufleteşti: boli, închisoare, neîmplinire, neiubire,....aşa ca nu-i invidiați!

de Alina Maria Albert (Neagu)

Voi ce fel de oglinzi sunteţi pentru oamenii din viaţa voastră?

Oamenii sunt oglinzi.

Mulţi am auzit deja această expresie şi la o primă vedere pare să spună că cei din jur ne arată ce suntem. Aceasta este o exprimare care însă pierde din vedere contextul mai larg al vieţii. 

Fiecare dintre noi avem un set de programe, convingeri, filtre, un set de condiţionări prin care ne uităm la lume. Noi nu vedem cum sunt cei din jur cu adevărat ci prin filtrele minţii noastre. Astfel încât ei când se uită la noi, dacă noi suntem “oglinda”, ei nu se vor vedea cum sunt cu adevărat ci se vor vedea “strâmbaţi” de filtrele noastre.

Reciproca e şi ea valabilă. Cei din jurul nostru sunt şi ei plini de prejudecăţi despre tot şi toate. Astfel şi noi când ne uităm la ei, în “oglinda” pe care ei o reprezintă, ne vom vedea la fel: “strâmbaţi” de percepţiile lor despre noi. 

Deci, expresia că suntem oglinzi unii pentru alţii este adevărată, dar incompletă. Suntem oglinzi, dar din acelea dintr-o cameră a oglinzilor deformate. 

În ce fel ne este utilă totuşi această comparaţie? Putem să vedem propriile noastre condiţionări mentale, şi să ne dăm seama că suntem plini de ele. Cu cât renunţăm la ele şi suntem mai liberi de păreri, cu atât devenim o oglindă mai clară şi curată. Atunci când oamenii, în prezenţa noastră, pot vedea lumina şi iubirea din ei înşişi înseamnă că am reuşit să curăţăm “oglinda”. Orice etichetă şi judecată despre cei din jur nu este Adevărul. Aşa cum doar o pisică ştie ce înseamnă să fie pisică, iar orice descriere despre ea nu este altceva decât o serie de atribute supra-impuse de intelectul nostru, la fel este şi când ne raportăm la altcineva. Chiar şi despre cei pe care credem că îi cunoaştem, cum ar fi părinţii sau prietenii noştri, putem doar să vorbim despre cine/ce credem noi că sunt. Dar doar ei înşişi ştiu cu adevărat cine/ce sunt. A şti despre ceva nu înseamnă acelaşi lucru cu a fi acel ceva. Supoziţia noastră că îi cunoaştem pe cei din jur, doar pentru că avem câteva păreri şi judecăţi despre ei, ne împiedică să fim cu adevărat cu ei. Dacă eu cred că cineva este “furios” şi “agresiv”, în interacţiunea cu mine va manifesta aceste calităţi pentru că … suntem oglinzi… 

Lucrarea pe care o avem de făcut cu propria noastră minte este să renunţăm la judecaţi şi prejudecăţi şi să le predăm Divinităţii. Să ne recunoaştem limitele perceptuale şi să fim deschişi la miracol, iar aceasta va lua forma dizolvării poziţionalităţilor egoului pentru a face loc radiantei iubiri şi luminii care sunt calităţile intrinseci ale fiecărui om şi creaţie, inclusiv a noastră. 

Atunci când suntem în Prezenţa unui om “sfânt” sau elevat, cel mai frumos cadou pe care ni-l face este să ne putem vedea pe noi într-o oglindă clară şi nedeformată. Suntem atunci emoţionaţi şi plini de reverenţă crezând că este din cauza omului în faţa căruia stăm. Dar de fapt este aceeaşi Prezenţă tăcută, plină de iubire şi acceptare care este substratul fiecăruia dintre noi, căreia îi facem “loc”să radieze, în rezonanţă cu vibraţia celui/celei în spaţiul căruia ne aflăm. A fi în spaţiul unui om evoluat spiritual ne oferă experienţa de a fi noi înşine, aceia care suntem dincolo de norul minţii condiţionate. Căutaţi-i şi înconjuraţi-vă de oameni în prezenţa cărora vă simţiţi voi înşivă. 

Ce putem face pentru a fi şi noi astfel? Să renunţăm să credem că ştim cum sunt ceilalţi şi cu smerenie să acceptăm că nu ştim mare lucru despre nimic. Apoi să ne rugăm să primim o înţelegere profundă şi Adevărul cel mai înalt despre …orice ne dorim să ştim. 

Voi ce fel de oglinzi sunteţi pentru oamenii din viaţa voastră? Când alţii sunt cu voi se simt frumoşi, puternici şi îşi văd potenţialul? Aţi putea oare să fiţi mai delicaţi şi gentili în exprimări şi simţiri cu cei din jur? 

Dar cu voi înşivă? Ce vă spuneţi? În oglinda voastră proprie, cum vă vedeţi? Sunteţi iubire şi lumină…sau vă vine să spargeţi oglinda? 

Vă reamintesc că sunteţi un Cadou al Lui Dumnezeu în lume şi viaţa voastră este un DAR!. Bucuraţi-vă de el. Oricine v-a spus altceva, oricine v-a minţit că nu sunteţi Perfecţi, iertaţi-i pentru că nici ei nu ştiau ce fac. Au fost la rândul lor învăţaţi să creadă în minciuni. Căderea din Rai este fiecare clipă în care uităm că suntem de natură divină şi că niciodată nu am fost uitaţi sau părăsiţi. Sursa vieţii noastre este întotdeauna în noi şi aşteaptă cu răbdare să ne aducem aminte de Ea. 

de Andrea Filip

Încerc să văd viața cum alți ochi. Cei ai sufletului.

Încerc să văd viața cum alți ochi. Cei ai sufletului. Încerc să o înțeleg, să o simt, să o iubesc, să mă dedic ei în totalitate. Încerc să zâmbesc de câte ori pot, să mă identific cu fiecare om care-mi traversează viața, să mă schimb acolo unde este nevoie, să devin mai bună cu fiecare zi. Încerc să mă bucur de fiecare oportunitate, de fiecare șansă, de fiecare zi și să fac totul cu plăcere și pasiune. Încerc să mă autodepășesc cu fiecare clipă. Încerc să asimilez cât de mult pot din experiența altora și să aplic în viața de zi cu zi aceste învățăminte. Încerc să nu mă las purtată de resentimente, gânduri negre sau temeri, îmi încredințez întreaga viață Tatălui nostru. Încerc din răsputeri să devin cineva, să duc o viață împlinită, să nu am regrete.

De multe ori eșuez. De multe ori rătăcesc pe poteci ascunse. De multe ori nu-mi dau seama ce trebuie să fac sau cum să reacționez. De multe ori mă cert pentru neputința și slăbiciunea de care dau dovadă și o iau de la capăt, indiferent cât îmi va lua să ajung din nou la punctul corect. De multe ori nu-mi dau seama cât de puternică sunt și cât de multe aș putea face dacă m-aș forța mai mult. De multe ori conștientizez că nu fac lucrurile atât de bine pe cât mi-aș dori.

Sunt sigură că fiecare dintre noi gândește la fel, sau cel puțin asemănător. Ne blamăm pentru lucrurile pe care nu le putem face, pentru lucrurile pe care alții au reușit să le facă, pentru deciziile proaste pe care le luăm și pentru că ne lăsăm afectați de zvonuri. Ne blamăm pentru că nu trăim pentru noi ci pentru alții, pentru că nu muncim pentru plăcerea noastră ci pentru necesitate, pentru că nu facem ceea ce ne aduce armonie și liniște.

Ce ar trebui să facem? Cum ar trebui să procedăm? Cât de departe ar trebui să mergem cu schimbarea?

Schimbarea este bine venită dacă provine din interior. Dacă o simți. Dacă o dorești. Atitudinea, gândirea, vederea, înțelegerea, maturitatea provin din interior, din sufletul tău greu încercat, care a putut depăși obstacolele vieții. Transformarea ta ca om pleacă tot din interior. Tu ai puterea de a schimba lucrurile, lumea, viața. Tu ești cel care decide cum vrei să fii, care este acel „eu” care te mulțumește, care este modelul pe care îl dorești pentru tine.

Sunt sigură că deja te-ai gândit la mai multe variante. Așa gândesc și eu. Dacă aș putea să descriu modul în care m-aș vedea, în care aș dori să mă transform aș spune – diferită. Este un cuvânt care le cuprinde pe toate. Lucrurile bune, bineînțeles.

Îmi duc mica schimbare cu mine în fiecare zi, la serviciu, acasă, în oraș, la masă, la întâlnirile cu prietenii  și profit de fiecare clipă să mai adaug sau să mai șterg câte ceva. Încă sunt la partea cu încăpățânarea excesivă dar sper să reușesc să o cizelez, dacă nu să o fac să dispară complet.

Deci tu ești schimbarea pe care o vrei la tine. Poți face asta și chiar mai mult dacă ți-o dorești cu adevărat. Ia ziua de azi și lucrează la tine. Roagă-te ca El să fie în preajma ta mereu și să te încurajeze, să te îmbărbăteze, să-ți inspire curaj și speranță. Poți. Fă-o!

sursa :http://anasstassya.wordpress.com/

Vom zâmbi, vom iubi și vom trăi.

Vom zâmbi, vom iubi, vom trăi.

Vom privi cu prietenie către soare pentru că i-am dus dorul și ne vom bucura de căldura lui.

Vom vedea cum înfloresc copacii, îmbrăcând haina frumoasă a adevăratei primăveri.

Vom fi prieteni, copii, suflete pereche.

Vom cânta și vom dansa de bucurie și poate uneori ne vom culege lacrimi din colțul ochilor din cauza vreunei noi dezamăgiri.

Ne vom gândi la cine am fost și la cine am devenit și poate că vom deveni nostalgici cu gândul la copilăria pe care o pierdem uneori prin cotloanele sufletului.

Ne vom pune dorințe și vom sufla în câte-un puf de păpădie în speranța că se vor împlini.

Vom iubi pentru că asta știm să facem și vom ierta pentru a ne ușura sufletul.

Vom zâmbi pentru că ne stă bine și le vom dărui și altora pentru că nu suntem niciodată prea săraci încât să nu le putem împărți.

Vom trăi și ne vom bucura de viață!

Să aveți un Aprilie cu sănătate, plin de liniște și de bucurii, de iubire și de prietenie, de soare și de viață!

de Iustina Talea